MANAGEMENTUL APROVIZIONARII SI DESFACERII

MANAGEMENTUL APROVIZIONARII SI DESFACERII

Capitolul 1. Managementul APROVIZIONARII MATERIALE SI CU ECHIPAMENT TEHNIC

1.1. Managementul aprovizionarii: concept, activitati componente

1.2. Organizarea structurala a subsistemului aprovizionare:

1.2.1. Organizarea interna a compartimentului de aprovizionare

1.2.2. Structura de personal specifica compartimentului de aprovizionare; activitati de realizat pe functiile principale

1.3. Sistemul de relatii specific unitatilor economice pentru aprovizionarea materiala

Intrebari

Teste grila

C A P I T O L U L 1

Managementul aprovizionarii

1.1. Managementul aprovizionarii: concept, continut, trasaturi

Managementul aprovizionarii reprezinta activitatea prin care se asigura elementele materiale si tehnice necesare productiei, in volumul si structura care sa permita realizarea obiectivelor generale ale intreprinderii, in conditiile unor costuri minime si ale unui profit cat mai mare. In literatura de specialitate, ca si in practica economica, sunt utilizati frecvent termeni ca: achizitionare, asigurare, aprovizionare, cumparare, alimentare. Acesti termeni au insa o semnificatie asemanatoare sau, dupa caz, diferita. Astfel, 'achizitionarea' reprezinta o actiune de angajament financiar 'de cumparare' a unor resurse materiale sau produse, fiind o tranzactie efectiva (formele prin care se realizeaza, de catre unitatile economice, devenind relativ uniforme). In raport cu achizitionarea, 'aprovizionarea' are un continut mai larg; achizitionarea este doar un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiale si echipamente tehnice. Achizitionarea, ca o componenta a activitatii de aprovizionare, este precedata, de exemplu, de actiunile de identificare a nevoilor, de stabilire a dimensiunii acestora si a momentelor de satisfacere (care declanseaza emiterea cererii sau a comenzii), fiind urmata apoi de negocierea conditiilor de furnizare, de aducere efectiva a resurselor materiale etc. 'Asigurarea materiala si cu echipamente tehnice' se apreciaza in general ca termen similar notiunii de 'aprovizionare'; in practica economica de specialitate asigurarea are o sfera de cuprindere mai extinsa, aceasta incluzand atat aprovizionarea, cat si actiunea de completare a bazei materiale si tehnice necesare cu resurse din surse proprii (interne) ale intreprinderii (ne referim la resursele care se consuma intr-o anumita proportie sau integral in aceeasi intreprindere in care se si produc: SDV, anumite forme de energie, diferite piese, subansamble, materiale noi si refolosibile). In sfarsit 'alimentarea' reprezinta o actiune de finalizare a procesului de aprovizionare (sau de asigurare) prin trecerea in consum a resurselor materiale aduse - sosite de la furnizori sau fabricate chiar in intreprinderea consumatoare. Alimentarea se desfasoara, deci, in interiorul unitatii economice prin trecerea materiilor prime din depozite la punctele de prelucrare - consum in concordanta cu programele elaborate in prealabil. Alimentarea se incadreaza in sistemul logistic intern al unitatii, care cuprinde fluxul de resurse, sistemul de transport intern si cel informationaldecizional. Terminologia folosita in literatura economica de specialitate din unele tari anglofone sau din Franta pentru definirea conceptului de aprovizionare materiala se rezuma, in general, la notiunile: 'cumparare' si 'aprovizionare' (achat si approvisionnement in literatura franceza, purchasing si procurement in cea anglofona). Uneori se apeleaza si termenul de 'logistica', iar in contextul sistemelor integrate de productie de tip JAT la cel de 'gestiunea fluxurilor materiale'. Interpretarea continutului acestor termeni este, in multe cazuri, diferita de la autor la autor, cu mentiunea ca vest-europenii si nord-americanii acorda mai mica atentie continutului semantic al termenilor, accentul fiind asezat pe evidentierea 'imaginii' pe care doresc sa o transmita. De exemplu, H.Lewis si W.England (52) definesc termenul de 'cumparare' ca un act comercial care cuprinde identificarea nevoilor, alegerea furnizorilor, negocierea pretului si a altor conditii de tranzactionare si urmarire a comenzilor pana la livrarea acestora'. Printr-o definitie de acest gen se extinde artificial sfera de cuprindere a termenului de cumparare in raport cu continutul real al actului in sine (asa cum s-a evidentiat mai inainte). In acelasi sens, S.Heinritz (42) exprima termenul 'a cumpara' prin obiectivele pe termen scurt care trebuie sa le indeplineasca activitatea de asigurare materiala in raport cu consumul, astfel: 'se defineste functia de cumparare prin activitatea de procurare a materialelor de calitatea si in cantitatea dorita, la momentul dorit, la un pret bun si de la o sursa buna. Prin aceasta definitie se asigura de asemenea o sfera mai extinsa actiunii de cumparare .

In sfarsit, sunt si autori care definesc activitatea de asigurare materiala prin termenul de 'logistica' (7, 13, 27). Printr-o asemenea viziune se integreaza aprovizionarea materiala in activitatea de ansamblu a intreprinderii, sfera de cuprindere a logisticii fiind mai extinsa, asa cum se observa si din figura 1.1.

In ceea ce priveste 'gestiunea fluxurilor materiale', aceasta se incadreaza in termenul general de asigurare materiala care defineste aria completa de cuprindere aintregului proces de formare si gestiune a bazei materiale si de echipamente tehnice al intreprinderii.

Managementul aprovizionarii reprezinta un concept unitar complex, caruia ii este propriu o structura extinsa de activitati componente, care au in vedere, ca elemente de ansamblu, problemele de conducere-coordonare, previziune-programare-contractare, de organizare, antrenare, derulare efectiva, de urmarire-control, analiza si evaluare.

Managementul aprovizionarii - componenta a functiunii comerciale a intreprinderii - asigura echilibrul intre necesitatile si disponibilul de resurse materiale care poate fi asigurat de o unitate economica. Principalul 'obiectiv' al activitatii de aprovizionare se concretizeaza in asigurarea completa si complexa a unitatii economice cu resurse materiale si tehnice corespunzatoare calitativ, la locul si termenele solicitate, cu un cost minim. Pentru realizarea acestui obiectiv, se initiaza si desfasoara in principiu mai multe activitati specifice cu grad de complexitate si dificultate diferit. Intre acestea amintim:

• Identificarea si stabilirea volumului si structurii materiale si energetice necesare desfasurarii activitatii de ansamblu a unitatii economice si in primul rand a celei productive
• Fundamentarea tehnico-economica a planului si programelor de aprovizionare (asigurare) materiala si energetica a unitatii;
• Dimensionarea pe baza de documentatie tehnico-economica a consumurilor materiale si energetice
• Elaborarea de bilanturi materiale si energetice care contribuie la evidentierea modului de folosire a resurselor, ca si a formei concrete de regasire a acestora pe parcursul prelucrarii (materiale incorporate in produse, resturi, pierderi prin ardere, evaporari etc.).
• Dimensionarea pe criterii economice a stocurilor si a loturilor (a cantitatilor de comandat) de resurse materiale pentru comanda si aprovizionare;
• Prospectarea pietei interne si externe de resurse materiale si energetice in vedereadepistarii si localizarii surselor reale si potentiale de furnizare.
• Alegerea resurselor materiale si echipamentelor tehnice care raspund cel mai bine caracteristicilor cererilor pentru consum, prezinta cele mai avantajoase conditii de livrare, reprezinta substituenti eficienti pentru materiale deficitare, scumpe, care se asigura prin import etc.;
• Alegerea furnizorilor a caror oferta prezinta cele mai avantajoase conditii economice si asigura certitudine in livrarile viitoare pe termen scurt sau lung
• Elaborarea strategiilor in cumpararea de resurse in raport cu piata de furnizare interna si externa.
• Testarea credibilitatii furnizorilor selectati in scopul evidentierii probitatii morale, garantiilor de care se bucura, seriozitatii in afaceri, responsabilitatii in respectarea obligatiilor asumate si, nu in ultimul rand, a solvabilitatii;
• Negocierea si concretizarea relatiilor cu furnizorii alesi actiune care implica stabilirea, prin acord de vointa, a tuturor conditiilor de livrare intre parteneri. Finalizarea relatiilor de vanzare-cumparare se realizeaza prin emiterea comenzilor si incheierea de contracte comerciale;
• Urmarirea si controlul derularii contractelor de asigurare materiala, intocmirea fiselor de urmarire operativa a aprovizionarii pe furnizori si resurse. In acest cadru se inscrie si preocuparea pentru asigurarea mijloacelor de transport eficiente in baza contractelor incheiate cu unitatile de transport. Actiunea presupune si o legatura permanenta cu furnizorii prin agentii de aprovizionare in vederea prevenirii unor dereglari in livrari, verificarii pe parcursul fabricatiei a stadiului executiei si a calitatii resurselor materiale etc.;
• Analiza periodica a stadiului asigurarii bazei materiale si tehnice, a realizarii programelor operative si a planurilor de aprovizionare, a contractelor economice pe total si distinct pe furnizorii principali la resursele vitale, de importanta strategica etc.;
• Asigurarea conditiilor normale de primire-receptie a partizilor de materiale sosite de la furnizori aceasta presupune: amenajarea de spatii speciale de descarcarereceptie, dotate cu mijloacele tehnice adecvate; constituirea comisiilor de primirereceptie si organizarea activitatii acestora, a formatiilor de lucratori specializati in efectuarea operatiilor respective s.a.;
• Stabilirea anticipata a spatiilor de depozitare, dotarea lor cu mobilier adecvat, organizarea interna a fluxurilor de circulatie, alegerea sistemelor eficiente de depozitare, efectuarea operatiilor de dezambalare (daca este cazul) si de depozitare aranjare a resurselor materiale in magazii si depozite. In acelasi sens, se are in vedere inscrierea in evidenta a intrarilor de resurse receptionate si acceptate, asigurarea conditiilor de pastrare-conservare cerute de natura resurselor materiale depozitate, ca si a celor de prevenire a sustragerilor, de securitate contra incendiilor
• Organizarea rationala a sistemului de servire (alimentare) ritmica cu resurse materiale a subunitatilor de consum ale intreprinderii, in stricta concordanta cu cerintele acestora si cu programele de fabricatie care au stat la baza elaborarii celor de aprovizionare; in acest cadru se asigura : elaborarea unor programe optime de circulatie consum, de corelare a momentelor de eliberare sau transmitere a materialelor de la depozite la subunitatile de consum cu cele la care sunt efectiv necesare, esalonarea judicioasa in timp a servirilor (pentru satisfacerea cererilor de materiale ale punctelor de consum, sau/si a magaziilor intermediare) pentru prevenirea asteptarilor nejustificate la depozite, a supraaglomerarii punctelor de servire, a blocarii mijloacelor de transport intern, a incarcarii neuniforme a lucratorilor din depozite s.a.;
• Controlul sistematic al evolutiei stocurilor efective in raport cu limitele estimate pentru a se evita consecintele economice nefavorabile pe care le poate genera suprastocarea sau lipsa de materiale in stoc asupra activitatii economice a intreprinderii, a situatiei financiare a acesteia;
• Urmarirea si controlul utilizarii resurselor materiale si energetice pe destinatii de consum Desfasurarea acestei activitati are ca scop prevenirea consumurilor peste limitele stabilite prin calcule, a risipei pe timpul transportului si depozitarii, a nerespectarii disciplinei tehnologice sau destinatiei initiale de folosire a resurselor materiale etc.;
• Conceperea si aplicarea unui sistem informational cuprinzator, simplu si operativ, asezat pe baze informatice, care sa permita: vehicularea volumului imens de informatii intr-un timp scurt; evidentierea clara a starii reale a procesului de asigurare materiala; evidenta corecta a materialelor in orice moment. In acelasi timp, acest sistem trebuie sa dispuna de o baza extinsa de date care sa poata fi usor apelata in functie de necesitatile de informare, prelucrare si analiza;
• Selectarea si angajarea dupa principiul competentei a personalului de specialitate in structura profesionala specifica; formarea si perfectionarea lucratorilor din sectorul de asigurare materiala prin diferite forme de pregatire s.a.

Structura activitatilor componente evidentiaza faptul ca managementul aprovizionarii materiale integreaza intr-un tot unitar fluxul si controlul resurselor materiale de la momentul initierii procesului de asigurare a lor si pana la transformarea acestora in produse vandabile (adica de la identificarea necesitatii, selectare furnizori, cumparare, aducere, depozitare, si pana la trecerea in consum, controlul utilizarii resurselor materiale in scopul obtinerii unor efecte maxime din investitia facuta).

In consecinta, managementul aprovizionarii materiale poate fi privit ca o modalitate de grupare a activitatilor specifice, interpretat printr-o abordare sistemica. In general, toate activitatile componente ale managementului aprovizionarii au importanta si semnificatie economica specifica pentru activitatea generala a intreprinderii, pentru realizarea obiectivelor stabilite in cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Insa, in economia de piata unele activitati capata valente noi, importanta lor se accentueaza si ca urmare, acestea trebuie abordate cu un interes sporit, intr-o viziune racordata total la mediul economic in care actioneaza intreprinderea. Interpretarea porneste de la continutul obiectivelor specifice asigurarii materiale care sunt subordonate realizarii obiectivelor generale ale strategiei de dezvoltare a intreprinderii.

In categoria activitatilor pentru a caror realizare se impune o atentie sporita se incadreaza:

• studierea pietei de furnizare, a furnizorilor potentiali si reali;
• selectarea si testarea credibilitatii furnizorilor;
• elaborarea strategiilor in cumpararea (achizitionarea) de resurse materiale si echipamente tehnice, ca si in domeniul gestiunii stocurilor;
• negocierea conditiilor de vanzare-cumparare, de comercializare in general si finalizarea actiunii, in cea mai mare masura, pe baza de contracte comerciale;
• urmarirea evolutiei pietei de furnizare, a structurii si potentialului de resurse, a preturilor s.a.

Pe seama realizarii eficiente a unor asemenea activitati, subsistemului aprovizionarii i se asigura rolul de 'sursa de informare strategica' si 'subsistem cu participare activa' la elaborarea strategiilor de dezvoltare a intreprinderilor. Rolul de 'sursa de informare strategica' decurge din raporturile subsistemului cu 'piata din amonte' (de furnizare interna si externa) in calitate de factor de cumparare. Aceasta pozitie ii permite culegerea de informatii utile atat pentru procesul de aprovizionare, cat si pentru activitatea de ansamblu a intreprinderii. Informatiile colectate de pe piata din amonte se pot adresa sectorului de desfacere-vanzari din intreprindere, celui tehnic si de productie, conducerii intreprinderii si se pot referi la:

• evolutia cererii si a ofertei de produse;
• tendinte in evolutia viitoare a concurentei (determinate de manifestarea unor relatii speciale intre anumiti furnizori, initierea unor proiecte comune de colaborare s.a.);
• strategia desfasurarii negocierilor;
• evolutia preturilor;
• noi conditii de furnizare oferite care influenteaza cumpararea sau determina atragerea clientilor etc.

Prin natura informatiilor, subsistemul aprovizionare materiala poate contribui si la imbunatatirea performantelor tehnice si de calitate a produselor fabricate de intreprindere; aceasta prin identificarea de standarde noi de calitate care se impun pe piata, de materiale si echipamente tehnice noi, cu caracteristici superioare care pot fi achizitionate s.a.

Rolul de 'subsistem cu participare activa' la fundamentarea strategiilor de dezvoltare a intreprinderii se manifesta prin:

• elaborarea si fundamentarea strategiilor eficiente in cumpararea de resursemateriale si echipamente tehnice;
• elaborarea de strategii de actiune, in raport cu furnizorii, care sa corespunda intereselor intreprinderii (specificate in strategia generala de dezvoltare a acesteia);
• elaborarea unei strategii adecvate in domeniul colectarii si transmiterii informatiilor ;
• adoptarea unei strategii si a unei politici eficiente in angajarea si formarea fortei de munca din domeniul aprovizionarii materiale, in aprecierea calitatii si eficientei muncii, stimulandu-se concurenta bazata pe competenta profesionala in conditiile asigurarii elementelor motivationale puternice etc.

Toate aceste categorii de strategii specifice subsistemului aprovizionare materiala isi transmit efectul asupra obiectivelor formulate de intreprindere in cadrul strategiei generale de dezvoltare a ei.

Importanta subsistemului aprovizionare materiala si cu echipamente tehnice pentru activitatea intreprinderii decurge si din faptul ca, prin acesta se asigura resursele materiale a caror pondere in costul total al productiei este semnificativa, respectiv de peste 50% (in unele ramuri industriale depasind 80%). Ca urmare, orice actiune a subsistemului aprovizionare care determina reducerea costurilor materiale (cumpararea la preturi mai mici, promovarea substituentilor economici etc.) este benefica. Din acest punct de vedere, in economia tarilor dezvoltate se apreciaza ca, prin actiunea sectorului aprovizionare materiala se pot reduce costurile de productie cu circa 5-10%. Semnificatia sensului de actiune este relevanta daca avem in vedere ca intr-un orizont de timp definit (mediu sau lung) intre sursele potentiale de crestere a profitului reducerea costurilor va reprezenta o cale prioritara. Aceasta datorita amplificarii concurentei care va determina trecerea la o noua stare de spirit, la o noua interpretare a actiunii in domeniul vanzarilor, si anume 'de a vinde pe masura clientului'. Aceasta noua viziune, care a fost deja pusa in practica de 'toyotism', propune ca pretul sa fie fixat pe piata si deci profitul nu poate fi decat rezultatul diferentei dintre pret si cost. Cum pretul este impus de piata, cresterea concurentei la furnizarea pe piata va impune reducerea acestuia, pentru ca singura sursa de a fi competitiv va fi reducerea costului, deci implicit a elementelor care-l compun, cu deosebire a celor cu ponderea hotaratoare (care, asa cum s-a aratat, sunt cele antrenate de cumpararea si aducerea resurselor materiale necesare fabricatiei produselor).

Activitatii de aprovizionare materiala i s-a definit 'rolul distinct' in 'modelele de reflexie strategica' prin care se caracterizeaza mediul concurential general in care isi desfasoara activitatea o intreprindere. Amintim aici 'modelul Porter' in care aprovizionarea materiala, respectiv furnizorii de resurse materiale constituie unul din cei cinci factori determinanti care caracterizeaza pozitia strategica a intreprinderii. M.Porter (62) arata ca dezvoltarea unei strategii depinde mai intai de intensitatea si caracterul concurentei care se manifesta intre 'furnizori, clienti, potentiali concurenti, produsele de substitutie si concurenta interna' in raport cu activitatea intreprinderii. Analiza intensitatii concurentei celor cinci factori permite identificarea oportunitatilor care pot fi valorificate, ca si amenintarile, dificultatile care trebuie anulate, evitate sau limitate. Se arata astfel ca este oportuna desfasurarea activitatii de aprovizionare pe o piata concurentiala, unde raportul de putere este favorabil consumatorului. Elaborarea unei strategii care se bazeaza pe cumpararea de pe o piata a furnizorilor favorabila acestora trebuie sa se faca cu mare atentie; in general, se au in vedere relatiile de furnizare stabile pe lunga durata.

Pe baza elementelor prezentate, in literatura si practica de specialitate se apreciaza in tot mai mare masura ca activitatea de aprovizionare materiala reprezinta un 'centru de profit' si nu un centru de cheltuieli (7,57). In general 'centrul de profit' este reprezentat de acea veriga organizatorica a intreprinderii care poate sa-si controleze atat intrarile (costurile), cat si iesirile (veniturile). Acest control trebuie inteles in anumite limite. Subsistemul aprovizionare materiala se manifesta ca 'centru de profit' prin controlul pe care il poate avea asupra costurilor specifice, cum sunt: costurile de achizitie, costurile de gestiune, costurile suplimentare de prelucrare etc.

Revenind la rolul 'subsistemului aprovizionare materiala', remarcam evolutia actiunii acestuia pe urmatoarele 'faze':

a.       faza de pasivitate in care activitatea de aprovizionare materiala este apreciata ca fiind subordonata subsistemului productie;

b.      faza de autonomie in care aprovizionarea materiala isi elaboreaza strategii de optimizare la nivelul subsistemului propriu;

c.       faza de participare in care subsistemul aprovizionare materiala participa, prin punere la dispozitie a informatiilor, datelor si analizelor necesare, la elaborarea strategiilor generale de dezvoltare a intreprinderii;

d.      faza de integrare in care acest subsistem participa efectiv la fundamentarea strategiei de dezvoltare a intreprinderii.

Daca faza de autonomie se manifesta obisnuit, cea de integrare trebuie sa constituie obiectivul permanent al oricarei echipe manageriale din intreprinderi.

1.2. Organizarea structurala a activitatii de aprovizionare

1.2.1. Organizarea interna a subsistemului de aprovizionare

Derularea normala a proceselor de aprovizionare necesita organizarea, in cadrul structurii manageriale a unitatilor industriale, a unui compartiment de specialitate constituit sub forma de divizie, directie, departament, serviciu, birou, in functie de volumul si profilul de activitate, forma de organizare si marimea firmei (corporatie, concern, companie, trust, regie autonoma, societate comerciala pe actiuni sau cu raspundere limitata s.a.). Acestui compartiment, in functie de natura activitatilor care ii sunt specifice, trebuie sa i se asigure o organizare interna rationala.

Organizarea structurala proprie influenteaza direct functionalitatea 'subsistemului aprovizionare materiala'; o organizare eficienta trebuie sa aiba in vedere:

• identificarea principalelor functii ale subsistemului;
• definirea criteriilor pe baza carora se va contura organizarea structurala;
• precizarea rolului subsistemului in cadrul organizarii structurale de ansamblu a intreprinderii;
• stabilirea gradului de centralizare-descentralizare (de delegare a autoritatii si responsabilitatilor pe niveluri ierarhice);
• definirea precisa a functiilor, ca element esential al unei structuri organizatorice eficiente s.a.

Organizarea structurala trebuie sa prezinte mare mobilitate pentru adaptarea din mers la noile conditii care apar atat in sistemul intern al intreprinderilor, cat si in mediul socio-economic in care aceasta actioneaza.

Sistemele concrete de organizare structurala a compartimentelor de asigurare materiala din intreprinderile de productie sunt variate. In acest sens, experienta practica, generalizata la nivelul teoriei de specialitate, evidentiaza urmatoarele modalitati: 'sistemul pe grupe de activitati distincte' si 'sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitarecontrol utilizare resurse materiale'.

Modalitatile concrete de organizare a compartimentului de aprovizionare materiala se diferentiaza prin modul cum se repartizeaza si se prevede realizarea sarcinilor stabilite. In toate cazurile, compartimentul, in ansamblul sau, raspunde de derularea procesului in modul cel mai economic, echilibrand factorii contradictorii pentru a obtine cel mai bun rezultat final. Prin organizarea interna se stabilesc, de fapt, domeniile de actiune, atributiile si sarcinile compartimentului de aprovizionare, de la initierea activitatilor de realizat si pana la finalizarea lor.

'Sistemul pe grupe de activitati distincte' consta in departajarea procesului de aprovizionare pe principalele activitati componente in functie de natura, gradul de complexitate sau de omogenitate a acestora. Sistemul, cunoscut si sub denumirea de 'functional', asigura o delimitare selectiva a activitatilor de prognozare-planificareprogramare a aprovizionarii, de cele privind prospectarea, negocierea, contractarea, realizarea aprovizionarii, de urmarire, control, analiza si evaluare a acestuia, de depozitarepastrare a resurselor materiale asigurate, de urmarire a modului de folosire a acestora pe destinatii de consum. Asadar, sistemul presupune identificarea, delimitarea si gruparea activitatilor dupa criteriile amintite si constituirea de subcolective (grupe) distincte care sa le realizeze calificat si operativ. (figura 1.2).

Organizarea interna a compartimentului de aprovizionare dupa acest sistem presupune ca la nivelul 'grupei de plan, contractare, evidenta' sa se realizeze activitati ca: prognozarea necesitatilor materiale, fundamentarea planurilor si programelor de aprovizionare, elaborarea bilanturilor materiale si a cantitatilor economice de comandat, selectia si testarea credibilitatii furnizorilor, participarea la negocierea conditiilor de livrare si incheierea contractelor comerciale, determinarea stocurilor economice, a cantitatilor optime de comandat, intocmirea de situatii privind stadiul si gradul de acoperire cu materiale a necesarului, realizarea contractelor de aprovizionare, incadrarea in consumurile specifice din documentatie si in nivelul prestabilit al stocurilor.

'Grupele operative de aprovizionare' constituite, in principiu, dupa gradul de omogenitate sau de asemanare a resurselor materiale, sunt in numar mai mare (in functie de varietatea resurselor materiale necesare intreprinderii si de sortimentatia specifica acestora, de sursa de provenienta, de numarul si dispersia teritoriala a furnizorilor). Componentii acestor grupe asigura realizarea, de regula, a activitatilor concrete care au in vedere: contactarea surselor de furnizare, urmarirea derularii efective a procesului de formare a loturilor de livrare la furnizori, participarea la receptie-expeditie s.a., aducerea resurselor materiale, intocmirea documentatiei de atestare a actiunii; altfel spus, complexul de activitati specifice grupelor operative asigura derularea operativa a aprovizionarii materiale, a contractelor economice, efectuarea unor operatiuni de cumparare neprogramata a unor materiale si produse, de regula, necesare in cantitati mici, urmarirea procesului de aducere a resurselor la destinatarul pe care-l reprezinta etc. Urmarea legaturii directe permanente cu furnizorii, lucratorii din grupele operative de aprovizionare au posibilitatea culegerii de date si informatii despre modul de conlucrare cu acestia, comportamentul factorilor umani care ii reprezinta, reactia la cerintele, sugestiile, reclamatiile, refuzurile clientilor referitoare la produsele livrate (si care au in vedere: calitatea, cantitatea, conditiile de ambalare, de transport etc.). Asemenea informatii sunt puse la dispozitia celor care au responsabilitatea selectarii si testarii credibilitatii furnizorilor, negocierii conditiilor de livrare; uneori sunt solicitati pentru participarea la desfasurarea actiunilor de acest gen.

'Grupa depozitelor' asigura primirea-receptia partizilor de materiale sosite de la furnizor, depozitarea si pastrarea integritatii proprietatilor fizico-chimice a resurselor, in functie de natura si conditiile specifice de conservare, evidenta si securitatea lor, pregatirea si eliberarea in consum sau pe destinatiile de utilizare-valorificare a acestora.

Grupele operative si cele de depozite sunt asezate pe acelasi nivel ierarhic. Intre toate grupele compartimentului de aprovizionare se stabilesc relatii stricte de colaborare. Conducerea, coordonarea, corelarea si controlul pe ansamblul grupelor se asigura la nivelul sefului de compartiment. Salariatii din cadrul ultimelor doua grupe, de regula, au pregatire medie, in mai mica masura superioara, incluzand pentru depozite si angajati cu pregatire primara (muncitori cu sau fara calificare). Prin conceptia de constituire a grupelor si a legaturilor care se stabilesc intre acestea, sistemul functional 'nu' asigura abordarea unitara a procesului de aprovizionare in intregul lui (respectiv, de la initierea actiunii de aprovizionare, de contractare si pana la primirea-depozitarea resurselor inclusiv controlul folosirii lor). Ca urmare, se creeaza conditii pentru delegarea raspunderii intre grupe pe parcursul derularii procesului de aprovizionare pe subactivitati componente; totodata: nu se asigura controlul eficient al utilizarii resurselor in raport cu destinatiile initial prevazute si consumurile specifice din documentatiile tehnico-economice ale produselor, lucrarilor; nu ofera posibilitatea promovarii folosirii materialelor noi, inlocuitoare a celor refolosibile sau prevenirii consumurilor irationale. Sistemul pe grupe de aprovizionare-depozitare-control, utilizare a resurselor materiale are in vedere constituirea de grupe de materiale in cadrul compartimentului in a caror atributie intra realizarea procesului de aprovizionare in intregul sau dupa o conceptie unitara. Ca urmare, fiecare grupa raspunde de asigurarea structurii materiale pentru care se formeaza de la fundamentarea necesitatilor, contractarea resurselor si pana la aducerea, gestionarea si controlul utilizarii acestora, inclusiv analiza-evaluarea procesului de asigurare materiala in ansamblul sau si pe fazele componente. Pentru fiecare grupa, astfel constituita, structura de personal include angajati cu studii superioare (care, de regula, coordoneaza activitatea grupei si realizeaza activitatile complexe - fundamentarea necesitatilor, prospectarea pietei, alegerea furnizorilor, negocierea, contractarea, rezolvarea litigiilor, indrumarea, controlul, analiza, evaluarea procesului), medii (a caror pondere numerica este mai mare) si primare (incluzand si muncitori cu sau fara calificare). O importanta deosebita revine criteriului de constituire a grupelor in cadrul acestui sistem care poate fi omogenitatea resurselor, in functie de destinatia de utilizare. In acest sens se pot folosi 3 variante: pe grupe omogene de materiale, pe sectii consumatoare sau ca sistem mixt (prin combinarea primelor doua variante).

1. Organizarea compartimentului pe grupe de aprovizionare-depozitare-control utilizare materiale asemanatoare (omogene) prezinta avantaje care sunt determinate de simplificarea si specializarea activitatii lucratorilor (agentilor de aprovizionare), ca urmare a numarului redus de materiale si implicit de furnizori pe o grupa; totodata, se asigura conditii pentru stabilirea unor relatii traditionale, de continuitate in aprovizionare. Consideram ca acest sistem (figura 1.3) este cel mai indicat pentru organizarea interna a compartimentului de aprovizionare, datorita eficacitatii superioare in conducerea asigurarii materiale a unitatilor industriale.

Sistemul prezinta ca dezavantaj faptul ca, pe plan intern, in cazul existentei unui numar mai mare de puncte de consum (sectii, ateliere, alte sectoare de activitate) si a unei dispersii pronuntate a acestora pot aparea conditii care sa conduca la necorelarea aprovizionarii cu cererile pentru consum, cu productia, la ingreunarea procesului de urmarire-control a modului de utilizare a resurselor materiale.

2. Organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control utilizare in functie de destinatia de consum a materialelor are in vedere unitatile in cadrul carora sectiile, atelierele si alte sectoare de activitate, prin profilul lor, consuma materiale distincte (o sectie consuma numai materiale lemnoase, alta metalice etc.). In acest context, se constituie grupe de aprovizionare in functie de destinatarul materialelor, respectiv in functie de sectia consumatoare. Un asemenea sistem prezinta avantajul ca asigura cunoasterea in detaliu, la nivelul fiecarei grupe, a necesitatilor de resurse materiale specifice sectiei pe care o alimenteaza, creeaza conditii pentru un control permanent si eficient al destinatiei de consum a materialelor, a consumului propriu-zis. De asemenea, ofera posibilitatea exercitarii unui control sistematic a raportului aprovizionare-consum in directia depistarii necorelarilor, a cauzelor generatoare si stabilirii masurilor de regularizare; se realizeaza astfel o mai buna corelare intre factorul de aprovizionare si cel de productie privind asigurarea cu resurse materiale, utilizarea economica si valorificarea complexa, superioara a acestora, introducerea in circuitul economic al unitatii a tuturor resurselor disponibile. Aplicabilitatea variantei este limitata insa de numarul redus de unitati care indeplinesc conditiile cerute pentru implementare; totodata, organizarea pe grupe de aprovizionare profilate pe sectii consumatoare prezinta neajunsul ca, in frecvente situatii, nomenclatura materialelor pentru o sectie este foarte larga si implicit numarul de furnizori foarte mare, din care cauza creste gradul de dificultate in coordonarea, desfasurarea operativa si urmarirea eficienta a procesului de aprovizionare la nivelul grupei constituite. Organizarea in cazul acestei variante este prezentata in figura 1.4.

Figura 1.4

3. Organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control utilizare in sistem mixt presupune constituirea de grupe care se vor ocupa cu asigurarea materialelor care prin natura lor formeaza obiectul consumului numai in cadrul unei anumite sectii de productie (deci, organizare dupa destinatarul materiei prime) si de grupe de materiale asemanatoare, dar destinate consumului mai multor sau tuturor sectiilor din unitatea economica (aici se incadreaza in special materialele auxiliare, piesele de schimb, combustibilii si lubrifiantii). Aceasta forma de organizare este prezentata in figura 1.5.

Sistemul asigura imbinarea avantajelor primelor doua variante si eliminarea in mare masura a dezavantajelor care le sunt specifice. In aplicarea variantelor respective este necesara o analiza detaliata a nomenclatorului de materiale si structurii consumului, a subunitatilor consumatoare din unitatea economica, a surselor de furnizare si cailor de distributie, a fluxurilor de transport intern si de aprovizionare, precum si a conditiilor pe care procesul de productie le pune pentru aprovizionarea completa, complexa si ritmica a tuturor locurilor de munca. In literatura de specialitate se prezinta si alte forme de organizare a compartimentului de asigurare materiala practicabile la nivelul marilor unitati (corporatii, companii, trusturi etc.). Un exemplu in acest sens se prezinta in figura 1.6, fiecare ramura reprezentand un departament [57].

In cadrul celor patru departamente, activitatile care compun procesul de aprovizionare se realizeaza astfel:

planificare si control - elaboreaza previziuni privind necesitatile de materiale, asigura dimensionarea stocurilor, stabileste cantitatile economice de comandat, elaboreaza programele de aprovizionare, participa la selectia si testarea credibilitatii furnizorilor, la negocierea si incheierea contractelor comerciale, intocmeste situatii statistice sau diferite rapoarte referitoare la stadiul asigurarii bazei materiale si de echipamente tehnice necesare, al realizarii contractelor de aprovizionare pe total si pe principalii furnizori, evolutia stocurilor in raport cu limitele estimate, tendinte si mutatii in consumul de resurse materiale, incadrarea in consumurile specifice din documentatie s.a.;

procurare - asigura: depistarea surselor de furnizare si alegerea celor mai economice, participarea la negocieri, la incheierea contractelor si conventiilor, achizitionarea materialelor neprogramate, impulsionarea si urmarirea livrarilor de la furnizori, participarea la receptia-expeditia resurselor materiale de la furnizori sau/si la primirea-receptia acestora la sosire in intreprindere, informarea sistematica asupra mutatiilor de pe piata de materiale si produse s.a.;

receptie si depozitare - asigura primirea-receptia partizilor de materiale sosite de la furnizori, depozitarea si pastrarea resurselor, evidenta si securitatea acestora, pregatirea lor pentru consum, eliberarea acestora pe destinatii de consum, urmarirea evolutiei stocurilor efective in raport cu limitele estimate, a nivelurilor de comanda-aprovizionare;

transport - asigura echipamentul si mijloacele de transport, elaborarea programelor optime de transport al resurselor la subunitatile de consum ale intreprinderii, deplasarea materialelor in interiorul si exteriorul unitatilor economice, manipularea la descarcareincarcare, efectuarea de interventii tehnice prin care se asigura functionarea normala a mijloacelor de transport proprii s.a.

Intre aceste departamente se stabilesc relatii reciproce. Prin aceste relatii de colaborare intre departamente se are in vedere armonizarea desfasurarii activitatilor care le sunt specifice in scopul evitarii perturbatiilor, dereglarilor, necorelarilor care ar avea implicatii directe asupra procesului de aprovizionare materiala in ansamblul sau. Totodata, se creeaza conditii pentru informarea reciproca asupra stadiului realizarii diferitelor activitati. Se furnizeaza date si informatii care inlesnesc derularea acestora in concordanta cu programele stabilite. O asemenea structura de organizare suporta frecvente modificari in functie de conditiile noi care apar pe parcursul desfasurarii acestor activitati. Tendinta spre gigantism in dezvoltarea unitatilor economice amplifica la dimensiuni importante structura organizatorica a compartimentului de asigurare cu materiale, crescand riscul unei coordonari neeficiente a procesului de aprovizionare in ansamblul sau, data fiind marea varietate de activitati pe care le cuprinde, complexitatea acestora si gradul de dificultate sporit in realizarea lor (stapanirea corecta a cunostintelor necesare conducerii departamentelor specifice fiind dificila). Se creeaza, astfel, conditii ca un angajat pregatit insuficient sa poata folosi functia pe care o detine pentru a lua decizii care pot genera consecinte nefavorabile pentru activitatea unitatii in numele careia actioneaza. La nivelul unei corporatii [57] structura organizatorica a conducerii aprovizionarii materiale se prezinta in figura 1.7.

Structura organizatorica a unui compartiment de aprovizionare poate cuprinde 3-4 niveluri. Indiferent de forma interna de organizare (departament, serviciu, birou), acest compartiment este subordonat, prin seful sau, conducatorului firmei (director general, presedinte) sau vicepresedintelui cu activitatea comerciala.

