Globalizare versus internationalizare

Globalizare versus internationalizare

Un aspect care merita sa fie dezbatut este cel legat de raportul globalizare - internationalizare. Bernardo Gasparini afirma ca globalizarea este diferita de internationalizare; in fapt, globalizarea nu se limiteaza la internationalizarea marfurilor produse, ci, mai degraba, la internationalizarea intregului organism productiv, care tinde sa se transforme in structuri mobile reunind mai multe teritorii, fara a se stabili in mod definitiv intr-un anumit loc.

Etapele premergatoare fenomenului de globalizare le putem considera ca fiind fazele "internationala" si "multinationala"; notiunea de "international" este un termen vechi, folosit in literatura de specialitate pentru a desemna orice activitate desfasurata pe teritoriul mai multor tari, in conditiile in care fiecare tara (sau activitatea desfasurata in fiecare tara) este privita si gandita in mod individual, cu luarea in considerare a diferentelor de mediu economic si politic, cultura, mentalitate, conditii naturale, etc.

Prima forma de manifestare a activitatii internationale s-a concretizat in comertul cu bunuri si servicii desfasurate intre tara de origine si pietele straine. Astfel putem distinge doua tipuri de comert; primul tip se bazeaza pe complementaritatea economiilor nationale, specializarea fiecareia dintre ele se manifesta in soldul comertului exterior, excedentar sau deficitar, in functie de avantajul comparativ pus in evidenta de diferentele relative de productivitate realizate. Cel de-al doilea tip de comert se bazeaza pe economii asemanatoare, cu acelasi nivel de dezvoltare, intersectarea fluxurilor de export si import materializandu-se in schimbul intrasectorial sau intraproductiv, cu pronuntat caracter de diferentiere.[2]

Dezvoltarea afacerilor unei firme pe piata externa trebuie sa plece de la analiza factorilor care au potentat succesul pe piata interna. Firma care doreste extinderea dincolo de granitele nationale ar trebui sa-si identifice punctele forte si modalitatile in care acestea pot fi dezvoltate mai mult decat local. Numai daca exista argumente solide pentru a presupune ca anumite puncte forte pot fi aplicate si in alte tari, compania ar trebui sa inceapa examinarea pietelor externe. Atunci cand o firma intra pe o piata straina aceasta nu poate fi sigura ca avantajele locale / nationale pot fi folosite cu succes. Prevederile comerciale, mediul economic din tara respectiva, comportamentul firmelor concurente pot fi diferite, si mai ales clientii pot avea alte preferinte; transferul avantajelor pe piete straine poate fi un transfer foarte riscant.

In evaluarea acestor elemente vom pleca de la diferentierea dintre avantajul specific tarii (AST)   si avantajul specific firmei (ASF), precum si a modului in care acestea se combina. Aceste notiuni sunt raspunzatoare de succesul cu care o firma globala va exploata un avantaj competitiv dat de tara de origine si de modul in care isi va putea construi un avantaj in comparatie cu comparatie cu concurentii straini si locali. In stadiul actual al globalizarii este foarte important sa facem distinctie intre avantajele specifice firmei si cele pe care le dobandeste o firma datorita tarii de provenienta sau a tarii in care isi realizeaza productia. De exemplu, daca o firma produce intr-o tara cu costuri reduse si-ar putea asigura un avantaj al costului asupra unei firme care produce intr-o tara mai scumpa; acesta este un avantaj specific tarii, avantaj de care poate beneficia orice producator care isi localizeaza afacerea in tara respectiva. Pe de alta parte, numele unei marci sau imaginea unei firme sunt valori care se transforma in avantaje specifice firmei, care intr-o confruntare pe piata globala inclina balanta in favoarea firmei mai competitive.

Primul pas in dezbaterea notiunii de avantaj specific tarii va fi aducerea in prim plan a notiunilor de avantaj absolut si avantaj comparativ.

