Plata: notiunea de plata; conditiile platii; imputatia platii si oferta reala de plata

Plata: notiunea de plata; conditiile platii; imputatia platii si oferta reala de plata.

Notiune. Plata reprezinta efectul specific al raportului juridic obligational.

Termenul de plata are doua acceptiuni:

mijloc de executare voluntara a unei obligatii;

act juridic.

In concluzie, plata poate fi definita ca fiind executarea voluntara a unei obligatii de catre debitor, indiferent de obiectul ei sau o conventie intre cel care face plata si cel care primeste plata.

Reglementare. Plata este reglementata in art. 1092 -1121 Cod civil.

Conditiile platii. Persoana care poate face plata. Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi facuta de debitor si de orice persoana interesata sau neinteresata.Aceasta inseamna ca plata poate fi facuta de urmatoarele persoane:

debitor, personal sau prin reprezentant;

codebitorul solidar sau indivizibil, adica o persoana obligata impreuna cu debitorul;

fidejusorul, comitentul pentru prepus, parintii pentru copii lor minori, respectiv persoane obligate pentru debitor;

un tert interesat sa stinga obligatia, cum ar fi, de exemplu, cumparatorul unui bun ipotecat care plateste datoria vanzatorului pentru a salva bunul de la urmarire;

un tert neinteresat, care poate sa faca plata in temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat.

De la principiul conform caruia plata poate fi facuta de orice persoana, exista urmatoarele exceptii:

in cazul obligatiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi facuta decat de debitorul acelei obligatii;

cand partile au convenit ca plata sa nu fie facuta decat de debitor;

potrivit art. 1095 Cod civil, in cazul obligatiilor de a da, avand ca obiect constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi facuta numai de proprietarul bunului, care trebuie sa fie o persoana cu capacitate de exercitiu deplina, sub sanctiunea nulitatii platii.

Persoana careia i se poate face plata. Referitor la persoana careia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune ca plata trebuie sa se faca creditorului sau imputernicitului sau, sau persoanei autorizata de lege ori de instanta de judecata sa o primeasca.Persoana care primeste plata trebuie sa fie o persoana cu capacitate de exercitiu deplina, iar sanctiunea care intervine in cazul platii facute unui incapabil este nulitatea relativa.In consecinta, plata poate fi primita de :

creditor;

succesorii creditorului;

cesionarul creantei;

tutore;

mandatar;

tert desemnat de justitie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)

Plata facuta altor persoane este valabila in urmatoarele cazuri:

cand plata s-a facut cu buna-credinta posesorului creantei (de exemplu, unui mostenitor aparent);

cand plata facuta unei alte persoane a profitat creditorului ( de exemplu, s-a platit unui creditor al creditorului);

cand creditorul a ratificat plata facuta unui accipiens fara drept de a o primi.

Obiectul platii. Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decat acela ce i se datoreaza, chiar daca valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare.Din interpretarea art.1100 Cod civil rezulta ca debitorul este obligat sa plateasca exact lucrul sau prestatia pe care o datoreaza. Obiectul platii este diferit in raport de felul obligatiei, de a da un bun cert sau sau bunuri generice, respectiv de a face. Astfel, daca obiectul obligatiei este prestatia de a da un bun cert, debitorul trebuie sa remita acel bun in starea in care se afla la momentul platii si nu va raspunde in cazul in care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forta majora, decat daca a fost pus in intarziere. In ipoteza in care obiectul obligatiei este prestatia de a da bunuri generice, debitorul trebuie sa remita creditorului ,intotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, daca partile nu au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform principiului genera non pereunt. In cazul obligatiilor de a face, debitorul trebuie sa execute intocmai faptul la care s-a obligat.

Principiul indivizibilitatii platii. Principiul indivizibilitatii platii este consacrat legislativ in art. 1101 alin.1 Cod civil, care prevede ca debitorul nu-l poate sili pe creditor sa primeasca o parte din datorie, chiar daca datoria este divizibila. Aceasta inseamna ca plata trebuie facuta in intregime, adica este indivizibila. De la acest principiu exista urmatoarele exceptii:

creditorul consimte ca plata sa se faca fractionat, pentru o parte din datorie;

in caz de deces al debitorului datoria se imparte intre mostenitorii acestuia;

cand datorii reciproce ale partilor se sting prin compensatie pana la concurenta celei mai mici sume si se plateste doar diferenta ramasa din daorie;

instanta de judecata acorda debitorului un termen de gratie si esalonarea platii;

cand plata este facuta de fidejusori, in locul debitorului, acestia invocand beneficiul de diviziune vor plati fiecare parte ce li se cuvine.