1.2.2. Repartizarea atributiilor si responsabilitatilor pe posturi si functii; structura specifica de personal

Oricare ar fi forma sau sistemul de organizare, este necesar ca, in final, sa se asigure derularea activitatilor de aprovizionare si de desfacere in stricta concordanta cu necesitatea realizarii 'obiectivului de baza' al intreprinderii: 'functionalitatea ei in conditii de eficienta, obtinerea de profituri cat mai mari din investitiile de capital efectuate'. In organizarea conducerii aprovizionarii si desfacerii se impune orientarea spre sisteme deschise, usor adaptabile la noile conditii care apar in relatiile de vanzare-cumparare de pe piata interna si internationala, in organizarea si marimea unitatilor economice etc. Dupa alegerea sistemului de organizare se trece la repartizarea pe posturi si functii a atributiilor si responsabilitatilor specifice, respectiv a activitatilor pe care le au de realizat viitorii angajati cu precizarea raspunderilor ce le revin. In concretizarea actiunii se are in vedere incarcarea rationala cu sarcini si atributii a fiecarui post pe orice nivel ierarhic din structura organizatorica a compartimentelor (sef serviciu, sef de birou, economist, agent de aprovizionare, merceolog etc.). In repartizarea sarcinilor pe posturi se urmareste ca volumul de munca pentru indeplinirea lor, corelat cu gradul de complexitate al acestora, sa asigure, in conditiile unei intensitati normale a muncii, folosirea integrala a timpului disponibil al fiecarui lucrator. Selectia personalului trebuie sa se faca pe baza examenului profesional si psihologic al candidatilor la diferitele posturi si functii, in raport cu natura acestora pentru a se respecta principiul angajarii pe baza de competenta. Acest aspect impune, chiar in structurile de personal existente, sa se procedeze periodic la reexaminari privind nivelul de pregatire pe plan profesional al angajatilor fiecarui loc de munca, la reasezari pe posturi, la actiuni de reciclare si perfectionare (de improspatare a cunostintelor), la noi angajari etc.

O importanta deosebita o prezinta numarul si structura pe functii a personalului din cadrul compartimentelor de management in aprovizionare si desfacere. Astfel, in cazul celui de aprovizionare numarul este relativ mare daca firma (unitatea economica) efectueaza in principal operatii de asamblare (montaj) si relativ mic daca este integrata pe verticala. Structura de personal include seful de compartiment care poate purta denumirea de director cu aprovizionarea, vicepresedinte responsabil cu aprovizionarea sau sef de serviciu, de birou. In subordinea acestuia se afla grupele de agenti si/sau achizitori. In cadrul departamentelor mari, complexe, structura de personal cuprinde si analisti de aprovizionare, dispeceri si experti in transporturi. Semnificativ este faptul ca achizitorul si procuristul, intr-un cuvant 'agentul de aprovizionare' actioneaza intr-un spirit specific profesiei, manifestand o afinitate tot mai mare fata de activitatea financiara a unitatii economice. Aceasta pentru ca rolul agentului de aprovizionare este de a cumpara si a asigura transportul resurselor materiale necesare firmei pe care o reprezinta si in numele careia actioneaza; el alimenteaza astfel un complex de productie conditionandu-i functionalitatea prin atributiile si responsabilitatile care ii sunt stabilite.

Prin angajamentele financiare importante pe care le antreneaza, la randul lui, procuristul isi pune amprenta substantial asupra situatiei economice a firmei sale. In viziunea noua a conducerii unitatilor economice, agentul de aprovizionare in general este considerat ca 'factor aducator de profit' la fel ca si vanzatorul de produse; interpretarea este determinata de faptul ca, ori de cate ori agentul cumpara materiale la un pret mai mic, el va spori profitul firmei cu diferenta respectiva. Se stie ca peste 50% din volumul profitului este realizat din actiunea de cumparare a resurselor materiale.

Agentii de aprovizionare se ocupa, in general, cu: studierea pietelor de materii prime si produse; depistarea surselor de furnizare; negocierea preliminara a conditiilor de furnizare (inclusiv a preturilor de vanzare, de acordare a rabaturilor, a creditelor s.a.); participarea la incheierea de conventii speciale, de contracte economice de livrare; achizitionarea-cumpararea de materiale, produse sau echipamente tehnice neprogramate anticipat; urmarirea derularii operative a procesului de aprovizionare in raport cu prevederile contractuale; contactarea unitatilor de transport specializate si stabilirea conditiilor de deplasare a resurselor materiale de la sursele de furnizare la punctele de destinatie (depozite centrale, depozite teritoriale, depozite amenajate pe langa punctele de consum etc.); participarea la bursele de materii prime si studierea evolutiei potentialului de furnizare, a tendintelor de pret s.a.; informarea factorilor de conducere a asigurarii materiale, a colaboratorilor din celelalte compartimente asupra diferitelor situatii care presupun analize, evaluari, interpretari, masuri, decizii s.a. Agentii de aprovizionare pot fi repartizati pe zone teritorial-geografice de furnizare sau cu raza nelimitata de actiune. Ei pot fi angajati permanent sau temporar chiar din zonele geografice respective, avand resedinta stabila in aceste zone.

Agentul de aprovizionare actioneaza dupa un 'cod profesional' care specifica 'normele etice si profesionale' dupa care se conduce. Agentii de aprovizionare se organizeaza, de regula, intr-o asociatie proprie specifica (de exemplu, in SUA - Asociatia Nationala a Agentilor Achizitori). Profesia de agent de aprovizionare prezinta stabilitate relativa, durata medie de ocupare a unui asemenea post este de 12 la 15 ani - durata considerata remarcabila pentru lucratorii din acest domeniu.

Analistii in domeniul aprovizionarii au atributii si responsabilitati legate de elaborarea de studii de prognoza privind evolutia consumurilor, fundamentarea necesitatilor de resurse materiale, in volum si structura; elaborarea strategiei si a programelor de aprovizionare materiala, de echipamente si alte elemente tehnice, analiza gradului de fundamentare a necesitatilor de consum, a cererilor de materiale emise de subunitatile de consum; dimensionarea pe criterii economice a stocurilor, a cantitatilor economice de comandat; participarea la selectia si testarea credibilitatii furnizorilor, la negocierea conditiilor de livrare si incheierea de contracte comerciale, intocmirea de situatii si rapoarte statistice si curente privind acoperirea cu resurse a necesitatilor de consum, stadiul realizarii contractelor economice, evolutia stocurilor efective in raport cu nivelurile estimate, gradul de incadrare in consumurile specifice si indicii de consum din documentatia tehnica, stadiul rezolvarii litigiilor contractuale cu partenerii s.a. In sfarsit, expertii si dispecerii in transporturi se ocupa cu: elaborarea programelor optime de transport intre punctele de consum ale intreprinderii, asigurarea traficului privind miscarea materialelor in interiorul si in afara unitatii economice; asigurarea necesarului de mijloace de transport din parcul propriu al firmei sau prin inchiriere (colaborand, in aducerea materialelor de la sursele de furnizare, cu agentii de aprovizionare); asigurarea conditiilor pentru realizarea, in timp util si cu eficienta a operatiilor de incarcare, descarcare, manipulare a resurselor materiale; stabilirea masurilor pentru folosirea eficienta a mijloacelor de transport proprii sau inchiriate si reducerea astfel a cheltuielilor cu miscarea materialelor s.a.

1.3. Sistemul de relatii pentru aprovizionarea materiala

Desfasurarea in bune conditii a activitatii de aprovizionare in concordanta cu cerintele de consum ale unitatii economice, cu necesitatea realizarii contractelor incheiate cu clientii, cu furnizorii de materiale, impune organizarea unui sistem complex de relatii atat in interiorul fiecarei intreprinderi, cat si in afara acesteia. Pe plan intern, relatiile se organizeaza intre compartimentul de aprovizionare materiala si celelalte compartimente sau subunitati din cadrul structurii organizatorice a unitatilor de productie. In acest context general, conducerea aprovizionarii materiale, de exemplu, are misiunea importanta de a tine permanent active raporturile cu sectorul tehnic care emite specificatiile materiale, cu sectorul de productie care transforma resursele materiale in produse sau le incorporeaza in lucrari, cu compartimentul financiar care achita facturile pentru materialele aprovizionate, cu compartimentul desfacere care vinde produsele (figura 1.8)

Principalele relatii interne ale compartimentului de aprovizionare materiala se stabilesc cu:

• -compartimentele de planificare-dezvoltare si de conducere (programare) operativa a fabricatiei, care furnizeaza date si informatii privind volumul si structura productiei prevazute pentru executie, esalonarea fabricatiei acesteia - elemente care servesc la elaborarea planului si a programelor de aprovizionare materiala si tehnica. Conlucrarea dintre compartimentele amintite se desfasoara continuu pentru a se asigura corelarea permanenta a planului si a programelor de aprovizionare cu cele de productie (avand in vedere ca pe parcursul anului pot interveni schimbari cerute de cumparatorii produselor, de piata in general, pentru care trebuie asigurata adaptarea);
• compartimentul de desfacere (vanzare) a produselor, care pune la dispozitie date si informatii pentru fundamentarea necesarului de ambalaje si materiale de ambalat;
• compartimentele financiar si de contabilitate, pentru evidentierea intrarilor de materiale, acoperirea financiara a resurselor contractate sau achizitionate (deci, achitarea facturilor pentru resursele materiale primite si acceptate), asigurarea controlului existentei si miscarii stocurilor, stabilirea volumului de mijloace circulante aferent materiilor prime si materialelor, implicit a vitezei de rotatie, evidentierea si inregistrarea cheltuielilor de transport-depozitare a materiilor prime, inventarierea resurselor fizice din depozite s.a.;
• compartimentul de transport, pentru asigurarea si mentinerea in stare de functionare normala a mijloacelor de transport proprii sau inchiriate destinate aducerii materialelor de la furnizori, a celor pentru transport intern, aprovizionarea cu combustibili si lubrifianti necesari functionarii acestora, a pieselor de schimb pentru intretinere si reparare;
• compartimentul tehnic care pune la dispozitie listele cu normele de consum de resurse materiale specifice produselor, lucrarilor, prestatiilor prevazute pentru executie, specificatiile materiale;
• depozitele de materiale, pentru asigurarea primirii si receptiei loturilor de materiale sosite de la furnizori, depozitarii si pastrarii rationale a acestora, evidentei si securitatii , urmaririi dinamicii stocurilor efective, a nivelurilor de comanda, eliberarii pentru consum a materialelor s.a.;
• sectiile si atelierele de productie, cu subunitatile auxiliare si de servire, pentru informarea directa asupra necesitatilor de materiale auxiliare, corelarea operativa a programelor de aprovizionare cu cele de fabricatie, controlul utilizarii resurselor materiale, promovarea folosirii de noi resurse ca substituenti eficienti etc.;
• compartimentul (atelierul) de conceptie-proiectare sau de creatie, de cercetaredezvoltare caruia ii pune la dispozitie informatii privind materiale, componente, echipamente tehnice noi, aparute pe piata in amonte, care pot fi avute in vedere pentru modernizarea produselor din fabricatia curenta sau la cele noi prevazute pentru asimilare;
• compartimentul de control tehnic de calitate pentru efectuarea receptiei calitative si atestarea acesteia la partizile de materiale sosite de la furnizori.

In afara, unitatea economica stabileste relatii, in primul rand, cu furnizorii de materiale de pe piata interna si internationala (unitati producatoare si firme specializate in cumpararea-vanzarea de resurse materiale) pentru achizitionarea de resurse materiale, stabilirea conditiilor de furnizare (de pret, de ambalare etc.), incheierea de conventii si contracte de livrare, derularea livrarilor, acoperirea contravalorii resurselor cumparate, reconcilierea conditiilor de furnizare s.a. Alte relatii se organizeaza cu:

• unitatile de transport pentru stabilirea conditiilor de aducere a resurselor de la furnizori (daca aceasta actiune intra, conform contractului, in atributia cumparatorului), pentru inchirierea de mijloace de transport etc.;
• unitati specializate in importul de materiale pentru achizitionarea si aducerea de resurse de la furnizorii externi;
• unitati si institutii de cercetare specializate pentru elaborarea de studii de prognoza privind: conjunctura mondiala a furnizarilor de resurse materiale; evolutia pietei de materii prime, a preturilor; scadenta potentialului de resurse clasice; mutatiile in structura consumului, in structura ofertei de resurse materiale etc. Relatii asemanatoare se stabilesc cu unitati de cercetare specializate in elaborarea de studii de perfectionare a aprovizionarii pe laturile specifice: elaborare strategii de cumparare, dimensionare stocuri pe criterii economice etc.;
• centre de calcul specializate (daca nu au unitati proprii de acest gen) pentru prelucrarea electronica a datelor de fundamentare a planurilor si programelor de aprovizionare, de calcul a stocurilor optime, de evidenta a dinamicii stocurilor efective etc.;
• unitati bancare pentru efectuarea operatiunilor de plata a cumpararilor de resurse materiale, acordarea de credite bancare in scopul achizitionarii si stocarii resurselor materiale, reglementarea raporturilor financiare cu furnizorii s.a.;
• agenti de aprovizionare independenti angajati temporar, reprezentanti sau reprezentante comerciale, in scopul depistarii si informarii asupra potentialilor furnizori care ofera conditii avantajoase la livrare, inlesnirii incheierii de contracte comerciale privind achizitionarea de materiale si produse de pe segmentele de piata din zona lor de actiune sau/si pentru urmarirea derularii livrarilor de la furnizorii din tara sau externi; informarii asupra tendintelor care se manifesta pe piata de furnizare, mutatiilor in evolutia preturilor, in structura ofertei, in conditiile de livrare etc.
• burse de marfuri pentru informare privind resursele materiale si produsele oferite pentru vanzare, tendinte in evolutia potentialului si structurii acestora, a preturilor, conditiilor de livrare etc.;
• institutii de conjunctura mondiala pentru informare privind evolutia pietei de resurse materiale si produse, tendinte in evolutia preturilor, a politicilor in furnizare pe segmente ale pietei mondiale si pe ansamblul ei;
• unitati specializate in comercializarea de materiale si produse (piese, componente tehnice) reutilizabile in scopul achizitionarii unor resurse de acest gen care prezinta interes pentru folosire ca atare sau prin reconditionare, fiind mai economice decat cele noi pentru anumite destinatii de consum.

Toate aceste relatii (schema de principiu se prezinta in figura 1.9) sunt orientate in sensul: asigurarii integrale, la termenele, locul si momentele prevazute, cu cost minim, a bazei materiale, in volumul si structura strict corelate cu cea a consumului productiv si neproductiv; folosirii cu maxima eficienta a resurselor aprovizionate; incadrarii in consumurile specifice din documentatiile tehnico-economice si stocurile prestabilite; valorificarii complete si eficiente a materiilor prime s.a.

Intrebari

1. Definiti conceptul de "managementul aprovizionarii".
2. Care sunt termenii utilizati obisnuit in teoria si practica economica de specialitate pentru procesul de aprovizionare materiala?
3. Cum se interpreteaza conceptul (procesul) de management al aprovizionarii?
4. Nominalizati activitatile componente ale managementului aprovizionarii.
5. Care sunt activitatile pentru care, in economia de piata se acorda o atentie sporita?
6. Ce rol indeplineste subsistemul aprovizionare in actiunea de elaborare a strategiilor de dezvoltare a unitatilor de productie?
7. De ce subsistemul aprovizionare se interpreteaza ca fiind centru de profit?
8. Care sunt fazele parcurse de subsistemul aprovizionare in actiunile sale desfasurate in timp?
9. Care sunt cerintele a caror respectare asigura organizarea interna eficienta a subsistemului (compartimentului) de aprovizionare materiala si cu echipament tehnic?
10. Prin ce se caracterizeaza sistemul de organizare a compartimentului de aprovizionare pe grupe de activitati distincte (functional)?
11. Care sunt variantele sistemului de organizare a compartimentului de aprovizionare pe grupe de aprovizionare, depozitare, control utilizare a resurselor materiale?
12. Ce activitati desfasoara grupa de plan contractare, in contextul organizarii functionale a compartimentului de aprovizionare?
13. Care sunt cele patru departamente care se pot organiza, de exemplu, in cazul sistemului cu aceasta denumire?
14. Ce activitati se realizeaza la nivelul departamentului "procurare-achizitionare"?
15. Precizati sistemul relatiilor de pe planul intern (sau extern) al unitatii economicede productie pentru aprovizionarea materiala.
16. Ce activitati realizeaza agentul de aprovizionare?
17. Ce activitati desfasoara analistul in aprovizionare?
18. Reprezentati grafic fiecare sistem de organizare a compartimentului de aprovizionare.
19. Cum se prezinta grafic schema de principiu a sistemului de relatii al unitatii de productie pentru aprovizionarea materiala?
20. Ce evidentiaza analiza structurii activitatilor componente ale managementului aprovizionarii?

Teste grila

1. In structura activitatilor componente ale managementului aprovizionarii se incadreaza:

a)      identificarea structurii materiale necesare desfasurarii activitatii de ansamblu a unitatii economice;

b)      elaborarea de bilanturi materiale;

c)      prospectarea pietei de furnizare de resurse materiale si echipament tehnic;

d)      extinderea si modernizarea retelei proprii de service;

e)      stabilirea anticipata a spatiilor de depozitare si dotarea lor cu mobilier adecvat.

Precizati activitatea neadevarata.

2. In structura activitatilor componente ale managementului aprovizionarii se incadreaza:

a) stabilirea volumului si structurii materiale necesare unitatii economice pentru realizarea activitatii de ansamblu a acesteia;

b) alegerea furnizorilor care prezinta cele mai avantajoase conditii de livrare;

c) extinderea relatiilor de vanzare pe baza de comenzii, conventii si contracte comerciale;

d) controlul sistematic al evolutiei stocurilor efective in raport cu limitele estimate;

e) selectarea si angajarea, dupa principiul competentei, a personalului de specialitate in structura profesionala specifica.

Precizati activitatea neadevarata.

3. Negocierea in procesele de aprovizionare este precedata de:
1. urmarirea si controlul derularii contractelor de asigurare materiala;
2. asigurarea conditiilor normale de primire-receptie;
3. elaborarea strategiilor in cumpararea de resurse materiale;
4. alimentarea sectiilor de productie;
5. controlul evolutiei stocurilor efective.

Care este activitatea care se desfasoara anticipat?

4. Decizia de alegere a furnizorilor de resurse materiale este precedata de:
1. testarea credibilitatii furnizorilor selectati;
2. negocierea conditiilor de livrare;
3. analiza periodica a stadiului asigurarii materiale;
4. fundamentarea programelor de aprovizionare;
5. urmarirea derularii contractelor de aprovizionare.

Care este activitatea care se desfasoara anticipat?

5. Managementul aprovizionarii integreaza intr-un 'tot unitar' fluxul si controlul resurselor materiale de la:
1. studiul pietei de furnizare pana la trecerea in consum a acestora;
2. fundamentarea programelor de aprovizionare pana la controlul utilizarii resurselor in consum;
3. dimensionarea stocurilor pana la alimentarea sectiilor de productie;
4. alegerea furnizorilor pana la eliberarea pentru consum a resurselor materiale;
5. identificarea pe structura a resurselor materiale necesare intreprinderii si pana la controlul utilizarii acestora in consum.

Precizati textul considerat adevarat.

6. In structura activitatilor de aprovizionare pentru a caror realizare se impune o atentie sporita in economia de piata se incadreaza:
1. urmarirea derularii contractelor de aprovizionare;
2. alimentarea ritmica a consumului;
3. organizarea rationala a primirii-receptiei loturilor de materiale sosite de la furnizor;
4. selectarea si testarea credibilitatii furnizorilor;
5. fundamentarea programelor de aprovizionare.

Precizati activitatea care raspunde corect afirmatiei.

7. In rolul de 'sursa de informare strategica', subsistemul aprovizionare poate colecta informatii utile conducerii intreprinderii referitoare la:
1. structura materiala necesara intreprinderilor de consum;
2. evolutia stocurilor efective din depozitul unitatii;
3. stadiul realizarii contractelor cu furnizorii;
4. tendinte in evolutia viitoare a concurentei;
5. stadiul asigurarii materiale si tehnice necesare.

Precizati activitatea considerata adevarata.

8. Rolul aprovizionarii de 'subsistem cu participare activa la fundamentarea strategiilor de dezvoltare a intreprinderii' se manifesta prin:
1. elaborarea programelor de aprovizionare;
2. elaborarea si fundamentarea strategiilor eficiente in cumpararea de resurse materiale si cu echipamente tehnice;
3. incheierea de contracte de aprovizionare;
4. urmarirea comportamentului furnizorilor pe parcursul derularii livrarilor de resurse materiale;
5. servirea ritmica a subunitatilor de consum ale intreprinderii.

Precizati activitatea considerata adevarata.

9. In contextul organizarii compartimentului de aprovizionare dupa sistemul 'functional', grupa de plan, contractare, evidenta, asigura:
1. prognozarea necesitatilor, fundamentarea planurilor de aprovizionare, participarea la receptie-expeditie, intocmirea documentatiei de atestare a actiunii, efectuarea de cumparari neprogramate;
2. fundamentarea planurilor de aprovizionare, participarea la receptie-expeditie, urmarirea procesului de aducere a resurselor la destinatar, efectuarea de cumparari neprogramate, elaborarea bilanturilor materiale;
3. prognozarea necesitatilor materiale, elaborarea bilanturilor materiale si a cantitatilor economice de comandat, aducerea resurselor materiale, incheierea de contracte comerciale, determinarea stocurilor economice;
4. prognozarea necesitatilor materiale, fundamentarea planurilor de aprovizionare, elaborarea bilanturilor materiale, incheierea contractelor comerciale, determinarea stocurilor economice si a cantitatilor de comandat;
5. prognozarea necesitatilor materiale, fundamentarea planurilor de aprovizionare,   elaborarea bilanturilor materiale, incheierea contractelor comerciale, derularea operativa a aprovizionarii materiale.

Precizati combinatia integral adevarata.

10. La organizarea eficienta a subsistemului aprovizionare materiala trebuie sa se aiba in vedere:
1. identificarea principalelor functii ale subsistemului;
2. definirea criteriilor pe baza carora se va contura organizarea structurala;
3. organizarea pe grupe de activitati distincte a subsistemului;
4. stabilirea gradului de centralizare-descentralizare;
5. precizarea rolului subsistemului in cadrul organizarii structurale de ansamblu a intreprinderii.

Precizati textul considerat neadevarat.

11. In contextul organizarii compartimentului de aprovizionare dupa sistemul functional, grupele operative asigura:
1. contactarea surselor de furnizare;
2. participarea la primirea-receptia resurselor materiale sosite de la furnizori;
3. efectuarea de cumparari neprogramate;
4. elaborarea de bilanturi materiale;
5. urmarirea procesului de aducere a resurselor materiale la destinatarul lor.

Precizati activitatea considerata neadevarata.

12. In contextul organizarii compartimentului de aprovizionare pe departamente, grupa procurare-achizitionare asigura:
1. depistarea surselor de furnizare, participarea la negocieri, achizitionarea materialelor neprogramate, informarea sistematica asupra mutatiilor de pe piata de furnizare, dimensionarea stocurilor;
2. depistarea surselor de furnizare, participarea la incheierea de contracte si conventii, participarea la receptia-expeditia resurselor de la furnizori, elaborarea de situatii referitoare la evolutia stocurilor efective in raport cu limitele estimate;
3. participarea la negocieri, participarea la incheierea de contracte si conventii,   achizitionarea materialelor neprogramate, participarea la primirea-receptia resurselor sosite de la furnizori, informarea sistematica asupra mutatiilor de pe piata de furnizare;
4. depistarea surselor de furnizare, participarea la negocieri, elaborarea programelor de aprovizionare, elaborarea de previziuni, efectuarea de cumparari neprogramate;
5. participarea la primirea-receptia resurselor materiale sosite de la furnizori, efectuarea de cumparari neprogramate, impulsionarea livrarilor de la furnizori, stabilirea cantitatilor de comanda-aprovizionare.

Precizati combinatia integral adevarata.

13. Agentul de aprovizionare asigura:
1. studiul pietei de materii prime, depistarea surselor de furnizare, urmarirea derularii operative a procesului de aprovizionare, elaborarea programelor de aprovizionare;
2. studiul pietei de materii prime, depistarea surselor de furnizare, negocierea preliminara a conditiilor de furnizare, dimensionarea cantitatilor economice de comandat, participarea la bursele de materii prime;
3. studiul pietei de materii prime, depistarea surselor de furnizare, negocierea preliminara a conditiilor de furnizare, urmarirea derularii operative a procesului de aprovizionare, participarea la bursele de materii prime;
4. studiul pietei de materii prime, depistarea surselor de furnizare, elaborarea de previziuni privind consumurile materiale, participarea la bursele de materii prime, elaborarea programelor de aprovizionare;
5. studiul pietei de materii prime, depistarea surselor de furnizare, dimensionarea cantitatilor de comandat, dimensionarea stocurilor, participarea la bursele de marfuri.

Precizati combinatia integral adevarata.

14. Analistul in aprovizionare asigura:
1. elaborarea de studii de prognoza privind evolutia consumului, fundamentarea necesitatilor de resurse materiale, elaborarea strategiei in aprovizionare, dimensionarea stocurilor, participarea la selectia si testarea credibilitatii furnizorilor, efectuarea de cumparari neprogramate;
2. fundamentarea necesitatilor de resurse materiale, elaborarea programelor de aprovizionare, analiza gradului de fundamentare a cererilor de consum emise de subunitatile de consum, dimensionarea cantitatilor de comanda-aprovizionare, participarea la negocieri;
3. intocmirea de situatii si rapoarte statistice privind acoperirea cu resurse a necesitatilor de consum, elaborarea programelor de aprovizionare, participarea la selectia furnizorilor, dimensionarea pe criterii economice a stocurilor, contactarea unitatilor de transport specializate;
4. intocmirea de rapoarte curente privind stadiul realizarii contractelor economice, participarea la negocieri, dimensionarea cantitatilor de comanda-aprovizionare, efectuarea de cumparari neprogramate, participarea la bursele de marfuri;
5. contactarea unitatilor de transport, participarea la bursele de marfuri, efectuarea de cumparari neprogramate, participarea la selectia furnizorilor, urmarirea derularii operative a aprovizionarii.

Precizati combinatia integral adevarata.

15. Departamentul de planificare-control, din structura organizatorica a compartimentului de aprovizionare materiala, asigura realizarea urmatoarelor activitati:

elaborarea de previziuni privind necesitatile de materiale;

dimensiunea stocurilor;

depistarea surselor de furnizare;

impulsionarea si marirea livrarilor de la furnizori;

elaborarea programelor de aprovizionare;

informarea sistematica asupra mutatiilor de pe piata de materiale si produse.

a - 1, 2, 4; c - 1, 3, 5; e - 2, 3, 5;

b - 1, 2, 6; d - 1, 2, 5.

Precizati combinatia integral adevarata.

16. Departamentul receptie-depozitare, din structura organizatorica interna a compartimentului de aprovizionare materiala, asigura realizarea urmatoarelor activitati:

primirea-receptia partizilor de materiale sosite de la furnizori;

intocmirea de situatii statistice privind evolutia stocurilor efective in raport cu limitele estimate;

achizitionarea materialelor neprogramate;

pregatirea resurselor materiale pentru consum;

urmarirea evolutiei stocurilor efective in raport cu limitele estimate;

deplasarea materialelor in interiorul intreprinderilor.

a - 1, 2, 5; c - 1, 3, 4; e - 3, 4, 5;

b - 1, 4, 5; d - 2, 3, 6; f - 2, 4, 6.

Precizati combinatia integral adevarata.

17. Analistul in aprovizionare asigura realizarea urmatoarelor activitati:

elaborarea de studii de prognoza privind evolutia consumatorilor;

depistarea surselor de furnizare a materialelor;

analiza gradului de fundamentare a cererilor de materiale emise de subunitatile de consum;

contactarea unitatilor de transport specializate si stabilirea conditiilor de deplasare a materialelor de la furnizor la destinatarul lor;

dimensionarea cantitatilor economice de comanda-aprovizionare;

participarea la bursele de marfuri si studierea evolutiei potentialului de furnizare.

a - 2, 4, 6; c - 2, 3, 6; e - 3, 5, 6;

b - 1, 2, 5; d - 1, 3, 5.

Precizati combinatia integral adevarata.

Capitolul 2. GESTIUNEA ECONOMICA A STOCURILOR

2.1. Rolul, functiile si natura economica a stocurilor

2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru productie

2.3. Modalitati de exprimare a stocurilor

2.4. Corelatii si factorii de influenta a nivelului stocurilor de productie

2.5. Obiective in conducerea proceselor de stocare; elementele functionale de caracterizare a acestora

2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor

2.7. Metode si modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantitatii economice de comanda-aprovizionare

2.7.1. Metode si modele de calcul al stocurilor curente in conditii de certitudine si de risc sau incertitudine

2.7.2. Stabilirea pragului (nivelului) de comanda-reaprovizionare

2.7.3. Metode de calcul al stocurilor de siguranta

2.8. Gestiunea diferentiata a stocurilor dupa sistemul ABC; efecte economice

2.9. Metode de urmarire si control al dinamicii stocurilor

2.10. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu miscare lenta si fara miscare - stocuri neeconomice.

Intrebari

Teste grila

C A P I T O L U L 2

Gestiunea economica a stocurilor

2.1. Rolul, functiile si natura economica a stocurilor

Conducerea si controlul stocurilor de resurse materiale reprezinta, in economia de piata, o activitate careia i se acorda o atentie deosebita datorita implicatiilor economicofinanciare importante pe care le determina formarea si detinerea lor. Stocurile sunt cantitati de resurse materiale care se acumuleaza in depozitele si magaziile unitatilor economice, intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp determinata, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activitatilor de aprovizionare si de desfacere, al activitatii comerciale, in general, care sunt dependente de natura si caracteristicile materialelor si produselor, de conditiile si modalitatile de furnizare si asigurare-transport, de strategiile care se elaboreaza pe aceasta linie, in scopul indeplinirii obiectivului de baza specific agentilor economici. In general, scopul formarii stocurilor este diferit; la nivelul economiei, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei nationale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adapost economia nationala de influenta unor factori de forta majora (seisme, inundatii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agentii economici isi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continua a subunitatilor de consum sau servirea clientilor in vederea desfasurarii normale a activitatii si realizarii astfel a obiectivelor ce si le-au propus.

In abordarea problematicii stocurilor se are in vedere raspunsul a mai multor "intrebari" de mare interes, si anume:

• care este nivelul cererilor constante si cel al cererilor variabile
• ce influenta prezinta cererea asupra nivelului stocurilor de materiale sau produse
• ce servicii trebuie asigurate pentru cumpararea, aducerea si stocarea materialelor si produselor sau pentru livrarea-revanzarea acestora din stocuri?
• cat de mari trebuie sa fie stocurile?
• se poate accepta fenomenul de epuizare a stocurilor in anumite secvente de timp ale perioadei de gestiune?
• care este nivelul protectiei pentru a se preveni fenomenul de lipsa de stoc?
• ce sistem de conducere - control al stocurilor trebuie adoptat?
• este bine sa se aprovizioneze materialele in loturi mici sau mari cum trebuie ajustate stocurile cand cererile sau vanzarile de produse se abat de la previziuni?
• cum programam fabricatia pentru a forma stocuri care sa asigure ritmicitate livrarilor catre clientii constanti sau vanzarii la clientii intamplatori?
• care sunt raspunsurile la aceste intrebari in cazul productiei continue sau discontinue?

Formarea stocurilor de materiale si produse asigura conditii optime pentru desfasurarea, dupa un sistem rational, a activitatii fiecarei unitati economice; fara stocuri nu se poate obtine utilizarea judicioasa a capacitatilor de productie, nu se pot satisface cererile clientilor in stricta concordanta cu pretentiile pe care le emit, nu se pot desfasura o serie de operatii din sistemele aprovizionare si desfacere cu cheltuieli rezonabile. Toate acestea pentru ca 'stocurile' indeplinesc o 'functie vitala', aceea de 'decuplare' si de 'armonizare' a fluxului: 'cumpararea, aducerea (transportul), receptia-depozitarea, pregatirea pentru consum - utilizare a materialelor, trecerea acestora prin fazele de prelucrare pana la magazia de produse finite, expedierea sau livrarea produselor la clienti, in magazinele proprii sau ale distribuitorilor specializati pentru desfacerevanzare'.

'Functia vitala' a stocurilor nu justifica supradimensionarea lor pentru ca stocurile determina imobilizari de capital antrenat in cumpararea de materiale sau in produsele finite stocate si inca nevandute. In mod obisnuit, un mare concern industrial dispune de stocuri a caror valoare reprezinta circa 25% din capitalul investit. Detinerea de stocuri necesita, in acelasi timp, spatii special amenajate si dotate, cheltuieli de depozitare-pastrare, taxe de asigurare, dobanzi pentru credite s.a., amplificand efortul investitional aferent. La aceasta situatie se adauga efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificata formarea de stocuri; dar, in procesul de furnizare, aprovizionare si utilizare a resurselor materiale, intervine influenta multor situatii si factori cu actiune permanenta sau conjuncturala care conditioneaza in mod 'obiectiv' necesitatea formarii de stocuri. Astfel, situatiile de forta majora determina, asa cum s-a aratat mai sus, formarea de stocuri sub forma rezervei nationale; periodicitatea productiei la furnizori sau a transportului determina formarea de stocuri curente la utilizatori; eventuala aparitie a unor dereglari, perturbatii in livrarile de la furnizori sau in transport determina formarea de stocuri de siguranta la consumatori sau in magazinele de desfacere; intreruperea exploatarii sau a transportului ca urmare a conditiilor naturale si de clima sau sezonalitatea productiei anumitor produse determina formarea stocurilor sezoniere (de iarna); necesitatea conditionarii materialelor inaintea trecerii lor in consum implica constituirea stocurilor de pregatire sau conditionare (la resursele la care proprietatile fizice si chimice impun actiunea chiar daca aceasta s-a realizat la producator). Sunt si alte situatii care genereaza necesitatea formarii de stocuri intre care mai amintim, si nu in ultimul rand, pe cea care are in vedere minimizarea cheltuielilor de cumparare, aducere, depozitare si administrare a resurselor materiale. Indiferent de situatie sau de factorul de influenta, este necesara efectuarea de analize si calcule economice care sa determine strategia si politica in domeniul formarii stocurilor de la o etapa la alta, in functie de noile conditii care apar pe piata interna si internationala de resurse materiale, de mutatiile in structura cererilor pentru consum sau in potentialul de furnizare a lor.

Principalele 'probleme' care se pun in fata agentilor economici se refera la: stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite si nivelul acestora. Optiunile pentru un tip sau altul de 'stoc', pentru o marime sau alta sunt influentate decisiv de raspunsul la intrebarea: 'ce avantaje si ce pierderi se inregistreaza daca se stocheaza mai mult sau mai putin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp'? Raspunsul consta in stabilirea unui 'prag optim' care asigura un echilibru al efectelor negative si pozitive specifice unei situatii sau alteia. Pentru aceasta este necesara, in primul rand, cuantificarea 'efortului de stocare' (Es) pe care il face unitatea economica. Practic, acesta se compune din:

• Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru detinerea stocurilor de materiale;
• Efortul indirect (Eids) determinat de marimea investitiei financiare efectuate pentru cumpararea si stocarea unor cantitati de materiale sau produse pe o anumita perioada de timp.

In cadrul efortului direct, principalele elemente care determina marimea acestuia sunt:

• cheltuielile cu salariile muncitorilor si ale personalului administrativ din depozite, inclusiv cotele pentru impozitul pe salarii si asigurarile sociale aferente (Cs);
• cheltuielile pentru energie electrica, combustibili, lubrifianti, abur etc., destinate desfasurarii proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
• cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (constructii, utilaje, mecanisme si alte mijloace de inventar) - Ca;
• cheltuielile pentru intretinerea si repararea echipamentelor (Cr);
• cheltuielile pentru iluminat, incalzit si pentru climatizarea unor spatii de depozitare (Ci);
• cheltuielile pentru materialele auxiliare, de intretinere necesare activitatii depozitului (Cma);
• cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilitatile sau scazamintele admise (Cp).

In concluzie, marimea totala a efortului direct de stocare este data de relatia:

Rezultatul aplicarii relatiei se exprima in lei pentru o perioada definita - an, trimestru, luna etc.

