ORGANIZATII LUCRATIVE IN ECONOMIA CUNOASTERII

1 Despre teoria firmei si faliment

1.1. Teoria firmei

Pe parcursul a peste doua secole de teorie economica, incepand cu The Wealth of Nations a lui Adam Smith, pana in prezent economistii nu au reusit sa raspunda complet si concis la intrebarea "Care este modelul optim/ideal de organizare a unei afaceri?". Evident, asociat acestei intrebari, se impune a formula intrebarea "Care este tipul de management ce conduce la performanta?"; altfel spus, care sunt principiile/regulile/procedurile ce trebuie sa fie aplicate de catre proprietari/manageri pentru a fi siguri ca "investitia" lor intr-o firma sau companie va fi una de succes?

In literatura economica intalnim un numar mare de abordari explicite sau implicite pe marginea subiectului invocat, dar nu s-a conturat inca un punct de vedere comun privind trasaturile de definesc un tip ideal sau optim de firma; de fapt, data fiind diversitatea extrem de mare sub care regasim firma in economia reala - ca sectoare de localizare, ca obiect de activitate sau ca dimensiune - este extrem de dificil de-a "acoperi" printr-un singur model abstract de firma o realitate atat de diversa. Iar daca aceasta realitate diversa nu poate fi simplificata intr-atat incat sa fie inclusa intr-un singur model teoretic, atunci, dupa cum afirma Lipsey, economistii ar avea nevoie de zeci de teorii diferite sau chiar de " o teorie pentru fiecare tip de firma", situatie in care, poate, s-ar ajunge la un anume consens pe acest subiect.

Atunci cand firma/compania ajunge intr-un anumit impas, cand pozitia ei pe piata este amenintata, cand diversi parteneri devin creditori neplatiti, societatea si comunitatea percep ca acea firma urmeaza un trend descendent in afaceri, acest trend descendent poate continua pana cand firma ajunge la faliment, ceea ce inseamna consecinte negative pentru proprietari, salariati, banci si alte grupuri de interes.

Amintim ca ceea ce numim firma insumeaza doua componente aflate intr-o interdependenta profunda:

- componenta umana, respectiv managerii si salariatii executanti;

- componenta materiala, respectiv intreaga infrastructura de care dispune ea.

Axul la care s-au raportat cercetatorii in teoria firmei nu a fost intotdeauna median intre cele doua componente; in plus, firma reala (cresterea si dezvoltarea ei, productia si pretul obtinut, finantarea, formele juridice de constituire, managementul aplicat etc.) va ramane dependenta de elemente exterioare ei:

- piata pe care activeaza;

- tipul de concurenta cu care se confrunta;

- ramura economica in care se localizeaza;

- sectorul economic;

- conjunctura economica (evolutia ciclica);

- economia nationala si politica publica.

In teoria economica s-a facut treptat demarcarea intre comportamentul activ, avand la baza strategii agresive, de veritabil "razboi" fata de alti "actori" economici, si comportamentul pasiv manifestat de firma . Referindu-se la firma industriala, Hay si Morris trateaza patru grupe de probleme

- structura (costuri, concentrare, diferentiere produse si bariere de intrare);

- obiective (maximizare profit - alternative);

- conducerea curenta (stabilire preturi, marketing, finantare, investitii, cercetare-dezvoltare si fuziuni);

- performanta (profitabilitate, eficienta, crestere si bunastare).

Plecand de la premisa comportamentului activ manifestat de firma, Hay si Morris introduc noi fapte in analiza pentru a defini firma in economia industriala; "primul este acela ca firmele nu pot sa aiba ele insele obiective. Numai oamenii pot avea obiective". "In orice mare organizatie trebuie sa existe, inainte de toate - spune Galbraith - un foarte bine dezvoltat sens al scopului comun". Similar, au fost necesare reevaluarea si redefinirea rolului factorului uman in atingerea obiectivelor organizationale. ". Odata ce au aparut semne ale unei expansiuni economice considerabile - spune Robbins - este aproape cert ca va urma o scadere brusca si o depresiune"; nu putem prezice cand va surveni depresiunea si cat va dura, aceasta fiind functie de "cum vor actiona vointele umane dupa aparitia respectivelor semne".