Termenul de avantaj absolut, care a fost fundamentat de Adam Smith in lucrarea "An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations", reprezinta castigul pe care il obtine o tara din comertul international cand reuseste sa importe o marfa la un pret inferior costului sau national unitar.[3]

Dupa Adam Smith, schimbul international de marfuri este benefic deoarece permite fiecarei tari sa-si puna in valoare cele mai bune resurse si sa-si procure din exterior produse a caror cumparare costa mai putin decat ar costa producerea lor. Dupa parerea sa, este mai bine sa cumparam de la altii ceea ce noi facem mai putin bine ca ei si sa le vindem ceea ce producem cu cea mai mare eficacitate. Astfel, specializarea natiunilor trebuie sa se faca in functie de avantajele lor naturale. O tara exporta produsele pe care este capabila sa le produca la preturi inferioare celor practicate de restul lumii; in schimb ea este constransa sa importe bunuri care, in situatie autarhica, erau produse la costuri de productie superioare celor ale produselor straine. Totusi, aceasta analiza lasa in umbra situatia tarilor care ar fi dezavantajate la toate produsele.[4]

Meritul dezvoltarii doctrinei costurilor comparative si a avantajului relativ, aflata la baza ideii specializarii natiunilor sau indivizilor, precum si la baza ideii de comert liber i se atribuie lui David Ricardo, care si-a explicat principiul cu ajutorul exemplului producerii de panza si vin de catre Anglia si Portugalia.[5] Astfel, el sustine ca fiecare tara trebuie sa se specializeze in produsele pentru care are productivitatea cea mai mare, sau altfel spus, o tara sau o regiune trebuie sa se specializeze in producerea si exportul acelor bunuri si servicii pentru care realizeaza o eficienta mai mare fata de alte bunuri si servicii, si sa le importe pe acelea pentru care are un dezavantaj comparativ.

Teoria avantajului comparativ favorizeaza specializarea productiei unei tari pe baza utilizarii intensive a factorilor de productie cu care tara respectiva este bine dotata (ca materii prime, sol fertil, forta de munca specializata); acelasi lucru este posibil si prin acumularea de capital fizic si dezvoltarea cercetarii.[6]

Aceasta notiune de avantaj comparativ a fost apoi reluata in toate teoriile care vizau intr-o forma sau alta comertul intre tari, pentru ca apoi sa o regasim si in dezbaterile privind fenomenul de internationalizare si globalizare. Principiul avantajului comparativ ofera argumentul fundamental pentru existenta comertului international; orice activitate de comert liber intre tari produce venituri pentru tarile respective, atat timp cat tarile sunt inzestrate cu resurse diferite, adica au avantaje diferite.

In aceste conditii liberalizarea comertului a devenit o necesitate; in conditiile absentei comertului liber, fiecare tara trebuie sa se bazeze pe propriile resurse, astfel incat specializarea devine mai putin posibila. In ultimii ani, acolo unde exista un interes strategic s-a ajuns in situatia in care, marile firme multinationale incearca sa depaseasca barierele comerciale prin investitii realizate in productia din tara respectiva. O astfel de investitie directa, care suplineste importul firmei multinationale este o replica la protectionismul existent, si o solutie din moment ce productia nu este localizata conform avantajului comparativ. Din cauza nevoii de input in productie, in cazul locatiilor de productie, firma isi va transfera si resursele in locatii cu diferite avantaje. Aceste transferuri de tehnologie dau un caracter dinamic notiunii de avantaj specific unei tari (ex. o tara cu forta de munca nespecializata isi va imbunatatii nivelul specializarii acestei forte de munca odata cu un astfel de transfer.

Pentru ca avantajul comparativ sa fie decisiv in comertul mondial trebuie legat de o locatie specifica. In timp, forta de munca a devenit un factor cu o pondere mai putin importanta din cauza mobilitatii care exista (ex. migrarea specialistilor din UE si Japonia spre SUA, deplasarea muncitorilor din estul Europei spre UE, utilizarea fortei de munca din India in Arabia Saudita). Astfel, localizarea anumitor unitati de productie (de la textile la electronice) in zona Asiei de Sud-Est si Europei Centrale si de Est a fost dictata de costurile mai mici cu forta de munca.

In practica internationala, s-a demonstrat ca desi dezvoltarea tarilor se face dupa principiile avantajelor comparative, trebuie sa luam in calcul si notiunea de "ciclu de viata al produsului pe piata internationala". Notiunea de ciclu de viata al produsului a fost propusa, initial, in 1966 de Raymond Vernon , care a folosit pentru a demonstra cum productia ajunsa la maturitate in SUA s-a mutat in locatii / tari cu costuri mai mici (vezi figura nr. 1.1).