Mentionam ca, in conditiile in care activitatea de mentinere a stocurilor intr-un depozit are un caracter de continuitate, fara mari variatii ale volumelor si respectiv valorii materialelor depozitate, se poate accepta ideea ca efortul direct de stocare este aproximativ constant pe unitatea de valoare stocata; in consecinta, se poate determina un coeficient de calcul (a) care arata cat reprezinta cheltuielile aferente efortului direct de stocare in raport cu valoarea medie anuala a materialelor stocate (Spv ). In acest context efortul direct de stocare (Eds) se calculeaza cu ajutorul relatiei:

Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitarii finantarii pentru achizitionarea si stocarea materialelor care se pot inregistra in ipoteza nestocarii si folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacitatilor de productie, efectuarea unor noi investitii, crearea conditiilor pentru dezvoltarea productiei si pentru obtinerea unui spor de profit. Efortul indirect de stocare, Eids, se poate calcula cu ajutorul relatiei:

in care 'ei' reprezinta eficienta investitiei pentru dezvoltarea productiei care se calculeaza astfel:

in care 'Pr' reprezinta profitul suplimentar obtinut prin punerea in valoare a rezultatelor investitiei 'I' finantata prin evitarea formarii stocurilor

Efortul total 'Es' trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate de constituirea stocurilor. Importanta proceselor de stocare se exprima prin rolul de 'regulator' pe care il joaca acestea intre ritmul aprovizionarilor si cel al productiei, stocul reprezentand acel 'tampon inevitabil' care asigura sincronizarea aprovizionarii cu ritmul consumurilor. In consecinta, o politica eficienta in acest domeniu este cea care asigura formarea unor stocuri minim necesare, care, prin nivel si structura, asigura continuitate in alimentarea consumului (continuu sau variabil) in conditiile unui efort (cost) minim de stocare. Stocurile, dimensionate pe criterii economice, reprezinta certitudine, garantie si siguranta in desfasurarea normala a activitatii agentilor economici.

2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru productie

Pentru desfasurarea normala a activitatii, unitatile economice din industrie, constructii sau transporturi isi constituie stocuri in functie de conditiile de aprovizionare interne si externe, de natura resurselor materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea subunitatilor de consum si dispersia teritoriala a acestora, de strategia si politica adoptate in formarea stocurilor. 'Structura materiala a stocurilor pentru productie', din care urmeaza a fi alimentate punctele de consum, cuprinde: materii prime de baza sau auxiliare; parti componente si subansamble ale viitorului produs finit; materiale si piese de schimb destinate intretinerii si repararii utilajelor, cladirilor, instalatilor; combustibili si lubrifianti, ambalaje si materiale de ambalat, furnituri de birou. In general, la nivelul unitatilor economice, se prevede constituirea obisnuita a stocului curent, dupa caz, a celui in curs de transport si, cu titlu de exceptie, stocurile de siguranta, de conditionare, de transport intern (sau de sectie) si de iarna. Aceste tipuri de stocuri indeplinesc aceleasi functii, dar in conditii diferite si definesc continutul stocului de resurse materiale pentru productie a carei functie generala are in vedere 'desfasurarea normala a activitatii unitatii economice in perioada de gestiune estimata'.

'Stocul curent' reprezinta cantitatea de materii prime si materiale noi si refolosibile, de combustibili si lubrifianti, de piese de schimb, subansamble etc. Care se acumuleaza in depozitele si magaziile unei unitati economice in scopul acoperirii cererilor pentru consum in volumul, structura si ritmicitatea specifice, in intervalul dintre doua aprovizionari succesive. Este stocul care se formeaza in mod obisnuit in intreprinderi, pentru alimentarea consumului. Evolutia stocului curent se prezinta in figura 2.1 ; pe parcursul formarii si utilizarii, stocul curent inregistreaza mai multe nivele intre care semnificative sunt 'maxim', 'mediu', 'minim'. Nivelul maxim se inregistreaza in momentul intrarii, receptiei si trecerii in gestiune a unui lot nou de materiale (produse, componente etc.) sosit de la furnizori; nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim impartit la doi, iar nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero. Nivelele mediu si minim efective pot fi diferite de cele estimate, caz in care si determinarea va imbraca forme specifice; astfel, nivelul mediu efectiv va fi rezultatul impartirii sumei nivelelor maxim si minim efective la doi, iar nivelele maxim si minim efective vor fi cele inregistrate in fisele de magazie la inceputul si sfarsitul intervalului dintre doua reintregiri (reaprovizionari) succesive. Aceste precizari sunt necesare pentru ca evolutia si modul de calcul pe nivele a stocului curent va conditiona dinamica si marimea stocului de productie (care-l cuprinde in mod obisnuit).

Consumul din stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant uniform in timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, in cantitati fixe sau variabile. Semnificativ este momentul calendaristic la care urmeaza a se declansa actiunea de comanda-reaprovizionare; acesta poate fi prestabilit cu o anumita aproximatie, in functie de elementele posibil de cunoscut: durata de aprovizionare, distributia statistica a cererii, conditiile de furnizare.

In figura 2.2. (a si b) se prezinta corelatia dintre procesul de formare si cel de utilizare a stocului curent de cherestea cu programul de fabricatie al produsului 'usi finisate'.

'Stocul in curs de transport' reprezinta cantitatea de resurse materiale care se gaseste in mijloacele de transport pe timpul deplasarii acestora de la sursele de furnizare la depozitele destinatarilor. Acest stoc, care se mai numeste 'de tranzit', poate fi mai mare sau mai mic, in functie de distanta de transport si de mijlocul de transport folosit in deplasarea materialelor. Asemenea stocuri se creeaza si in interiorul unitatilor economice, cu deosebire in cazul celor care au subunitati componente dispersate teritorial (filiale, sectii, uzine de asamblare, santiere etc.), asa cum se va mentiona ulterior (vezi stocul pentru transport intern). Stocul in curs de transport este sursa materiala de reintregire a celui curent; marimea lui este, de regula, la nivelul cantitatii de materiale

comandate (figurile 2.3 si 2.4).

Includerea stocului in curs de transport in cel de productie al consumatorului este normala numai in cazul achitarii anticipate a contravalorii resurselor materiale livrate de furnizor, situatie in care angajamentul financiar (si deci imobilizarea ca atare a acestuia) este suportat de primul factor.

'Stocul de siguranta' reprezinta cantitatea de materiale acumulata in depozitul consumatorului, fiind destinata asigurarii continuitatii consumului cand stocul curent a fost epuizat si intarzie reintregirea lui, ca urmare a unor dereglari in livrarile de la furnizori, in transport sau cresterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate. Formarea stocului de siguranta inseamna o acumulare suplimentara de resurse materiale in stoc si implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate la cumpararea acestora - situatie care amplifica fenomenul economic negativ specific stocarii in general. Ca urmare, un asemenea stoc se prevede la materiile prime de baza, a caror lipsa probabila conditioneaza direct continuitatea activitatii productive a intreprinderii, iar furnizorul se afla la o distanta relativ mare care nu permite rezolvarea unei probleme de aprovizionare in timp scurt, operativ. De altfel, conditiile de formare a stocului de siguranta sunt diferite de la o intreprindere la alta si de la un material la altul. Formarea acestuia depinde de nivelul si evolutia cererilor pentru consum, de ritmul livrarilor de la furnizori, de timpul de transport si de cel de comanda care, in activitatea practica, nu sunt, intotdeauna, constanti. Formarea stocului de siguranta se practica si in sistemul activitatii de desfacere-vanzare, pentru satisfacerea cererii clientilor, onorarea lor prompta. Consumul din stocul de siguranta se face dupa analize prealabile si cu acordul conducerii asigurarii materiale (care va stabili masuri eficiente de mentinere a ritmului prestabilit al aprovizionarilor). Evidenta scriptica acestui tip de stoc se tine distinct de celelalte categorii, in cadrul fiselor de magazie. Dinamica stocului de siguranta in raport cu cea a stocului curent, ca si corelatia dintre acestea se prezinta in figura 2.5. Este un stoc considerat intangibil, consumul din cadrul acestuia presupune reintregirea imediata, din loturile urmatoare primite de la furnizori, in scopul reluarii functiei specifice.

'Stocul de pregatire' sau de 'conditionare' reprezinta cantitatea de materiale care se acumuleaza si este stationata o perioada de timp in spatii special amenajate, in vederea aducerii resurselor respective, prin operatii de conditionare, la parametrii fizico - chimici care sa permita prelucrarea lor corespunzator conditiilor impuse de normele tehnologice. In aceasta situatie se includ materiale ca: lemnul pentru mobila sau pentru alte prelucrari industriale, pentru care sunt prevazute conditii anumite de umiditate maxima (deci, care trebuie sa stea la uscat), lana pieptanata (pentru asigurarea conditiilor de umiditate si descarcare electrica), bumbacul balotat (pentru odihna si conditionare), varul (pentru stins), caolinul (pentru macerat) etc.

De regula, operatiile de conditionare se executa la producatori-furnizori, acestia fiind obligati sa livreze marfa la parametrii calitativi prevazuti in standarde, in normele stabilite in contractele economice pentru a putea fi folosita de consumatori imediat dupa cumparare, sau la sosirea de la sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de conditionare efectuat). Exista insa situatii cand conditionarea trebuie facuta la utilizator; aceasta cand operatia s-a prevazut a se realiza, prin contract, la consumator sau cand, desi efectuata la furnizor, pe parcursul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi mentinuti. Dupa conditionare, materialele se trec in stoc curent pentru utilizare pe destinatiile de consum prevazute. Semnificativ este faptul ca, pentru cazurile in care conditionarea se poate face pe parcursul stationarii materialelor in stoc curent si, inclusiv, de siguranta, durata de stocare fiind suficienta pentru aceasta operatie, constituirea stocului de pregatire poate fi evitata sau cel putin limitata - aspect care contribuie la diminuarea efortului general de stocare. Dinamica stocului de conditionare se prezinta in figura 2.6.

'Stocul pentru transport intern' reprezinta cantitatea de resurse materiale care se acumuleaza in depozitele si magaziile subunitatilor de consum (sectii sau ateliere de fabricatie) in scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberarii si transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinatiile de folosire. Situatia este specifica unitatilor care au in structura mai multe subunitati care consuma aceleasi resurse si sunt alimentate alternativ de la un depozit central (simultaneitatea servirii nu exclude formarea unor stocuri chiar pentru cateva ore, pentru unul sau mai multe schimburi etc.) Aceeasi situatie este specifica si unitatilor economice care au subunitatile de consum amplasate dispersat in teritoriu si la distante relativ mari fata de depozitul central care le alimenteaza cu materiale; in acest caz, conditiile si mijloacele de transport utilizabile pot influenta hotarator nivelul de formare a stocurilor la punctele de consum. Dimensionarea la nivel 'minim' a acestor stocuri este posibila prin aplicarea mai multor masuri: servire simultana, accelerarea vitezei de circulatie a mijloacelor de transport, mecanizarea complexa a operatilor de primire-receptie a materialelor (care ies dintr-o gestiune si intra in alta), de incarcare, descarcare, manipulare, distributia loturilor programate pentru sosire de la furnizori direct pe destinatiile de consum, amplasarea rationala in teritoriu a stocurilor comune mai multor subunitati de consum s.a. Semnificativ este faptul ca asemenea 'stocuri' pot sau nu pot fi constituite ca o marime distincta fata de stocul curent ; formarea separata de acesta amplifica volumul stocurilor, implicit capitalul circulant si scade astfel eficienta in utilizarea fondurilor intreprinderii. Prin esalonarea rationala, cantitativa si in timp, a stocului curent pe punctele de consum se poate preveni situatia de mai sus. Acest aspect este posibil, dupa caz si conditii, si prin formarea stocurilor direct la depozitele subunitatilor dispersate teritorial (evitand depozitul central sau folosindu-l numai pentru alimentarea punctelor de consum apropiate unde nu este economica amenajarea unor magazii prea mari etc.). Dinamica formarii si utilizarii stocului pentru transport intern la trei subunitati de consum se prezinta in figura 2.7.

'Stocul de iarna' reprezinta cantitatea de materiale care se acumuleaza in depozitele unitatilor in scopul alimentarii continue a consumului pe perioada de intrerupere a exploatarii si/sau transportului unor resurse, ca urmare a conditiilor naturale si de clima. Aici se incadreaza resursele materiale care, prin natura lor, sunt afectate de asemenea conditii sau productia, ori consumul lor, are caracter sezonier. Este cazul minereurilor feroase, neferoase, nemetalifere, cocsului, carbunilor, calcarului, balastului, lemnului din exploatarile forestiere s.a., sau al celor din import pentru care transportul pe apa se intrerupe in cursul iernii. Formarea stocurilor de iarna, sau in general a celor sezoniere, se realizeaza in perioadele de presezon prin acumulari esalonate in limitele necesarului de aprovizionat

prestabilit pentru sezonul de iarna (se poate avea in vedere constituirea si a unui stoc de siguranta ca protectie pentru eventuala prelungire a perioadei de intrerupere a furnizarii sau transportului resurselor materiale de genul amintit). Consumul din stocul de iarna se realizeaza in cadrul perioadei de sezon luate in calcul, in concordanta cu ritmul, volumul si natura cererilor pentru consum. Dinamica procesului de formare si utilizare a stocului de iarna se prezinta in figura 2.8.

Alaturi de aceste 'tipuri de stocuri' destinate asigurarii continuitatii activitatii lor, agentii economici pot constitui si alte categorii, ca de pilda, stocurile strategice, de conjunctura (speculative) sau anticipate; primele stocuri sunt formate la resurse materiale achizitionate in volum mare in momentul in care se considera ca pretul de achizitie este cel mai favorabil, iar in viitor acesta va avea o tendinta de crestere. Eficienta acestor stocuri este data de diferenta (marja) dintre pretul de achizitie si cel in vigoare in momentul consumului acestor resurse materiale. Stocul anticipat este constituibil in scopul evitarii penuriei de resurse la consumatori pe perioada cand este prevazuta incetarea livrarii acestora de la furnizor, ca urmare a intrarii in modernizare, remont etc.

Unele stocuri sunt constituite si pentru a avea o situatie de monopol; daca un agent economic cumpara toate cantitatile dintr-o anumita resursa de la toti furnizorii el se situeaza pe pozitia de monopol, dupa caz de monopson, determinand pe ceilalti agenti economici sasi adapteze structura productiei la consumul altor resurse materiale. Se contureaza in aceasta situatie si perspectiva de dumping pe care agentul economic respectiv intentioneaza sa o foloseasca pe piata.

2.3. Modalitati de exprimare a stocurilor

Stocurile de productie se exprima in diferite marimi si unitati de evaluare fizica si valorica, in functie de necesitatea corelarii lor cu alti indicatori; o prima forma de exprimare este in 'unitati naturale' (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) si serveste la estimarea fizica a potentialului de productie, de lucrari sau servicii, care se poate realiza din cantitatea stocata la o resursa definita. Pe aceeasi baza, se asigura determinarea necesarului de spatii pentru depozitare, a necesarului de mobilier sau de alte utilaje, dispozitive, instalatii pentru dotare, a necesarului de forta de munca din depozite. Stocurile fizice stau la baza comensurarii valorice a resurselor materiale stocate si evidentierii astfel a fondurilor financiare si valutare care au servit la cumpararea lor.

A doua forma de exprimare este cea 'valorica' (in lei, mii lei, mil.lei) prin care se asigura evaluarea resurselor financiare si valutare antrenate de formarea stocurilor de productie si, prin aceasta, stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca si a dobanzilor care trebuie platite. Exprimarea valorica permite, totodata, stabilirea, prin insumare, a 'stocurilor totale', indiferent de tipul resursei materiale, determinarea capitalului circulant aferent materiilor prime si materialelor, a vitezei de rotatie, a volumului de credite necesar, a cheltuielilor de stocare al caror nivel se calculeaza in raport cu valoarea medie a stocului de productie. Expresia valorica este rezultatul produsului dintre stocul de productie fizic, pentru fiecare tip de resursa materiala, si pretul de aprovizionare aferent (calculat prin insumarea pretului de cumparare cu cheltuielile necesare aducerii materialelor in unitatea economica si pe care aceasta le suporta direct).

A treia forma de exprimare este cea 'in zile' prin care se evidentiaza perioada de timp pentru care stocul fizic constituit acopera cererea pentru consum. In functie de exprimarea in zile se stabilesc momentele calendaristice de declansare a actiunilor de reaprovizionare pe parcursul anului de plan.

2.4. Corelatii si factorii de influenta a nivelului stocurilor de productie

Stocul de productie este un 'indicator' important al activitatii economice a intreprinderii; de nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale si financiare de care dispune sau pe care si le-a asigurat unitatea economica si eficienta utilizarii lor. De volumul si structura stocurilor depind eforturile investitionale pe care trebuie sa le faca firma industriala pentru achizitionarea, aducerea, depozitarea si pastrarea resurselor materiale stocate. Facand parte din 'sistemul general de indicatori' prin care se apreciaza activitatea economica si financiara de ansamblu a agentului economic, stocul de productie intra intr-un sistem complex de corelatii directe de determinare si fundamentare, de conditionare si cauzalitate cu mai multi indicatori ai activitatii

economice.

O prima corelatie este cea cu 'capitalul social' al unitatii economice, stocurile materiale fiind, in anumite conditii, parte componenta a acestuia; pe masura ce sunt trecute in consum, materialele din stoc sunt transformate in produse sau incorporate in lucrari, servicii destinate vanzarii sau contractate de clienti.

A doua corelatie cu o semnificatie economica deosebita este cea cu 'veniturile firmei' care reprezinta sursa de finantare a stocurilor; prin aceasta se influenteaza modul de repartizare pe destinatii de utilizare a veniturilor agentului economic. O situatie economico-financiara favorabila este caracterizata printr-un 'raport continuu descrescator' intre volumul de stocuri de resurse materiale si veniturile firmei industriale; aceasta inseamna ca, de la o etapa la alta, se aloca o parte mai mica din venituri pentru formarea stocurilor de productie si o parte mai mare pentru fondurile

destinate dezvoltarii unitatii, extinderii activitatii productive a acesteia si sporirii astfel a cifrei de afaceri. In acelasi mod se interpreteaza si 'raportul' dintre volumul de stocuri si 'profitul unitatii', intrucat cresterea stocurilor se finanteaza pe seama acestuia.

A treia corelatie importanta este cea cu viteza de rotatie a capitalului circulant, fiind

determinata de faptul ca stocul mediu de productie reprezinta element de calcul si

fundamentare a acestui indicator de eficienta. Ca urmare, orice diminuare a 'nivelului

stocurilor' inseamna, in acelasi timp, accelerarea vitezei de rotatie a capitalului circulant si

implicit sporirea eficientei economice in utilizarea resurselor materiale si financiar-valutare.

Sistemul de relatii care exprima aceasta corelatie se prezinta astfel:

Unde:

= stocul mediu de productie in expresie valorica (lei, mii lei, mil.lei);

V_rz = viteza de rotatie in zile (durata unei rotatii);

N_v = necesarul valoric (mii lei, mil.lei);

N_r = numarul de rotatii in perioada de gestiune (anul, trim., sem.).

cmz_v = consumul mediu zilnic in expresie valorica (lei, mii lei, mil.lei)

Deci, diminuandu-andu-se Spv se reduce numarul de zile ale unei rotatii; corespunzator, va creste numarul de rotatii pe parcursul aceleiasi perioade de gestiune luate in calcul.

A patra corelatie semnificativa se stabileste cu 'indicatorii din planul de aprovizionare', in sensul ca:

• pe de o parte, stocul de productie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub denumirea de stoc la sfarsit de an intr-o anumita structura si marime, asigura continuitatea alimentarii consumului productiv atat in cursul perioadei de gestiune, cat si in primele zile ale anului urmator, pana la prima intrare de materiale (stocul de productie ca stoc la sfarsit de an reprezinta suportul material de formare a stocului de la inceputul anului urmator);
• pe de alta parte, necesarul de materiale pentru indeplinirea programului de productie imbraca, in perioada dintre primirea-receptia resurselor materiale si consumul acestora, forma stocului curent ; de cantitatile in care se asigura necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului curent. Rezulta ca volumul fizic si valoric al necesarului de materiale pentru indeplinirea planului determina direct nivelul de formare a stocului curent, implicit a celui de productie, ca si a volumului capitalului circulant aferent.

A cincea corelatie este intre stocul de productie si volumul productiei; prin aceasta se evidentiaza potentialul de productie realizabil pe seama stocurilor de resurse materiale constituite sau existente in unitatea economica la un moment dat. Totodata, volumul de productie conditioneaza, prin necesarul pentru indeplinirea planului si consumului mediu zilnic, nivelul si structura stocurilor care trebuie formate in depozitele unitatii economice. In esenta, aceasta corelatie cere ca, in unitatile economice, sa se constituie stocuri asortate, in cantitatile minim-necesare care asigura desfasurarea in bune conditiuni a fabricatiei produselor, realizarea integrala si la termenele stabilite a programelor de fabricatie, si prin aceasta a contractelor economice.

A sasea corelatie este cea dintre stocul de productie si normele de consumuri specifice de materiale. Corelatia are in vedere consumurile specifice din documentatia tehnico-economica (care se mai numesc consumuri standard sau norme de consum), care, prin necesarul pentru indeplinirea programului de productie si consumul mediu zilnic, se folosesc la fundamentarea nivelului stocurilor. Ca urmare, reducerea acestor consumuri standard specifice, prin revizuirea lor sistematica in raport cu perfectionarile de ordin tehnic, tehnologic si organizatoric, va conduce, in mod firesc, la micsorarea stocurilor pentru productie

In sfarsit, cea de a saptea corelatie este intre stocul de productie si costurile de productie, prin care se reflecta cheltuielile ocazionate de formarea si detinerea stocurilor respective (taxe de asigurare, dobanzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.). Ca urmare, orice cheltuieli neeconomicoase legate de stocuri (penalizari, cheltuieli suplimentare de intretinere generate de detinerea unui stoc de productie mai mare decat nivelul economic, ca si cele rezultate din uzura morala sau degradarea materialelor stocate pe durate de timp prea mari sau in conditii improprii) vor determina diminuarea eficientei economice a activitatii unitatii in cauza.

In legatura cu 'factorii' care influenteaza 'nivelul' de formare a stocurilor de productie mentionam ca acestia actioneaza diferit, au putere de influenta mai mare sau mai mica in raport cu natura resursei materiale, destinatia in consum si conditiile de asigurarefurnizare- depozitare-conservare. In frecvente cazuri, influenta acestor factori poate fi conjugata. Ceea ce este insa comun acestor factori este faptul ca actiunea lor se concretizeaza in cheltuieli sau pierderi care se inglobeaza in costul produselor, lucrarilor, serviciilor, influentand nivelul acestora si implicit rentabilitatea firmei. Ca urmare, 'modelarea economico-matematica' a factorilor trebuie sa elimine influentele generatoare de cheltuieli neeconomice, astfel incat rezultatul obtinut sa exprime un efort minim (cost

minim) cu procesele de stocare Intre principalii 'factori de influenta' a nivelului de formare a stocurilor mentionam: Frecventa livrarilor (aprovizionarilor) de la furnizori; aceasta trebuie stabilita tinandu-se cont de 'conditiile de livrare' ale furnizorului, cat si de cele de primire ale consumatorului. Conditiile se refera in principal la natura cererii, momentele de consum, natura resurselor, ciclicitatea productiei si lotizarea economica a fabricatiei la producatori-furnizori, evitarea suprastocarii nejustificate economic etc. O importanta deosebita prezinta modul in care furnizorul isi organizeaza livrarile catre clientii sai, atat in cazul fabricatiei cu caracter continuu, cat si a celei periodice. Strategia in organizarea livrarilor de catre furnizor trebuie cunoscuta de clienti, pentru ca optiunea lor sa se poata adapta la posibilitatile reale de livrare ale furnizorului; totodata, furnizorul poate influenta uneori chiar hotarator nivelul stocurilor la clientii sai si implicit angajamentul financiar aferent. In acelasi timp, furnizorul trebuie sa manifeste solicitudine pentru cererile clientilor care ii sunt sau pot deveni parteneri constanti pe piata de desfacere a produselor sale.

Strategiile care pot fi aplicate de furnizor in organizarea si derularea livrarilor catre clientii sai sunt: livrarea alternativa sau simultana. Livrarea alternativa conduce la formarea la clienti a unor stocuri mai mari pentru perioade de timp mai lungi. Livrarea simultana actioneaza invers, fiind mai eficienta pentru clienti. A doua 'strategie de livrare' necesita insa organizarea mai complexa si mai ampla a activitatii de desfacere implicand un efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu intotdeauna ii este favorabil. De asemenea, livrarea la intervalele impuse de strategia servirii simultane poate deveni uneori neeconomica pentru clienti, in special pentru cei care solicita cantitati mici sau foarte mici de resurse materiale. Ca urmare, negocierile referitoare la stabilirea intervalelor de livrare intre furnizor si clienti trebuie sa aiba in vedere asemenea aspecte, rezultatele urmand a evidentia corelarea intereselor ambilor parteneri.

Natura influentei celor doua strategii trebuie avuta in vedere de client (consumator) chiar in cadrul planului de organizare interna a activitatii de alimentare a subunitatilor de consum de la depozitele centrale proprii; aceasta in sensul extinderii servirii simultane care contribuie la formarea unor stocuri mici la nivelul subunitatilor de consum, prevenindu-se astfel amenajarea de spatii de depozitare prea mari.

Cantitatea minima care poate fi comandata (in vederea achizitionarii-cumpararii) de un client unui furnizor in conditii economice avantajoase sau la preturi accesibile.De regula, aceasta este stabilita de producator, ca reprezentand limita sub care fabricatia unui produs ar antrena cheltuieli de productie mai mari si implicit preturi de vanzare mai ridicate. Acest factor defavorizeaza solicitantii de cantitati mai mici (inferioare acestei limite) care, daca s-ar aproviziona la nivelul sau peste aceste limite, ar trebui sa-si constituie stocuri mai mari decat cele necesare in perioada imediata, ceea ce ar conduce la amplificarea eforturilor investitionale atat la cumparare, cat si in depozitarea-pastrarea materialelor. Pentru a se evita o asemenea situatie nefavorabila, consumatorii de cantitati mici se pot aproviziona prin unitatile en-gros care colecteaza mai multe comenzi de la mai multi clienti. Se creeaza astfel conditii ca, prin cumulare, cantitatea rezultata care trebuie comandata unui producator sa intruneasca conditia de a depasi limita minima impusa pentru

a fi produsa si vanduta la un pret accesibil. La fel se interpreteaza 'cantitatea minima livrabila in conditiile acordarii de rabat comercial sau de bonificatii' din partea furnizorilor.

Capacitatea de transport a mijloacelor folosite in aducerea resurselor materiale in corelatie cu distanta de transport corelarea impusa de factor asigura realizarea procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cat mai mici. In consecinta, marimea stocurilor este conditionata in anumite cazuri de capacitatea de transport in special pentru resursele materiale care se asigura din import, ca si in cazul celor pentru care in totalul cheltuielilor de aducere si stocare, cele aferente transportului detin ponderea esentiala.

Conditiile naturale si de clima determina, de regula, formarea stocurilor de iarna la resursele materiale a caror exploatare sau transport se intrerupe, ca urmare a influentei nefavorabile specifice sezonului de iarna. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon si de marimea probabila a consumului aferent acesteia. Proprietatile fizico-chimice influenteaza in sensul ca limiteaza durata de stocare in timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garantie scurte sau a celorcare, prin compozitia si structura specifica, se degradeaza, daca sunt stationate in stocuri pe o perioada mai mare de timp decat cea admisa de caracteristicile specifice.

Capacitatea de depozitare existenta, disponibila sau care poate fi inchiriata, limiteaza cantitatea maxima de material ce poate fi stocata la un moment dat. Stocarea peste aceasta limita nu se poate face normal decat prin extinderea spatiilor de depozitare si amenajarea corespunzatoare a acestora. Se are in vedere si eventualitatea inchirierii de spatii suplimentare de la terti daca efortul investitional pentru plata chiriilor si a altor cheltuieli se justifica economic.

Volumul si structura productiei conditioneaza direct structura materiala a stocurilor si indirect (prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de productie si consumul mediu zilnic) nivelul de formare a acestora. Normele de consum sau consumurile standard influenteaza indirect (prin acelasi necesar si consumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor.

Volumul pe structura al productiei si normele de consum fac parte din categoria de 'indicatori' care:

• pe de o parte, intra in corelatie cu stocul de productie privit ca un indicator folosibil in aprecierea activitatii economice a intreprinderilor;
• pe de alta parte, se transpun in factori de influenta indirecta sau, dupa caz, directa a nivelului si structurii stocurilor prevazute pentru constituire.

Durata de comanda-aprovizionare conditioneaza nivelul de formare a stocurilor de siguranta. Durata de conditionare-pregatire a resurselor materiale care intra sub incidenta influenteaza nivelul de formare a stocurilor de aceasta natura. Durata estimata a sezonului de iarna conditioneaza nivelul de formare a stocului de iarna.

Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca si cele de stocare impun formarea stocurilor pe criterii economice. Periodicitatea fabricatiei la producatori conditioneaza intervalul minim la care se pot aproviziona resursele materiale de la sursa directa, in sensul ca acesta nu poate fi mai mic fata de intervalul de reluare a productiei sau de ciclul de fabricatie al produselor la asemenea unitati. Deci, intervalul dintre doua reaprovizionari succesive, care sta la baza dimensionarii stocului, 'nu poate fi mai mic' decat intervalul de reluare a productiei. Factorul nu influenteaza acei consumatori care se aprovizioneaza de la unitati en gros, isi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continua, indiferent de intervalul de reintregire a acestora. Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenteaza volumul stocurilor care se formeaza la nivelul subunitatilor de consum ale intreprinderii sub forma de 'stocuri pentru transport intern'. Actiunea este mai accentuata in cazul unitatilor economice care au subunitati de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distante apreciabile.Pentru 'minimizarea' stocurilor de acest gen este necesara, alaturi de alte masuri, aplicarea strategiei de 'servire simultana' a punctelor de consum de la stocul central sau comun. Interpretarea acestor 'factori' se face diferentiat, prin corelarea influentei lor in functie de natura si caracterul resursei, de sursa de furnizare si forma de asigurare, de conditiile de economicitate impuse, de conjunctura de pe piata interna si internationala de resurse materiale s.a.

2.5. Obiective in conducerea proceselor de stocare; elementele functionale de caracterizare a acestora

Conducerea proceselor de stocare, ca una din activitatile de baza ale gestiunii economice, imbraca forme diferite. De exemplu, intr-un fel se pune problema conducerii unui proces de stocare, care are loc in conditiile in care cererea pentru consum este constanta, care se manifesta cu o ritmicitate cunoscuta si pentru care aprovizionarea se face in loturi fixe, la intervale egale, anterior stabilite, si altfel cand cererea pentru consum este variabila, intamplatoare, cu o anumita distributie statistica, iar aprovizionarea se realizeaza in loturi diferite, la intervale egale sau neegale. Avand in vedere particularitatile diferitelor procese de stocare, activitatea de conducere a acestora are, totusi, unele trasaturi comune; astfel, orice proces de stocare necesita prevederea desfasurarii lui si a conditiilor in care urmeaza a se efectua. Formarea stocurilor este predeterminata de o comanda, de o decizie de cumparare a resurselor materiale necesare, iar realizarea eficienta a procesului impune o organizare rationala si un control sistematic al modului de derulare a acestuia. In conturarea 'strategiei in domeniul stocurilor' si stabilirea politicii de actiune pentru formarea, detinerea si utilizarea lor, se are permanent in vedere sa se asigure raspunsul la 'intrebarile':

• ce trebuie aprovizionat si stocat ?
• in ce cantitate ?
• cand trebuie emisa comanda de aprovizionare sau initiata actiunea de cumparare achizitionare?
• ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de actiune?
• care sunt consecintele politicii adoptate in conducerea proceselor de stocare asupra eficientei activitatii economice a unitatii?

Pe aceasta baza, se stabilesc 'obiectivele' de urmarit in conducerea proceselor de stocare pentru a obtine efecte economice favorabile; intre acestea amintim:

• formarea unor stocuri minim necesare, asortate, care, prin dimensiune, sa asigure desfasurarea normala, la parametrii proiectati, a activitatii de ansamblu a unitatilor economice prin alimentarea continua a subunitatilor si punctelor de consum in conditiile unui efort (cost) de stocare cat mai mic;
• mentinerea stocurilor efective in limitele estimate
• prevenirea fenomenelor de lipsa de resurse materiale in stoc si desuprastocare, de formare a stocurilor cu miscare lenta sau fara miscare
• pastrarea integritatii calitative, a caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe timpul stocarii
• satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum, cele ale clientilor in stricta corelatie cu politica adoptata de conducerea firmei (admiterea sau nu pe anumite perioade de timp a lipsei de stoc sau a suprastocarii).

Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesita urmatoarele 'modalitati de actiune': folosirea in dimensionarea stocurilor a unor modele economico-matematice adecvate scopului urmarit, care tin cont de factorii concreti care le conditioneaza existenta si nivelul de constituire, de cheltuielile specifice pe care le antreneaza procesul de formare a lor; aplicarea in procesul de urmarire-control a derularii proceselor de stocare, a evolutiei stocurilor efective fata de limitele estimate, a unor metode si tehnici de mare eficacitate si utilitate practica, cu accentuat caracter preventiv pentru fenomene dereglatoare sau stari irationale; valorificarea intrun timp scurt a stocurilor devenite disponibile pentru deblocarea operativa a fondurilor financiare astfel imobilizate; asigurarea unor conditii de depozitare-pastrare judicioase in scopul prevenirii degradarilor de materiale stationate in stocuri; folosirea unui sistem informational simplificat, cuprinzator, asezat integral pe baze informatice, care sa evidentieze, in orice moment, starea proceselor de stocare si sa permita ca, in timp util, sa se adopte si sa se aplice masurile care se impun dupa caz si situatie; mentinerea unor legaturi permanente cu furnizorii, urmarirea sistematica a livrarilor programate pentru prevenirea intarzierilor, a expedierii unor resurse necorespunzatoare calitativ; aplicarea masurilor eficiente de prevenire a sustragerilorsau de securitate contra incendiilor s.a.

Stabilirea 'politicii de gestiune a stocurilor' este nemijlocit legata de cunoasterea 'elementelor functionale' care asigura caracterizarea proceselor de stocare si care contribuie la dimensionarea stocurilor ; intre acestea amintim:

a)      Cererea pentru consum (r) - element de baza care conditioneaza nivelul si ritmul eliberarilor de materiale din stocuri si implicit volumul si ritmul aprovizionarilor care asigura reintregirea lor. Aceasta reprezinta motivatia de baza pentru initierea si desfasurarea proceselor de aprovizionare-stocare. Cererea poate fi cunoscuta pe toata perioada de gestiune, caz in care procesul de formare a stocurilor si, respectiv, modelele de dimensionare a acestora sunt deterministe. Cererea poate fi insa necunoscuta dar previzibila, cum este cazul materialelor destinate fabricatiei produselor solicitate la prezentare intamplatoare sau pe baza de comenzi imprevizibile, ca si al resurselor necesare activitatii auxiliare, a celor destinate efectuarii unor reparatii accidentale; in acest caz, ea poate fi considerata ca o variabila aleatoare cu distributie data, iar modelele economico-matematice de calcul sunt de natura probabilistica. In aceste conditii, natura si caracteristicile cererii se stabilesc pe baza de observatii, prin studii de prognoza, serii de date statistice etc.; masa datelor culese se prelucreaza cu ajutorul statisticii matematice, acestea reprezentand 'informatia initiala' care conduce atat la alegerea modelului de calcul cat si la procedeele de optimizare. De regula, cererea de materii prime, de componente si subansambluri este dependenta de esalonarea calendaristica si dimensionala a programelor de fabricatie.

In figurile 2.9 si 2.10 se prezinta evolutia cererii constante si variabile in cadrul a trei cicluri de aprovizionare.

Cererea poate fi ritmica sau nu, in cantitati fixe sau variabile pe intervalul dintre aprovizionarile succesive, programata sau neprogramata - asemenea caracteristici fiind determinate de cele ale programelor de fabricatie, de executie a livrarilor, a prestatilor care constituie de fapt faza de manifestare.

2. Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luata in calcul (Na) care exprima volumul de resurse ce urmeaza a fi asigurat de la terti furnizori; in modelele de optimizare se ia, frecvent, in calcul si necesarul pentru indeplinirea programului de productie (Npl).
3. Lotul de livrare (n) reprezinta cantitatea de materiale care se aduce la un moment dat de la furnizor. Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na; aceasta inseamna ca, de cantitatea de materiale care se prevede sau se comanda sa se aduca de la furnizor, cu ocazia unei reaprovizionari, depinde marimea lotului de livrare. Acest element imbraca, in practica si teoria economica de specialitate, si denumirea de lot de reaprovizionare sau cantitate comandata (cantitatea de comanda-aprovizionare).
4. Parametrii de timp care intervin in procesele de stocare :

perioada de gestiune care, de obicei, se considera a fi de un an (conventional 360 zile); ea poate fi delimitata si la nivel de semestru sau trimestru, in functie de specificul activitatii unitatii economice (cu productia continua sau sezoniera), de natura cererii pentru consum, de caracteristicile surselor de furnizare sau de conditiile de transport etc.;

intervalul de timp dintre doua aprovizionari succesive (I) reprezinta perioada de timp care se scurge intre o intrare anterioara de resursa materiala in unitatea economica si cea imediat urmatoare, sau intre doua reintregiri succesive ale stocului curent cu resurse de la furnizor sau intre doua livrari succesive ale acestui factor catre un client sau consumator;

durata de comanda-aprovizionare ) reprezinta timpul care se scurge din momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-a initiat actiunea de aprovizionare) pana la sosirea partizii de materiale livrate de furnizor in depozitele unitatii cumparatoare (consumatoare), inclusiv receptia acesteia. In functie de durata de comanda-aprovizionare si intervalul dintre aprovizionarile succesive se definesc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor sau initiere a actiunilor de asigurare. De regula, durata de comanda-aprovizionare este constanta, modificarea inregistrandu-se cand se schimba sursa de furnizare;

momentul calendaristic de declansare a actiunii de aprovizionare (ti), reprezentat de data la care se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legatura cu furnizorul pentru efectuarea livrarilor urmatoare programate (se poate denumi si data de aprovizionare). Acesta poate fi programat sau neprogramat (caz in care este dependent de evolutia cererii si durata de comanda-aprovizionare;

5. Costurile respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpararea resurselor materiale si derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cu aducerea materialelor, depozitarea, stocarea etc.); acestea se diferentiaza pe urmatoarele categorii:

costul cumpararii (de achizitie) prin care se exprima valoarea cantitatii de resursa prevazuta pentru achizitionare la un moment dat sau pe intreaga perioada de gestiune; este rezultatul produsului dintre cantitatea fizica achizitionata si pretul (negociat) de vanzare al furnizorului, stabilit in functie de conditia 'franco' acceptata de cei doi parteneri, dupa caz. Este un cost care nu influenteaza calculele de optimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu exceptia situatiilor in care, pentru anumite niveluri ale cumpararilor fizice - cantitatilor fizice achizitionate -, furnizorii acorda rabaturi comerciale sau bonificatii);

costul de lansare a comenzii (Cl), care include toate cheltuielile ce se fac incepand cu intocmirea comenzii trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport al lotului de livrare, inclusiv cu deplasarile de delegati ai cumparatorului la furnizor. In general, aceste cheltuieli se precizeaza ca o suma globala pe un lot 'n' comandat sau pentru o comanda. In acest caz se includ numai acele cheltuieli pe care le face cumparatorul din momentul initierii actiunii de comanda aprovizionare (emitere si transmitere comanda, telex, fax, telefon etc.) si pana la sosirea lotului comandat la destinatie (exclusiv costul cumpararii);

costul de stocare (Cs), care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau care trebuie suportate pe timpul stationarii resurselor materiale in stoc, si anume: cheltuieli cu primirea-receptia, transportul in interiorul depozitului, de manipulare, depozitare propriu-zisa, conservare, paza, evidenta, eventuale perisabilitati normale, efectul stocarii resurselor materiale (al imobilizarii astfel a fondurilor financiare aferente - dobanzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile cu amortizarea spatiilor de depozitare, a dotarilor aferente, a celor cu plata salariilor lucratorilor care isi desfasoara activitatea in cadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morala a resurselor materiale. Costurile de stocare cuprind categorii de cheltuieli care, prin natura lor, pot fi variabile in raport cu marimea cantitatii stocate (cum sunt, de pilda: dobanzile bancare pentru creditarea cumpararii si stocarii materialelor, efectul imobilizarii fondurilor financiare, eventuale taxe, cheltuielile de conservare-pastrare sau cu uzura morala) si conventional constante (cheltuielile cu amortizarea fondurilor fixe, cu paza si securitatea contra sustragerilor sau incendiilor, cu evidenta, cu iluminatul s.a.);

costul suplimentar aferent lipsei materialelor in stoc, de penalizare sau de penurie (Cp); acesta apare la un moment dat cand cererea este mai mare decat stocul si, deci, nu poate fi acoperita; in acest caz, se fac cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea operativa a cererii pe alte cai (reaprovizionari suplimentare de la terti detinatori, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea de materii prime de alta calitate sau dimensiune-configuratie) sau se accepta lipsa de stoc, suportandu-se pierderile de profit, penalizarile sau alte cheltuieli neeconomice ca urmare a nerealizarii sau realizarii cu intarziere a programelor de fabricatie, a contractelor sau comenzilor etc. Intotdeauna, epuizarea stocului inainte de sosirea unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care cresc proportional cu partea din cererea nesatisfacuta si cu durata lipsei resursei respective.

Pe baza acestor 'elemente functionale' se delimiteaza 'tipul de gestiune' in care se incadreaza forma concreta de manifestare a proceselor de stocare si se stabilesc conditiile si nivelul economic de formare a stocurilor, modalitatea de urmarire si control, sistemul de evidenta s.a.

2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor

Studierea concreta a realitatilor din activitatea practica a unitatilor economice evidentiaza o gama variata de 'tipuri de gestiune' diferentiate in functie de conditiile in care se desfasoara procesele de stocare, de natura si caracteristicile cererii pentru consum, de natura resurselor materiale care se aprovizioneaza, de caracteristicile surselor de furnizare si a formelor de asigurare, de conditiile de transport. Pe baza analizei proceselor de stocare concrete se constata existenta unor trasaturi generale comune care permit sa se defineasca urmatoarele 'tipuri de gestiune':

1. Gestiunea cu cerere constanta la intervale egale, care prevede ca reaprovizionarile pentru reintregirea stocului curent sa se faca in loturi egale din punct de vedere cantitativ. Acest tip de gestiune, a carui dinamica se prezinta in figura 2.11, are in vedere si posibilitatea epuizarii stocului curent si intarzierii reintregirii lui in cadrul unor cicluri de aprovizionare, fapt pentru care se prevede formarea si utilizarea stocului de siguranta; dimensiunea acestuia va reprezenta si nivelul de alarma cu rolul de declansator al actiunilor de urgentare a reintregirii stocului curent.

Fiind considerat 'tipul clasic de gestiune', el este utilizabil cu eficienta mare in cazul intreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricatie si cu un necesar de aprovizionat esalonat uniform in timp, asa cum este cazul unitatilor constructoare de masini sau producatoare de organe de asamblare, de scule si unelte, unitati cu tipul de productie in masa sau de serie mare. Este tipul de gestiune 'ideal', dar mai greu de aplicat datorita situatiilor limitate care indeplinesc conditiile impuse de natura lui.

2. Gestiunea cu cerere variabila la intervale egale implica reaprovizionarea cu loturi variabile ca marime care trebuie estimate la momentele calendaristice 'ti', cand se are in vedere desfasurarea actiunilor de comanda-reaprovizionare; cantitatea de materiale care a mai ramas in stoc la momentele ti va fi folosita pentru acoperirea cererii de consum pe durata de reaprovizionare - . Deci, se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare data aceeasi. Cantitatea cu care urmeaza a se face reaprovizionarea se determina prin extrapolare, pe baza de calcul probabilistic. Este un 'tip de gestiune' dificil de condus si nu exclude posibilitatea aparitiei fenomenului de 'lipsa de stoc'; ca urmare, presupune formarea stocului de siguranta si stabilirea unui nivel de alarma, sau de aprovizionare, de data aceasta, in cadrul stocului curent, in scopul declansarii la momentul atingerii, a actiunilor care se impun: urgentarea aducerii partizii urmatoare, solicitarea aprobarii pentru consumul din stocul de siguranta etc. Acest 'tip de gestiune' este specific pentru tesatorii, unitatile de confectii si tricotaje, cele producatoare de mobila etc., care au un nomenclator relativ constant de fabricatie, dar care, tinand seama de comenzile clientilor, trebuie sa adapteze pe parcurs cererea de materiale in functie de culori, contexturi, linia modei s.a.; aceasta pentru a putea produce si constitui loturi asortate de produse ce urmeaza a fi livrate. Derularea proceselor de stocare prevazuta de acest tip de gestiune se prezinta in figura 2.12.

3. Gestiunea cu cerere variabila la intervale neegale, la care nu se cunosc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin extrapolare; ca si in cazul tipului de gestiune anterior, problema estimarii este dificila, fiind in functie de modul in care se manifesta cererea in cadrul duratei de aprovizionare (dar pentru care se poate cunoaste distributia statistica). Reaprovizionarile se fac in loturi constante ca nivel, stabilite la inceputul perioadei de gestiune. Prevede formarea si a stocului de siguranta al carui nivel de formare il va reprezenta si pe cel de alarma. Acest tip de gestiune (dinamica in figura 2.13) este caracteristic intreprinderilor cu un volum mare de productie nenominalizata sau prestatoare de servicii, de reparatii care produc bunuri de larg consum la cerere etc.

4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu doua depozite se caracterizeaza prin urmatoarele: intervalele si cererile sunt variabile, lotul de aprovizionare (S) este constant, iar lansarea comenzilor de reaprovizionare se declanseaza in momentul cand se atinge, in procesul miscarii stocului curent (prin consumul sau), un 'nivel de aprovizionare' (Nr=s) prin care se defineste de fapt momentul de reaprovizionare. Denumirea de 'gestiune tip (S,s)', figura 2.14, exprima esenta procesului de lucru, 's' fiind nivelul de reaprovizionare, iar 'S' cantitatea (lotul) de aprovizionat. In afara de acest nivel 's' declansator al reaprovizionarilor, se poate stabili si nivelul de alarma peste cel al stocului de siguranta (a carei constituire se prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin epuizarea eventuala a stocului curent). Gestiunea de tip (S,s) prezinta interes fiind mai usor de aplicat datorita asemanarii in cea mai mare masura cu procesele de stocare reale din unitatile economice. Optimizarea unei gestiuni de acest gen implica stabilirea celor doua niveluri 's' si 'S' in asa fel incat procesul de formare-detinere a stocurilor sa se realizeze cu cheltuieli minime.

Sistemele de gestiune prezentate sunt cele mai reprezentative pentru ca se presteaza, in dimensionarea stocurilor, la formalizari matematice complexe, cu posibilitatea luarii in calcul a numerosi factori specifici proceselor de stocare.

2.7. Metode si modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantitatii economice de comanda-aprovizionare

Dimensionarea economica a stocurilor reprezinta o actiune de mare importanta pentru imbunatatirea situatiei financiare a unitatilor din diferite sectoare de activitate; de aceasta actiune depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigura fondurilor materiale si financiarvalutare de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienta in detinerea stocurilor s.a. Din aceste motive, pe plan general, se manifesta o permanenta preocupare, concepandu-se noi sisteme si modele mai eficiente si de utilitate practica in gestiunea stocurilor. Desi au o structura generala comuna, procesele reale de stocare sunt, asa cum s-a aratat, variate; ca urmare, in calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu se poate folosi un model unic. Este, deci, necesara alegerea acelui model care ia in calcul factorii concreti de influenta a marimii stocurilor pentru fiecare resursa materiala, in functie de natura si caracteristicile de aprovizionare-depozitare-consum. Determinarile se fac pentru fiecare tip de stoc: curent, de siguranta, pentru transport intern, de conditionare.

Stocul de productie (Sp) se stabileste pe fiecare tip de resursa prin insumarea elementelor care il compun, respectiv, a stocului curent (Scr), in curs de transport (Str), de siguranta (Ss), de conditionare (Scd), de transport intern (Stri): Avand in vedere 'nivelele' semnificative (de maxim, mediu, minim) pe care le inregistreaza stocul curent, in procesul consumului din cadrul acestuia, pe parcursul intervalului dintre doua reintregiri succesive ale lui, acest tip de stoc va determina o evolutie similara si a celui de productie care va capata prin miscare aceleasi nivele. (Vezi

caracterizare stoc curent paragraful 2.2.).

S_p = S_cr + S_tr + S_s + S_cd + S_tri

De exemplu, in cazul in care stocul de productie la o resursa materiala 'i' are in

componenta numai stocul curent si de siguranta, atunci acesta va fi definit pe nivele astfel:

• nivelul maxim (S_pmax):

• nivelul mediu ( S_p ):

• nivelul minim (S_pmin):

Semnificativ de retinut este faptul ca determinarea stocului de productie se face:

• in expresie fizica, prin insumarea elementelor care-l compun, calculate in unitati naturale (kg, tone, m3 etc.);
• in zile, caz in care, pentru componenta exemplificata simplificat, aceasta se determina cu ajutorul relatiei:

In fiecare caz, stocul curent in zile Scrz fiind definit de intervalul intre livrarile succesive (calculat ca medie, pe criterii economice - ca interval optim - sau alta modalitate), iar stocul de siguranta in zile (Sz) prin rezultatul raportului dintre expresia fizica a lui si consumul mediu zilnic sau stabilit cu ajutorul altei metode (aspect care se evidentiaza ulterior).

Expresia in zile a celorlalte tipuri de stocuri va fi dependenta nemijlocit de: durata de conditionare (pentru stocul cu aceasta denumire), timpul de transport intern (pentru stocul aferent), timpul de iarna (pentru stocul de iarna) s.a.m.d. Deci, nivelele stocului de productie sunt conditionate numai de cele ale stocului curent; intr-un mod asemanator se va interpreta evolutia pe nivele a stocului de productie si in cazul unei componente extinse (cu exceptia constituirii distincte a stocului pentru transport intern sau a celui de iarna - cazuri in care miscarea acestora pe intervalul de consum va conditiona si evolutia stocului de productie care le cuprinde). Constanta nivelului de formare va fi specifica numai stocului de siguranta si de conditionare). Insumarea se face dupa analize prealabile ale necesitatii constituirii distincte a stocurilor de siguranta, de conditionare si pentru transport intern. Pentru anumite perioade de sezon, de exemplu de iarna, stocul de productie se formeaza la nivelul stocului de iarna (Si), dupa caz, analizandu-se si necesitatea constituirii stocului de siguranta (Ssi) destinat acoperirii cererilor in eventualitatea prelungirii neprevazute a perioadei de sezon; deci:

2.7.1. Metode si modele de calcul al stocurilor curente in conditii de certitudine si de risc sau incertitudine

In general, baza de calcul a stocului curent este asigurata de consumul mediu zilnic (cmz) si intervalul dintre doua aprovizionari succesive (I); formarea acestuia este determinata de functia care ii este specifica - aceea de acoperire a cererilor pentru consum evidentiate prin necesarul de consum (N_pl) care asigura realizarea programelor de productie elaborate pentru perioada de gestiune ( ). Fiecare element de calcul necesita interpretare in functie de mai multe situatii si conditii. Astfel, consumul mediu zilnic se fundamenteaza pe seama necesarului pentru consum (N_pl) pe perioada de gestiune luata in calcul (

Cand necesarul pentru consum nu se poate estima pe seama elementelor de calcul si fundamentare obisnuite (volumul pe structura al productiei de executat si normele de consumuri specifice), atunci consumul mediu zilnic se poate stabili statistic:

in care:

cz_efi = consumurile zilnice efective inregistrate in perioada de gestiune anterioara;

nz_i = numarul de zile pentru care consumurile efective au fost luate in calcul, ca fiind considerate relativ normale.

Intervalul intre aprovizionarile succesive (I) poate fi determinat dupa mai multe metode (in functie de baza de calcul), natura acestora fiind transmisa si asupra elementului respectiv si prin acesta asupra stocului curent - aspect care se desprinde din cele ce urmeaza. Asadar, intervalul intre aprovizionarile succesive poate fi rezultatul unei baze statistice de calcul, care vizeaza perioade trecute, al unei baze asigurate de factori concreti de influenta a dimensiunii acestuia sau stabilit pe criterii economice (folosind modele ale cercetarii operationale).

In determinarea stocurilor curente (Scr) se pot folosi metode si modele diferite in functie de scopul urmarit si de elementele care se iau in calcul. Intre acestea amintim: metoda statistica, metode de calcul pe baza factorilor concreti de influenta (deci, metode directe), metode care iau in calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-stocare.

A. Metoda statistica presupune luarea in considerare a intervalelor efective la care s-au realizat aprovizionarile de la furnizori in perioada anterioara (I_efi) si a cantitatilor de materiale efectiv intrate in depozitele unitatii economice consumatoare - q_efi.

Consumul mediu zilnic estimat se calculeaza, asa cum s-a aratat mai sus, prin raportarea necesarului de materiale pentru indeplinirea programului de productie, Npl, la perioada de gestiune pentru care acesta se ia in calcul (de regula, anul, semestrul, trimestrul):

(in general) sau (la nivelul unui an)

B. Metode de calcul direct. Acestea imbraca forme diferite in functie de factorul care conditioneaza nivelul fizic al stocului curent, astfel:

• metoda de calcul pe baza 'capacitatii de transport' (Ctr), caz in care stocul curent se stabileste la nivelul acesteia:
• metoda de calcul pe baza 'cantitatii minime de livrare in conditii economice avantajoase' (qml) a carei marime defineste nivelul fizic de formare a stocului curent:
• metoda de calcul pe baza 'intervalului de reluare a productiei la producatori-furnizori
• metoda bazata pe 'capacitatea depozitului' (D) a carei dimensiune va conditiona nivelul maxim de formare a stocului curent

C. Metode care iau in calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionarestocare; aici se incadreaza modelele economico-matematice care, prin constructia lor, iau in calcul uneori si factori concreti de influenta a nivelului de formare a stocurilor, dar in primul rand, cheltuielile pe care le antreneaza procesele de stocare (avandu-se in vedere eventualele elemente specifice acestora). Aceste modele asigura in esenta stabilirea pe criterii economice a 'loturilor' care se comanda de clienti furnizorilor (si pe care le vom defini in continuare 'loturi sau cantitati economice - optime - de comanda, de reaprovizionare sau de livrare'). Dupa sosire la consumator aceste loturi trec in stocurile curente ale unitatii al caror nivel va fi astfel conditionat de marimea loturilor respective (asa

cum reiese din prezentarea tipurilor de gestiune caracterizate mai inainte). In fiecare caz, dupa sosire, receptie si depozitare, loturile de materiale trec in stoc curent. Facand abstractie de sursele interne de formare a stocului curent, acesta se va dimensiona astfel la nivelul lotului de materiale comandat si aprovizionat.

In cele mai frecvente situatii cantitatile comandate si livrate de furnizori completeaza (reintregesc) stocul curent, ele fiind mai mici in gestiunile cu cerere variabila la intervale egale si cu doua depozite (sau de tip S,s). In fiecare caz insa, optimizarea loturilor de aprovizionat conduce si la formarea si detinerea unor stocuri economice. Semnificativa este interpretarea corecta a rezultatelor care se obtin prin modelarea economico-matematica, intelegerea clara a continutului notiunilor si elementelor cu care se opereaza. Astfel, 'cantitatea economica de comandat' va insemna, in acelasi timp, 'lotul economic de reaprovizionare sau de livrare'; in unele cazuri aceasta cantitate va defini stocul curent, iar in altele il va intregi asa cum s-a mentionat mai sus.

2.7.2. Stabilirea pragului (nivelului) de comanda-reaprovizionare

Un rol important in emiterea comenzilor sau initierea actiunilor de reaprovizionare revine timpilor de transport si duratei de reaprovizionare ( ). Teoretic, ideal ar fi ca durata de aprovizionare, cu deosebire timpul de transport (inclusiv cel de efectuare a operatiunilor de primire-receptie-depozitare) sa fie zero, deci intrarile sa se produca instantaneu; practic, acest lucru nu este posibil. Ca urmare, in calculele de optimizare timpii de transport, respectiv durata de reaprovizionare, trebuie sa fie luati in considerare. Pentru exemplul de mai inainte, in care necesarul era de 20000 kg, presupunem ca timpul de transport pentru un lot comandat este de 3 zile. Aceasta inseamna ca unitatea economica va trebui sa lanseze comanda cu 3 zile inainte de epuizarea stocului curent; deci, pe perioada celor 3 zile vor coexista stocul in curs de transport cu partea din stocul curent destinata acoperirii cererii pentru consum pe intervalul de timp pana la sosirea si receptia lotului comandat care va reintregi acest stoc.

2.7.3. Metode de calcul al stocurilor de siguranta

Stocul de siguranta (de securitate sau de rezerva) joaca un rol important in asigurarea continuitatii proceselor productive, a activitatii generale a intreprinderii, dar el constituie in acelasi timp si o imobilizare anuala suplimentara a unor resurse materiale si financiare. Datorita acestui fapt, este necesar sa se acorde o atentie deosebita la adoptarea deciziei de constituire si la alegerea modelelor de determinare a nivelului acestui stoc, in sensul aplicarii celor eficiente si de utilitate practica. In dimensionarea stocului de siguranta, metodele si modelele de interes mai larg sunt:

a. Metoda 'abaterii (devierii) medii'

b. Metoda bazata pe timpul (durata) de reaprovizionare, acesta reprezentand timpul

total ce se scurge din momentul emiterii comenzii pentru o noua partida de materiale de

pana la sosirea acesteia, inclusiv timpul pentru primire-receptie;

c. Metoda abaterii medii patratice, care presupune calculul stocului de siguranta

d. Metoda IMPACT (Inventory Management Program and Control Techniques) este considerata un model eficient de stabilire previzionala pe termen relativ scurt (de exemplu, o saptamana) a necesitatilor de materiale si a stocului de siguranta adaptat la conditiile tehnicii moderne de calcul.

In legatura cu cererile de consum pe secventele perioadei de gestiune care se iau in calcul si coeficientul de siguranta prezentat ca factor de acoperire, sunt importante de retinut urmatoarele interpretari. Cererile pentru consum aferente secventelor luate in calcul (de exemplu, lunile anului anterior celui pentru care se face determinarea - minimum 11 pentru reprezentativitatea rezultatelor) sunt de regula cunoscute; ca urmare, oscilatiile (dispersia) acestora vor fi de asemenea cunoscute. Cererile pentru subperioadele anului urmator sunt probabile, consumul de materii prime fiind, deci, o variabila intamplatoare. Aceasta presupune ca, pentru acoperirea unui eventual consum care ar depasi necesitatile prestabilite, sa se constituie un stoc de siguranta. Daca, la un moment dat, stocul curent se epuizeaza, se trece la consumul din stocul de siguranta si se declanseaza o noua reaprovizionare pentru reintregirea stocului curent sau a stocului total de productie (curent si de siguranta). Dar, pentru reaprovizionare trebuie sa se aiba in vedere si timpul necesar comandarii si aducerii lotului de materiale stabilit; aceasta inseamna ca actiunea se va declansa la momentul calendaristic 'ti' de la care, pana la sosirea partizii comandate, acoperirea cererilor se va face din partea de stoc curent prevazuta in acest scop (asa cum sa aratat si mai inainte). Cand necesitatile, care sunt probabile, cresc peste limita preconizata se va apela la stocul de siguranta. Situatia se incadreaza in contextul programarii aprovizionarilor si stocurilor in conditii de 'incertitudine'.

2.8. Gestiunea diferentiata a stocurilor dupa sistemul ABC; efecte economice

Problemele de gestiune a stocurilor implica utilizarea unui volum deosebit de mare de informatii, atat in planificarea, cat si in urmarirea realizarii proceselor de stocare; aceasta pentru ca, in unitatile economice, se foloseste un numar important de sortotipodimensiuni de materiale, pentru o gama larga de produse si destinatii de utilizare, iar sursele de aprovizionare sunt, de regula, foarte diferite. In aceste conditii, practica a confirmat o serie de sisteme de gestiune diferentiata a stocurilor, in functie de importanta economica a fiecarui material, care s-au dovedit deosebit de eficiente si de utile. Criteriile de departajare a resurselor materiale necesare unei unitati economice sunt multiple: frecventa livrarilor; valoarea individuala si totala a resurselor materiale aflate in stoc; importanta materialului pentru activitatea de productie a unitatii economice; sursa de asigurare (din import sau din intern); forma de aprovizionare; ciclul de fabricatie s.a.

Un sistem de gestiune diferentiata care prezinta interes practic este 'sistemul ABC'; acesta grupeaza materialele care se aprovizioneaza si se stocheaza de fiecare unitate economica in trei grupe (zone). Criteriul de grupare care se foloseste frecvent este cel care se refera la 'valoarea stocului mediu la diferitele materiale'; se apreciaza ca acest criteriu raspunde cel mai bine scopului urmarit de fiecare intreprindere, fiindca are in vedere formarea unor stocuri cat mai mici de resurse materiale si implicit a unui capital circulant mai redus; se asigura pe aceasta cale o viteza de rotatie mai accelerata, ceea ce inseamna activizarea unei parti mai mari din resursele materiale si financiare de care dispune sau si le asigura unitatea economica.

Analizele efectuate in diferite unitati arata ca ponderea cea mai mare din valoarea totala a stocurilor este detinuta de un numar relativ mic de materiale, care influenteaza direct atat realizarea productiei cat si volumul capitalului circulant. Aceste materiale sunt cele care intra in mod obisnuit in prelucrare pentru a fi transformate in produse finite, si care trebuie cuprinse in prima grupa de importanta - A. Urmeaza a doua grupa de importanta (B) care cuprinde un numar ceva mai mare de materiale, dar cu o valoare totala sensibil mai redusa, care participa in mai mica masura la dimensionarea volumului total al capitalului circulant. In sfarsit, din nomenclatorul de materiale al intreprinderilor se detaseaza a treia grupa valorica, cu un numar foarte mare de materiale utilizante in cantitati foarte mici si care influenteaza foarte putin volumul total al capitalului circulant. Orientativ, sfera de cuprindere, din punct de vedere al ponderii numerice si valorice, se prezinta in tabelul 2.6.

Tabelul 2.6

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor de materiale, diferentiata pe categorii, presupune parcurgerea mai multor etape de lucru:

1. Elaborarea nomenclatorului pe grupe si sortimente de materiale care urmeaza

a fi aprovizionate si stocate in depozitele intreprinderii; in acest sens, se intocmeste o lista centralizatoare in care se cuprind toate materialele, incepand cu cele care au valoarea individuala cea mai mare si terminand cu cele a caror valoare este foarte mica; totodata, se calculeaza si valoarea cumulata pentru a se determina mai usor, pe grupe de materiale, ponderea lor in total valoare

2. Analiza si gruparea structurii materiale din nomenclator pe cele trei zone de importanta, in functie de criteriile alese; analiza structurii materiale si efectuarea gruparii trebuie sa aiba in vedere imbinarea mai multor criterii (din cele mentionate mai sus), in functie de o anumita ordine de prioritate si de implicatiile economice pe care le determina. Se va analiza in ce masura criteriile respective conditioneaza nivelul de formare a stocurilor si sistemul de conducere a proceselor de stocare viitoare. O grupare eficienta necesita desfasurarea actiunii in mai multe iteratii.

3. Stabilirea politicii (a metodelor si modelelor economico-matematice) pentru dimensionarea stocurilor pe zone de importanta si in cadrul acestora pe tipuri concrete de materiale; in acest sens, se vor studia cu exigenta factorii care influenteaza nivelul stocurilor, caracterul si modul de influenta, puterea de actiune, posibilitatea de control si dirijare a actiunii lor s.a. Aceasta etapa joaca un rol deosebit in asigurarea viabilitatii sistemului, fapt pentru care trebuie sa se manifeste maxima atentie si mult discernamant in studierea conditiilor concrete in care vor avea loc procesele de stocare; totodata, in aceasta etapa se vor face optiuni, in primul rand, cu privire la tipurile de stoc care, in mod real, trebuie sa se formeze (curent, de siguranta s.a.).

4. Dimensionarea stocurilor pe elemente si total; aceasta etapa se concretizeaza in aplicarea efectiva a modelelor alese pentru dimensionarea stocurilor pe tipurile stabilite pentru formare; rezultatele actiunii constituie baza de calcul al volumului estimat al capitalului circulant si al vitezei de rotatie a acestuia.

5. Stabilirea politicii de conducere, coordonare, urmarire si control al procesului de formare si consum al stocurilor (a derularii proceselor de stocare). In acest sens, se va avea in vedere acelasi principiu al tratarii diferentiate a resurselor materiale in functie de zona de importanta in care se cuprind.

Viabilitatea unui anumit sistem de gestiune a stocurilor este determinata, in general, de felul in care acesta raspunde unor cerinte de baza, cum ar fi: gradul ridicat de utilitate practica; adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de calcul; suplete si operativitate in derularea si adaptarea proceselor de stocare; arie de cuprindere mare; deplina concordanta cu fenomenele reale ale procesului de formare a stocurilor; reducerea la minimum a imobilizarilor de resurse materiale in stocuri si accelerarea astfel a vitezei de rotatie a capitalului circulant al unitatilor economice; cheltuieli de conducere, organizare si desfasurare a proceselor de stocare cat mai mici.

Analizat din acest punct de vedere, sistemul ABC raspunde in mare masura acestor cerinte. Efectele economice generate de aplicarea sistemului de gestiune ABC in conceptia prezentata sunt multiple; ele se transmit asupra principalilor indicatori folositi in aprecierea activitatii economico-productive si financiare a intreprinderilor. De regula, 'obiectivul principal' al conducerii proceselor de stocare consta in formarea unor stocuri de materiale cat mai mici, dar care sa asigure alimentarea ritmica a consumului si sa antreneze un cost minim cu achizitionarea, aducerea si stocarea acestora. Indeplinirea unui asemenea obiectiv este conditionata de mai multi factori, intre care o importanta deosebita prezinta politica frecventionala adoptata; pe aceasta linie, sistemul ABC prevede ca, la materialele din zona A, care prin valoarea mare in consum influenteaza hotarator volumul capitalului circulant si, deci, viteza de rotatie a acestuia, sa se accelereze frecventa livrarilor in raport cu celelalte zone si in special cu zona C.

2.9. Metode de urmarire si control al dinamicii stocurilor

Gestiunea economica a stocurilor nu se limiteaza numai la dimensionarea acestora, la determinarea marimii si structurii lor; aceasta cuprinde si tehnicile si instrumentele de conducere a proceselor de stocare, de urmarire a dinamicii stocurilor efective, in raport cu limitele estimate, astfel incat sa se cunoasca permanent situatia reala si sa se intervina preventiv si operativ pentru mentinerea lor la nivelul stabilit. De aceea, o data stabilite tipurile si limitele de constituire a stocurilor de productie, se impune in continuare cunoasterea existentei si miscarii lor in depozitele intreprinderilor detinatoare. In acest scop, se pot folosi mai multe metode, care au rolul de a preveni fie epuizarea stocurilor, fenomen care conduce la intreruperea alimentarii consumului, fie suprastocarea sau formarea stocurilor cu miscare lenta sau fara miscare (si deci imobilizarea irationala pe perioade lungi a unor resurse materiale si financiare). Intre acestea amintim:

1.Metoda minim-maxim care prevede ca urmarirea existentei si miscarii stocurilor efective in depozitele intreprinderilor sa se realizeze cu aceeasi exigenta pentru toate materialele, indiferent de importanta acestora in procesul de productie. Metoda consta in desfasurarea actiunii de urmarire a evolutiei stocurilor efective pe parcursul a trei etape, respectiv:

2. Sistemul ABC, potrivit caruia, pentru activitatea de urmarire si control se aplica acelasi principiu al 'tratarii diferentiate' care sta si la baza dimensionarii stocurilor; astfel, stocurile din zona de importanta A vor fi urmarite zilnic, la cateva zile (de exemplu, saptamanal sau de mai multe ori pe saptamana, luna) manifestandu-se maxima exigenta in aprecierea stadiului in care se afla procesul de stocare, nivelul stocului, tendintele care se intrevad pentru consum in raport cu ritmul si volumul intrarilor de materiale. Pentru stocurile de materiale care sunt cuprinse in a doua grupa de importanta, procesul de urmarire si control urmeaza a se desfasura la intervale mai mari de timp (de doua-trei ori pe luna sau o data pe luna); se are in vedere faptul ca o parte din materialele care sunt repartizate in zona B prezinta caracteristici apropiate de cele din prima grupa de importanta (A), fapt pentru care urmarirea si controlul dinamicii stocurilor se pot realiza dupa o politica relativ asemanatoare. Stocurile materiale repartizate in grupa a treia de importanta pot fi controlate la intervale mai mari de timp, respectiv trimestrial sau cu prilejul efectuarii operatiilor de intrare sau iesire (eliberare a unor cantitati de materiale pentru consum). Aceasta tehnica de urmarire si control este in concordanta cu natura, rolul si importanta materialelor in desfasurarea activitatii de productie, cu dimensiunea influentei stocurilor specifice asupra volumului capitalului circulant al unitatii economice. Si acest sistem de urmarire si control presupune sa fie cunoscuta baza de raportare (de comparatie), a stadiului si tendintelor proceselor efective de stocare si care trebuie sa se asigure in aceeasi conceptie prezentata la metoda minim-maxim .

2.10. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu miscare lenta si fara miscare - stocuri neeconomice

Pe parcursul derularii aprovizionarii, fie in contextul contractelor economice anterior incheiate, fie in raport cu alte conditii si modalitati de desfasurare prestabilite, evolutia stocurilor inregistreaza variatii diferite ca marime; oscilatiile sunt determinate de ritmul intrarilor si iesirilor de materiale in si din stoc, de marimea si structura in care actiunile respective se realizeaza. Aceasta face ca, in unele momente sau perioade de timp, mai scurte sau mai lungi, stocurile efective sa se situeze la nivele mai mari decat cele economice predeterminate, sa se epuizeze sau sa se mentina la aceeasi dimensiune in mod nejustificat. Toate aceste 'stari de fapt' se apreciaza, in general, ca negative, daunatoare pentru situatia financiara a unitatii sau pentru desfasurarea normala a activitatii specifice. Fiecare situatie de acest fel necesita analize concrete care sa ateste natura fenomenului, cauza care-l determina, implicatiile economice pe care le genereaza ( si care nu intotdeauna sunt negative). Un prim 'fenomen negativ' care se poate inregistra se refera la lipsa de stoc in cazul anumitor resurse materiale si intarzierea reintregirii acestuia. Situatia implica, dupa caz, stabilirea unor decizii de genul:

• impulsionarea furnizorilor, parteneri initiali de relatii de vanzare-cumparare,pentru livrarea la termenul prestabilit sau cu anticipatie a loturilor de resurse materiale comandate, contractate sau solicitate;
• reconstituirea urgenta a stocului, indiferent de efortul necesar si sursa de provenienta;
• aprobarea consumului din stocul de siguranta, daca este format;
• apelarea unor resurse substituente (inlocuitoare);
• acceptarea lipsei de stoc prin renuntarea sau reprogramarea fabricatiei produselor aflate sub incidenta actiunii s.a.;

In general, 'lipsa de resurse' in stoc determina efecte economice negative importante, uneori greu de suportat si, ca urmare, de regula, se evita.

Un al doilea fenomen consta in suprastocare, adica in formarea de stocuri mai mari decat nivelul prestabilit. Nivelul estimat anticipat poate sau nu sa fie precizat pe criterii economice; situatia este in functie de exigenta impusa dimensionarii stocurilor, de strategia adoptata in formarea stocurilor, aflata in stricta corelatie cu natura si caracterul resursei materiale, cu sursa de provenienta a acesteia. De exemplu, la unele resurse limitate, cu caracter deficitar, care se asigura prin import si se afla sub incidenta frecventelor fluctuatii ale preturilor de vanzare-cumparare (cu tendinte de crestere), provin din zone in care se manifesta instabilitate politico-economica, se poate opta pentru strategia formarii unor stocuri mai mari (decat cele care ar rezulta pe baza criteriilor economice de la momentul determinarilor) si care sunt consumabile intr-o perioada chiar mai lunga de un an; asemenea stocuri apar ca justificabile. La resursele care nu intra intr-o asemenea situatie, pot fi asigurate ritmic, in cantitatile dorite, stocurile se vor forma la nivelul limitelor economice  predeterminate. Asadar, pentru ultimul caz, cantitatile de resurse materiale acumulate peste limita admisa sunt neeconomice, reprezentand imobilizari suplimentare de materiale si implicit de fonduri financiare si valutare antrenate la cumparare si pentru stocare; aceste imobilizari se pot inregistra pe o perioada de timp scurta sau mai lunga in functie de volumul si ritmul eliberarilor de resurse din stoc pentru consumul propriu al unitatii sau prin vanzare-valorificare la terti cumparatori-utilizatori. Pe parcursul perioadei de gestiune, in depozitele unitatii economice se pot identifica stocuri la unele resurse materiale care nu mai sunt necesare consumului propriu; aceste stocuri se definesc obisnuit stocuri fara miscare. Asemenea stocuri reprezinta, ca si suprastocarile peste limitele admise, imobilizari suplimentare de resurse materiale si financiar-valutare total fara justificare economica, reprezentand un adevarat balast pentru situatia financiara a unitatii. De asemenea, sunt si stocuri care, desi sunt formate si se mentin la nivelele estimate, consumul din cadrul acestora se inregistreaza in cadrul perioadei de gestiune prevazute, sau peste, dar intr-un 'ritm lent', in cantitati mici la intervale relativ mari; asemenea stocuri se interpreteaza ca fiind cu miscare lenta. Pentru acest din urma caz trebuie delimitata situatia resurselor materiale destinate efectuarii interventiilor tehnice accidentale asupra masinilor, utilajelor si instalatiilor in general, pentru care formarea si detinerea stocurilor pe intreaga perioada de gestiune luata in calcul se justifica economic. Mai sus ne referim numai la resursele care sunt necesare in anumite momente, in anumite cantitati, dar se aduc in depozitele unitatii mult mai devreme (neasigurandu-se corelatia dintre ritmul, termenele si momentele de aprovizionare-stocare cu cele de consum). Managementul aprovizionarii Toate 'cele trei categorii de stocuri' - peste limita stabilita, cu miscare lenta sau fara miscare - se apreciaza ca fiind nerationale, neeconomice pentru ca antreneaza nejustificat un efort material si financiar-valutar suplimentar, diminuand astfel posibilitatile unitatii detinatoare de a folosi cu eficienta economica sporita resursele banesti si de alt ordin de care dispune. Efectul negativ al formarii unor asemenea stocuri se amplifica daca avem in vedere ca detinerea lor necesita spatii si dotari suplimentare pentru depozitare-pastrare, plata de dobanzi pentru credite folosite la cumpararea resurselor imobilizate astfel, taxe de asigurare sporite, uzura morala accentuata s.a. La acestea se adauga firesc 'efectul imobilizarii' ca atare a resurselor care, disponibilizate fiind, ar contribui la: extinderea si modernizarea capacitatilor de productie existente, realizarea unor obiective productive noi, disponibilizarea unor spatii de depozitare si folosirea lor in scopuri productive s.a.