Data platii. Plata trebuie sa fie facuta in momentul in care creanta a devenit exigibila, adica a ajuns la scadenta. In cazul obligatiilor pure si simple, plata trebuie facuta imediat dupa nasterea raportului obligational. Daca obligatia este afectata de un termen suspensiv, debitorul trebuie sa faca plata la expirarea termenului. In cazul executarii cu intarziere a obligatiei, creditorul are dreptul la despagubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

Locul platii. Codul civil dispune in art. 1104 ca plata trebuie sa se faca la locul stabilit prin acordul de vointa al partilor. Atunci cand partile nu au stabilit locul platii, plata trebuie facuta, in principiu, la domiciliul debitorului. Aceasta inseamna ca plata este cherabila si nu portabila.

Cheltuielile pentru efectuarea platii. Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea platii sunt in sarcina debitorului, dar partile pot conveni ca aceste cheltuieli sa fie suportate si de creditor, sau de ambele parti in mod egal.

Imputatia platii. Problema imputatiei platii apare in situatia in care un debitor are mai multe datorii fata de acelasi creditor, iar debitorul face o plata care nu acopera toate datoriile si nu se cunoaste care dintre acestea s-a stins. Solutionarea acestei probleme prezinta interes atunci cand creantele sunt purtatoare de dobanzi sau sunt insotite de garantii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes sa considere ca prin plata facuta sa-u stins datoriile care produc dobanda sau cele insotite de garantii. In functie de izvorul sau, imputatia platii este de doua feluri: imputatie conventionala si imputatie legala.

Imputatia conventionala este cea facuta prin acordul partilor sau numai prin vointa uneia dintre ele. Primul care decide asupra carei obligatii se imputa plata este debitorul, cu respectarea urmatoarelor reguli:

plata trebuie sa fie suficienta pentru a stinge intreaga datorie; in caz contrar se incalca principiul indivizibilitatii platii;

daca unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenta, iar termenul a fost stipulat in favoarea creditorului, imputatia se face asupra obligatiei scadente;

daca creanta este producatoare de dobanzi, imputatia se face asupra dobanzii.

Daca debitorul nu face imputatia platii, aceasta va fi facuta de creditor, care va preciza, in chitanta liberatorie de obligatie, ce datorie s-a stins prin prestatia debitorului.

Imputatia legala este acea forma a imputatiei platii care se face de drept, in puterea legii, conform regulilor prevazute in art. 1113 Cod civil, respectiv:

in primul rand se considera platita datoria ajunsa la scadenta;

daca toate datoriile sunt scadente, imputatia se face asupra aceleia care este mai oneroasa pentru debitor;

daca toate datoriile sunt scadente si la fel de oneroase, se va considera platita datoria cea mai veche;

daca toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase si au aceeasi vechime, plata se imputa proportional asupra fiecareia.

Dovada platii. In principiu, dovada platii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligatiei prin plata. Dovada platii se face dupa regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice. Pentru a simplifica sarcina probei platii, Codul civil a instituit doua prezumtii de plata:

art. 1138alin 1 Cod civil prevede ca atunci cand creditorul a remis debitorului titlul constatator al creantei sale, care este un inscris sub semnatura privata, se prezuma ca debitorul a fost liberat prin plata sau remitere de datorie.; aceasta prezumtie este absoluta;

art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune ca atunci cand creditorul remite debitorului titlul original al creantei, care este un inscris autentic sau o hotarare judecatoreasca investita cu formula executorie, se prezuma liberarea debitorului prin plata sau remitere de datorie; prezumtia este relativa.

Oferta reala urmata de consemnatiune. Oferta reala de plata este o procedura instituita in scopul de a da posibilitatea liberarii debitorului de buna-credinta de obligatia sa fata de creditor, in situatia in care creditorul refuza sa primeasca prestatia. Reglementarea ofertei reale urmata de consemnatiune este cuprinsa in art. 586-590 din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 59/2001 si in art. 1114-1121 Cod civil, cu exceptia alin. 8 din art. 1115 si alin. 3 si 4 din art. 1116.

Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, cand creditorul unei sume de bani refuza sa primeasca plata, debitorul poate sa-i faca oferta reala, iar daca creditorul refuza primirea, sa consemneze suma.