Dupa Marea Depresiune, directiile de analiza in teoria firmei s-au multiplicat. Unele opinii mai putin ortodoxe au fost initial ignorate, precum conceptia lui Ronald H. Coase privind natura firmei. El propune - dupa expresia sa - o teorie realista si novativa vizand solutionarea contradictiei aparente dintre alocarea resurselor prin mecanismul preturilor si rolul antreprenorului intr-o economie concurentiala. Cea mai remarcabila contributie a lui Coase, prin lucrarea Natura firmei, rezida in introducerea explicita in analiza economica a conceptului de costuri de tranzactionare (costurile de organizare a unei anumite activitati difera de la o firma la alta, deci o firma apare si ramane in afaceri in conditiile in care costurile sale operationale, pentru a obtine rezultatul propus, sunt inferioare costurilor similare din cadrul altor firme si celor aferente unor tranzactii de piata, pentru a obtine acelasi rezultat). Conceptia lui Coase se concentreaza indeosebi in a explica contextual aparitia unei firme in afaceri, dar ea nu ignora rolul managementului - ce induce costuri operationale diferite de la o firma la alta - pentru a explica evolutia firmei in afaceri pe un orizont de timp.

Conceptia holonica asupra firmei, adica firma holonica, este probabil cea mai recenta si argumentata contributie adusa in teoria firmei. Trei autori (McHugh, Merli si Wheeler III) dezvolta aceasta conceptie in lucrarea: Beyond Business Process Reengineering - Towards the Holonic Enterprise (1995) . In esenta, doua sau mai multe companii se pot integra intr-o retea (sistem) holonica plecand de la cerintele impuse de clientii comuni si de la ceea ce fiecare produce perfect.

In ceea ce priveste situatia unei firme existente pe piata la un moment dat, cat insa si in cazul unei firme nou infiintate, atunci cand situatia ei economico-financiara se indeparteaza foarte mult de modelul optim de evolutie, subintelegem ca, de fapt, acea firma se apropie treptat de zona falimentului; evident, este vorba de evolutia firmei pe parcursul a n ani, deci pentru un anumit interval de timp, in sensul ca este posibil ca ea sa incheie unul/doua exercitii financiare cu pierderi si totusi ea sa nu ajunga in situatia de faliment. Prin urmare, se autoimpun cateva intrebari atunci cand discutam despre teoria firmei si falimentul asociat: Care ar fi ritmul normal de crestere si consolidare a unei afaceri?; Care ar fi modelul general de evolutie a unei firme?; Exista numai un trend ascendent in evolutia unei afaceri sau dimpotriva?; Marile corporatii inregistreaza perioade de declin in evolutia afacerilor sau nu?.

Figura nr. 1. - Evolutia "fragmentata" a afacerilor unei firme in economia reala

In figura .1. sugeram o schita la un model general de evolutie a unei firme pentru un numar de n ani, model din care rezulta ca trendul pe care il urmeaza afacerile in economia reala este unul de tip ciclic su nu unul de tip liniar ascendent

Din cele sugerate in figura anterioara, deducem ca, in mod obiectiv, in evolutia afacerilor unei firme vor surveni si perioade de declin, dupa o perioada de succes; acest aspect trebuie avut in vedere si gestionat de catre manager/decident prin masuri si strategii adecvate.

1.2. Institutia falimentului

In general, falimentul este definit ca o stare de insolvabilitate, de imposibilitate de plata la un moment dat a unei firme (debitor), stare confirmata oficial. Unii autori definesc falimentul ca fiind "o stare de insolvabilitate a unei persoane fizice sau juridice recunoscuta ca atare de un organ judecatoresc" . "Daca o firma nu poate sa faca platile pe care ea le datoreaza, ea este falimentara. Creditorii acesteia (adica furnizorii de materiale neplatiti, muncitorii neplatiti, proprietarii si detinatorii de obligatiuni) au dreptul sa forteze firma sa-si vanda unele dintre activele ei sau chiar toate pentru a-si plati debitele."

Orice aprecieri pe marginea acestui subiect se pot aduce din doua perspective diferite: perspectiva juridica si perspectiva economica.