Cauzele care determina formarea unor asemenea stocuri, ca si lipsa de stoc uneori, sunt in cea mai mare parte de ordin subiectiv, dependente sau nu de unitatea la care se constituie. Intre acestea amintim pe cele cu frecventa mai mare de aparitie, respectiv:

• supradimensionarea necesarului de resurse materiale ca urmare a folosirii in calculele de fundamentare a unor norme de consum specific si indici de consum mai mari, care au fost stabiliti pe baze statistice sau in neconcordanta cu factorii si conditiile concrete care influenteaza consumul de materiale;
• specificarea si comandarea materialelor in formate, dimensiuni, compozitii, calitati diferite de cele necesare in mod real in procesul de productie;
• livrarea de catre furnizori a unor materiale in sortimente, dimensiuni, formate, calitati diferite de cele prevazute in comenzile clientilor, in contractele incheiate cu acestia;
• cumpararea (achizitionarea) de catre agentul de aprovizionare a unor

materiale care nu concorda cantitativ si structural cu cerintele de consum

ale unitatii pe care o reprezinta;

modificarea pe parcursul perioadei de gestiune a planului si programelor de productie din punct de vedere cantitativ, structural si ca termene calendaristice de executie fara adaptarea corespunzatoare, in timp util, a documentatiei de aprovizionare;

livrarea de catre furnizor a materialelor comandate, contractate la alte termene decat cele initial stabilite cu partenerii sai;

depozitarea si conservarea in conditii necorespunzatoare a resurselor materiale, situatie care determina degradarea, pierderea unor proprietati fizicochimice indispensabile pentru fabricarea calitativa a produselor pentru care au fost aprovizionate. Situatia va conduce la blocarea unor asemenea resurse in stocuri fara miscare sau cu miscare lenta (consumul fiind in continuare posibil, dar pe alte destinatii si in cantitati mici);

incetarea fabricatiei unor produse comandate sau contractate pentru care s-au facut renuntari sau rezilieri de contracte din partea anumitor clienti, sau ignorarea unor comenzi initial luate in calcul, de catre producator;

necorelarea ritmurilor si momentelor de aducere a resurselor materiale in depozitele unitatii economice cu cele la care acestea sunt programate pentru trecere in consum;

schimbarea profilului de activitate, restrangerea structurii de fabricatie pe parcursul anului fara corelarea actiunii, in timp util, cu sectorul de aprovizionare s.a.

Pentru perioada in care s-au format si sunt detinute, stocurile peste limitele stabilite, cele cu miscare lenta sau fara miscare se considera nejustificate economic si ca urmare acestea trebuie valorificate operativ, pe mai multe cai, si anume:

• folosirea resurselor materiale devenite disponibile chiar in cadrul unitatii detinatoare, dar pe alte destinatii de consum decat cele initiale si daca se justifica economic in raport cu alte posibilitati de valorificare;
• desfasurarea unei ample actiuni de informare a potentialilor clienti de pe piata interna si internationala asupra resurselor materiale si produselor disponibile pentru vanzare, folosind in acest sens toate mijloacele posibile care se justifica economic;
• apelarea unor unitati specializate in comercializarea de produse, din tara sau de pe plan international;
• apelarea unor institutii specializate in studiul pietei interne si internationale, a unor agenti comerciali cu experienta si sfera de actiune mare;
• participarea la 'bursele de resurse materiale si produse', la targuri si expozitii interne si internationale s.a.

Cand resursa materiala sau produsul, prin natura lor, nu-si mai gasesc utilizare in forma in care se prezinta, atunci se apeleaza la valorificarea prin recuperarea substantei materiale in sine si recircularea acesteia, sens in care vor fi apelate si eventuale unitati specializate in comercializarea de materiale si produse refolosibile. In concluzie, orice actiune care se initiaza in legatura cu stocurile disponibile (cele peste limita admisa, cu miscare lenta sau fara miscare) trebuie sa fie precedata de analize care sa-i fundamenteze scopul economic; pe aceasta baza se va alege varianta de actiune cea mai eficienta.

Intrebari

1. Definiti notiunea de stoc.

2. Care sunt intrebarile de mare interes al caror raspuns este strict necesar abordarii problematicii specifice stocurilor?

3. Care este functia vitala a stocurilor?

4. Nominalizati situatiile si factorii care conditioneaza obiectiv formarea de stocuri.

5. Precizati structura, continutul si nivelul de calcul al efortului total de stocare.

6. Care sunt elementele componente (tipurile de stoc) ale stocului de resurse materiale pentru productie?

7. Cum se definesc si prin ce trasaturi se caracterizeaza fiecare tip de stoc component al celui de productie?

8. Reprezentati grafic dinamica fiecarui tip de stoc.

9. In ce fel de unitati se exprima stocul de productie?

10. La ce serveste exprimarea in unitati fizice sau valorice a stocului de productie?

11. Care si de ce natura sunt corelatiile stocului de productie?

12. Nominalizati si caracterizati succint factorii de influenta a nivelului de formare a stocurilor de materiale pentru productie.

13. Care sunt intrebarile al caror raspuns se are in vedere la conturarea strategiei in domeniul stocurilor si stabilirea politicii de actiune pentru formarea, detinerea si utilizarea lor?

14. Care sunt obiectivele de urmarit in conducerea proceselor de stocare?

15. Prin ce modalitati de actiune se asigura indeplinirea obiectivelor specifice proceselor de stocare?

16. Nominalizati elementele functionale de caracterizare a proceselor de stocare.

17. Care sunt si prin ce se caracterizeaza tipurile de gestiune a stocurilor?

18. Reprezentati grafic fiecare tip de gestiune.

19. Cum se calculeaza stocul de productie fizic si in zile, pe nivelele specifice de formare?

20. Care sunt categoriile de metode de calcul a stocului curent?

21. De cine este dat stocul curent in zile?

22. Cum se determina stocul curent (fizic si in zile) si elementele care constituie baza de calcul dupa metoda statistica?

23. Care sunt metodele de calcul a cantitatii economice de comanda - aprovizionare si cum se aplica efectiv acestea in functie de specificitate?

24. Cum se face corectia lotului optim in cazul in care nivelul acestuia depaseste capacitatea de depozitare sau nu este concordant capacitatii mijloacelor de transport?

25. Care sunt si cum devin operationale metodele de calcul a stocului optim pentru conditii de incertitudine?

26. Ce reprezinta si cum se determina pragul (nivelul) de comanda-aprovizionare (in functie de raportul intre durata de comanda - aprovizionare si intervalul mediu dintre aprovizionarile succesive)?

27. Cum se calculeaza stocul de siguranta folosind metoda abaterii medii patratice?

28. Definiti potentialul de livrare si aratati modul de calcul inclusiv pentru situatia de participare simultana a mai multor resurse materiale la obtinerea unui produs.

29. Care sunt etapele aplicarii sistemului ABC de abordare diferentiata a stocurilor de materiale pentru productie?

30. Care sunt efectele economice favorabile determinate de aplicarea sistemului ABC in gestiunea stocurilor si cum se calculeaza acestea?

31. Care sunt cerintele a caror respectare asigura viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor?

32. Caracterizati metodele de urmarire-control al dinamicii stocurilor efective in raport cu limitele estimate (considerate normale sau economice)?

33. Definiti suprastocarea, stocul cu miscare lenta si fara miscare.

34. Ce decizii trebuie luate in cazul manifestarii fenomenului de lipsa de resurse in stoc?

35. Care pot fi cauzele pentru lipsa de stoc, suprastocare, formarea stocurilor cu miscare lenta sau fara miscare?

36. Care sunt caile de valorificare a stocurilor considerate neeconomice?

Teste grila

1. Stocul de productie cuprinde:

a) stocul curent, de siguranta, de conditionare, in curs de fabricatie, de iarna;

b) stocul curent, in curs de transport, speculativ, de conditionare, pentru transport intern, de iarna;

c) stocul curent, in curs de transport, de siguranta, de desfacere, pentru transport intern, de iarna;

d) stocul curent, in curs de transport, de siguranta, de conditionare, de livrare, pentru transport intern;

e) stocul curent, in curs de transport, de siguranta, de conditionare, de iarna, pentru transport intern.

Precizati combinatia integral adevarata.

2. Stocul curent asigura;

a) alimentarea cererilor de consum pe timpul conditionarii materialelor;

b) alimentarea cererilor de consum pe timpul deplasarii materialelor de la furnizor la consumator;

c) alimentarea cererilor de consum pe timpul deplasarii resurselor de la depozitul central la subunitatile de consum ale intreprinderii;

d) alimentarea cererilor pentru consum pe intervalul dintre doua aprovizionari succesive;

e) alimentarea cererilor de consum pe perioada de intrerupere a livrarilor de la furnizor.

Precizati textul considerat integral adevarat.

3. Ca indicator important, folosibil in aprecierea activitatii economice a intreprinderii, stocul de productie intra in corelatie cu:

a) capitalul social, venitul unitatii economice, viteza de rotatie, costurile de productie, volumul si structura productiei, normele de consum, durata de comanda-aprovizionare;

b) capitalul social, venitul unitatii economice, viteza de rotatie, durata de comandaaprovizionare, volumul si structura productiei, normele de consum;

c) capitalul social, venitul unitatii economice, viteza de rotatie, costurile de productie, indicatori ai planului de aprovizionare, normele de consum;

d) capitalul social, venitul unitatii economice, viteza de rotatie, profitul, costurile de productie, cantitatea minima livrabila in conditii economice avantajoase, volumul si structura productiei;

e) capitalul social, venitul unitatii economice, viteza de rotatie, profitul, costurile de productie, proprietatile fizico-chimice ale resurselor, volumul si structura productiei.

Precizati combinatia integral adevarata.

4. Capacitatea de transport a mijloacelor folosite in deplasarea fizica a resurselor materiale de la sursa de furnizare la destinatar poate conditiona nivelul:

a) stocului de siguranta;

b) stocului de iarna;

c) stocului de conditionare;

d) stocului curent;

e) stocului de conjunctura.

Precizati tipul de stoc care raspunde corect intrebarii.

5. Factorii care influenteaza nivelul de formare a stocului de productie sunt:

a) durata estimata a sezonului de iarna, durata de comanda-aprovizionare, periodicitatea fabricatiei la producatori, amplasamentul stocurilor, volumul si structura productiei, viteza de rotatie a capitalului circulant;

b) durata estimata a sezonului de iarna, durata de comandaaprovizionare, periodicitatea fabricatiei la producatori, amplasamentul stocurilor, viteza de rotatie a capitalului circulant, capacitatea de

depozitare;

c) durata estimata a sezonului de iarna, durata de comandaaprovizionare, periodicitatea fabricatiei la producatori, amplasamentul stocurilor, capacitatea de depozitare, durata estimata a sezonului de iarna, proprietatile fizico-chimice ale resurselor materiale;

d) durata estimata a sezonului de iarna, periodicitatea fabricatiei la producatori, amplasamentul stocurilor, volumul si structura productiei, costul de productie, proprietatile fizico-chimice ale resurselor materiale;

e) durata de comanda-aprovizionare, durata estimata a sezonului de iarna, nivelul veniturilor, proprietatile fizico-chimice ale resurselor, capacitatea de depozitare, durata de conditionare-pregatire.

Precizati combinatia considerata integral adevarata.

6. In conturarea strategiei in domeniul stocurilor si stabilirea politicii de actiune pentru formarea, detinerea si utilizarea lor, se are in vedere raspunsul la intrebarile:

a) ce trebuie aprovizionat si stocat? in ce cantitate? cand trebuie emisa comanda de aprovizionare? ce volum de productie trebuie fabricat? ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de actiune?

b) ce trebuie aprovizionat si stocat? in ce cantitate? cand trebuie emisa comanda de aprovizionare? ce volum de productie trebuie fabricat? care sunt consecintele politicii adoptate de conducerea proceselor de stocare asupra eficientei activitatii economice a unitatii?

c) ce trebuie aprovizionat si stocat? in ce cantitate? ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de actiune? care sunt consecintele politicii adoptate de conducerea proceselor de stocare asupra eficientei activitatii economice a unitatii? ce volum de productie trebuie fabricat?

d) ce trebuie aprovizionat si stocat? in ce cantitate? cand trebuie emisa comanda de aprovizionare? ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de actiune? care sunt consecintele politicii adoptate de conducerea proceselor de stocare asupra eficientei activitatii economice a unitatii?

e) ce trebuie aprovizionat si stocat? in ce cantitate? cand trebuie emisa comanda de aprovizionare? care sunt conditiile de primire-receptie a resurselor sosite de la furnizor? Ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de actiune?

Precizati combinatia integral adevarata.

7. Obiectivele in conducerea proceselor de stocare sunt:

a) mentinerea stocurilor efective in limitele estimate, pastrarea integritatii caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe timpul stocarii, prevenirea lipsei de resursa in stoc, mentinerea unor legaturii permanente cu furnizorii;

b) formarea unor stocuri minime necesare, mentinerea stocurilor efective in limitele estimate, folosirea unor metode exigente in dimensionarea stocurilor, valorificarea operativa a stocurilor devenite disponibile;

c) prevenirea lipsei de stoc, prevenirea suprastocarii, pastrarea integritatii proprietatilor fizico-chimice ale resurselor materiale pe timpul stocarii, urmarirea sistematica a livrarilor programate pentru prevenirea intarzierilor;

d) satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum in stricta corelatie cu politica adoptata de conducerea firmei, prevenirea suprastocarii si a lipsei de stoc, mentinerea stocurilor efective in limitele estimate, formarea unor stocuri minime;

e) mentinerea unei legaturi permanente cu furnizorii, valorificarea operativa a stocurilor disponibile, aplicarea unor modele exigente in dimensionarea stocurilor, asigurarea unor conditii rationale de depozitare.

Precizati combinatia considerata integral adevarata.

8. Modalitatile de actiune care asigura indeplinirea obiectivelor specifice conducerii proceselor de stocare sunt:

a) aplicarea unor metode si tehnici eficiente si de utilitate practica in urmarirea dinamicii stocurilor efective in raport cu limitele estimate, valorificarea operativa a stocurilor devenite disponibile, mentinerea stocurilor efective in limitele estimate;

b) folosirea unui sistem informational cuprinzator care sa evidentieze in orice moment starea proceselor de stocare, mentinerea unor legaturi permanente cu furnizorii, aplicarea unor metode eficiente si de utilitate practica in urmarirea dinamicii stocurilor efective in raport cu limitele estimate;

c) prevenirea lipsei de stoc, pastrarea integritatii calitative a resurselor pe timpul stocarii, mentinerea unor legaturi permanente cu furnizorii;

d) folosirea unor modele economico-matematice adecvate scopului urmarit, aplicarea unor metode si tehnici eficiente in controlul evolutiei stocurilor efective, satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum in stricta corelatie cu politica adoptata de conducerea firmei;

e) pastrarea integritatii fizico-chimice a resurselor pe timpul stocarii, mentinerea stocurilor efective in limitele estimate, formarea unor stocuri minime.

Precizati combinatia integral adevarata.

9. Elementele functionale care asigura caracterizarea proceselor de stocare ce contribuie la dimensionarea stocurilor sunt:

a) cererea pentru consum, necesarul de aprovizionat, lotul de livrare, perioada de gestiune, volumul productiei;

b) cererea pentru consum, norma de consum, necesarul pentru indeplinirea programului de productie, lotul de livrare, intervalul intre doua aprovizionari succesive;

c) cererea pentru consum, necesarul de aprovizionat, necesarul pentru indeplinirea programului de productie, momentul calendaristic de declansare a actiunii de aprovizionare, perioada de gestiune, costul de lansare a comenzii de aprovizionare;

d) necesarul de aprovizionat, lotul de livrare, costul de lansare a comenzii, costul suplimentar aferent lipsei materialelor in stoc, perioada de gestiune, costul de productie;

e) cererea pentru consum, lotul de livrare, necesarul de aprovizionat, intervalul intre doua aprovizionari succesive, costul stocarii, volumul productiei.

Precizati combinatia integral adevarata.

10. Aprovizionarea in cantitati mai mari prezinta urmatoarele dezavantaje:

a) cresterea stocului maxim de materiale depozitate;

b) sporirea cheltuielilor cu stocarea, inclusiv a efectului imobilizarii ca atare a resurselor financiare;

c) reducerea costului total cu comandarea sau lansarea comenzilor;

d) amplificarea efectului uzurii morale;

e) diminuarea flexibilitatii si mobilitatii stocurilor in situatiile care impun actiunea in acest sens.

Precizati textul considerat neadevarat.

11. Aprovizionarea in cantitati mai mici prezinta urmatoarele avantaje:

a) formarea unor stocuri mai mici si accelerarea astfel a vitezei de rotatie a activelor circulante aferente resurselor materiale;

b) reducerea cheltuielilor cu depozitarea;

c) cresterea cheltuielilor cu lansarea comenzilor de aprovizionare;

d) reducerea efectului uzurii morale;

e) evitarea degradarilor calitative prin stocarea pe durate mai scurte de timp.

Precizati textul considerat neadevarat.

12. Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenteaza nivelul stocului:

a) de siguranta;

b) de conditionare;

c) pentru transport intern;

d) de iarna;

e) curent.

Precizati tipul de stoc care raspunde corect la intrebare.

13. Tipului de 'gestiune cu doua depozite' ii sunt specifice urmatoarele caracteristici:

a) aprovizionarea cu loturi de aceeasi marime, al carui nivel se extrapoleaza la momentele calendaristice de comanda, nivelul de alarma stabilindu-se la limita stocului de siguranta;

b) aprovizionarea in loturi de marimi diferite, predeterminate la momentele calendaristice de comanda, nivelul de alarma stabilindu-se la limita stocului de siguranta;

c) aprovizionarea in loturi de marimi diferite, predeterminate la momentele calendaristice de comanda care nu se cunosc dinainte (aspect care reprezinta elementul de dificultate), nivelul de alarma stabilindu-se la limita stocului de siguranta, deci in cadrul stocului curent;

d) aprovizionarea cu loturi de aceeasi marime, declansarea comenzii de aprovizionare se realizeaza cand se atinge nivelul de reaprovizionare, nivelul de alarma se stabileste peste limita stocului de siguranta, deci in cadrul stocului curent, intervalul intre aprovizionari este neegal;

e) aprovizionarea cu loturi de aceeasi marime, a caror comanda de aducere se declanseaza la momentul atingerii nivelului de reaprovizionare, nivelul de alarma fiind stabilit la limita de formare a stocului de siguranta.

Precizati combinatia integral adevarata.

14. Reducerea la minimum a timpului de comanda-aprovizionare se asigura prin:

a) aprovizionarea de la cei mai apropiati furnizori;

b) transmiterea comenzilor prin cel mai operativ sistem agregat de furnizori;

c) pregatirea spatiilor de primire-receptie la sosirea lotului de materiale de la furnizori;

d) mecanizarea complexa si automatizarea operatiilor de incarcare-descarcare, manipulare;

e) folosirea in transportul materialelor a unor mijloace cu viteza de circulatie mare.

Precizati textul considerat neadevarat.

15. Cerintele de baza, care prin respectare, asigura viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor sunt:

a) grad ridicat de utilitate practica, adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, operativitate in derularea proceselor de stocare, arie de cuprindere mare, reducerea la minimum a imobilizarilor de materiale in stocuri;

b) grad ridicat de utilitate practica, adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, arie de cuprindere mica, reducerea la minimum a imobilizarilor de resurse materiale in stocuri, accelerarea vitezei de rotatie a capitalului circulant;

c) grad ridicat de utilitate practica, adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, suplete in aplicare, operativitate in derularea proceselor de stocare, deplina concordanta cu fenomenele reale specifice proceselor de stocare;

d) adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, operativitate in derularea proceselor de stocare, deplina concordanta cu fenomenele reale ale proceselor de stocare, reducerea la minim a imobilizarilor de materiale in stocuri, accelerarea vitezei de rotatie a capitalului circulant;

e) adaptabilitate la utilizarea mijloacelor electronice de calcul, operativitate in derularea proceselor de stocare, deplina concordanta cu fenomenele reale, arie de cuprindere mare, suplete in aplicare.

Precizati combinatia integral adevarata.

16. Inregistrarea fenomenului de lipsa de resursa materiala in stoc implica stabilirea unor decizii de genul:

a) impulsionarea furnizorilor pentru respectarea termenelor de livrare prestabilite, sau livrarea cu anticipatie a resurselor;

b) reconstituirea urgenta a stocului indiferent de efortul necesar si sursa de provenienta a materialelor;

c) aprobarea consumului din stocul de siguranta;

d) formarea de stocuri anticipate;

e) acceptarea lipsei de stoc.

Precizati textul considerat neadevarat.

17. Cauzele care conduc la formarea de stocuri neeconomice:

a) supradimensionarea necesarului;

b) livrarea materialelor de catre furnizor la alte termene fata de cele stabilite initial;

c) depozitarea si conservarea in conditii corespunzatoare a resurselor materiale;

d) necorelarea ritmurilor si momentelor de aducere a materialelor cu cele de consum a acestora;

e) schimbarea profilului de activitate.

Precizati textul considerat neadevarat.

18. Caile de valorificare a stocurilor devenite disponibile sunt:

a) folosirea materialelor din asemenea stocuri chiar in unitatea detinatoare pe alte destinatii de consum, daca se justifica economic;

b) apelarea, pentru valorificare, la unitati specializate in comercializarea de materiale si produse;

c) comercializarea prin burse de marfuri;

d) mentinerea in stoc pentru folosirea probabila in perioade urmatoare;

e) valorificarea prin recuperarea cel putin a substantei utile din produsele care nu-si gasesc intrebuintare in forma initiala.

Precizati textul considerat neadevarat.

Capitolul 3. INDICATORII DE CONSUM SI VALORIFICARE

3.1. Caile de actiune pentru eficientizarea rezultatelor productiei industriale

3.2. Functiile, importanta si cerintele sistemului de indicatori de consum si valorificare

3.3. Sistemul de indicatori de consum si valorificare folosibili in aprecierea utilizarii resurselor materiale si energetice

3.3.1. Normele de consum de resurse materiale si energetice

3.3.2. Coeficientii tehnici de utilizare productiva a resurselor materiale

3.3.3. Coeficientii de valorificare a resurselor materiale si energetice

3.3.4. Coeficientii de masa neta specifica a produselor

3.3.5. Coeficientii de recuperare si valorificare a resurselor materiale si energetice refolosibile

3.3.6. Controlul si evaluarea modului de utilizare a resurselor materiale si energetice

3.4. Metode de determinare a indicatorilor de consum de resurse materiale si energetice

3.5. Modalitati concrete de calcul a consecintelor economice ale diminuarii consumurilor specifice de resurse materiale si energetice

3.6. Recuperarea si recircularea materialelor refolosibile

3.6.1. Importanta si efectele economice ale recuperarii si valorificarii materialelor refolosibile; surse de furnizare

3.6.2. Modalitati de organizare si operatii specifice procesului de recuperare si valorificare a materialelor refolosibile

Intrebari

Teste grila

C A P I T O L U L 3

Indicatorii de consum si valorificare

3.1. Caile de actiune pentru eficientizarea rezultatelor productiei industriale

Functionarea in conditii de eficienta a unitatilor economice (societati comerciale, regii autonome etc.), in contextul economiei de piata, reprezinta un 'obiectiv' important care contribuie la definirea si realizarea scopului fundamental al activitatii lor. Aceasta inseamna ca, in functie de profil, unitatea economica de stat, privata sau mixta, sa-si dimensioneze si sa-si aseze activitatea proprie pe criterii economice care au in vedere gospodarirea cu maxima exigenta a tuturor resurselor de care dispune sau si le procura (financiare, tehnice, materiale si umane) - actiune prin care-si asigura eficientizarea rezultatelor productiei specifice, sporirea competitivitatii pe piata interna si internationala. Elementul determinant al unei asemenea actiuni il reprezinta 'fenomenul concurential' specific economiei de piata care stimuleaza si impulsioneaza agentii economici sa aplice toate masurile si deciziile care contribuie la realizarea produselor, executarea lucrarilor si prestatiilor la costuri cat mai mici. Astfel se asigura valorificarea rezultatelor obtinute din activitatea lor (produse, servicii etc.) la preturi mai reduse care, in raport cu cele ale altor ofertanti, sunt mai avantajoase pentru solicitanti si permit, in acelasi timp, obtinerea unei marje de profit stimulatoare pentru continuarea functionalitatii agentilor economici respectivi.

Actiunea in acest sens si, implicit, supravietuirea in concurenta cu ofertantii de acelasi profil necesita cunoasterea de catre manageri a cailor si mijloacelor a caror operationalizare contribuie la imbunatatirea activitatii unitatilor economice, atat pe plan intern, cat si in raport cu exteriorul. De regula, contextul socio-economic favorizant pentru functionarea rentabila in orice conditii este intamplator si de scurta durata. Stabilitatea in timp a functionarii nu se poate asigura daca nu se manifesta constant preocupari permanente pentru rentabilizarea activitatii in conditiile in care oferta este mai mare si preseaza agentul economic prin tendinta de scaderea preturilor de vanzare a produselor sau de executie a diferitelor lucrari sau prestatii. Amplificarea profitului se poate asigura pe mai multe cai; cea mai importanta si cu caracter larg de aplicabilitate este cea care are in vedere realizarea activitatii unitatii economice cu cheltuieli cat mai mici in raport cu agentii economici de profil similar. Rezultatele financiare ale unitatii economice se vor imbunatati astfel, asigurandu-se sursa investitionala certa pentru dezvoltarea si extinderea activitatii proprii, pentru stimularea suplimentara a salariatilor - element motivational eficient in captarea interesului acestora pentru a lucra mai bine, mai constient si responsabil, cu un dezvoltat simt economic in folosirea resurselor care le sunt puse la dispozitie. Totodata, asa se formeaza sursa de finantare a extinderii activitatii de cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica, pentru accentuarea muncii creativ-inovative, ca si pentru aplicarea efectiva in practica a rezultatelor pozitive ale acestor actiuni de mare eficacitate pentru sporirea rentabilitatii activitatii generale a agentilor economici. Asadar, in contextul general al necesitatii functionarii agentilor economici in economia de piata in conditii de rentabilitate si de competitivitate, un 'loc central' il ocupa folosirea cu maxima economicitate a resurselor materiale si energetice.

Prin folosirea economica a resurselor materiale si energetice se previne:

• antrenarea, nejustificata economic, a unui efort financiar-valutar mare pentru cumpararea (achizitionarea), transportul si depozitarea/stocarea unor cantitati sporite de materiale;
• impactul cu piata de materii prime al carei potential este limitat (sau cu tendinta de scadere), situatie care ingreuneaza procesul de asigurare a resurselor materiale si energetice.

Totodata, se asigura obtinerea aceluiasi efect cu un efort financiar mai mic antrenat pentru aprovizionarea si gospodarirea resurselor materiale si energetice, sau a unui efect mai mare cu acelasi efort de cumparare-asigurare a acestora. Asemenea aspecte se pot evidentia concret prin determinari economico-matematice anticipate perioadei de timp la care se refera actiunea de aprovizionare materiala corelata cu cea de realizare a produselor, lucrarilor si prestatiilor.

Caile de actiune pentru folosirea economica a resurselor materiale si energetice

sunt multiple; intre acestea amintim:

• fundamentarea tehnico-economica a indicatorilor de consum si valorificare a resurselor materiale si energetice;
• ridicarea nivelului tehnic si calitativ al produselor, lucrarilor si prestatiilor;
• modernizarea structurii productiei din profilul de fabricatie;
• folosirea inlocuitorilor (de calitate si mai economici) pentru resursele materiale clasice;
• extinderea tipizarii si standardizarii pieselor, reperelor, subansamblelor, tehnologiilor si constructiilor;
• recuperarea, reconditionarea si valorificarea interna sau prin vanzare la terti utilizatori a resurselor materiale refolosibile s.a.

A actiona in aceste directii inseamna in acelasi timp: respectarea disciplinei tehnologice de fabricatie, a documentatiei tehnice de executie a produselor si lucrarilor; asigurarea unui control eficient asupra modului de folosire a resurselor materiale si energetice la fiecare punct de prelucrare-consum; organizarea rationala a procesului de indrumare-coordonare a lucratorilor pe fiecare subsistem al structurii de productieconceptie; alimentarea ritmica, completa si complexa cu materiale de calitate, a tuturor subunitatilor de consum sau prelucrare.

3.2. Functiile, importanta si cerintele sistemului de indicatori de consum si valorificare

Indicatorii de consum si valorificare joaca un rol esential in asigurarea folosirii economice a resurselor materiale si energetice. Acest aspect se evidentiaza prin implicatiile economice pe care le genereaza aplicarea sau neaplicarea, respectarea sau nerespectarea lor, de influentele pe care le exercita asupra situatiei financiare a unitatilor economice in raport cu functiile pe care le au de indeplinit.

Principalele 'functii' specifice indicatorilor de consum si valorificare sunt, in general, urmatoarele:

a. Indicatorii de consum reprezinta instrumente tehnico-economice justificative de baza folosite in dimensionarea volumului si structurii necesitatilor de materiale, pentru fundamentarea planului si programelor de aprovizionare materiala, a planului costurilor de productie, a altor sectiuni de plan.

b. Indicatorii de consum reprezinta instrumente determinante, stimulatoare si de cointeresare, pentru folosirea economica a resurselor materiale si energetice; fiind limite maxime de consum stabilite pe baza de documentatie tehnico-economica justificativa, acesti indicatori impun lucratorilor de la toate punctele de prelucrare-consum sa actioneze responsabil si sa aplice toate masurile care asigura incadrarea in niveluri prestabilite sau care permit reducerea consumurilor si, deci, folosirea mai economica a resurselor materiale si energetice.

c. Indicatorii de consum reprezinta instrumente utile de mare eficacitate practica pentru urmarirea, controlul, analiza si evaluarea modului de folosire a resurselor materiale si energetice la nivelul fiecarui punct de prelucrare-consum din structura organizatorica a unitatilor economice (nivelurile acestora, fundamentate prin documentatie tehnico-economica, reprezentand baza de raportare a consumurilor specifice efective inregistrate pe fiecare loc de munca);

d. Indicatorii de valorificare reprezinta instrumente utile pentru evidentierea, intr-o forma sintetica, concentrata si expresiva, a modului de valorificare a resurselor materiale si energetice la nivelul unitatii economice si al structurilor sale interne.

e. Indicatorii de consum si valorificare servesc ca instrumente esentiale in analiza comparativa a conditiilor materiale in care sunt realizate produsele, lucrarile si serviciile de catre o unitate economica (interesata in efectuarea unei asemenea actiuni) in raport cu unitati similare din tara sau de pe plan international.

Aceste functii ale indicatorilor de consum si valorificare orienteaza factorii de conducere ai unitatilor economice asupra masurilor care trebuie aplicate pentru folosirea economica a resurselor materiale pentru ca:

• Imbunatatirea indicatorilor de consum si valorificare contribuie la reducerea cheltuielilor materiale, ceea ce inseamna, implicit, diminuarea cheltuielilor de productie si, deci, sporirea rentabilitatii in fabricatia produselor, executarea lucrarilor si prestatiilor. Asadar, se inregistreaza efecte corelate care se transmit asupra tuturor sectoarelor de activitate ale unitatii economice, asigurandu-se astfel, elementul stimulator pentru personalul muncitor si de conducere in conceperea si aplicarea de noi masuri care sa conduca la reducerea consumurilor specifice, la folosirea economica a resurselor materiale si energetice;
• Imbunatatirea indicatorilor de consum si valorificare, in mod deosebit reducerea normelor si indicilor de consum, determina in mod direct diminuarea volumului de resurse materiale si energetice care trebuie aprovizionate, si indirect, reducerea stocurilor de materii prime si materiale, aspect care va antrena capacitati de transport si depozitare mai mici, cheltuieli mai reduse de manipulare, conservare, gestionare, fonduri financiare mai reduse antrenate la aprovizionarea cu resurse materiale la un moment dat sau pe intreaga perioada de gestiune; toate aceste aspecte favorabile contribuie, in final, la imbunatatirea situatiei financiare a unitatii economice.
• Imbunatatirea indicatorilor de consum si valorificare inseamna sporirea competitivitatii rezultatelor activitatii depuse (fabricatia de produse, executarea de lucrari si prestatii de servicii) in raport cu alti ofertanti, aspect care asigura stabilitatea in functionare, extinderea vanzarilor, aderenta mai mare la clienti, si, deci, garantie, viabilitate in actiunile intreprinse; aceasta pentru ca, prin reducerea indicatorilor de consum, se creeaza conditii reale pentru reducerea preturilor de vanzare in raport cu unitatile concurente.

Pentru a indeplini functiile specifice si a determina efectele economice favorabile, indicatorii de consum si valorificare trebuie sa raspunda mai multor 'cerinte':

a. sa fie revizuiti si imbunatatiti sistematic, adaptati permanent la noile conditii tehnice, tehnologice si organizatorice pe care rezultatele cercetarilor stiintifice indomeniu le ofera pentru aplicare. Avem in vedere mobilitatea foarte mare si mutatiile frecvente care se inregistreaza in structura materiala necesara, in oferta de produse, in dotarea tehnica, in tehnologie si organizarea productiei (care trebuie materializate pentru perfectionarea continua a conditiilor de productie);

b. sa li se asigure o buna fundamentare tehnica si economica, la dimensionarea acestor indicatori fiind necesara luarea in calcul a conditiilor tehnice, tehnologice si de productie reale care se prevad a fi asigurate in unitatea economica in fiecare perioada viitoare de activitate (an, semestru, trimestru);

c. indicatorilor de consum si valorificare trebuie sa li se asigure un nivel mobilizator si stimulator pentru lucratorii antrenati in aplicarea si respectarea lor, sa fie realizabili in conditiile date si perioada de valabilitate stabilita;

d. prin continut si mod de interpretare, acesti indicatori trebuie sa exprime, in mod real, intr-o forma concentrata, analitica si/sau sintetica, aspectele de ansamblu si/sau de detaliu ale modului de folosire a resurselor materiale si energetice;

e. sa reprezinte o baza de comparatie viabila pentru produsele din fabricatie proprie, lucrarile si prestatiile de servicii specifice in raport cu cele realizate de unitati similare din tara si de pe plan international.

Cu cat perioada de valabilitate a indicatorilor de consum si valorificare este mai scurta, cu atat efectele economice pe care le transmite imbunatatirea nivelului lor sunt mai mari.

Asadar, preocuparea factorilor de specialitate din unitatile economice trebuie sa se manifeste permanent pe linia aducerii la 'zi' a nivelului indicatorilor de consum si valorificare, a corelarii continue a dimensiunii acestora cu rezultatele cercetarii stiintifice, dezvoltarii tehnologice, introducerii progresului stiintific si tehnic. Numai astfel acesti indicatori isi mentin 'trasatura definitorie' de stimulare a factorilor de productie in folosirea economica a tuturor resurselor materiale si energetice.