Figura nr. 1.1

Soldul balantei comerciale si ciclul de viata al produsului

Sursa: adaptare dupa Teulon, Frederic - Comertul International, Ed. Institutului European Iasi, 1997

In faza initiala, firma produce si vinde produsele pe piata nationala, care este o piata dezvoltata. Cand nivelul productiei creste peste cererea de pe piata nationala, producatorul incepe sa exporte si sa acapareze piete din alte tari dezvoltate. In momentul in care productia nu mai poate fi vanduta pe piete dezvoltate, comertul se indreapta spre tarile mai putin dezvoltate. Cand know-how-ul acestei productii se imprastie, aceste tari isi dezvolta singure capacitatea de productie, ajutate de procesele de productie si de tehnologia care de acum sunt standardizate. Cand productia cu costuri scazute din aceste tari mai putin dezvoltate devine o problema, importurile sunt inlocuite cu exporturile spre piata tarii de origine. In acest fel, ciclul s-a incheiat, inventatorul initial importa acum produsul. De la aceasta regula exista si exceptii, in sensul ca o tara a inceput sa produca pe baza unei anumite inovatii, si continua sa fie si in prezent principala locatie de productie - ex. suprematia americana in domeniul computerelor.

Pe baza principiului avantajului comparativ s-a incercat sa se determine avantajele comparative care revin diferitelor tari. Astfel, in anul 1981, John Dunning aprecia ca Japonia are avantaje comparative in domeniul textil, imbracaminte, electrocasnice, Marea Britanie in domeniul alimentar, Suedia in electronica si mecanica, SUA in echipamente de transport, etc. Cu toate acestea, Dunning recunoaste ca desi unele avantaje comparative rezista in timp - mai ales cele bazate pe resurse naturale - evolutia societatii umane va determina schimbari in ceea ce priveste forta de munca si tehnologia. De exemplu, dupa anii 90 domeniul textilelor s-a mutat din Japonia spre alte tari asiatice, SUA a devenit lider in domeniul comunicatiilor, India si-a dezvoltat avantajul specific in domeniul software. Avantajul costului redus al tarilor sud - europene s-a redus prin schimbarile politice, si ulterior liberalizarea economica din Europa Centrala si de Est care a devenit locatia preferata a multor transnationale. Cu toate acestea chiar daca o tara are un avantaj comparativ prin specializarea fortei de munca, acest lucru nu inseamna ca aceasta forta de munca este cel mai bine pregatita. Principiul avantajului comparativ presupune doar ca forta de munca in comparatie cu alte input-uri productive are un nivel mai ridicat de calificare decat nivelul din alte tari.

Pe de alta parte este important sa stabilim ce tara are un avantaj absolut, adica are resurse cu o productivitate mai mare. De ex. resurse naturale - CSI, China, Arabia Saudita, Africa de Sud; tehnologie avansata - SUA, Japonia; forta de munca ieftina - China, Thailanda, India, Brazilia, Europa de Est; forta de munca specializata - Japonia, SUA, UE, Coreea de Sud.

Scoala economica liberala sustinea ca beneficiile diviziunii mondiale a muncii, bazata pe avantajul comparativ, ar fi cauza aparitiei spontane a pietelor si ar intari armonia dintre state. Majoritatea economistilor sunt de parere ca aceasta lege a avantajului comparativ a generat la nivel international o diviziune a muncii intre producatori si chiar o diviziune bazata in primul rand pe specializare. Robert Gilpin apreciaza ca diviziunea internationala a muncii se bazeaza pe costuri relative, iar tarile vor avea tendinta sa se specializeze in producerea acelor produse al caror cost se dovedeste, comparativ cel mai scazut. Astfel, el sustine ca si daca o tara s-ar putea sa detina un avantaj absolut asupra alteia in productia unui articol, specializarea in acele bunuri ale caror costuri comparative sunt cele mai mici, lasand pe seama altora producerea celorlalte bunuri, permite tuturor tarilor sa profite mai mult din schimb. In timp, odata cu evolutia societatii, aceasta teorie a devenit mai adaptata, mai fluida prin aceea ca avantajul comparativ al unei natiuni a ajuns sa fie determinat de abundenta relativa si de cea mai profitabila combinatie a factorilor sai de productie (la factorul capital, munca, resurse s-a adaugat si managementul si tehnologia). Astfel, Ali El-Agraa sustinea ca o tara va exporta / importa acele produse care sunt intensive in folosirea factorului sau existent din belsug / insuficient.