Reglementarea juridica a falimentului intr-o tara sau alta este dependenta de apartenenta ei la un anumit sistem de drept:

Sistemul de drept anglo-saxon (Anglia, SUA etc.), unde practica moderna arata ca principial se vizeaza protectia firmei aflata in dificultate la un moment dat, fata de intentiile exprimate direct sau nu de creditori (se pleaca de la premisa ca firma in evolutia ei ciclica in viata poate traversa si momente de criza, nefiind recomandata "fortarea" ei prin lege de a dispare ca entitate socio-economica). In aceste tari regasim acreditata ideea ca falimentul este doar un moment in ciclul de viata al firmei si, deci, ramane o solutie marginala specifica de activare a mecanismului economiei de piata.

Sistemul de drept latin (Franta, Romania, Italia, Portugalia, Spania, Belgia etc.), unde exigenta legiuitorului in reglementarea institutiei falimentului prin legea scrisa difera de la o tara la alta (inclusiv premisele economice de la care se pleaca). Oricum, in tratarea falimentului prin legea scrisa (parte complexa a sistemului juridic de ansamblu), credem ca trebuie sa se plece de la premisa economica ca societatea in ansamblul ei este interesata in existenta firmei ca centru de stabilitate pe termen lung, chiar daca afacerile ei evolueaza ciclic si nu liniar ascendent. Altfel spus, prin lege firma trebuie protejata in cea mai mare masura, atata timp cat intentiile si dorintele/obiectivele decidentului superior aflat in varful piramidei - vizam acum Consiliul de Administratie, Comitetul director, seful CEO, alti reprezentanti din top management - sunt si raman oneste si se identifica cu optiunea/obiectivele salariatilor, cu optiunea altor grupuri de interes si cu cea a societatii in ansamblu.

Prin legea scrisa, in derularea procedurii de faliment, se reglementeaza doua momente/institutii distincte:

- moratoriu (cand se dispune de catre instanta o suspendare pe termen scurt a executarii silite);

- concordat (cand creditorii se pun de acord in renuntarea la cererile lor initiale iar instanta anuleaza procedura declansata).

Putem spune ca ambele institutii vizeaza protectia firmei aflata in dificultate si echivaleaza esentialmente cu concesii speciale facute firmei aflate in faza de declin a ciclului propriu in afaceri, urmand ca dupa redresare si pe parcursul fazei de consolidare aceasta sa-si onoreze toate obligatiile fata de creditori. Totodata, suntem de parere ca analiza falimentului, atat perspectiva juridica a ambelor sisteme de drept cat si perspectiva economica, ar trebui sa trateze diferit cele doua situatii posibile:

situatiile pe care le putem numi subiective de atingere a falimentului (exemple: fraude, situatii de tipul bancrutei etc.);

situatiile pe care le putem numi obiective de atingere a falimentului (intentiile sunt oneste dar factorii obiectivi imping firma spre faliment).

In economia romaneasca institutia falimentului a fost reglementata prin Legea nr. 64/1995, prin aceasta asigurandu-se suficienta protectie firmei aflata in dificultate; dupa diverse completari/modificari, aceasta institutie este reglementata prin legea privind procedura insolventei din anul 2006, act normativ ce este in general mai sever cu privire la introducerea cererii creditorilor si gestionarea averii debitorului pe parcursul executarii procedurii de faliment. In prezent, in economia romaneasca a ramas instituita procedura insolventei, prin aceasta desemnandu-se starea unui debitor aflat in insuficienta fondurilor banesti pentru plata datoriilor exigibile, mai mari de 30 de zile de la scadenta; ea se aplica tuturor "actorilor" economici, persoane juridice sau fizice, oricare ar fi denumirea sub care opereaza (societati comerciale, societati cooperative, organizatii cooperatiste, societati agricole, grupuri de interes economic, alte persoane juridice de drept privat).

Din perspectiva economica, teoria falimentului se concentreaza indeosebi asupra situatiilor din cea de-a doua grupa, respectiv situatiile in care conjunctura economica si conditiile de piata "imping" firma inspre zona falimentului. In esenta, putem considera ca top managementul unei firme se confrunta in mod curent cu doua grupe de cauze majore ce pot determina falimentul, anume:

cauze ce deriva din inrautatirea situatiei financiar-contabile pe parcursul a unu sau mai multe exercitii financiare, in esenta fiind vorba de costuri de operare mai mari decat veniturile obtinute;

cauze ce deriva din gestionarea prudenta sau nu a cash-flow-ului curent al companiei, ceea ce inseamna obligatii de plata mai mari decat incasarile curente (fluxul de plati si incasari lunare).