3.3. Sistemul de indicatori de consum si valorificare folosibili in aprecierea utilizarii resurselor materiale si energetice

In economia de piata, utilizarea rationala a resurselor materiale si energetice reprezinta un proces integrat in mod organic in activitatea de ansamblu a fiecarei unitati economice; actiunea se defineste printr-un 'sistem complex de indicatori' care se coreleaza si interconditioneaza cu cei specifici diferitelor sectiuni ale planului strategic de dezvoltare economica a unitatilor industriale, de constructii etc. Acest sistem de indicatori, definit pe scurt indicatori de consum si valorificare,

cuprinde:

• normele de consum (consumurile specifice din documentatiile tehnico-economice) de materii prime, materiale, piese de schimb, repere, subansamble, combustibili si energie;
• coeficientii tehnici de utilizare productiva a resurselor materiale;
• coeficientii de valorificare a materiilor prime si materialelor noi si refolosibile;
• coeficientii de masa neta specifica a produselor;
• coeficientii de recuperare, reconditionare si refolosire a resurselor materiale si pieselor reutilizabile.

Nivelul acestor categorii de 'indicatori' se stabileste atat anticipat actiunii de folosire a resurselor materiale, cat si dupa incheierea acesteia. Nivelul prestabilit se interpreteaza ca limita minima sau maxima, dupa caz, care trebuie respectata (deci, ca o limita optimala), iar nivelul efectiv calculat dupa desfasurarea activitatii (fabricatia produselor, executarea lucrarilor sau prestatiilor de serviciu) are caracter statistic si va servi la analiza comparativa; pe aceasta baza se va preciza daca ceea ce s-a prevazut pe linia utilizarii resurselor materiale s-a si realizat. In functie de rezultat, se vor stabili si masurile care se impun a fi aplicate pentru viitor pe linia folosirii resurselor.

3.3.1. Normele de consum de resurse materiale si energetice

In categoria 'indicatorilor de consum' se incadreaza consumurile specifice din documentatiile tehnico-economice de fabricatie a produselor, de executie a lucrarilor sau prestatiilor de servicii - care sunt cunoscute in practica economica sub denumirea de 'norme tehnice de consum', sau, dupa caz, 'indici de deviz'.

Consumul specific din documentatiile tehnico-economice, sau norma tehnica de consum, reprezinta cantitatea maxima de materii prime noi si refolosibile, combustibili, energie electrica, energie termica si carburanti, piese de schimb etc., admisa a fi consumata pentru fabricatia unei unitati de produs, executarea unei unitati de lucrare sau prestatie de serviciu in conditii tehnice, tehnologice si organizatorice definite. Nivelul normei de consum se stabileste in conditiile organizarii optime a proceselor de productie, incarcarii la parametrii proiectati de functionare a masinilor, utilajelor si instalatiilor, respectarii stricte a prescriptiilor tehnologice de lucru, aplicarii solutiilor care conduc la folosirea rationala a materiilor prime, materialelor, combustibililor, energiei etc., si implicit la resturi si pierderi minime de material.

Este util ca, de la inceput, sa fie precizata 'diferenta' dintre notiunile de 'norma tehnica de consum' si 'consum specific efectiv' (definit simplu 'consum specific'), intrucat in vorbirea uzuala se fac adeseori confuzii in interpretarea si utilizarea lor. Norma de consum este elaborata inaintea perioadei de timp la care se refera, si are caracter obligatoriu pentru executantii carora le-a fost stabilita (fiind fundamentata tehnico-economic si precizata anterior executiei): consumul specific reprezinta cantitatea medie de resursa materiala si energetica efectiv folosita in procesele de fabricatie pentru obtinerea unitatii de produs finit sau pentru executarea unitatii de lucrare sau prestatie. Asadar, norma tehnica de consum cuprinde cantitatea maxima de material stabilita pe baza documentatiei tehnicoeconomic pentru a fi consumata in vederea realizarii unei unitati de produs, de lucrare sau prestatie in procesul tehnologic prevazut pentru aplicare si fazele anterioare ale acestuia (respectiv, procesul de aprovizionare-depozitare a resursei materiale supuse actiunii de normare din momentul in care aceasta a devenit proprietatea unitatii economice care o utilizeaza sau din momentul fabricarii acesteia, daca aceeasi unitate o si produce). Pentru a se aprecia ca 'economica' folosirea resurselor materiale, consumul specific trebuie sa fie mai mic sau cel mult egal cu norma tehnica de consum. Orice depasire evidentiaza, la prima interpretare, un consum irational, situatia impunand analize concrete ale starilor de fapt, pentru a se stabili cauzele (subiective sau, dupa caz, obiective) care au condus la un asemenea fenomen, implicit a masurilor care se impun.

In ceea ce priveste 'structura materiala' a normei de consum, specificam ca aceasta poate include :

a. materii prime, materiale, combustibili, energie termica, piese de schimb 'noi' aprovizionate din afara unitatii economice consumatoare;

b. materii prime, materiale, combustibili, energie termica, piese de schimb 'noi' produse de unitatea care le si consuma;

c. materii prime, materiale, combustibili, energie termica, piese de schimb 'refolosibile' aprovizionate din afara unitatii economice care le consuma;

d. materii prime, materiale, combustibili, energie termica, piese de schimb 'refolosibile' rezultate in cadrul unitatii economice consumatoare.

Trebuie mentionat ca exista, prin exceptie, unele cantitati de materiale care nu se iau in calculul normei de consum sau al consumurilor specifice. Ne referim la materialele refolosite in aceleasi sectii si acelasi proces tehnologic din care acestea rezulta; cel mai frecvent, aceasta situatie apare in otelarii si in procesele de turnare a fontei sau a metalelor neferoase, caz in care maselotele, culeele, zgurile, resturile, rebuturile se recircula in cadrul procesului tehnologic respectiv. Ratiunea acestui mod de interpretare sta in aceea ca resursele materiale care se recircula in cadrul aceluiasi proces de productie au fost odata aprovizionate si nu mai este necesara cuprinderea lor in normele de consum, acestea neinfluentand marimea necesarului pentru un volum de productie dat. Este insa de retinut ca volumul de recirculari influenteaza direct asupra marimii consumurilor de combustibil si energie electrica, precum si de materiale auxiliare, aspect care trebuie luat in consideratie. Pe masura ce recircularile se fac in cantitati mai mari, coeficientul de utilizare a materialului topit este mai mic, deci, pe unitatea de produs finit, consumul de combustibil si de energie creste. In consecinta, la anumite perioade, se impune corectarea calculelor initiale.

Unitatea de masura a normei de consum se prezinta sub forma unui raport intre unitatea de masura specifica fiecarei resurse materiale si cea a produsului, lucrarii sau prestatiei la care se prevede folosirea acesteia.

In ceea ce priveste norma tehnica de consum de energie aratam ca aceasta reprezinta cantitatea maxima admisa a fi consumata pe baza de documentatie tehnicoeconomica elaborata in conditiile incarcarii la parametrii prevazuti a agregatelor si instalatiilor, respectarii stricte a prescriptiilor tehnice si tehnologice de lucru, aplicarii masurilor care conduc la cresterea randamentului energetic, organizarii optime a proceselor de productie, recuperarii resurselor energetice refolosibile de la utilajul sau procesul tehnologic care le-a generat. Normele tehnice de consum energetic constituie 'elemente de calcul' pentru elaborarea si fundamentarea planului si programelor de aprovizionare cu carburanti, combustibili, energie electrica si energie termica, ca si a planului costurilor de productie. Ele se determina pe baza bilanturilor energetice de proiect, a documentatiilor de investitii aprobate, a bilanturilor energetice reale elaborate de unitatea economica, a programelor de masuri de economisire a energiei sub toate formele, a celor de introducere a progresului tehnic. In normele de consum energetic nu se includ cantitatile suplimentare de energie care se consuma datorita functionarii defectuoase a agregatelor si instalatiilor, realizarii de rebuturi peste limita normala admisa prin documentatiile si prescriptiile tehnice specifice utilajelor si instalatiilor din dotare. Normele tehnice de consum de energie se pot elabora la nivelul fiecarui punct de consum din unitatea economica. In cazurile in care conditiile particulare ale proceselor consumatoare de energie conduc la consumuri variabile pe parcursul anului, atunci se stabilesc norme trimestriale si chiar lunare. Normele tehnice de consum de energie se pot exprima in unitati fizice (tone, kWh, Gcal) sau conventionale (tone combustibil conventional) raportate la unitatea de masura a produsului, lucrarii sau prestatiei (kWh/t).

Elementele componente ale normei tehnice de consum sunt cele precizate in figura 3.1.

Relatiile folosibile in calculul normei de consum sunt, dupa gradul analitic de calcul, urmatoarele (semnificatia simbolurilor este precizata in figura 3.1):

N_c = N_ct + M_rpnt

N_c = C_n + M_rpt + M_rpnt

N_c = C_n + M_rt + P_t + M_rnt + P_nt

Normele tehnice de consum, in componenta prezentata mai sus, servesc la elaborarea planului si programelor de aprovizionare (reprezentand elementul principal de fundamentare a necesarului propriu-zis de materiale pentru indeplinirea planului si programelor de productie), la elaborarea planului costurilor de productie, a costurilor de deviz. Norma tehnica de consum, in intreaga sa structura de elemente, imbraca obisnuit denumirea de 'norma de consum de aprovizionare' si se refera la fiecare sortiment, tip sau varianta constructiva de produs, lucrare sau prestatie.

Precizam ca nu trebuie incluse in normele de consum cantitatile de materiale folosite irational datorita functionarii defectuoase a utilajelor, instalatiilor, pregatirii necorespunzatoare a lucratorilor, calitatii sau dimensiunii materialelor aprovizionate neconcordante cu cele prevazute la calculul indicatorului respectiv. Acestea se vor regasi in consumurile specifice calculate dupa desfasurarea activitatii concrete (care vor reprezenta elemente de analiza comparativa a rezultatelor obtinute efectiv pe linia folosirii resurselor materiale si energetice in raport cu nivelurile prestabilite).

Norma de consum tehnologic exprima consumul maxim admis de materii prime, materiale, combustibili si energie electrica etc. pentru executarea unei unitati de produs, de lucrare sau prestatie de serviciu, in cadrul proceselor tehnologice de prelucrare si transformare folosite in unitatea economica luata in calcul. Intre norma tehnica de consum de aprovizionare si norma de consum tehnologic exista diferenta de continut, prima incluzand-o pe cea de a doua. Definirea de norma tehnica de consum este determinata de natura fundamentarii acesteia, de metodologia ce se foloseste la elaborarea ei, care ia in calcul factorii tehnici si tehnologici ce influenteaza consumul de materiale si energie. Norma de consum tehnologic (respectiv, consumul specific tehnologic stabilit pe baza de documentatie tehnico-economica) reprezinta unul din indicatorii de comparare, verificare si apreciere a nivelului solutiilor si procedeelor tehnologice adoptate pentru executarea produselor, lucrarilor sau prestatiilor de servicii - obiect al fiecarei unitati economice; aceasta se foloseste la calculul cantitatii de materie prima care urmeaza a fi eliberata din depozitele unitatii economice pentru sectiile de productie sau punctelor de lucru in vederea realizarii programului lor de fabricatie, de lucrari sau prestatii.

Consumul net (util) reprezinta cantitatea de materie prima sau material prevazuta a fi incorporata in unitatea de produs, lucrare sau prestatie, fiind precizat in documentatia de executie a acestora. La materialele care se folosesc in procese bazate pe reactii chimice si care nu se mai regasesc in forma lor initiala in produsul finit, se utilizeaza notiunea de consum stoichiometric, care echivaleaza cu consumul net si reprezinta cantitatea de material, teoretic necesara, conform relatiei de transformare chimica, pentru a obtine unitatea de produs finit. Folosirea economica a materialelor necesita analize asupra consumului net, in sensul depistarii cailor de reducere a acestuia; actiunea este posibila prin rationalizarea formelor si dimensiunilor pieselor, produselor, lucrarilor etc., corelata cu functiile utile ale acestora, cu solicitarile la care sunt supuse sau la care trebuie sa raspunda. Se ia in calcul si posibilitatea folosirii de materiale de calitate superioara sau de evitare a coeficientilor de siguranta exagerati s.a.

Materiale recuperabile si pierderi in fazele tehnologice exprima cantitatea maxima de resturi materiale si de pierderi admisa a se inregistra in procesele de prelucrareconsum a resurselor materiale. Aceasta rezulta din documentatia de executie si procesul tehnologic de fabricatie a produselor pe diferitele faze de prelucrare. Materialele refolosibile pot fi recuperate in vederea reutilizarii ca atare sau ca materii prime in procesele de prelucrare primara, ca si pentru valorificarea prin vanzare la terti. Cantitatea de materiale refolosibile este, de fapt, in functie directa de tehnologia de fabricatie aplicata, de utilajele, dispozitivele, uneltele folosite la prelucrare, de natura resurselor materiale trecute in prelucrare, de alti factori de productie. Ca materiale refolosibile tehnologice, intre altele, precizam urmatoarele exemple:

• la prelucrarea mecanica a pieselor : resturile sub forma de span care rezulta la prelucrarea prin aschiere a metalului sau talasul in cazul rindeluirii materialului lemnos;
• la executarea pieselor prin forjare: bavurile, sutajele, adaosurile pentru cleste;
• la elaborarea si topirea fontei, otelului si a metalelor neferoase, precum si la turnarea pieselor: zgura, stropii, culeele, maselotele, scurgerile, retele de turnare etc.;
• la fabricarea sticlei: sparturile si cioburile din sticla;
• in industria hartiei: bracul tehnologic.

In norma de recuperare se includ si cantitatile de materiale rezultate din produsele rebutate in limita maxima stabilita in raport cu tehnologia de fabricatie folosita. De asemenea, norma de recuperare cuprinde si cantitatea recuperabila din epruvetele de control si cea consumata pentru efectuarea probelor si reglajului instalatiilor si utilajelor si care nu se incorporeaza in produsele finite. Materialele care rezulta din procesul de productie sunt refolosibile ca atare pentru alte produse si se returneaza la magazia de materiale, se considera materiale noi si nu trebuie incluse in norma de consum, respectiv in norma de recuperare. Pierderile tehnologice exprima cantitatea maxima admisa de materiale care nu se regaseste in produsul finit, lucrarea sau prestatia luata in calcul si nu poate fi recuperata in vederea refolosirii. In aceasta categorie intra, de exemplu: pierderile prin ardere, stropi, evaporari, volatilizari, pulverizari s.a. Pierderile tehnologice se stabilesc tinand cont de natura materialelor utilizate in productie.

Norma de recuperare si de pierderi in fazele netehnologice exprima cantitatile de materiale refolosibile si pierderile care rezulta in procesele anterioare celor tehnologice de prelucrare, de regula, in aprovizionare, transport, manipulare, depozitare-conservare, pregatire-conditionare, debitare-croire. Norma de recuperare in fazele netehnologice cuprinde, in principal: cantitatile de materiale care rezulta ca urmare a comandarii si aprovizionarii de materale la alte dimensiuni decat cele fixe sau multiple (capete, fasii si cupoane nemultiple), debitarea si croirea sau predebitarea realizandu-se in cadrul depozitelor; materialele recuperabile rezultate din faramitare, in limite admise, in procesul de aprovizionare-depozitare, deci pana la eliberarea in sectiile de productie; materialele si semifabricatele din afara unitatii economice cu defecte ascunse care au aparut in cursul proceselor de prelucrare; alte materiale care in afara procesului tehnologic isi pierd, intr-un procent admis, din caracteristicile fizico-mecanice sau chimice impuse de normele de utilizare specifice destinatiilor de consum initiale, si care pot fi recuperate spre a fi reutilizate. Situatia este specifica cu deosebire achizitionarii de resurse la dimensiuni de fabricatie curenta sau in

dimensiuni fixe la care sunt specifice caderile sub forma de capete, materialelor care isi micsoreaza dimensiunile prin uscare etc.

Pierderile netehnologice exprima cantitatile maxime de materiale care pot disparea in afara proceselor tehnologice, in limitele normale stabilite (cum sunt cele de natura evaporarilor, spargerilor, faramitarilor, pulverizarii, scurgerii, aderarii la peretii vaselor etc., care, in conditiile de transport, manipulare si depozitare existente, nu pot fi evitate sau recuperate). In cadrul normelor respective nu se includ pierderile produse din neglijenta, gospodarire necorespunzatoare (care conduc la degradari sau alterari) si alte asemenea cauze care pot fi evitate. Acestea se stabilesc in functie de natura resurselor materiale prevazute pentru aprovizionare.

Colectarea si valorificarea materialelor si energiei recuperabile si refolosibile prezinta interes economic deosebit, printr-o asemenea actiune asigurandu-se punerea in valoare a unei 'cai' importante de obtinere a unor venituri suplimentare sau de reducere a cheltuielilor materiale, a costurilor de productie (aspect care va permite si reducerea preturilor de vanzare a rezultatelor productiei in conditiile mentinerii aceleiasi marje de profit, asiguranduse astfel sporirea competitivitatii produselor pe piata interna si externa in raport cu factorii concurentiali).

Diversitatea nomenclatorului de materii prime si materiale, a celui de produse, necesita o anumita clasificare a normelor de consum, folosind, in acest sens, mai multe 'criterii', astfel:

a. Dupa elementele componente:

• norma de consum tehnologic - se foloseste la calculul cantitatilor de materiale ce urmeaza a fi eliberate din depozit pentru trecere in consum in cadrul sectiilor de productie in scopul realizarii programelor de fabricatie specifice;
• norma de consum de aprovizionare - se foloseste la fundamentarea necesarului de resurse materiale pentru indeplinirea planului si programelor de productie indicator component al planului de aprovizionare al intreprinderii.

b. Dupa destinatia de consum a resurselor materiale si energetice:

• norme de consum pentru materii prime de baza destinate fabricatiei produselor finite, executarii de lucrari sau prestatii (ca obiect al activitatii de baza specifica unitatii economice);
• norme de consum pentru materiale auxiliare destinate fabricatiei productiei finite sau confectiei de ambalaje, executarii de lucrari de reparatii, asigurarii functionarii normale a utilajelor, crearii conditiilor normale de munca s.a.

In cazul resurselor energetice, dupa acelasi criteriu se desprind:

• norme de consum de combustibil, diferentiate pentru scopuri tehnologice, transport, incalzit si altele;
• norme de consum de energie electrica folosita in scopuri tehnologice, ca forta motrice, pentru iluminat etc.

c. Dupa natura resurselor materiale:

• norme de consum pentru materii prime siderurgice si materiale metalurgice
• norme de consum pentru lemn si produse plate din lemn
• norme de consum pentru materiale si produse chimice
• norme de consum pentru carburanti
• norme de consum pentru piese de schimb s.a.

d. Dupa orizontul de timp de aplicare sau perioada de valabilitate:

• norme de consum pe termen scurt (cu orizont de valabilitate, dupa caz, de pana la un an); se folosesc la fundamentarea planului anual si programelor de aprovizionare materiala;
• norme de consum de perspectiva (cu durata de timp de valabilitate medie sau lunga), folosibile in previziuni privind evolutia consumului de resurse materiale.

e. Dupa modul de grupare si nivelul de agregare:

• norme de consum individuale - sunt cele care se elaboreaza distinct pe tip, varianta constructiva de produs realizabil in conditii tehnice si tehnologice concrete bine delimitate;
• norme de consum grupate pe material sau familia de materiale, pe produs sau grupa de produse, pe mai multe tipuri de utilaje si instalatii, pe veriga organizatorica a intreprinderii sau pe intreprindere

Normele de consum individuale se precizeaza in documentatiile de executie a produsului sau in documentatia tehnologica in care se indica consumul din fiecare sortiment, tip si/sau, dupa caz, dimensiune de material pe fiecare din reperele componente ale unui produs. Prin insumarea pe produs a tuturor normelor de consum individuale referitoare la o sortotipodimensiune de material se obtine norma de consum care se utilizeaza la calculul necesarului pentru acel sortiment de material pe produs si apoi pe unitatea economica; cantitatea rezultata (dupa ce, in prealabil, a fost diminuata cu cea pe care se conteaza ca va exista in unitate la inceputul anului in cadrul indicatorului specific 'stoc preliminat la inceputul anului de plan') se inscrie, ca necesar de aprovizionat, in specificatiile de materiale si comenzile de aprovizionare care stau la baza incheierii contractelor economice.

Normele de consum grupate se folosesc in calcule pentru estimarea evolutiei consumului de resurse materiale in raport cu dinamica prevazuta pentru activitatea de productie sau in analize comparative ale modului de folosire a lor.

Asadar, normele de consum au un 'rol esential' in elaborarea si fundamentarea planului si programelor de aprovizionare, in previziunea consumurilor, ca si in folosirea economica a resurselor materiale - care reprezinta una din 'caile principale' pentru protectia bugetului de aprovizionare si obtinerea rezultatelor productiei la costuri (si implicit preturi de vanzare) competitive. In general, activitatea de determinare a necesarului de materiale pe sortotipodimensiuni se realizeaza de catre compartimentul de aprovizionare al unitatii economice, care trebuie sa detina, in acest scop, atat fisele cu normele de consum extrase din documentatia tehnico-economica a produselor sau lucrarilor, cat si informatiile referitoare la volumul productiei fizice cu defalcarea acesteia pe secvente de timp ale perioadei de gestiune (an, semestru, trimestru, luna). Normele de consum se elaboreaza de catre compartimentul tehnic din intreprindere. Aceasta activitate impune la nivelul unitatii economicem o stransa colaborare intre compartimentul de aprovizionare cu cele tehnic si de planificare a productiei.

3.3.2. Coeficientii tehnici de utilizare productiva a resurselor materiale

In procesul utilizarii resurselor materiale, un 'obiectiv' important al fiecarei unitati economice consta in realizarea productiei specifice in conditiile folosirii complete si complexe a materiilor prime si materialelor aprovizionate. Aprecierea modului de realizare a acestui deziderat se asigura cu ajutorul 'coeficientilor tehnici de utilizare productiva a resurselor materiale'. In determinarea acestor coeficienti se porneste de la elementele componente ale normei de consum. Coeficientul tehnic de utilizare productiva (Kup) exprima ponderea cantitatii de materie prima sau de material care se prevede sa se regaseasca in fiecare sortiment, tip sau varianta constructiva a unui produs. Acest coeficient, estimat la nivelul unui produs, este de fapt un raport intre norma de consum net (Ncn) si norma de consum tehnologic (Nct) sau de aprovizionare (Nca);

Norma de consum net (sau consumul util) va lua forma unitatilor de masura specifice produselor si materialelor folosite la obtinerea lor si care pot fi: greutatea neta, lungimea neta, suprafata neta, volumul net, consumul teoretic (in cazul produselor obtinute pe baza calculului stoichiometric) s.a. In unele cazuri, cum este, de exemplu, cel al masinilor si utilajelor sau al altor produse industriale, elementele de calcul al coeficientului tehnic de utilizare productiva pot fi greutatea neta (Gn) si cea bruta (Gb), semnificatia lor fiind aceeasi cu norma de consum net si norma de consum tehnologic sau de aprovizionare;

Coeficientul tehnic de utilizare productiva pentru un anumit material sau grupa de materiale se stabileste si la nivelul unei grupe de produse sau pe ansamblul unitatii economice.

'cCoeficientul de extractie' un sinonim al coeficientului de utilizare productiva, se stabileste ca raport intre cantitatea de substanta utila prevazuta pentru extractie (in functie de tehnologia folosita) si cantitatea totala de substanta utila continuta, de exemplu, de minereul ce urmeaza a fi supus prelucrarii. In aceeasi categorie se incadreaza si 'coeficientul de reprezentare a substantei utile' care se determina ca raport intre cantitatea de substanta utila continuta si cantitatea totala de minereu supusa prelucrarii.

3.3.3. Coeficientii de valorificare a resurselor materiale si energetice

Evidentierea, in mod direct sau indirect, a gradului de valorificare a resurselor materiale si energetice aprovizionate se realizeaza cu ajutorul mai multor coeficienti specifici, care se pot stabili ca niveluri estimate sau efectiv realizate (dupa etapa in care se analizeaza si interpreteaza folosirea resurselor - inainte de fabricatie ca nivel previzionat sau dupa desfasurarea activitatii de productie ca nivel statistic). Acesti coeficienti sunt de natura sintetica si oglindesc intr-o forma concentrata aspectele de ansamblu ale actiunii complexe de valorificare a materialelor, in general.

Coeficientii de valorificare se prezinta in forme variate, mai expresive fiind urmatoarele:

a. Coeficientul material-produs (Kmq) in expresie: fizica (t/t; kg/t; kg/buc. etc.)si valorica (lei cheltuieli materiale/ 1 leu productie),

b. Coeficientul produs-material (Kqm) - care arata nivelul eficientei

c. Coeficientul acumulare-cheltuieli materiale care exprima nivelul profitului estimat a se obtine sau efectiv realizat la un leu cheltuieli materiale;

3.3.4. Coeficientii de masa neta specifica a produselor

Coeficientii de masa neta exprima cantitatea neta (Mn) de resurse materiale incorporata in produsul finit, raportata la caracteristica fundamentala a acestuia si se prezinta sub diferite forme in functie de unitatile de masura caracteristice produselor: greutate neta, suprafata neta, lungime neta, volum net etc. pe unitatea de caracteristica esentiala a produsului.

In industria constructoare de masini, in industria metalurgica s.a., masa neta exprima greutatea produsului finit determinata prin cantarirea acestuia sau a subansamblelor care il compun, ori pe baza de calcule analitice, pornind de la greutatea neta a reperelor, subansamblelor si materialelor care intra in produs, conform documentatiei de executie. La produsele de serie, masa neta se stabileste pe baza de cantarire, prin sondaj, dupa criterii statistice, ca valoare medie. Fundamentarea consumurilor de materiale incepe cu faza de conceptie - proiectare a produselor, faza in care se stabileste consumul net (util) sau, altfel spus, masa neta a acestora. In aceasta faza se defineste varianta constructiva in care se va realiza produsul, din 'n' luate in considerare, avandu-se in vedere destinatia de utilizare a produselor finite si caracteristicile materiilor prime din care se fabrica. Pentru aprecierea variantei constructive optime a produselor in raport cu masa neta a acestora se foloseste 'indicele de masa neta'

Coeficientii de masa neta specifica exprima aspectul calitativ al utilizarii resurselor materiale; cu ajutorul acestor coeficienti se evidentiaza cat de mare este consumul net de material pentru realizarea unui produs (avand in vedere destinatia de folosire a acestuia) in raport cu caracteristica fundamentala specifica. Altfel spus, coeficientii de masa neta specifica exprima raportul dintre masa neta a produselor si caracteristica fundamentala a acestora. De exemplu, pentru motoarele Diesel se poate raporta masa neta la puterea exprimata in CP, pentru autocamioane la tone capacitate, pentru excavatoare la mc capacitate cupa, pentru cazane cu abur industrial la tone de abur produse pe ora, pentru cazane de apa fierbinte la Gcalorii pe ora etc. Coeficientii de masa neta specifica contribuie la aprecierea reala a eficacitatii utilizarii resurselor materiale daca se foloseste ca baza de raportare caracteristica functionala si constructiva definitorie a produselor finite.

3.3.5. Coeficientii de recuperare si valorificare a resurselor materiale si energetice refolosibile

Studiul procesului de utilizare a resurselor materiale scoate in evidenta faptul ca, in cele mai frecvente cazuri, materiile prime nu se pot transforma integral din forma initiala in produsele finite pentru care au fost asigurate; aceasta datorita naturii si caracteristicilor dimensionalconfigurative ale materialelor noi sau ale produselor prevazute pentru a fi fabricate, ale tehnicii si tehnologiei de fabricatie utilizate in prelucrarea resurselor. Acest aspect se are in vedere la stabilirea destinatiilor de utilizare si formelor de regasire a resurselor materiale introduse in prelucrare cu ocazia elaborarii si definitivarii normelor de consum, a bilanturilor materiale (din continutul carora reiese cantitatea ce urmeaza sa fie incorporata in produsele finite prevazute pentru fabricatie si cea care va imbraca alte stari denumite generic 'materiale refolosibile si pierderi tehnologice si netehnologice'.

Pe aceasta baza se pot determina coeficientii de recuperare a materialelor refolosibile si implicit cantitatea de asemenea resurse ce va rezulta in mod inevitabil din prelucrarea materiilor prime noi in cadrul proceselor tehnologice sau in afara acestora si care poate fi recuperata si valorificata.

3.3.6. Controlul si evaluarea modului de utilizare a resurselor materiale si energetice

Asa cum s-a mentionat anterior, anticiparea folosirii rationale a resurselor materiale si energetice cu ajutorul sistemului de indicatori descris nu este o actiune care sa asigure si realizarea acestui scop. In continuare, se impune urmarirea, controlul si analiza modului in care ceea ce s-a prevazut s-a si realizat. Una din modalitatile prin care se exprima analitic rezultatul actiunii de folosire a resurselor materiale in productie are in vedere comparabilitatea nivelului consumurilor specifice inregistrate dupa realizarea programelor de activitate cu cel al normelor de consum estimate anterior.

Una din modalitatile prin care se exprima analitic rezultatul actiunii de folosire a resurselor materiale in productie are in vedere comparabilitatea nivelului consumurilor specifice inregistrate dupa realizarea programelor de activitate cu cel al normelor de consum estimate anterior. Acest aspect se poate evidentia:

a. la nivelul fiecarei resurse materiale si pe produs;

b. la nivelul fiecarei resurse materiale si pe total produse, lucrari, prestatii obtinute din resursa respectiva;

c. pe mai multe sau toate resursele folosite la obtinerea mai multor sau intregii game de produse din structura de fabricatie care defineste profilul unitatii economice, sau distinct pe diferite categorii de resurse si sectoare de activitate.

3.4. Metode de determinare a indicatorilor de consum de resurse materiale si energetice

Pentru ca indicatorilor de consum sa li se asigure o buna fundamentare tehnica si economica, la elaborarea lor este necesara utilizarea unor metode stiintifice, folosirea aplicatiilor economico-matematice care sa cuprinda in calcul toti factorii concreti de influenta ai consumului de resurse materiale si energetice. Fiecare element component al normei de consum trebuie sa faca obiectul analizei pentru ilustrarea posibilitatilor de limitare la maximum necesar a consumului. Conditiile concrete de productie unde va avea loc consumul, nivelul tehnic al mijloacelor de munca, procedeul tehnologic utilizat sunt factori care conditioneaza folosirea economica a resurselor materiale. 'Calitatea normelor de consum' de materiale este determinata de gradul de fundamentare tehnica a acestora, care depinde in mare masura de metoda folosita in acest caz. Principalele 'metode de determinare a normelor de consum de materiale' sunt: metodele bazate pe calculul tehnico-analitic; metodele experimentale si metodele statistice.

a. Metodele bazate pe calculul tehnico-analitic sunt folosite cu prioritate in elaborarea normelor tehnice de consum de materiale. Ele pornesc de la documentatia tehnica (proiectul produsului, desenul piesei, reteta de fabricatie, fisa tehnologica de prelucrare a piesei etc.), de la cunoasterea configuratiei produsului, a caracteristicilor procesului tehnologic ce urmeaza a fi folosit, ale utilajului tehnologic de prelucrare, ale tuturor factorilor care pot influenta dimensiunea consumului (eliminandu-se din calcul eventualele consumuri suplimentare determinate de cauze subiective -unele neajunsuri ale procesului tehnologic, ale organizarii productiei, functionarea defectuoasa a utilajelor, slaba calificare a muncitorilor, calitatea necorespunzatoare a materiei prime etc.- care ar conduce la o supradimensionare a normei de consum nejustificata economic).

O metoda tehnico-analitica cu larga sfera de aplicabilitate este cea a croirii, pentru care s-a creat o gama larga de modele matematice de optimizare a folosirii resurselor materiale, aplicabile pe scara larga cu ajutorul mijloacelor electronice de prelucrare a datelor.

Elementele principale ale problemelor de croire sunt, in general, urmatoarele:

1. materiile prime care urmeaza a fi supuse procesului de croire, privite din punct de vedere dimensional si al configuratiei;

2. reperele, piesele care urmeaza a se obtine din materiile prime supuse croirii, privite, de asemenea, ca forma, dimensiune si cantitate;

3. conditiile tehnice si tehnologice in care se va realiza debitarea.

In rezolvarea problemelor de croire se folosesc frecvent mai multe 'notiuni specifice', intre

care amintim:

• suportul pentru croire reprezentat de materialele supuse operatiei, definite prin dimensiunile si formele specifice;
• planul de croire (reteta de croire) care indica o asezare posibila a reperelor pe suprafata, lungimea materialului (suport pentru croire); pe baza acestuia se stabileste partea din suprafata, lungimea, volumul materialului care este efectiv folosita la obtinerea reperelor croite si se calculeaza coeficientul de utilizare productiva a materiei prime pentru etapa primara (se are in vedere folosirea in continuare a partilor din material neacoperite cu reperele initial luate in calcul);
• restul de la croire, care exprima partea din materialul croit care nu a putut fi acoperita cu reperele luate in calcul; in frecvente cazuri, marimea acestui rest se exprima sub forma procentuala fata de suprafata, lungimea integrala a suportului. Restul de la croire poate fi folosit in continuare la obtinerea altor repere, in general de dimensiuni mai mici, fie in cadrul intreprinderii care a efectuat prima croire, fie la alte unitati; cand o asemenea utilizare nu mai este posibila, atunci restul de la croire (care va include si ceea ce rezulta ca resturi netehnologice determinate de operatia de debitare - dimensionate in functie de latimea dispozitivului de taiere) este destinat pentru reciclare prin retopire, destramare, maruntire sau alte procese specifice - imbracand astfel denumirea de material refolosibil.

Rezolvarea problemelor de croire inseamna, deci, optimizarea amplasarii reperelor pe suprafata sau lungimea materialului, astfel incat sa se obtina acoperirea maxima a acestora si reducerea la minimum, prin tehnologia de debitare folosita, a resturilor destinate recircularii sau pierderilor.

Problemele de croire sunt foarte variate, fiind posibila diferentierea si gruparea lor in functie de gradul de complexitate, de forma si dimensiunile materiilor prime si ale reperelor, de numarul functiilor-scop ce se urmaresc pentru rezolvare, de tipul productiei (serie mare, mica sau unicat), de tehnologia de taiere-debitare s.a. In procesul de croire un rol semnificativ il joaca dimensiunile materialelor si reperelor, in functie de care aceasta operatie poate fi: unidimensionala, bidimensionala si tridimensionala.

Croirea unidimensionala presupune ca planul de croire (reteta) sa se stabileasca in functie de o singura dimensiune - aceasta fiind de regula lungimea materialului si respectiv a reperului si este specifica barelor, tevilor, platbandelor, riglelor, grinzilor, tuburilor etc.

Croirea bidimensionala necesita luarea in calcul, la stabilirea retetelor, a lungimii si latimii materialelor si reperelor; in aceasta situatie se incadreaza croirea tablelor feroase si neferoase, a produselor plate din lemn, a placilor din PAL, PFL si placajelor, a tesaturilor, pieilor s.a.

Croirea tridimensionala, in cazul careia se au in vedere toate cele trei dimensiuni ale materialelor si reperelor; de exemplu, croirea bustenilor din lemn pentru obtinerea unor produse cum sunt cheresteaua, reperele sub forma paralelipipedica, cubica, conica etc. In legatura cu caracteristicile dimensionale apar mai multe aspecte, care ridica probleme deosebite in stabilirea planurilor de croire. De exemplu, dimensiunile materialelor pot fi fixe, variabile sau cu tolerante (pozitive sau negative), situatie ce poate fi specifica si reperelor care trebuie croite; in acest caz, pentru materialele de croit cu dimensiuni variabile, este necesara gruparea pe dimensiuni apropiate, considerandu-se ca fiind cu tolerante, pentru a le trata unitar la stabilirea planurilor de croire. Un element caracteristic cu influenta directa in stabilirea gradului de dificultate pentru elaborarea planurilor de croire (si care va necesita folosirea de metode si modele de croire complexe) il reprezinta 'configuratia' materialului si reperului supus operatiei. Daca la croirea unidimensionala forma materialului si reperului nu este semnificativa, la cea bidimensionala si tridimensionala aceasta este esentiala pentru definirea, modelarea si elaborarea solutiei de croire. Gradul de complexitate creste in raport cu configuratia, care poate fi (atat pentru material cat si pentru reper) definita sau nedefinita. Forma nedefinita a materialului sau a reperului prezinta cel mai mare grad de dificultate in elaborarea planurilor de croire -se intalneste, de exemplu, la croirea pieilor naturale, datorita defectelor caracteristice acestui material de croit; pentru o asemenea situatie posibilitatile de optimizare prin calcul si de automatizare a croirii sunt mult limitate si ca urmare, capacitatea umana de selectie, combinare, intuitie si inventivitate va reprezenta modalitatea esentiala in gasirea celor mai eficiente solutii de croire pentru materialele cu forme nedefinite. Caracteristici specifice prezinta, de asemenea, croirea materialelor in functie de tipul productiei (de serie mare, pe loturi de fabricatie, de serie mica sau unicat), precum si de tehnica si tehnologia folosite in debitarea-decuparea reperelor. De exemplu, la debitarea metalelor se poate utiliza, in functie de specificul materialelor si de seria de croire, taierea cu foarfeca rotativa comandata in sistem on-line cu ghilotina, cu arcul electric, cu cutite de tip deget s.a.

