SCOPUL SI FUNDAMENTUL REZERVEI SUCCESORALE

SCOPUL SI FUNDAMENTUL REZERVEI SUCCESORALE

Spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon, care confera libertate deplina de a dispune pentru cauza de moarte, in sistemele legislative de inspiratie romanista se considera ca datoria si familiala de a transmite rudelor apropiate si sotului supravietuitor o parte din bunurile ce alcatuiesc masa succesorala prevaleaza asupra libertatii de a hotari dupa bunul plac cu privire la propriile bunuri.

Institutia rezervei succesorale a beneficiat in decursul timpului de variate justificari. Astfel, o prima opinie manifestata referitor la natura si menirea partii indisponibile s-a fundamentat pe ratiuni de moralitate si echitate, considerandu-se ca fiind inadmisibil ca un parinte sa-si dezmosteneasca descendentii, ca un copil sa dispuna in mod gratuit de toata averea sa, fara a lasa nimic ascendentilor sai ori ca un sot sa-l lase fara ajutor pe celalalt. In acest context, unul dintre membrii comisiei de elaborare a Codului civil francez, legislatorul Bigot de Prameneau sustinea in "Expunerea de motive": "Limitarea facultatii de a dispune cu titlu gratuit constituie un zagaz pentru pasiunile si pornirile omenesti, care ar putea compromite, prin dezmostenirea copiilor, forta si stabilitatea familiei. Trebuie ca legea sa mentina ordinea sociala, care ar fi zdruncinata prin nesiguranta transmisiunii unei parti din patrimoniul parintilor catre copil"[1]. Se contureaza astfel doua orientari fundamentale: cea dintai graviteaza in jurul ideii de obligatie naturala de ajutor reciproc, intemeiata pe legatura de sange in linie dreapta si care isi gaseste originile in conceptul roman de "officium pietatis" (datorie de mila), fiind comparabila, din punctul de vedere al preocuparilor morale, ce este destinata sa o garanteze, cu obligatie alimentara, ce prezinta de asemenea trasatura reciprocitatii; cea de-a doua justificare are in vedere perturbarea ordinii sociale si crearea unei stari de nesiguranta atat la nivel de stabilitate familiala (micro), cat si la nivel de organizare a societatii (macro) in ipoteza nesanctionarii legale a instituirii rezervei succesorale.

Unii autori[2] au combatut teza potrivit careia, fundamentul partii disponibile s-a regasi in considerente de ordin moral si, mai ales, in necesitatea prelungirii obligatiei de intretinere pentru rudele in linie dreapta si pentru sotul supravietuitor, dupa moartea lui de cuius. Principalul contraargument invocat vizeaza faptul ca, dreptul de intretinere este determinat de starea de nevoie in care trebuie sa se gaseasca intretinutul , in timp ce mostenitorul rezervatar poate pretinde si primi rezerva indiferent de situatia sa materiala. Pe cale de consecinta, se considera ca adevarata justificare a acestei institutii se refera la necesitatea conservarii bunurilor si valorilor in familie, in sensul pastrarii cel putin a unei parti din averea succesorala, la care adeseori au contribuit, in mod direct sau indirect, rudele cele mai apropiate ale defunctului.

Aceasta teorie a fost formulata pentru prima data in literatura juridica interbelica, cand s-a sustinut ca portiunea legitima reprezinta "baza averii in familie, menita a fi transmisa din generatie in generatie, in vederea bunei organizarii bunei organizatiuni a societatii si a stabilitatii familiilor"[4].

Limitarea libertatii testamentare prin instituirea rezervei succesorale, ca parte din mostenire de care autorul nu poate dispune, se contureaza ca o masura de protectie a erezilor legali rezervatari, susceptibili de a fi defavorizati prin liberalitatile excesive ale testatorului, si care beneficiaza de garantia ca o parte din averea defunctului ramane neatinsa. Atribuirea portiunii legitime din mostenire se realizeaza independent de vointa proprietarului (de fapt, chiar impotriva acestuia), fapt ce constituie, in aparenta, o ingerinta abuziva a legiuitorului, in sensul unei atingeri fundamentale a dreptului de libera dispozitie, atribut esential al dreptului de proprietate. Pe de alta parte, libertatea implica cu necesitate exercitiul responsabilitatii, care se manifesta nu atat printr-o atitudine discretionara cu privire al propriul avut (care, de cele mai multe ori, este consecinta efortului conjugat al intregii familii), ci, mai degraba, printr-o conduita moderata, protectionista, care sa asigure atat interesele personale ale proprietarului, cat si pe cele ale succesorilor indrituiti a culege rezerva succesorala. Prin urmare, prin intermediul acestei institutii, prin care se garanteaza dreptul la mostenire, care se configureaza ca un corolar al dreptului de proprietate, se ocroteste si se eficientizeaza, pe cale indirecta, modul de administrare, conservare si dispozitie a acestuia din urma.

O alta justificare adusa rezervei vizeaza necesitatea pastrarii patrimoniului in familie din considerente de ordin social, "pentru a se evita trecerea de la un nivel de trai ridicat la unul scazut, fapt ce ar constitui o motivatie pentru mostenitorii rezervatari de a savarsi fapte antisociale, devenind un factor de pericol pentru societate"[5]. Aceasta justificare a fost considerata lipsita de corespondent si fortata, opinia conform careia prin asigurarea rezervei s-ar realiza o preventie sociala si s-ar preintampina savarsirea de infractiuni de catre succesorii cazuti in saracie, ale caror singure variante de castig patrimonial s-ar rezuma la calea succesorala sau la cea infractionala fiind deplasata .

A mai fost promovata si teoria conform careia rezerva isi poate justifica reglementarea numai prin consideratii alimentare, propunandu-se totodata limitarea rezervei la un cerc mai restrans de persoane, recunoscand calitatea de rezervatari numai acelor erezi care, la data deschiderii mostenirii, "vor fi incapabili de munca, fie din pricina bolii sau a vreunei infirmitati"[7]. Aceste considerente nu mai pot fi luate astazi in considerare, tinand cont de aceea ca aveau drept tendinta restrangerea proprietatii private, pe toate caile si prin toate mijloacele posibile, preocupare specifica societatii comuniste.

In concluzie, existenta institutiei rezervei succesorale, prin care se aduce o atingere insemnata dreptului de proprietate, este pe deplin justificata prin argumente de ordin moral, ce tin de raporturile dintre membrii familiei (fie in baza datoriei morale de ajutor reciproc, fie in scopul conservarii patrimoniului) si prin considerente de natura sociala, ce au in vedere mentinerea ordinii publice.