Sintetizat grafic, cauzele ce pot determina aparitia falimentului unei firme si iesirea ei de pe piata se prezinta astfel:

Figura 2 Cauzele ce pot determina aparitia falimentului unei firme

Pentru situatii de tipul invocat, teoria economica a analizat si in buna masura a si reusit sa ofere instrumente/modele de estimare cat mai corecta a riscului de faliment al unei intreprinderi; intre astfel de modele amintim Modelul Z, al profesorului Altman, Modelul Conan Holder, Metoda scorurilor aplicata de bancile comerciale etc.

2 Denumiri si sintagme utilizate

Intre diverse sintagme sub care intalnim in economia mondiala, in diverse tari, organizatia de tip lucrativ amintim urmatoarele:

1. Notiunea de firma intalnita indeosebi in tarile de drept anglo-saxon (SUA, Anglia etc.), prin aceasta desemnand o afacere de dimensiuni medii sau mici localizata indeosebi in domeniul serviciilor; din perspectiva prezentei lucrari utilizam notiunea de firma ca una generica pentru intreprindere, companie, societate comerciala sau alt tip de "actor" economic.

2. Notiunea de intreprindere, notiune care este probabil intre primele ce desemneaza in economie acel tip de organizatie ce este constituita pe criteriul profitului si care urmeaza sa combine factorii de productie (munca, pamantul si capitalul - conform conceptiei de inceput in teoria economica) pe criterii de eficienta si profitabilitate. Intreprinderea se intalneste si in prezent in diverse tari, dupa cum statueaza legislatia in dreptul comercial, prin aceasta sintagma desemnandu-se indeosebi firmele/organizatiile de afaceri din domeniul productiei(in industria auto, petrochimie, minerit, transporturi etc.); totusi, aceeasi denumire generica o putem regasi si in cadrul unor entitati din domeniul serviciilor.

In limba engleza si/sau in tarile ce apartin de Common Law sintagma de enterprise defineste o entitate capabila sa raspunda la cerintele pietei prin inovare, deci o entitate care are anumite abilitati, un anumit know-how acumulat in timp; acelasi context a consacrat si notiunea de free enterprise, cu referire la o economie capitalista functionala, in care primeaza libera initiativa si este protejata proprietatea privata.

In limba romana s-a impus abrevierea IMM-uri (Intreprinderi Mici si Mijlocii), desi legea in materie, respectiv Codul comercial roman de la 1887 consacra explicit sintagma de societati comerciale; in fond este vorba de aceeasi entitate socio-economica, anume "actorul" economic ce primeaza ca pondere si influenta in economia nationala; echivalentul in limba engleza pentru IMM-uri este cel de small business si/sau SME( Small and Medium Enterprises).Conform legislatiei actuale, o companie/firma romaneasca intra in categoria IMM-urilor daca are cifra de afaceri sub 50 milioane Euro si valoarea activelor sub 43 milioane Euro, clasificarea pe tipuri fiind data de numarul de salariati si cifra de afaceri:

microintreprinderi, cele care au pana la 9 salariati si realizeaza o cifra de afaceri de pana la 2 milioane Euro;

intreprinderi mici, cele care au intre 10 si 49 de salariati si realizeaza o cifra de afaceri de pana la 10 milioane Euro;

intreprinderi mijlocii, cele care au intre 50 si 249 salariati si realizeaza o cifra de afaceri de pana la 50 milioane Euro.

Notiunea de societate comerciala este specifica indeosebi tarilor de drept latin(Romania, Italia, Franta, Belgia, Spania, Portugalia etc.) si presupune asocierea de persoane sau/si capitaluri pentru a forma o entitate economica de tip lucrativ.

Trebuie sa mai amintim ca in practica (ca si-n teorie, de altfel) se intalneste frecvent categoria de societate mixta. Aceasta notiune acopera doua sensuri:

de societate mixta constituita cu capital particular si public (al statului), in proportii diferite;

de societate mixta cu participare straina de capital (cand partenerii sunt din tari diferite).

In economia romaneasca, conform Legii 31/1990, cu modificarile ulterioare, s-au instituit cinci forme juridice de structuri societare, fiecare prezentand avantaje/dezavantaje pentru orice intreprinzator lansat in afaceri:

societate in nume colectiv (SNC);

societate in comandita simpla (SCS);

societate in comandita pe actiuni (SCA);

societate pe actiuni (SA);

societate cu raspundere limitata (SRL).