Daca se are in vedere varietatea dimensional-configurativa a reperelor obtinute dintr-un suport definit, croirea poate fi diferentiata in: simpla si complexa. Croirea simpla presupune obtinerea din acelasi suport (material) a unui singur tip de reper (ca format si dimensiune); croirea complexa are in vedere ca planul pentru un suport sa prevada obtinerea mai multor repere de forme si dimensiuni diferite (aceasta este varianta care asigura folosirea mai economica a resurselor materiale).

Forma si structura interna a materialelor de croit impun restrictii cu privire la modalitatea de efectuare a operatiei de taiere, ca si la aranjarea reperelor pe suportul de croit. Pentru ca operatia de croire-debitare sa se realizeze in conditiile aplicarii de metode, tehnici si tehnologii moderne, dintre cele mai eficiente, organizarea realizarii acesteia se face cu preponderenta, in ateliere si sectii special dotate cu instalatii semiautomate si automate, cu comanda numerica sau analogica, cu calculatoare de proces. Se creeaza astfel cadrul adecvat pentru corelarea problemelor de croire cu cerintele stricte ale procesului de productie. O problema de importanta deosebita consta in precizarea functiei-scop sau functiilorscop la care trebuie sa raspunda solutia de croire aleasa. Cele mai semnificative functii-scop sunt considerate urmatoarele:

• minimizarea restului total, care cade de la croire;
• minimizarea numarului de planuri distincte de croire pentru fiecare partida (lot) de materiale croita;
• maximizarea numarului de repere distincte ce se croiesc dintr-un suport;
• minimizarea numarului de operatii de debitare (taiere);
• maximizarea productivitatii muncii lucratorilor antrenati la operatia de croire s.a.

Rezolvarea problemelor de croire, indiferent de gradul de complexitate, se asigura prin aplicarea de metode si modele matematice, ale cercetarii operationale special concepute in acest sens; in literatura de specialitate este prezentata o gama larga de modele si metode care in functie de natura lor se impart in: metode algoritmice, euristice si combinate (algoritmiceuristic).

O alta metoda tehnico-analitica de determinare a normelor de consum este cea bazata pe 'calculul stoichiometric'. Prin aceasta metoda, intr-o prima etapa, se stabileste consumul teoretic (stoichiometric) aplicand relatiile chimice care permit obtinerea produsului dorit; in etapa urmatoare se definitiveaza norma de consum avandu-se in vedere randamentul instalatiilor in care se realizeaza produsul respectiv, in conditii de functionare normala, corespunzator parametrilor tehnico-constructivi specifici acestora.

Metoda masuratorilor directe (cantarire, numarare) se utilizeaza in acele cazuri in care determinarea consumului nu se poate face prin calcul analitic, cum este, de exemplu, cazul pieselor turnate de configuratie complexa, la care reperul omologat se cantareste.

b. Metoda experimentala se prezinta in doua variante: de laborator si de productie.

Metoda experimentala de laborator porneste in determinarea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibili, energie de la incercari, probe, experiente, cantarire efectuate asupra materialelor in sistemul de simulare in laborator a conditiilor de productie obisnuite. Normele de consum stabilite in conditii de laborator trebuie definitivate in procesul de productie, la scara industriala, a produsului. Prin aceasta metoda se determina, in general, norma de consum tehnologic pentru materialele care se depun pe produs prin pulverizare (consumul de vopsea pe unitatea de suprafata; consumul de combustibil pe unitate de timp si pe unitate de putere etc.). Deoarece in laborator se iau toate masurile necesare pentru a se crea conditii cat mai bune, in scopul folosirii cu maxima economicitate a materialelor, norma astfel stabilita este considerata optima impunand o severa mobilizare in productie pentru incadrarea in limitele specifice.

Metoda experimentala de productie consta in elaborarea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibil si energie prin incercari si experiente ce se fac direct in productie, in conditii normale de fabricatie, de tehnologie si de organizare. Intr-o prima etapa, se stabileste partida sau lotul de materiale supus experimentului si se iau toate datele cu privire la cantitatea, calitatea, starea materialelor si celelalte elemente care pot influenta gradul de economicitate in consum. In etapa a doua, se noteaza datele fiecarei faze de productie (consumul net si materialele recuperabile rezultate, pierderile totale) si se fac observatii asupra conditiilor de lucru, randamentul utilajelor etc.; prelucrarea si analiza datelor inregistrate permit elaborarea unor norme de consum fundamentate tehnic, eliminand factorii intamplatori sau subiectivi care influenteaza negativ nivelul consumului.

Asemenea determinari se fac, de regula, pentru verificarea si actualizarea normelor de consum stabilite prin metode tehnico-analitice sau experimentale de laborator, tinand seama de perfectionarile si modificarile tehnologice ce se aduc in perioada de dupa precizarea normei de consum prin documentatia de executie a produsului;

c. Prin metoda statistica normele de consum se elaboreaza pe baza datelor privind consumurile specifice realizate anterior si rezultate din evidenta statistica. Normele de consum astfel stabilite au deficienta de fond pentru ca prin ele se extrapoleaza neajunsurile din perioada anterioara, netinandu-se seama de conditiile noi intervenite, de perfectionarile aduse tehnologiilor de fabricatie, organizarii productiei si a muncii etc. Sunt situatii in care, pentru anumite materiale auxiliare, care nu se incorporeaza in produsul finit, sau care se folosesc in comun pentru mai multe produse, normele de consum se stabilesc pe baza de date statistice. Aici se incadreaza si materialele consumabile pentru executarea unor lucrari de reparatii sau a unor servicii. In asemenea cazuri exceptionale este necesar ca normele de consum sa fie corectate anual, in functie de noile conditii de productie, de masurile tehnico-organizatorice prevazute pentru aplicare in etapa urmatoare si care conduc la folosirea mai economica a resurselor materiale si energetice. Modalitatile concrete de fundamentare a normelor de consum sunt specifice fiecarei ramuri si subramuri, sector de activitate din economia nationala, in functie de natura produselor care se prevad pentru fabricatie, a lucrarilor sau prestatiilor de executat, de conditiile tehnice si tehnologice in care se desfasoara activitatea, de natura si caracteristicile resurselor materiale, de profilul unitatii economice. Elementele de calcul utilizate la determinarea normelor de consum ofera informatiile necesare pentru elaborarea specificatiilor de materiale ce urmeaza a fi aprovizionate, precum si pentru incheierea contractelor economice cu furnizorii. Compartimentul de aprovizionare are astfel toate elementele (lungimile, formatele si dimensiunile) materialelor care trebuie procurate de la furnizori, precum si ale celor care se elibereaza din depozite pentru sectiile sau atelierele de fabricatie ale intreprinderii. In acelasi timp, fundamentarea tehnico-economica a normelor de consum ofera posibilitatea stabilirii volumului materialelor recuperabile rezultate din procesul de fabricatie, fapt ce permite elaborarea unor bilanturi reale privind modul si gradul de utilizare a materialelor aprovizionate de intreprindere, volumul resurselor refolosibile rezultate din procesele tehnologice.

3.5. Modalitati concrete de calcul al consecintelor economice ale diminuarii consumurilor specifice de resurse materiale si energetice

Folosirea rationala, economica, a resurselor materiale si energetice determina consecinte economice favorabile semnificative asupra indicatorilor principali folositi in aprecierea activitatii economico-productive si financiare a intreprinderii. Actiunea reprezinta un proces dinamic cu implicatii multiple, de amploare, cu efecte notabile care se transmit direct in rezultatele financiare ale fiecarei unitati economice. Posibilitatea, in acest sens, este determinata de mutatiile frecvente in modernizarea tehnicii si tehnologiilor de prelucrare, a conditiilor de productie in general, in structura si potentialul resurselor materiale si energetice (mutatii determinate de progresul stiintei si tehnicii care se manifesta cu continuitate pe plan mondial).

Principalii indicatori de apreciere a activitatii economice a intreprinderii asupra carora se transmit consecintele economice favorabile ale diminuarii consumurilor materiale si energetice sunt (exemplificare selectiva): volumul productiei fizice, productivitatea muncii, costurile de productie, viteza de rotatie a capitalului circulant in corelatie cu stocurile de resurse materiale pentru productie (element de calcul al vitezei de rotatie).

3.6. Recuperarea si recircularea materialelor refolosibile

3.6.1. Importanta si efectele economice ale recuperarii si valorificarii materialelor refolosibile; surse de furnizare

Desfasurarea continua a activitatii generale a intreprinderii, realizarea planului si programelor proprii de productie impun asigurarea permanenta a resurselor materiale si energetice, in volumul si structura corespunzatoare necesitatilor reale ale acesteia. Procesul de formare a bazei materiale si cu echipamente tehnice a unitatilor economice devine din ce in ce mai complex, mai dificil; aceasta pentru ca potentialul de resurse materiale naturale clasice primare se ingusteaza, in conditiile in care volumul si structura necesitatilor de asemenea resurse este in continua crestere pe plan mondial. Fara indoiala ca cercetarile ample ce se desfasoara, chiar si in locuri greu accesibile ale globului, vor duce la descoperirea unor noi rezerve, iar perfectionarea tehnologiilor de fabricatie va permite ridicarea nivelului de exploatare a zacamintelor cunoscute, ceea ce va prelungi intr-o anumita masura scadenta de epuizare a acestor rezerve. In acelasi timp, noi solutii tehnice mult evoluate fata de cele actuale, vor asigura utilizarea minereurilor cu continuturi mai sarace in substante utile, ca si a celor aflate la mare adancime, situatie care va solicita insa si eforturi investitionale mai mari. De exemplu, investitia specifica pentru extractia unei tone de cupru a crescut de la 1300-1500 de dolari in 1955, la peste 6300 dolari in 1980. Sesizarea din vreme a evolutiei si perspectivelor resurselor de materii prime si energetice, a problemelor ce le va ridica restrangerea treptata si constanta a potentialului de asemenea resurse, inclusiv de ordin ecologic, a determinat mai multe tari sa-si reorienteze structura industriei, accentuand dezvoltarea acelor ramuri care asigura un grad ridicat de prelucrare a materiilor prime (electronica, electrotehnica, mecanica fina etc.) sau a celor care pot folosi in cea mai mare masura resurse substituente. In cazul ramurilor care folosesc preponderent resurse clasice, orientarea are in vedere folosirea economica a acestora prin cresterea gradului de utilizare productiva a materiilor prime noi, ca si prin recuperarea resturilor reutilizabile, reconditionarea acestora si reintroducerea lor in circuitul economic in forme variate.

Concomitent, a luat amploare cercetarea stiintifica orientata spre crearea de noi sortimente de materii prime cu caracteristici tehnice si de calitate superioare celor cunoscute, sortimente care asigura un grad superior de prelucrare a resurselor materiale de baza, implicit o valorificare mai complexa.

Asadar, inainte de declansarea pe plan mondial a crizei economice si financiare, a penuriei de materii prime si energetice, in diverse tari, in primul rand in cele dezvoltate economic, se manifesta preocuparea intensa in sensul valorificarii maxime, eficiente a resurselor materiale si energetice proprii. Asemenea orientare se inscrie intr-o conceptie de lunga durata cu implicatii favorabile in rezolvarea problemelor care au in vedere asigurarea bazei materiale si energetice necesare dezvoltarii economice proprii.

O cale de actiune de 'maxima importanta', care este in tot mai mare masura pusa in valoare, se refera la 'recuperarea si reciclarea materialelor refolosibile'; colectarea si valorificarea materialelor, pieselor si subansamblelor reutilizabile, intr-o forma sau alta, reprezinta o problema de mare actualitate, capatand astazi dimensiuni impresionante in toate tarile lumii. S-a creat o adevarata industrie a reciclarii care este asezata in randul celor mai prospere sectoare de activitate ale productiei materiale. Industria recuperarii si valorificarii materialelor refolosibile isi face tot mai simtita prezenta in lumea contemporana, care este in continuu preocupata de dezvoltarea economico-sociala, de lupta impotriva poluarii atmosferice si infestarii mediilor naturale, de penuria de resurse materiale naturale clasice. In aceste conditii, recircularea resurselor materiale refolosibile se detaseaza ca o directie de mare eficacitate si utilitate pentru rezolvarea dezideratelor precizate mai sus, aceasta actiune reprezentand o cale principala de refacere a bazei de materii prime si, totodata, o sursa inepuizabila de furnizare a materialelor necesare fiecarei economii nationale. Aceasta caracteristica este determinata de faptul ca materia in sine nu se pierde, ci doar se transforma si ca aceasta, sub o forma sau alta, devine utila. Asadar, marea majoritate a bunurilor materiale, dupa ciclul lor de viata, mai mare sau mai mic, servesc sub forma de fier vechi, maculatura, cioburi, textile uzate etc., ca materii prime. In acelasi context se incadreaza si diferite resturi care se obtin din procesele de prelucrare si care se folosesc in continuare prin recirculare. Schematic, ciclul materialelor desprinse din natura se prezinta in figura 3.2.

Orientarea spre recuperarea si refolosirea resurselor materiale reutilizabile este sustinuta de aportul important al acestora in formarea bazei de materii prime. Astfel, o tona de fier vechi inlocuieste circa o tona de fonta, care se obtine din circa doua tone de minereu si o tona de carbune cocsificabil. Iata, deci, ca fierul vechi, resturile, capetele, straifurile, spanul etc., rezultate in procesul tehnologic de prelucrare a metalului, se pot folosi, cu cheltuieli mai mici, pentru inlocuirea materiilor prime clasice. De asemenea, o tona de deseuri de cupru echivaleaza cu 500 tone minereuri tip Poiana Rosie. Din deseurile de cupru se pot obtine, pe langa materia prima noua, si sulfat de cupru (fara continut de plumb) folosibil pe scara larga la intretinerea vitei de vie cu eficacitate mare pentru prevenirea imbolnavirii acestei culturi de extensie deosebita in Romania. Efecte economice si sociale importante se inregistreaza si in domeniul maculaturii, care se gaseste din belsug, practic in toate locurile, sub forma de carti, ziare si reviste vechi, hartie de ambalaj, caiete, dosare si registre uzate etc.

Astfel, o tona de maculatura inlocuieste o tona de celuloza, din care se poate fabrica hartie pentru 12.000 de ziare sau 2.500 de caiete sau 400 cutii de ambalaj. Pentru a fabrica o tona de hartie se taie 8 arbori maturi, care produc oxigen pentru 320 de oameni si purifica 24.000 mc. de aer. Anual se arunca la cosul de hartii peste 1.000 hectare de padure si aceasta cand pe piata mondiala aceasta resursa este foarte scumpa. Din lesiile reziduale de la fabricile de hartie - care sunt de altfel si substante chimice poluante - se pot obtine, prin neutralizare, mari cantitati de drojdie furajera, cu o concentratie de 44% proteine.

Semnificativ este aportul resurselor materiale refolosibile la formarea bazei de materii prime si in cadrul altor ramuri industriale, sectoare de activitate. De exemplu, in industria sticlei, prin folosirea unei tone de cioburi se renunta la aprovizionarea si prelucrarea a 650 kg nisip cuartos, 180 kg soda calcinata, 40 kg feldspat, 120 kg calcar, materiale pentru care se consuma energie in industria extractiva si in procesele electrolitice ale industriei chimice. In industria lemnului, materialele refolosibile care pot fi reciclate asigura o 'economie' de milioane metri cubi de masa lemnoasa pe an. In industria chimica, dintr-o tona de resturi din polietilena recuperata se pot fabrica 6000 mp folie netransparenta sau 3000 de saci grosi pentru ambalaj; totodata, se renunta la 950 kg produse injectate sau sintetizate care necesitau prelucrarea a 7 tone de titei. In industria usoara, 5 tone de resturi textile recuperate inlocuiesc 4 tone de fibre amestec tip bumbac pentru care ar fi necesare 2 tone bumbac, 1,3 tone celofibra si 0,7 tone fibre poliesterice. Un aport important se obtine prin recuperarea, reconditionarea si refolosirea pieselor, subansamblelor si a reperelor ce rezulta la repararea sau la dezmembrarea utilajelor, masinilor si instalatiilor scoase sau propuse pentru scoatere din functiune. In acelasi context se inscriu si recuperarile de anvelope pentru autovehicule, care, prin resapare, isi prelungesc durata de utilizare. Prin resaparea anvelopelor se reduce consumul

de petrol de circa 5 ori comparativ cu o anvelopa noua, acestui efect asociindu-i-se si altele la fel de importante. Sigur, forma de refolosire poate diferi de la o ramura la alta, daca avem in vedere ca, in cazul unora, psihologia si comportamentul consumatorilor nu stimuleaza ideea (cum este cazul anvelopelor resapate la care interesul pentru folosire este diminuat; in aceasta situatie se alege varianta cea mai buna de reutilizare care poate fi, de exemplu, de obtinere a unor substante utile prin eventuale procese chimice etc.). In acelasi timp, se impune asigurarea unei calitati cel putin asemanatoare produselor si materialelor noi, realizarea reconditionarii cu ajutorul unor tehnologii specifice de mare eficacitate si utilitate practica.

Colectarea, prelucrarea si valorificarea materialelor refolosibile aduc insemnate economii de resurse energetice, care se consuma in fazele necesare de obtinere si prelucrare a materiei prime noi. De exemplu, asa cum rezulta si din tabelul 3.2, la aluminiu, consumul energetic se reduce de 26 ori, daca se foloseste aluminiul recuperat, fata de producerea aluminiului primar; in cazul cuprului, consumul scade de peste 7 ori, al fierului vechi de aproape 3 ori, al magneziului de peste 4,8 ori, al titanului de 2,4 ori. Economia de energie realizabila in cazul folosirii materialelor refolosibile la obtinerea unor metale de baza, fata de producerea lor din minereu, se prezinta in tabelul 3.2.

Tabelul 3.2

In momentul de fata, volumul resurselor materiale refolosibile, cu continut bogat in substante utile, existent in economia noastra, nu este pus integral in valoare. Tinand seama de importanta acestor resurse materiale reutilizabile pentru asigurarea bazei de materii prime, de situatiile conjuncturale deosebite ale pietei mondiale de materii prime noi, se impune reasezarea conceptiei privind utilizarea lor.

3.6.2. Modalitati de organizare si operatii specifice procesului de recuperare si valorificare a

materialelor refolosibile

Activitatea de recuperare si valorificare nu este o simpla actiune de colectare si comercializare a materialelor refolosibile la utilizatori; natura ei este foarte complexa, incluzand probleme de conducere, de coordonare, de organizare, de previziune-planificareprogramare, de antrenare, de contractare, de realizare, de urmarire si control al derularii unei asemenea actiuni.

Activitatea concreta de recuperare si valorificare a resurselor materiale reutilizabile implica un 'proces tehnologic specific' care, in esenta, cuprinde:

a. Identificarea, strangerea (colectarea) si depozitarea tuturor cantitatilor de materiale refolosibile, piese, organe de masini, subansamble si semifabricate ce rezulta din consum, din procesele de productie industriala, de constructii-montaj, de la lucrarile de reparatii si intretinere, din dezmembrari de masini, utilaje si instalatii, din activitatea agricola si silvica, din transporturi, din activitatea de manipulare-depozitare, din comert, precum si din gospodaria comunala, din activitatea social-culturala, turism, sanitara, din gospodariile populatiei, ca si resursele materiale ce se gasesc in depozite 'uitate', parasite, in exploatari abandonate, pe terenurile virane etc. Scopul economic al acestor actiuni se imbina cu 'obiectivul social', de salubrizare generala, de igiena a solului, subsolului si atmosferei, de impiedicare si diminuare a actiunii unor factori nocivi in mediul ambiant;

b. Selectarea si sortarea pieselor, organelor de masini, semifabricatelor si materialelor refolosibile pe feluri, tipuri, forme si dimensiuni, compozitie, caracteristici fizico-chimice in vederea orientarii acestora pentru:

• utilizarea ca atare, in forma initiala, sau prin reconditionare, resapare, regenerare, retopire etc., in unitatea economica in cadrul careia se obtin;
• vanzarea ca atare, sau prin prelucrare, reconditionare, resapare, regenerare, retopire etc., altor unitati economice interesate;
• vanzarea la intreprinderile de colectare si valorificare a materialelor refolosibile;

c. Pregatirea prin balotare, brichetare, maruntire, macinare etc. a materialelor refolosibile care nu pot fi utilizate ca atare sau prin reconditionare de catre intreprinderea la care s-au obtinut si livrarea catre terti utilizatori care le asigura o noua prelucrare fie pentru a le aduce in starea initiala a materiei prime din care au rezultat (ca, de exemplu, fierul vechi pentru producerea otelului), fie pentru realizarea altor produse (oasele si furdalele de piele pentru clei, cojile de seminte de floarea-soarelui si ciocalaii de porumb pentru productia de furfurol).

Toate aceste operatii necesita un volum de munca important; de aceea, preocuparea unitatilor de specialitate are in vedere sa asigure desfasurarea lor in conditii de eficienta economica sporita prin aplicarea de masuri tehnico-organizatorice care sa inlesneasca: realizarea unui nivel ridicat al productivitatii muncii lucratorilor din acest domeniu; mecanizarea complexa a operatiilor amintite; dinamizarea desfasurarii operatiilor de colectare si valorificare a materialelor refolosibile; reducerea cheltuielilor atrase de acest proces; conceperea de tehnologii noi, eficiente, de recuperare si prelucrare a materialelor reutilizabile, de noi utilaje, instalatii cu randamente sporite in desfasurarea operatiilor specifice; aplicarea unui sistem eficient de stimulare a participantilor la proces pe relatia sursa de furnizare-utilizator.

In Romania, o data cu tranzitia spre economia de piata, problemele legate de recuperarea si recircularea materialelor refolosibile au fost trecute pe un plan secundar, in buna masura chiar neglijate.

Intrebari

1. Nominalizati caile de actiune pentru folosirea economica a resurselor materiale si energetice.

2. Care sunt functiile pe care le indeplinesc indicatorii de consum si valorificare?

3. Prin ce influente se exprima importanta indicatorilor de consum si valorificare?

4. Care sunt cerintele care trebuie sa se respecte la stabilirea nivelului indicatorilor de consum si valorificare pentru a-si indeplini functiile care le sunt specifice?

5. Nominalizati categoriile de indicatori de consum si valorificare.

6. Definiti norma de consum si prin comparatie consumul specific efectiv.

7. Care sunt elementele componente ale normei de consum si cum se definesc acestea?

8. Care sunt criteriile de clasificare ale normei de consum?

9. Caracterizati metodele de determinare a normelor de consum?

10. Care sunt functiile obiectiv in cazul problemelor de croire?

11. Ce exprima coeficientul tehnic de utilizare productiva a resurselor materiale si care sunt modalitatile de calcul a acestui?

12. Care sunt sinonimele coeficientului tehnic de utilizare productiva a resurselor materiale in industria siderurgica si metalurgica?

13. Prezentati coeficientii de valorificare a resurselor materiale si energetice pe structura, cu precizarea si a modalitatilor de estimare (de calcul).

14. Ce exprima coeficientul de masa neta specifica a produselor, care latura a utilizarii resurselor materiale o exprima si cum se determina?

15. Care este baza de raportare in cazul coeficientului de masa neta specifica a produselor, pe variante?

16. Ce exprima coeficientii de recuperare si de valorificare a resurselor materiale refolosibile si care este baza de calcul?

17. Prezentati modalitatea concreta de calcul a influentei reducerii normelor de consum asupra volumului de productie, vitezei de rotatie a activelor circulante aferente materialelor, productivitatii muncii si costului de productie.

18. Exemplificati efectele economice concrete ale recuperarii si refolosirii materialelor reutilizabile care justifica punerea in valoare a unor asemenea resurse.

19. Care sunt, in general, componentele structurii organizatorice specifice unitatilor de recuperare-colectare si valorificare a resurselor materiale refolosibile?

20. Prefigurati schema de principiu a sistemului de relatii specific unitatilor de recuperare si valorificare a resurselor materiale reutilizabile (pe plan intern si in afara lor).

Teste grila

1. Caile de actiune pentru folosirea economica a resurselor materiale si energetice sunt:

a) fundamentarea tehnico-economica a indicatorilor de consum si valorificare a resurselor materiale si energetice;

b) extinderea tipizarii si standardizarii pieselor, reperelor, subansamblelor, tehnologiilor si constructiilor;

c) modernizarea structurii productiei din profitul de fabricatie al unitatii economice;

d) mentinerea nivelului tehnic si calitativ al produselor, lucrarilor si prestatiilor;

e) folosirea inlocuitorilor.

Precizati textul considerat neadevarat.

2. Imbunatatirea indicatorilor de consum si valorificare asigura:

a) reducerea cheltuielilor materiale si prin acestea, a costului productiei materiale;

b) reducerea stocurilor de productie;

c) sporirea rentabilitatii activitatii economice a intreprinderii de productie;

d) incarcarea la capacitate a utilajelor de productie;

e) reducerea fondurilor financiare antrenate la aprovizionarea cu resurse materiale.

Precizati textul considerat neadevarat.

3. Sistemul de indicatori de consum si valorificare cuprinde urmatoarele categorii:

a) normele de consum;

b) coeficientii tehnici de utilizare productiva a resurselor materiale;

c) indicii de valorificare a potentialului tehnic din dotarea unitatii economice;

d) coeficientii de masa neta specifica a produselor;

e) coeficientii de recuperare si refolosire a resurselor materiale reutilizabile.

Precizati textul considerat neadevarat.

4. Indicatorii de consum si valorificare indeplinesc urmatoarele functii:

a) instrumente esentiale in analiza comparativa a conditiilor materiale de realizare a produselor similare prezente pe piata de furnizare;

b) instrumente utile de apreciere a potentialului tehnic de productie;

c) instrumente utile de analiza si evaluare a modului de folosire a materialelor;

d) instrumente stimulatoare si de cointeresare pentru folosirea economica a resurselor materiale;

e) instrumente utile pentru evidentierea modului de valorificare a resurselor materiale.

Precizati textul considerat neadevarat.

5. Functiile indicatorilor de consum si valorificare sunt puse in valoare daca se respecta cerintele urmatoare:

a) sa aiba viabilitate pe o perioada cat mai lunga de timp;

b) sa fie fundamentati tehnic si economic;

c) sa fie revizuiti si imbunatatiti sistematic;

d) sa aiba nivel mobilizator si stimulator;

e) sa exprime intr-o forma concentrata aspectele de ansamblu si/sau de detaliu ale modului de folosire a resurselor materiale.

Precizati textul considerat neadevarat.

6. "Functiile indicatorilor de consum si valorificare" sunt de:

a) instrumente stimulatoare si de cointeresare pentru folosirea economica a resurselor materiale;

b) instrumente utile de apreciere a modului de folosire a echipamentului tehnic din dotare;

c) instrumente utile pentru urmarirea, controlul, analiza si evaluarea modului de folosire a materialelor;

d) instrumente tehnico-economice de fundamentare a planurilor si programelor de aprovizionare;

e) instrumente utile pentru evidentierea intr-o forma sintetica a modului de valorificare a resurselor materiale.

Precizati textul considerat neadevarat.

7. La optimizarea problemelor de croire se au in vedere urmatoarele "functii scop" (obiectiv):

a) maximizarea numarului de repere distincte care se croiesc dintr-un suport;

b) minimizarea numarului de operatii de debitare;

c) minimizarea restului total care cade de la croire;

d) obtinerea mai multor tipuri de repere din acelasi suport pentru croire;

e) maximizarea productivitatii muncii lucratorilor antrenati la operatia de croire.

Precizati textul considerat neadevarat.

8. La optimizarea problemelor de croire se au in vedere urmatoarele "functii scop" (obiectiv):

a) minimizarea restului total care cade de la croire;

b) minimizarea numarului de operatii de debitare;

c) maximizarea productivitatii muncii lucratorilor antrenati la operatia de croire;

d) maximizarea numarului de planuri distincte de croire pentru fiecare lot de materiale;

e) maximizarea numarului de repere distincte care se croiesc dintr-un suport.

Precizati textul considerat neadevarat.

9. Desfasurarea in conditii de eficienta economica sporita a activitatii de recuperare si recirculare a resurselor reutilizabile se asigura prin aplicarea de masuri tehnico-organizatorice care sa inlesneasca:

a) realizarea unui nivel ridicat al productivitatii muncii lucratorilor din acest domeniu;

b) mecanizarea complexa a operatiilor respective;

c) reducerea cheltuielilor atrase de procesul de recuperare si recirculare a resurselor reutilizabile;

d) acordarea unei atentii sporite tehnologiilor, utilajelor si dispozitivelor clasice utilizate in realizarea unui asemenea proces;

e) aplicarea unui sistem eficient de stimulare a participantilor la acest proces pe relatia sursa de furnizare-utilizator.

Precizati textul considerat neadevarat.

Capitolul 4. FUNDAMENTAREA PROGRAMULUI DE APROVIZIONARE A UNITATILOR ECONOMICE

4.1. Nomenclatorul de materiale si echipamente tehnice

4.2. Structura materiala a planului si a programelor de aprovizionare ale unitatilor economice

4.3. Indicatorii care definesc continutul planului de aprovizionare materiala

4.4. Elaborarea planului si a programelor de aprovizionare materiala a unitatilor economice

4.4.1. Metode de calcul al necesitatilor de materiale si echipamente tehnice

4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor - pe surse de provenienta - destinate acoperirii necesitatilor

(cererilor) de consum ale intreprinderii

4.5. Sistemul "Planificarii cererilor de materiale - MRP"

4.6. Bilanturile materiale

Intrebari

Teste grila

C A P I T O L U L 4

Fundamentarea programului de aprovizionare a unitatilor economice

4.1. Nomenclatorul de materiale si echipamente tehnice

In vederea realizarii activitatii economice, a obiectivelor propuse, unitatile din industrie, constructii si transporturi trebuie sa isi asigure, in fiecare perioada de gestiune, baza materiala si de echipamente tehnice a carei structura este, de regula, extrem de extinsa. Din aceasta cauza, prelucrarea manuala a datelor pentru elaborarea programelor de aprovizionare, evidenta exigenta a miscarii materialelor, a stocurilor etc., este greoaie, necesita un volum de munca mare si nu asigura operativitate la un grad de reactie care sa permita actiune in 'timp util' pentru luarea deciziilor si masurilor care se impun, dupa caz. In sistemele computerizate de planificare a cererilor de materiale, un rol important revine 'nomenclatorului de materiale si echipamente tehnice'. Acesta reprezinta o lista (catalog) centralizatoare a tuturor resurselor materiale, pieselor de schimb, subansamble, alte repere necesare unitatii economice, ordonate dupa anumite criterii, definite prin toate caracteristicile fizico-chimice, dimensional-configurative si de calitate, prin care se asigura individualizarea distincta a fiecarui articol. Totodata, in cadrul nomenclatorului se mai precizeaza, pentru fiecare articol component, sursele de furnizare cunoscute, preturile de oferta, dupa caz, si conditiile de livrare-furnizare care sunt specificate in oferte. Pe baza acestui nomenclator se elaboreaza 'fisierul de materiale si de echipamente tehnice' care va fi actualizat ori de cate ori este nevoie pentru lucrarile de prelucrare automata a datelor de genul: elaborare de planuri strategice si programe de aprovizionare, stabilirea cantitatilor economice de comandat, studierea si alegerea furnizorilor, alegerea substituentilor etc.

In elaborarea nomenclatorului general de materiale, produse si echipamente tehnice sunt antrenate toate compartimentele si subunitatile intreprinderii in scopul identificarii reale a tuturor resurselor necesare pentru fiecare perioada de gestiune; totodata, se foloseste o documentatie larga de informare care sa evidentieze elementele si caracteristicile care prezinta interes pentru a fi precizate in cadrul nomenclatorului: purtatorii de informatii existenti in unitatea economica care evidentiaza clar si complet resursele folosite curent in cadrul acesteia (retete de fabricatie, listele cu cereri de materiale emise de sectii, ateliere etc., fise de magazie s.a.), cataloage de STAS-uri, cataloage comerciale, oferte ale furnizorilor, prospecte, pliante etc. Pe aceasta baza se defineste in detaliu, pana la ultimul element de individualizare, fiecare 'articol'. De fapt, toate elementele de caracterizare permit intocmirea unei 'cartele informative' (un exemplu in tabelul 4.1.), sugestive

pentru fiecare material, care sa asigure informarea factorului de decizie si a celui de aprovizionare, in scopul identificarii si formularii cererilor de resurse materiale, ca si in asigurarea acestora. Datele din nomenclator asigura vehicularea si comunicarea informatiei tehnico-economice intr-un 'limbaj comun' intre utilizatorii din unitatea economica si in relatiile cu furnizorii resurselor prevazute pentru aprovizionare.

In elaborarea nomenclatorului se succed doua etape. Prima etapa este cea de pregatire a actiunii si consta in strangerea purtatorilor de informatii (cataloage comerciale, STAS-uri, liste cu norme de consum, caiete de sarcini s.a.) din care se vor colecta datele necesare definirii continutului viitorului nomenclator, ca si in stabilirea formei de prezentare a acestui instrument. A doua etapa are in vedere elaborarea propriu-zisa care presupune parcurgerea urmatoarelor momente de lucru:

1. Intocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale si produselor potential necesare intreprinderii, fiecarui articol precizandu-i-se denumirea (tehnico-constructiva, dimensional configurativa si de calitate) oficiala, nominalizata in cadrul purtatorilor de informatii (documentatiei) recunoscuti atat pe planul intern al unitatii, cat si in afara ei, dupa caz; denumirea reala, generala sau detaliata, a fiecarui articol prezinta importanta deosebita atat pentru clasificarea si codificarea ulterioara, cat si pentru comunicarea in limbaj comun intre utilizatorii interni si externi.

2. Restructurarea si rearanjarea articolelor (materii prime, materiale, piese de schimb etc.) pe grupe, subgrupe, feluri, tipuri si alte subdiviziuni si stabilirea astfel a locului real pe care trebuie sa-l ocupe fiecare dintre ele in nomenclatorul de aprovizionat. Aceasta actiune este deosebit de complexa, prezinta un apreciabil grad de tehnicitate si de complexitate, necesita un volum de munca important; se realizeaza prin mai multe 'iteratii succesive' de grupare si regrupare. Operatia prezinta mare importanta intrucat ea intra intr-un raport de conditionare reciproca cu sistemul de codificare ales; pe baza acestei stricte corelatii se asigura premisele necesare utilizarii tehnicii electronice de calcul in activitatea de culegere, prelucrare, transmitere si inmagazinare-stocare a datelor si informatiilor referitoare la resursele materiale si echipamentele tehnice aprovizionate de intreprindere si care au format obiectul consumului. Regulile si criteriile folosite in clasificarea si gruparea resurselor din nomenclator trebuie sa asigure evidentierea apartenentei fiecarui articol la grupa, subgrupa din care face parte, stabilirea ierarhiei tehnologice in utilizare (arborele produsului) s.a. De regula, diferentierea resurselor se prezinta pe grade diferite de detaliere, in functie de interesele utilizatorului, de nivelul ierarhic caruia i se adreseaza informatia, de scopul si destinatia de utilizare a informatiei (calculul costului de productie, stabilirea normelor de consumuri specifice, fundamentarea cererilor de materiale, raportari statistice etc.). De exemplu, pentru elaborarea specificatiilor de materiale si emiterea comenzilor de aprovizionare se utilizeaza o clasificare cu grad maxim de detaliere; pentru raportari statistice, care comporta un anumit grad de agregare, se foloseste o clasificare mai generala. Ca subdiviziuni de clasificare a resurselor materiale se folosesc in general: grupa, subgrupa, familia, clasa, tipul, sortimentul, dimensiunea, marca (calitatea). Principalul 'criteriu de clasificare' este cel al naturii resurselor materiale, produselor sau echipamentelor tehnice; dupa acest criteriu se disting: grupa metalelor feroase, a celor neferoase, a materialelor si produselor din lemn, a produselor petroliere, a componentelor electronice s.a. Fiecare grupa se subdivide pe subgrupe, familii, clase etc. dupa STAS-uri, norme tehnice, caiete de sarcini, alte documentatii.