In timp ce modelul Heckscher - Ohlin aduce in discutie inzestrarea naturala si competitia perfecta, teoriile mai noi (ex. bresa tehnologica, ciclul productiv) dezvolta ideea de tehnologie, economie de scara si natura dinamica a avantajului comparativ

O evolutie recenta este cea care incearca sa explice raspandirea corporatiilor multinationale si implicit a internationalizarii productiei. Paul Krugman a incercat la nivelul anilor 80 sa explice aceasta teorie prin "stadiul organizarii industriale internationale". Esenta acestei teorii este data de pozitia tot mai importanta pe care o ocupa firmele multinationale in comertul mondial si in investitiile straine; astfel exportul si productia in strainatate incepe sa fie obiectiv de baza in strategiile corporatiilor multinationale. S-a demonstrat ca schimburile comerciale dintre tari depind de avantajele localizarii, si in special de avantajele create de om. Astfel, in timp ce intr-o anumita zona este creata o tehnologie noua, forta de munca din acel loc deprinde priceperea necesara pentru aceasta industrie si multe firme vor fi tentate sa-si localizeze productia in aceste regiuni. Acesti factori specifici (tehnologia in exemplul precedent) pot schimba avantajele competitive, diferentiindu-le de avantajele competitive pe care le-ar putea oferi doar resursele.

Ca o consecinta a acestora, teoria lui Krugman subliniaza ca fluxurile comerciale internationale sunt formate din produse eterogene si diferentiate, si ca urmare standardele comertului international nu se pot ghida dupa teoriile anterioare. De ex. presupunem ca SUA exporta si importa o mare cantitate de masini; se pune intrebarea - de ce nu produce SUA toate tipurile de autoturisme dorite pe piata, astfel incat sa poata importa alte produse / servicii. Krugman a demonstrat ca diferentierea duce la specializare si crearea de avantaje specifice firmei care decurg din perfectionare. Producatorii americani au devenit competitivi prin producerea anumitor tipuri de masini, masini ce pot sa se diferentieze si sa se adapteze unui segment de piata. Aceste idei sugereaza ca o tara poate fi eficienta in producerea de bunuri plecand de la un avantaj competitiv mic pe care apoi sa-l dezvolte prin specializare sau prin noi resurse.

O alta teorie legata de avantajele comparative a fost dezvoltata de Michael Porter prin asa numita teorie "diamant al avantajului national" (vezi figura nr.1.2), care sustine ca exista 4 factori care determina avantajul sau dezavantajul competitiv al unei tari:

Factorii de productie - pozitia tarii in ceea ce priveste dotarea cu factori de productie

Cererea - natura si tipul cererii nationale pentru un produs / serviciu

Industrii de legatura sau de sustinere - prezenta sau absenta conexiunilor cu piata internationala prin existenta unor furnizori externi sau a unor industrii de legatura

Politica economica a tarii in cauza - sistem politic, conditii de guvernare, concurenta, etc.

Avantajul competitiv al unei natiuni, si deci si avantajele specifice tarii sau firmelor din tara respectiva depind de puterea fiecarui factor; conform "diamantului" lui Porter o tara poate fi competitiva chiar daca costurile de productie cresc, cu conditia ca acest dezavantaj sa fie compensat de ceilalti trei factori. Astfel, Porter sustine ca, in timp, concurenta acerba dintr-o industrie, ajuta la dezvoltarea unor firme mai puternice, la aparitia unor clienti tot mai sofisticati pe piata nationala

In timp ce teoriile clasice sustin ca o tara este cu atat mai competitiva cu cat are costuri de productie mai mici, si ca urmare trebuie sa-si localizeze productia in zone cu forta de munca ieftina, Porter sugereaza ca o concurenta mare si un management eficient pot ajuta natiunile in dezvoltarea unor capacitati si la reinnoirea avantajelor competitive.

In timp ce teoria ciclului de viata al produsului pe piata internationala sustine ca tarile dezvoltate vor ajunge cumparatoare de bunuri standardizate si se vor ocupa de inovatie si noi industrii, diamantul lui Porter arata cum crearea de conditii favorabile pot determina o natiune sa ramana competitiva intr-o industrie timp indelungat.

Diferentele care apar intre teoria traditionala a comertului si aceste noi orientari sunt foarte mari[15]. In timp ce de la Ricardo la Heckscher - Ohlin accentul se pune pe comertul inter-industrii, teoriile recente se concentreaza asupra comertului intra-industrial, intra-firme si inter-firme. Daca teoriile clasice si neoclasice sustineau ca munca si capitalul erau elemente imobile, avantajul comparativ avand un caracter static, numai produsele finite facand obiectul schimbului, teoriile recente au la baza ideea ca orice capital poate fi mobil, schimbul de produse facandu-se la fiecare nivel al procesului productiv (de la tehnologie, la diferite componente si la produsul finit). Cu toate aceste modificari aparute pe piata internationala, teoria avantajelor comparative explica inca tiparul comertului international intre multe tari, in special vis-a-vis de materia prima, unde locatia este fixa.