4. Notiunea de companie(company) desemneaza acea entitate economica constituita prin asocierea de capitaluri intre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice; ea poate lua forma in continut de societate pe actiuni sau societate cu raspundere limitata etc. Important este sa retinem ca sub raport tehnic, o companie este o persoana juridica, care are o identitate legala separata de cea a membrilor ce au infiintat-o; scopul ei este o activitate comerciala de tip business.

5. Notiunea de corporatie (corporation) prin care intelegem o firma/companie de dimensiuni mai mari, actionand in unul sau mai multe domenii de activitate; uzual ea activeaza nu numai pe piata interna a unei tari ci si pe diverse piete externe prin diverse forme de penetrare, de internationalizare a afacerii; sub raport juridic, corporatia ia forma unei societati pe actiuni, cel mai adesea membri fiind alte persoane juridice/fizice. Apreciem ca, prin antiteza cu alti "actori" economici, corporatia este definita de dimensiunea ei si de gradul ei de internationalizare, inclusiv tendinta de a opera pe piata globala.

6. Notiunea de holding company, ca tip aparte de societate comerciala/companie care a acumulat in mod legal un procent important din actiunile altor companii, prin aceasta controland sau influentand activitatea curenta a firmelor incluse in holding; in mod obisnuit, compania holding nu produce ea insasi bunuri sau servicii pe care sa le vanda pe piata, structura ei de management rezumandu-se la controlul asupra participatiilor financiare asupra firmelor din holding. Exercitarea dreptului de influenta prin pachetul de actiuni detinut permite holding-ului sa impuna strategia si politica comerciala pentru firmele componente, mai ales pe chestiuni financiare si de comercializare a produselor realizate. In Anglia si SUA societatile controlate de holding se numesc "subsidiaries". Principalele tipuri de holding intalnite in economia reala sunt holdingul industrial, holdingul financiar, holdingul bancar etc.

In conexiune directa cu holding company in literatura de management se vehiculeaza frecvent sintagme precum parent company, personal holding company etc. ; unele dintre aceste notiuni se expliciteaza in continuare.

7. Societatea mama (parent company) desemneaza o firma de tip holding infiintata prin cumpararea/preluarea pachetelor majoritare de actiuni de la alte companii mai mici; firma -mama detine, in mod obisnuit, un pachet de actiuni suficient de mare pentru a impune board of directors in companiile din componenta sa, prin aceasta influentandu-i managementul strategic.

8. Societatea fiica (subsidiary) are pachetul majoritar de actiuni controlat de o companie strategica (mama), relatia intre cele doua entitati fiind predominant de natura financiara; in mod obisnuit, firma fiica pastreaza totusi un "camp" de manevra suficient de larg in managementul zilnic, putand concepe strategii proprii de resurse umane, de distributie etc.

9. Compania transnationala (TNC - transnational company) este organizata ca o societate pe actiuni, de regula o companie mai mare de tip corporation, avand sediul central intr-o tara si un numar de filiale in strainatate; opereaza indeosebi in activitati de export si conexe, in productie, IT, care necesita investitii directe in strainatate; multi autori considera ca sunt sinonime sintagmele de companie transnationala si companie multinationala, anumite diferente intre ele fiind doar formale; exista si opinia ca o TNC rezulta ca o fuziune dintre doua sau mai multe companii din tari diferite, ce decid sa constituie o noua entitate.

10. Compania multinationala (MNC - multinational company), societate pe actiuni, de tip corporation, activeaza in mai multe tari, realizeaza o pondere mare din cifra anuala de afaceri in strainatate si recurge la investitii directe majore in strainatate; frecvent, proprietarii semnificativi ce controleaza o MNC provin din tari diferite, ceea ce va induce un caracter multicultural in managementul si viziunea acestei entitati economice; distinctiv pentru acest tip de "actor" economic este faptul ca MNC gandeste si actioneaza prin prisma postulatului ca intreaga economie globala sau o parte semnificativa a ei constituie insasi piata ei de referinta.

11. Compania globala (global company), societate pe actiuni, de tip corporation, companie ce opereaza in industrii/activitati devenite globale, precum petrol, energie, telecomunicatii, finante etc.; in fapt, o companie globala se va regasi sub forma unei TNC sau MNC in contextul in care gradul ei de internationalizare este dus la extrem, respectiv capitalul ei este multicultural, o pondere majora din cifra de afaceri provine din strainatate etc.