3. Codificarea (indexarea) materialelor, pieselor de schimb, a altor repere incluse in cadrul nomenclatorului; 'codificarea' reprezinta actiunea prin care, folosind un anumit sistem de indexare, se atribuie fiecarui articol un simbol, in scopul substituirii denumirii acestuia; astfel se asigura fiecarei resurse o forma mai scurta de prezentare, care permite identificarea operativa a pozitiei ce o ocupa in nomenclator. 'Codurile', impreuna cu denumirile stabilite pe fiecare articol, servesc la inregistrarea, colectarea si prelucrarea, prezentarea si analiza informatiei economice; ele se inscriu pe documentele care circula in cadrul relatiilor ce se stabilesc intre compartimentele si subunitatile intreprinderii, sau cu furnizorii. Prin cod se asigura: denumirea intr-o forma prescurtata a articolelor din nomenclator; cresterea operativitatii in vehicularea informatiei; simplificarea operatiilor de completare a documentatiei economice; prelucrarea in sistem computerizat a datelor, a informatiei economice in general s.a. Pentru a permite obtinerea unor asemenea avantaje, codul trebuie sa fie rezultatul unui 'sistem de indexare' eficient si de utilitate practica; intre sistemele utilizabile mentionam: cel alfa-numeric si numeric. 'Sistemul numeric' se prezinta in mai multe variante: zecimal, centisimal, milenar, combinat. Din aceste variante cel mai utilizat este sistemul numeric combinat; un exemplu de cod elaborat dupa aceasta varianta se prezinta pe lungimea a cinci subdiviziuni, astfel:

O atentie deosebita trebuie acordata verificarii inscrierii codurilor pe diverse documente, operatie care, in mod curent, se realizeaza cu ajutorul unei 'cifre de control'; aceasta se poate stabili in mai multe variante metodologice si se ataseaza codului pentru care se determina (insotindu-l intotdeauna

4. Nominalizarea, in dreptul fiecarui articol din nomenclator, a tuturor furnizorilor cunoscuti si a preturilor de oferta specifice acestora. Aceasta permite ca, in orice moment, factorul interesat sa se poata informa si sa cunoasca toate sursele de furnizare pentru un anumit tip de resursa materiala; in raport cu acestea si conditiile specifice de furnizare se pot face optiuni pe criterii economice pentru asigurarea materiala. Pentru o cunoastere mai extinsa a furnizorilor si conditiilor lor specifice de satisfacere a unor comenzi, alaturi de cele doua informatii (furnizorpret), se pot include in nomenclator si altele care sunt prezentate in purtatorii de informatii investigati (proprii si din afara) - de exemplu, conditia franco, modalitatea de plata curent utilizata (anticipat sau dupa livrare), adresa furnizorului etc. Pe aceasta baza se elaboreaza 'fisierul furnizorilor', care va cuprinde 'cartela informativa' pentru fiecare (un exemplu in tabelul 4.2.).

Tabelul 4.2

Pentru ca 'nomenclatorul' de resurse materiale si echipamente tehnice sa fie de utilitate practica, sa raspunda scopului esential pentru care se elaboreaza 'informarea completa, la zi, a factorilor interesati asupra elementelor materiale necesare unitatii economice, ca si a surselor potentiale de furnizare etc.', acesta trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte: sa fie complet, adica sa cuprinda toate articolele de care are nevoie intreprinderea, pe toate subsistemele componente, pe intreaga perioada de gestiune; sa prevada pozitii de rezerva pentru includerea ulterioara in cadrul acestuia a noi articole neprevazute sau neidentificate initial; sa cuprinda fiecare articol distinct la o

singura pozitie si sa ii corespunda un singur cod; sa fie completat la zi (actualizat) cu noile informatii care impun actiunea. Numai astfel acest catalog de informare isi justifica utilitatea si efortul antrenat in elaborarea si adaptarea sistematica a lui.

4.2. Structura materiala a planului si programelor de aprovizionare a unitatilor economice

Desfasurarea, la parametrii proiectati, a activitatii unitatilor economice presupune asigurarea in conditii economice, in timp util, ritmic, in cantitatile, calitatea si sortimentatia prevazute, a tuturor resurselor materiale si energetice necesare pentru toate destinatiile de consum, si in primul rand pentru productia de baza. Aceasta se realizeaza prin elaborarea, inca inaintea perioadei de gestiune la care se refera, a unei strategii, a unui plan si a unor programe de aprovizionare judicioase. Prin planul si programele de aprovizionare se nominalizeaza, de fapt, cererile de resurse materiale ale intreprinderii pe o anumita perioada (de regula, de pana la un an), pe categorii de resurse (materii prime si materiale diverse, echipamente tehnice, piese de schimb, diferite repere etc.), nivelul acestora si sursele de acoperire. Datele si informatiile respective sunt 'estimate' fie in functie de elementele certe cunoscute, fie in functie de previziunile referitoare la activitatea unitatii economice; datele certe sunt evaluate pe baza comenzilor ferme de productie si a contractelor economice incheiate si prin care se creeaza un anumit 'grad de certitudine' in asigurarea bazei materiale necesare. Prin continut, planul si programele de aprovizionare raspund, intr-o forma sintetica sau

analitica, la intrebarile specifice subsistemului de asigurare materiala: ce anume trebuie comandat si asigurat pentru perioada de gestiune? in ce cantitate urmeaza a fi aprovizionata resursa materiala pentru orizontul de timp avut in vedere (an, semestru, trimestru)? din ce surse (interne-proprii sau de la terti) si in ce proportie se prevede acoperirea necesitatilor? Stabilirea structurii materiale a planului si programelor de aprovizionare da raspunsul la prima intrebare formulata mai sus.

Resursele materiale necesare unei unitati economice se diferentiaza dupa mai multe 'criterii', astfel:

• dupa importanta pentru activitatea economica a intreprinderii: vitale, de importanta mare, medie, mica;
• dupa aria (sfera) consumului: materiale de uz general (utilizabile pe o paleta extinsa de destinatii si de un numar mare de consumatori) si materiale specifice (consumabile pe o singura destinatie de unul sau un numar restrans de utilizatori);
• dupa destinatia de folosire-consum: materiale destinate productiei de baza, care defineste profilul unitatii economice, si materiale pentru activitatea auxiliara sau de servire (respectiv pentru: efectuarea de lucrari de revizii tehnice si de reparatii; confectionarea de ambalaje; asigurarea conditiilor normale de munca; asigurarea functionalitatii normale a masinilor, utilajelor si instalatiilor; desfasurarea productiei de SDV-uri si a activitatii de intretinere si reconditionare a acestora s.a.). Din acelasi punct de vedere, combustibilul si energia electrica se individualizeaza pe: consum in scopuri tehnologice, ca forta motrice, pentru incalzit, pentru iluminat, dupa caz si tip de resursa;
• dupa natura resursei se desprind: materiale metalurgice feroase si neferoase, materiale si produse plate din lemn, materiale si produse chimice, combustibili si lubrifianti, materiale textile s.a.;
• dupa sursa de provenienta: resurse materiale din tara (indigene) si din import (pe relatii: vest, est s.a.);
• dupa forma de aprovizionare: resurse materiale care se asigura direct de la producatori, si cele de la unitati en gros specializate in comercializarea de produse;
• dupa forma si stadiul tehnic de prezentare (prelucrare): resurse materiale aflate in fazele primare de prelucrare si respectiv cu un grad avansat sau definitiv de prelucrare (asa cum sunt piesele, reperele, subansamblele care se aprovizioneaza pentru a fi incorporate in produsul ce se fabrica);
• dupa efortul financiar antrenat la cumparare si stocare: foarte mare, mare, mediu, redus;
• dupa gradul de certitudine (sau de risc) in asigurarea de pe piata: mare, mediu, mic sau necritice, critice;
• dupa posibilitatile de substituire: nesubstituibile, partial sau integral substituibile s.a.

Cunoasterea unor asemenea diferentieri ale resurselor materiale este necesara pentru a se realiza rolul si importanta diferita a lor pentru activitatea unitatii, atentia si gradul de exigenta care trebuie manifestate in procesul aprovizionarii si gestionarii lor, strategia care trebuie conturata in procesul asigurarii materiilor prime si materialelor, sistemele si tipurile de gestiune cele mai eficiente s.a.

Gama extrem de mare de resurse, ca si conditiile de asigurare si de folosire foarte diferite, sugereaza ca procesului de aprovizionare, pe fazele lui - planificare, programare, organizare, derulare, evidenta, urmarire, control, analiza, evaluare - ii este specific un volum amplu de munca. Ca urmare, desfasurarea acestuia cu operativitate si eficienta, in concordanta cu cerintele de consum din unitatea economica, necesita un 'sistem informational' simplu, cuprinzator, asezat pe baze informatice.

4.3. Indicatorii care definesc continutul planului de aprovizionare materiala

Prin planul de aprovizionare se contureaza politica globala in asigurarea bazei materiale sicu echipamente tehnice necesare unei unitati economice pentru o anumita perioada de timp, de regula un an; orizontul de timp poate fi si mai mare, caz in care, datele de evaluare a strategiei in aprovizionarea materiala au, de aceasta data, un caracter de previziune, de evolutie probabila.

Acestea reprezinta baza orientativa pentru delimitarea cadrului in care conducerea unitatii economice isi organizeaza intreaga activitate de aprovizionare. In definirea continutului planului si programelor de aprovizionare materiala se au in vedere 'obiectivele strategice' specifice acestui domeniu de activitate, ca si modalitatile de actiune care asigura indeplinirea lor.

'Obiectivul de baza' al strategiei in aprovizionare este: 'acoperirea (asigurarea) completa si complexa a cererilor de consum ale intreprinderii, cu resurse materiale de calitate, ritmic si la timp, in conditiile unei stricte corelatii a momentelor calendaristice de aducere a acestora cu cele la care se manifesta consumul lor, asigurate de la furnizori care practica preturi de vanzare avantajoase, prezinta grad ridicat de certitudine in livrari, care antreneaza pentru achizitie, transport si stocare un cost minim'.

Acestui 'obiectiv de baza' i se asociaza o serie de obiective derivate intre care retinem:

• formarea unor stocuri minim - necesare, care asigura o viteza accelerata a mijloacelor circulante aferente;
• mentinerea stocurilor efective in limitele maxime si minime estimate;
• protectia si conservarea rationala a resurselor materiale pe timpul depozitarii-stocarii
• asigurarea unui grad de certitudine ridicat in aprovizionarea materiala pe un orizont lung de timp.

Indeplinirea unor asemenea 'obiective' necesita punerea in valoare a urmatoarelor modalitati de actiune:

• elaborarea unor planuri si programe de aprovizionare fundamentate pe baza de documentatie tehnica si economica de executie a produselor, lucrarilor si prestatiilor;
• prospectarea pietei din amonte in vederea depistarii furnizorilor cu cele mai avantajoase conditii de livrare si testarea credibilitatii acestora;
• pregatirea judicioasa, in amanunt, a actiunilor de negociere in scopul obtinerii unor preturi avantajoase la achizitia resurselor materiale si echipamentelor tehnice, a rabaturilor comerciale, a bonificatiilor;
• preocuparea continua pentru organizarea si concretizarea cu preponderenta pe baza de contracte comerciale, a relatiilor de colaborare cu partenerii furnizori, incheiate pe un orizont cat mai lung de timp - aspect care asigura stabilitate in timp in aprovizionarea materiala;
• aplicarea unor modele economico-matematice exigente in dimensionarea stocurilor, a unor metode si tehnici eficiente si de utilitate practica pentru urmarirea si controlul dinamicii stocurilor;
• asigurarea unor conditii rationale de protectie-conservare a resurselor materiale pe timpul stocarii;
• aplicarea in procesele de aprovizionare-stocare a unui sistem informational simplu, operativ, cu sfera extinsa de cuprindere, informatizat s.a.

Pe aceasta baza strategica se trece la elaborarea planului si programelor de aprovizionare materiala a intreprinderilor.

Continutul final al planului de aprovizionare trebuie sa evidentieze o situatie reala, judicios dimensionata in ceea ce priveste volumul necesarului de consum, care se va corela ulterior cu strategia generala conturata de conducerea asigurarii materiale in raport cu tendintele si mutatiile ce se inregistreaza pe piata interna si internationala de materii prime. Ca urmare, strategia in aprovizionare se va afla continuu sub influenta modificarilor de ordin tehnic, tehnologic si organizatoric care au loc in unitatile economice, a celor legate de volumul si structura activitatilor specifice acestora, a rezultatelor cercetarii stiintifice care contribuie la imbunatatirea structurii materiale necesare, la extinderea folosirii de inlocuitori, a materialelor refolosibile, la reducereaconsumurilor specifice de resurse materiale si energetice si, nu in ultimul rand, a mutatiilor de pe piata de furnizare.

Toate aceste elemente prezentate mai sus evidentiaza faptul ca, prin strategia in aprovizionare, se urmareste ca permanent sa se asigure o 'stricta' corelare intre necesitatile de consum ale unitatilor economice cu potentialul, pe structura, de resurse materiale care poate fi asigurat; aceasta in scopul indeplinirii 'obiectivelor' de ansamblu ale activitatii unitatilor economice.

'Continutul' planului si programelor de aprovizionare a unitatilor economice se defineste prin mai multi 'indicatori specifici' care, in functie de natura lor economica, pot fi grupati pe doua categorii:

a. 'indicatori' care reflecta necesitatile (cererile) de consum de materii prime, materiale, combustibili, energie, lubrifianti, piese de schimb s.a., destinate realizarii activitatii de ansamblu a unitatii economice, in primul rand a celei de baza (fabricatia de produse, executarea de lucrari sau prestatia de servicii), in vederea indeplinirii obiectivelor strategice finale;

b. 'indicatori' care evidentiaza sursele si potentialul de acoperire cantitativa si structurala cu resurse materiale a necesitatilor de consum (de la pct.a).

Continutul si structura planului si programelor de aprovizionare materiala al unei unitati economice se prezinta in tabelul 4.3.

Tabelul nr. 4.3

4.4. Elaborarea planului si a programelor de aprovizionare materiala ale unitatilor economice

4.4.1. Metode de calcul al necesitatilor de materiale si echipamente tehnice

In procesul de elaborare a strategiei in domeniul aprovizionarii, o atentie deosebita se acorda determinarii 'necesarului' de resurse materiale destinate realizarii activitatii de baza (fabricatiei de produse, executarii de lucrari sau prestatii de servicii) -Npl. Cu acest prilej, se dimensioneaza, pe structura, cantitatile de resurse materiale si energetice de care trebuie sa dispuna sau care urmeaza sa si le asigure unitatea economica pentru realizarea, la parametrii stabiliti, a productiei fizice contractate sau destinate sa onoreze comenzile clientilor reali si potentiali. In calculele de fundamentare a necesitatilor (cererilor) de resurse materiale pentru consum (Npl) se folosesc mai multe metode, care, in practica economica de specialitate, imbraca forme concrete specifice fiecarei ramuri, subramuri, sector de activitate, grupe de produse sau de lucrari si prestatii. Metodologia de calcul este influentata si de natura resurselor materiale si energetice, de sursa de provenienta si forma de asigurare etc. Metodele cu caracter mai larg de aplicabilitate sunt: .

Metoda de calcul direct, care ia in calcul volumul fizic, pe structura, al productiei prevazute pentru fabricatie (Qp) si 'consumul specific standard' stabilit prin proiect, reteta de fabricatie etc. care, in practica, este cunoscut sub denumirea de norma de consum (Nc); calculul se realizeaza cu ajutorul relatiei:

Npl = Qp x Nc

a. metoda de calcul direct pe piesa,

b. metoda de calcul direct pe produs,

Metoda de calcul pe baza de analogie se foloseste pentru stabilirea necesarului de materiale pentru 'produsele noi', care nu au mai fost fabricate, dar urmeaza sa fie trecute in productia de serie, iar normele de consum specific din documentatie nu sunt inca definitivate. Calculul porneste de la consumurile specifice din documentatia produselor asemanatoare, fabricate anterior sau aflate in paralel in fabricatie curenta (Nca) si volumul estimat al productiei pentru produsul nou (Qpn); rezultatul se corecteaza cu un coeficient ( ) care exprima raportul (de greutate, marime, complexitate etc.) dintre principalele caracteristici ale produselor noi si ale celor analoage. Metoda de calcul pe baza de analogie conduce la determinarea unor necesitati de materiale mai mari sau mai mici decat cele reale, in functie de relativitatea gradului de exprimare a diferentelor intre produse de catre coeficientul de corectie. Din aceasta cauza, metoda respectiva se aplica foarte rar, in determinari globale ale necesarului de materiale sau in calculele de dinamica, de tendinta, pentru aprecierea pe o perioada mai lunga a evolutiei consumului de materiale.

Metoda indicelui global de consum la un milion de lei productie nominalizata se foloseste la stabilirea necesarului de materiale cand unitatea economica nu are 'nominalizata integral', la data elaborarii planului, productia marfa pe volumul si structura fizica prevazute pentru fabricatie. Metoda indicelui global de consum la un milion de lei productie nominalizata conduce insa la obtinerea unor rezultate de regula aproximative, deoarece 'se extrapoleaza' consumul de materiale aferent productiei fizice nominalizate asupra celei nenominalizate, fara o fundamentare riguroasa. 'Diferentele fizice' de volum si structura dintre cele doua categorii de produse, precum si deosebirile constructive, de tehnologie, de complexitate, de componenta materiala, nu pot asigura determinarea astfel a unui necesar real de materiale. Aceasta metoda poate fi utilizata in cazul unei structuri constante a productiei de la o perioada la alta, precum si atunci cand este necesara determinarea volumului de materiale pentru lucrari de constructii, de intretinere si reparatii sau pentru productia secundara a atelierelor intreprinderii.

Metoda coeficientilor dinamici, care are un pronuntat caracter statistic si presupune extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de baza si pentru anul urmator. Aceasta metoda de calcul a necesarului de materiale este limitata si conditionata in aplicare, de indeplinirea simultana a urmatoarelor conditii:

• mentinerea in perioada urmatoare a unei structuri constante a productiei in raport cu cea fabricata in anul de baza;
• cresterea in ritm si proportii relativ egale a fiecarei componente a structurii productiei (in anul urmator, ponderea fiecarui produs in volumul total al productiei trebuie sa fie aproximativ aceeasi cu cea realizata in anul de baza);
• determinarea nivelului (procentului) reducerii consumului in etapa urmatoare pentru fiecare material si produs, pe baza analizei dinamicii consumurilor specifice efective inregistrate pe anii anteriori, a influentei generate de noile conditii de productie prevazute pentru asigurare in perioada respectiva.

Metoda de calcul pe baza sortimentului tip este utilizata atunci cand se fabrica o gama sortimentala de produse foarte larga. In aceasta categorie se includ unitatile din industria textila, a confectiilor, a pielariei, din industria alimentara etc., care inregistreaza variatii mari de structura a productiei pentru fiecare produs, ca urmare a influentelor determinate de moda, de anotimp, specific zonal, comenzi neprevazute etc. Prin aceasta metoda, necesarul de materiale se determina in functie de volumul total de productie (Q) pentru o anumita grupa de produse luata in calcul (de exemplu: bocanci, pantofi, rochii, costume etc.) si norma de consum estimata care corespunde sortimentului tip ales (Ncst);

. Metoda de calcul al necesarului de materiale aferent productiei, prevazuta, a se obtine pe baza de sarja, se utilizeaza in industria siderurgica, cea chimica, a materialelor de constructii etc., deci in procesele de productie in care mai multe materiale participa 'simultan' si in proportii diferite la fabricarea unui produs corespunzator retetelor de fabricatie specifice.

4.4.2. Indicatorii de evaluare a resurselor - pe surse de provenienta - destinate acoperirii necesitatilor (cererilor) de consum ale intreprinderii

Asa cum s-a mentionat mai inainte, cea de a doua parte a planului si programelor de aprovizionare a unitatilor economice evidentiaza 'resursele' - pe surse de provenienta - care pot fi actionate pentru acoperirea necesitatilor de materiale prezentate mai sus. Aceste resurse, care sunt asigurabile din surse interne si din afara unitatii, se exprima prin 'stocul preliminat la inceputul anului de plan', 'alte resurse interne' si 'necesarul de aprovizionat'; si acesti indicatori se estimeaza, firesc, anticipat perioadei la care se refera si se adapteaza ulterior (inclusiv pe parcursul perioadei de gestiune) in functie de conditiile noi care apar in unitatea economica si in afara ei.

'Stocul preliminat de resurse materiale la inceputul perioadei de gestiune' (Spi), exprima cantitatea de materiale care se prevede sa existe la momentul respectiv in depozitele unitatii economice in scopul alimentarii consumului in primele zile ale acesteia. Este o marime probabila care se 'extrapoleaza' pornind de la stocul efectiv existent in depozitul unitatii economice (Sex), de la intrarile de materiale (I0) care se prevad a se mai inregistra in perioada curenta de pana la incheierea acesteia si de la consumurile certe sau/si probabile de resursa aferente aceleasi secvente de timp (C0

In cadrul surselor interne de acoperire a necesitatilor de materiale un loc important il ocupa si indicatorul 'alte resurse interne' ARi; in acest indicator se cuprind diferite categorii de resurse materiale care pot fi furnizate chiar de sectoarele proprii de activitate ale unitatii economice (sectii, ateliere etc.) rezultate din procesele tehnologice de prelucrare, din cele netehnologice, sub forma resturilor materiale care sunt reutilizabile in consumul intern (fasii, cupoane, capete nemultiple, span, uleiuri uzate s.a.). La acestea se adauga materialele si piesele refolosibile rezultabile din dezmembrari de mijloace fixe scoase din uz, din produse rebutate sau chiar materiale noi care se obtin in unitatea care le si foloseste. Indicatorul 'alte resurse interne' reprezinta o sursa eficienta,sigura de acoperire a necesitatilor de consum ale unitatilor economice. Estimarea cantitatilor de resurse reutilizabile in cadrul intreprinderii se face in cadrul programului de recuperari elaborat pe subunitatile furnizoare (sectie, atelier, sector de activitate etc.) cu esalonare pe secvente de timp ale perioadei de gestiune in care se obtin; datele se preiau in cadrul planului si programelor de aprovizionare fiind specificate la indicatorul alte resurse interne ARi.

Al treilea indicator, care reflecta expresia finala a resurselor de acoperire a necesitatilor de materiale ale unitatilor economice, este 'necesarul de aprovizionat' - Na; acest 'indicator' evidentiaza cantitatea de materii prime noi si materiale refolosibile, de combustibil si lubrifianti, de piese de schimb s.a. care trebuie asigurata de la furnizori, deci, din afara unitatii pentru acoperirea cererilor de consum ale intreprinderii, Necesarul de aprovizionat cu resurse materiale de la terti furnizori din tara sau de pe piata internationala (Na) exprima de fapt 'sursa principala' de acoperire a necesitatilor de consum ale unitatilor economice. Acest indicator, calculat astfel intr-o prima etapa, formeaza obiectul adaptarii 'in timp'. O prima actiune de acest gen se realizeaza la inceputul perioadei de gestiune; aceasta este determinata de necesitatea reflectarii in marimea indicatorului a eventualelor diferente ( Si) care rezulta din comparabilitatea stocului preliminat de la inceputul perioadei de gestiune cu cel real stabilit prin inventar (rezultatul actiunii este interpretat mai sus).

4.5. Sistemul Planificarii Cererilor de Materiale - MRP

Abordarea problematicii conducerii computerizate a aprovizionarii se poate realiza in contextul mai multor sisteme folosite in practica unitatilor economice. Aceste sisteme trateaza problematica acoperirii cererilor de consum in 'stricta corelatie' cu nivelul stocurilor care se constituie sau exista la un moment dat intr-o intreprindere, cu dimensiunea, pe structura, a consumurilor, esalonate in timp, si, respectiv, cu loturile economice 'de comandat' la anumite momente calendaristice. Intre Capitolul 4 Fundamentarea programului de aprovizionare a unitatilor economice sistemele care prezinta mai mare interes practic retinem pe cel al 'Planificarii Cererilor de Materiale' (MRP).

Sistemul MRP este descris de Jack Meredith in lucrarea 'The management operations'1. Semnificativ este faptul ca in planificarea cererilor de materiale este necesar un volum mare de informatii referitoare la activitatea de productie, de stabilire a consumurilor specifice (a normelor de consum) pe baza de documentatie tehnico-economica, de dimensionare a stocurilor pe criterii economice, de elaborare a programelor de recuperare a resurselor interne reutilizabile s.a. Componentele si fluxurile de informatii necesare planificarii cererilor de materiale, dupa sistemul MRP, se prezinta schematic in figura 4.1.

Figura 4.1

Din figura 4.1. rezulta ca un prim 'suport' de date de intrare in sistemul MRP il reprezinta 'fisierul planului de productie (FPP)'. Acesta va cuprinde productia contractata, cea care rezulta din comenzile ferme ale clientilor si cererea previzibila (probabila) de produse estimata prin prognoze pe baze statistice (planul general de productie se coreleaza cu capacitatea de productie). Documentatia de evidentiere a productiei cu desfacere certa (contracte si comenzi ferme emise de terti agenti de vanzari, intermediari comerciali sau direct de clientii utilizatori) cuprinde date care au in vedere cantitatile totale de produse, defalcate pe subperioade ale anului de plan, ca si termenele de livrare. Pe aceasta baza, se elaboreaza programele concrete de fabricatie. Pe masura ce se mai primesc comenzi ferme, acestea vor inlocui cererile estimate. Planul de productie anual va sta la baza determinarii necesitatilor de resurse materiale pentru perioada respectiva, iar programele de fabricatie vor servi la fundamentarea cererilor pe subperioade ale acesteia. Pentru sistem, important este faptul ca, in programele de fabricatie, pot interveni mutatii acceptate de conducerea firmei, determinate de situatii de exceptie (urgentarea sau amanarea fabricatiei unor comenzi de produse, includerea sau scoaterea din programele de fabricatie a unor cantitati de produse). Aceste mutatii genereaza automat modificari in programele de aprovizionare, in esalonarea calendaristica a comenzilor de aprovizionare cu materiale (fiind necesare noi asezari ale determinarilor anterioare).

Conceptia sistemului MRP este aplicabila industriilor prelucratoare, in constructii montaj si in sfera serviciilor. In primul sector de activitate aplicarea sistemului este mai dificila datorita complexitatii produselor, nivelelor multiple de executie a acestora, componentei extrem de variate a lor. Ceea ce este specific oricarui sistem se refera la conceptele comune utilizabile: estimari in fabricatie, in aprovizionare, fise de consum sau bonuri de materiale, timpi de conducere a proceselor, stocuri existente in depozite, nivelele loturilor de comandat etc. Sistemul presupune formarea stocului de siguranta numai la articolele critice (cele al caror furnizor prezinta un grad mare de incertitudine sau de risc) sau la cele la care cererea este necunoscuta. Acest stoc va indeplini functia care ii este specifica. In ceea ce priveste modul de stabilire a 'cantitatilor economice de comandat' in sistemul MRP, prin care se raspunde la intrebarea cat sa comanzi?, in special cand cererea este intermitenta, obiectivul general are in vedere echilibrarea comenzii sau a costurilor de lansare a acesteia cu cele de mentinere a stocului (de stocare). Un mod de actiune este de a determina, prin incercari, cantitatea optima de comandat care sa satisfaca programul cererilor si necesita cheltuieli cat mai mici; in acest sens se pot folosi modele economico-matematice, abordarea fiind insa laborioasa, necesitand folosirea calculatorului datorita volumului mare de munca si complexitatii calculelor. O alta cale este folosirea algoritmului Wagner-Whitin care presupune determinarea sistematica a marimii optime a lotului prin evaluarea tuturor cailor posibile de comanda care sa satisfaca programul esalonat al cererilor pentru consum. Neajunsul metodei este timpul de calcul mare, cand numarul alternativelor de comanda creste. Al treilea mod de abordare are in vedere compararea costurilor de lansare - achizitie a comenzilor cu cele de stocare pentru marimile de lot rezultate din cumularea cerintelor pe faze de timp de acoperire a acestora.

4.6. Bilanturile materiale

Elaborarea strategiei, a planurilor si programelor de aprovizionare este strans legata de fundamentarea acestora, de justificarea tehnica si economica a modului si gradului in care vor fi utilizate resursele materiale care se prevad a fi asigurate de unitatea economica intr-o anumita perioada de gestiune si pentru care urmeaza a fi antrenate fondurile financiare alocate. Un asemenea 'instrument' de fundamentare a utilizarii resurselor materiale, de control si urmarire a gospodaririi rationale a materiilor prime si materialelor il constituie 'bilanturile materiale'. Aceste instrumente cuprind, in esenta, cantitatile de materii prime si materiale care se prevad a fi introduse in procesele de productie, pe cele care se regasesc in produsele finite, precum si cantitatile, pe structura, a resurselor materiale refolosibile si a eventualelor pierderi. Ratiunea economica a elaborarii bilanturilor materiale si energetice este aceea de a pune la indemana specialistilor din unitatile economice un instrument eficient de elaborare a strategiei privind modul de folosire a unor asemenea resurse; utilitatea practica a intocmirii si a urmaririi modului in care se respecta bilanturile materiale consta in sensul ca acestea:

• asigura o fundamentare judicioasa a necesarului de materii prime si materiale, pornind de la productia fizica prevazuta pentru fabricatie, de la normele de consum specific si coeficientii de utilizare a materialelor stabiliti pe baza de documentatie tehnico-economica;
• permite identificarea tehnologiilor, reperelor si produselor la care materialele sunt utilizate neeficient; in consecinta, asigura suportul documentar in luarea masurilor care se impun, dupa caz, in proiectare si in fabricatie;
• ofera posibilitatea identificarii cantitatilor de materiale rezultabile din debitari, croiri, prelucrari care pot fi utilizate si valorificate ca atare sau prin prelucrari simple (atat ininteriorul unitatii, cat si prin vanzare la alte unitati); acest aspect asigura o crestere a gradului devalorificare a materiei prime si, prin aceasta, sporirea veniturilor intreprinderii;
• evita formarea de stocuri prea mari, generatoare de penalizari care afecteaza eficienta economica.

Intrebari

1. Definiti nomenclatorul de materiale si echipamente tehnice.

2. Care este continutul cartelei informative a materialului?

3. Precizati etapele elaborarii nomenclatorului de materiale si echipament tehnic necesare unei unitati economice intr-o perioada de gestiune definita.

4. Care sunt momentele de lucru specifice etapei de elaborare propriu-zisa a nomenclatorului de materiale?

5. Ce sisteme de indexare (codificare) se pot folosi in atribuirea codului pentru fiecare articol cuprins in nomenclator?

6. Cum se stabileste cifra de control?

7. Care sunt cerintele la care trebuie sa raspunda sistemul de coduri atribuite articolelor din nomenclator?

8. Care sunt cerintele la care trebuie sa raspunda un nomenclator de materiale pentru a fi considerat in mod real ca fiind un instrument util pentru toti utilizatorii informatiei tehnicoeconomice de continut?

9. Care este, in general, continutul cartelei informative a furnizorului de materiale si echipament tehnic?

10. Precizati "criteriile de clasificare" a resurselor materiale necesare unei unitati economice.

11. Cum se diferentiaza resursele materiale dupa efortul financiar antrenat la cumparare?

12. Definiti obiectivul de baza al strategiei in aprovizionare.

13. Care sunt obiectivele derivate care se au in vedere la definirea strategiei, a planului siprogramelor de aprovizionare materiala?

14. Prin ce modalitati de actiune se asigura indeplinirea obiectivelor care se au in vedere la elaborarea planului si programelor de aprovizionare?

15. Prezentati cele doua parti ale planului de aprovizionare separate prin natura continutului specific.

16. Care sunt indicatorii prin care se exprima necesitatile de consum ale intreprinderii?

17. Cum se prezinta relatiile de echilibru a planului de aprovizionare?

18. Care sunt metodele generale de calcul a necesarului de consum al intreprinderii de productie?

19. Aratati cum se calculeaza necesarul pentru consum, pe variante, cu ajutorul metodei directe.

20. Care sunt relatiile de calcul a necesarului de consum specifice metodei indicelui global de consum la un milion lei productie nominalizata?

21. Care sunt limitele si cand se foloseste, in general, metoda coeficientilor dinamici?

22. Care sunt etapele (momentele) de lucru specifice metodei necesarului global de sarja si in

cazul caror unitati de productie se foloseste?

23. Care este functia stocului la sfarsitul perioadei de gestiune?

24. Interpretati conditiile formarii ca atare a stocului la sfarsitul perioadei de gestiune.

25. De cine este dat necesarul total pentru consum?

26. Care sunt indicatorii care exprima resurse materiale din surse proprii (interne) ale unitatii de productie destinate acoperirii necesitatilor de consum ale acesteia?

27. Definiti stocul preliminat la inceputul perioadei de gestiune.

28. Aratati relatia de calcul si interpretati conditiile de formare a stocului preliminat la inceputul perioadei de gestiune.

29. Ce resurse materiale se prevad la indicatorul "Alte resurse interne" ale unitatii de productie?

30. Cum se calculeaza necesarul de aprovizionat de la terti furnizori, cand si cum se face

corectia acestuia?

31. Care sunt consecintele economice nefavorabile determinate de neefectuarea corectiei necesarului de aprovizionat la inceputul perioadei de gestiune in functie de raportul in care se afla stocul real evidentiat prin inventar si cel preliminat pentru momentul definit?

32. Care sunt componentele sistemului MRP de planificare a cererilor materiale ale unitatilor de productie?

33. Ce cuprinde fisierul plan si programe de fabricatie?

34. Care este continutul fisei de consum si la ce nivel prezinta acest document produsul de fabricat?

35. Prefigurati structura arbore a unui produs imaginar si diagrama de executie.

36. Elaborati un exemplu de program de asigurare a resurselor materiale si a componentelor

care participa la obtinerea unui produs imaginar (datele facultative le stabiliti personal).

37. Cum se prezinta orientativ un plan centralizator de aprovizionare a resurselor fundamentat

dupa principiul specific sistemului MRP?

38. Care sunt modalitatile posibile pentru definirea cantitatii economice de comandaaprovizionare

in contextul sistemului MRP? Prezentati un exemplu concret.

39. Ce reprezinta bilantul material?

40. Care este forma sintetica orientativa de prezentare a continutului bilantului material?

41. Cum se exprima utilitatea bilantului material?

42. Care sunt formele de prezentare a bilantului material?

Teste grila

1. Etapa de elaborare propriu-zisa a nomenclatorului de materiale presupune urmatoarele

momente de lucru:

a) intocmirea listei centralizatoare a tuturor resurselor materiale necesare intreprinderii de productie;

b) restructurarea si aranjarea articolelor de grupe, subgrupe, familii, clase etc.;

c) strangerea purtatorilor de informatii care servesc la definirea continutului nomenclatorului de materiale;

d) codificarea materialelor incluse in nomenclator;

e) nominalizarea furnizorilor pentru fiecare articol din nomenclator.

Precizati textul considerat neadevarat.

2. Resursele materiale necesare unei unitati economice de productie se diferentiaza dupa

urmatoarele criterii:

a) importanta pentru activitatea economica a intreprinderii;

b) aria consumului;

c) caracteristicile nevoilor de consum ale clientilor;

d) sursa de provenienta;

e) forma si stadiul tehnic de prezentare.

Precizati textul considerat neadevarat.

3. Resursele materiale necesare unei unitati de productie se diferentiaza dupa urmatoarele

criterii:

a) gradul de certitudine in asigurarea de pe piata;

b) posibilitatile de substituire;

c) operatiile tehnice de prelucrare pe care le necesita;

d) efortul financiar antrenat la cumparare si stocare;

e) forma de aprovizionare.

Precizati textul considerat neadevarat.

4. Obiectivele care se au in vedere la definirea continutului planului si programelor de aprovizionare materiala sunt:

a) formarea unor stocuri minim necesare, care asigura o viteza de rotatie accelerata a activelor circulante aferente;

b) acoperirea completa si complexa a cererilor de consum ale intreprinderii, cu resurse materiale de calitate;

c) elaborarea unor programe de aprovizionare fundamentate pe baza documentatiei tehnice si economice de executie a produselor;

d) asigurarea resurselor materiale de la furnizorii care practica preturi de vanzare avantajoase;

e) asigurarea unui grad de certitudine ridicat in aprovizionarea materiala pe termen lung.

Precizati textul considerat neadevarat.

5. Realizarea obiectivelor care se au in vedere la elaborarea planului de aprovizionare se asigura prin urmatoarele modalitati de actiune:

a) prospectarea pietei din amonte in vederea depistarii furnizorilor cu cele mai avantajoase conditii de livrare;

b) pregatirea minutioasa a actiunilor de negociere pentru a obtine preturi avantajoase la achizitia resurselor materiale;

c) mentinerea stocurilor efective in limitele estimate;

d) asigurarea unor conditii rationale de conservare a resurselor materiale pe timpul stocarii;

e) preocuparea continua pentru concretizarea relatiilor de colaborare cu furnizorii pe baza de contracte incheiate preponderent pe termen lung de timp.