Inaintea recunoasterii acestor noi aspecte ale specializarii, teoria economica referitoare la comertul mondial, si implicit si la firmele multinationale, era perceputa ca o teorie a echilibrului, ca o teorie statica. Dupa cum demonstreaza si realitatea, perspectiva globala determina schimbari in aceasta mentalitate statica si sugereaza ca avantajele competitive nu sunt niste elemente fixe sau date. Beneficiile dinamice ale intrarii pe o piata straina deriva din concurenta cu noi competitori si cu consumatori tot mai informati si mai pretentiosi. Acestea sunt aspectele care ajuta la formarea avantajelor specifice firmei, si implicit mentin competitivitatea acesteia.

Figura nr. 1.2

Determinantii teoriei "diamantul avantajului national"

	Industrii de legatura sau de sustinere

Sursa: Porter, Michael - The competitive Advantage of Nations, New York Free Press, 1990

Pietele globale nu sunt importante numai pentru oportunitatile lor de piata, ci mai ales pentru oportunitatea oferita de ele de a avea acces la noi resurse. Pe de alta parte, firmele trebuie sa-si identifice avantajele specifice, sa gaseasca modalitati de transfer a acestora in strainatate si sa inteleaga implicatiile proceselor de internalizare si externalizare. Succesul pe piata externa este garantat daca se reuseste construirea unui model in care avantajele specifice firmei sunt folosite pentru a contracara dezavantajul natural de a fi o companie straina intr-o tara straina.

Ulterior aceste relatii de comert s-au dezvoltat, odata cu dezvoltarea societatii, pentru ca momentul de cumpana sa apara dupa al doilea razboi mondial cand multe dintre firmele americane care activau in Europa sa ramana pe acest teritoriu si sa se transforme in ceea ce cunoastem azi ca si corporatii multinationale. Este momentul care marcheaza investitiile straine ca forma de internationalizare. In timp ce, tarile participante la razboi erau preocupate cu reconstructia, firmele americane (mai ales cele care au activat in industria de armament, industria constructoare de nave, etc.) au speculat oportunitatile pe care le ofereau anumite zone din Europa si Asia. Avand controlul asupra tehnologiei si productiei, pe o piata externa destul de instabila, marcata de nevoi aceste firme au devenit furnizori internationali.

Ulterior, in scopul optimizarii acestor schimburi, anumite firme care s-au extins pe diferite piete prin actiuni specifice acestora, decid sa infiinteze unitati de productie in strainatate, pe care le sustin singure sau in parteneriat cu colaboratorii locali, marcand astfel debutul abordarii "multinationale".

De vreme ce productia a inceput sa fie realizata in mai multe locatii, produsele au putut fi adaptate mai usor la cerintele pietei. Daca acum cateva decenii penetrarea pietelor externe era apanajul unui numar redus de companii (marile companii multinationale), astazi asistam la o crestere a numarului de firme mici si mijlocii care au realizat ca oferta lor se preteaza si la piete foarte indepartate.

Din perspectiva istorica, orice strategie economica multinationala presupune cunoasterea factorilor economici, sociali, culturali din fiecare tara precum si directia de urmat pentru o integrare a filialei in viata economica a regiunii. Pentru a evolua de la nivelul de "international" la cel de "multinational" anumite firme au interzis folosirea termenului de "extern" in politica lor tocmai pentru a evita sensul de separare a activitatii din propria tara de restul pietei externe. Aceasta s-a dovedit o metoda eficienta de a convinge angajatii sa priveasca lumea ca o entitate integrata si de a sprijinii formarea unei culturi organizatorice globale.

In acest context putem privi internationalizarea ca o faza evolutiva a globalizarii, faza in care tarile si firmele tind sa-si dezvolte sistemele productive pe baza si in concordanta cu cerintele unei piete globale. Dupa cum am mai subliniat, din perspectiva istorica, faza multinationala implica politici si strategii care presupun o interactiune cu toate pietele, cu preferintele locale, reprezentand un predecesor al fazei globale, care pune accent pe standardizare si integrare.