Diversi analisti, precum Peter Drucker, Alvin Toffler, Kenichi Ohmae sugereaza faptul ca granitele nationale ale afacerilor din lumea intreaga au disparut, iar entitatile de tip MNC sau TNC, ce realizeaza uneori cifre de afaceri de 50-100 miliarde USD au reusit sa "acapareze" puteri mai mari decat reveneau statului traditional. Sub influenta procesului de globalizare, proces generat de factori politic si tehnici in egala masura, "actorii" economice de diverse tipuri sunt obligati sa gandeasca global, sa isi reduca costurile de operare si sa recurga la solutii impuse de revolutia cunoasterii, solutii precum networking-ul , clusterele si e-business.

12. Firma de tip joint venture este o societate comerciala, de tip companie, care sub raport juridic se constituie ca societate pe actiuni, societate cu raspundere limitata sau partnership; esential pentru aceasta entitate este faptul ca partenerii avanseaza capitalul social ca un capital de risc, cel mai adesea capitalul provenind din tari diferite. In mod tipic afacerile joint venture le vom regasi in industria petrolului si a gazelor naturale, unde circa ¾ din astfel de asocieri au un caracter international, in cadrul carora partenerii isi propun sa partajeze echitabil riscurile si managementul noii entitati create.

Evident, aspectele invocate pana acum cu privire la diverse notiuni/sintagme folosite pentru a desemna entitatile economice un doar un caracter orientativ; in raport de specificul dreptului comercial dintr-o tara sau alta, constatam ca legiuitorul s-a straduit sa consacre prin legea in materie forme cat mai flexibile de organizare a proprietatii la nivel microeconomic, prin aceasta favorizand antreprenoriatul si managementul aplicat in diverse contexte culturale.

Exemplificativ, intrucat situatia din tarile de drept latin (Franta, Italia, Belgia, Portugalia etc.) este in buna masura comparabila cu cea din Romania, amintim in continuare principalele forme de structurare a proprietatii in tarile de drept anglo-saxon, in speta SUA si Anglia:

(a) In SUA, formele juridice de organizare ale proprietatii sunt urmatoarele (Haitani, 1986; Samuelson, 1995):

Sole Proprietorship (firma cu asociat unic, de tip familial) care se caracterizeaza prin: formalitati minore de infiintare, orice suma de bani drept capital, veniturile sunt integral ale proprietarului, raspunderea este nelimitata etc., este o forma juridica de tip unincorporated.

Partnership (asociatia sau parteneriatul dintre doua sau mai multe persoane) este practic o "societate comerciala" formata de doua sau mai multe persoane, dintre care cel putin una este asociat principal, care raspunde nelimitat pentru datoriile angajate de societate; uzual, partnership-ul este de tip limited (Ltd). Caracteristicile de baza ale acestei forme juridice sunt un cost/capital scazut la infiintare, raspunderea nelimitata pentru unii parteneri, capitalul divizat in actiuni sau "parti sociale" etc..

The Corporation (corporatia), este forma juridica de baza in economia SUA si se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte: procedura mai complexa de infiintare, capitalul divizat in actiuni, raspunderea limitata a proprietarilor la valoarea fondurilor subscrise, existenta mai lunga in timp, recurgerea la un management profesionalizat, transferul permanent de actiuni intre diverse grupuri de persoane etc. Comparativ cu legislatia romaneasca, corporatia este comparabila ca trasaturi cu societatea pe actiuni(SA). Acest "actor" economic se constituie de catre investitori individuali, alaturi de participarea unor persoane juridice de tipul fondurilor financiare, alte institutii, inclusiv statul; membrii proprietari pot desemna anual board-ul de conducere si CEO(Chief Executive Officer).

Joint-Stock Company este comparabila ca trasaturi cu forma de corporation, dar difera de aceasta in primul rand prin faptul ca aportul de capital se aduce sub forma unor "pachete de actiuni", asocierea avand un caracter anonim; in cazul acestei entitati, se separa inca de la constituire proprietatea de managementul aplicat (ownership and management).

(b) In Anglia formele juridice de constituire a proprietatii sunt comparabile cu cele din SUA, insa sunt necesare unele distinctii prealabile

Public Limited Companies, care ofera actiunile spre vanzare publica, deci au un caracter deschis si pot fi cu capital de stat, particular sau mixte; se constituie prin asocierea a cel putin doua persoane; in acest caz legea reglementeaza expres aportul in natura, minimul de capital varsat la subscriere, alegerea administratorilor, documentele contabile etc.; aceasta forma juridica de companie adauga sigla PLC sau Plc la denumire.

Private Companies, care nu ofera actiunile spre vanzare publica, nu le transfera si au un caracter inchis; adauga la denumire Limited sau Ltd atunci cand sunt cu raspundere limitata; in acest caz actiunile sale nu se coteaza la bursa, nu se fac subscriptii publice, sunt restrictii mai mici privind aportul de capital, relatiile cu administratorii, documentele contabile etc.

Conform Legii societatilor comerciale din Regatul Unit al Marii Britanii (Companies Act, 1985), cele cinci tipuri de societati comerciale sunt:

public company limited by shares, care este o societate publica pe actiuni cu raspundere limitata, similara cu SA din dreptul comercial romanesc si cu corporation din dreptul comercial american; ea adauga la denumire Plc sau Inc. , dupa caz.

private company limited by shares , este o societate privata pe actiuni cu raspundere limitata, ce corespunde aproximativ cu SRL din Romania; totusi, ea se apropie si de caracteristicile unei fundatii/asociatii, dupa caz.

private unlimited company having a share capital, este o societate privata cu capital social si raspundere nelimitata, forma ce prezinta unele trasaturi comparabile cu SNC din dreptul nostru comercial (PUCHSC).

private unlimited company not having a share capital, este o societate privata fara capital social si avand raspundere nelimitata, forma de asemenea similara cu SNC din Romania (PUCNHSC); ea se apropie, ca trasaturi, de o fundatie/asociatie, dupa caz.

private company limited by guarantee and without share capital , este o societate privata fara capital social si cu raspundere limitata la o garantie, forma juridica inexistenta in legislatia noastra sau in dreptul comercial american, fiind vorba, mai degraba de o asociatie/fundatie, dupa caz.

Drept concluzii la cele aratate, rezulta ca exista unele diferente formale intre maniera de consacrare prin legislatia dintr-o tara sau alta a celor cinci forme de structuri societare. Totusi, in continut este posibila o comparatie intre tari a formelor de structuri societare legiferate in dreptul comercial, ceea ce inseamna , in fapt, o comparatie a formelor juridice de constituire a proprietatii (comparatie la care ne oprim la finele urmatorului paragraf); o comparatie de acest tip intalnim in Wikipedia, Types of Companies.

3 Situatia din Romania. Definirea societatilor comerciale

In definirea si problematica societatilor comerciale, ca entitate specifica, s-au formulat in timp opinii diferite; aceste opinii au evoluat, s-au completat plecand de la doctrina juridica si aplicarea in practica. In esenta, natura contractuala bazata pe asocierea libera a membrilor societatilor comerciale se pastreaza inca din anii 1700-1800 i.e.n. si pana in prezent . Imaginea completa a ceea ce numim astazi "societatea comerciala", apare ca o completare a elementelor mentionate (natura contractuala si asocierea libera) cu elemente noi privind:

- savarsirea unor acte de comert, ca obiect de activitate;

- realizarea de beneficii in urma asocierii (dividende);

- aducerea de catre asociati a unui aport in bani sau bunuri;

- completarea naturii contractuale si comerciale printr-o natura de tip institutional;

- functionarea acestei structuri socio-economice intr-un cadru stabilit de lege.

Fata de conceptul de "intreprindere", cel de "societate comerciala" are o sfera mai larga de includere si, in plus, forme mai diverse de structurare in economia reala. Prin urmare, credem ca notiunea de societate comerciala defineste o entitate de natura contractuala specifica, constituita in limita legii, prin vointa si cu aportul asociatilor pentru a desfasura acte de comert din care sa obtina profit.

Treptat, in economia romaneasca societatile comerciale au devenit "actorii" economici principali, comparativ cu alte forme de structurare a proprietatii la nivel microeconomic; statutul privilegiat al acestui tip de firma s-a consolidat pe masura ce a crescut ponderea sectorului particular in realizarea GDP-ului anual; totodata rolul invocat deriva din urmatoarele functii sau atribute ce revin societatilor comerciale:

• functia de organizare a unei structuri proprii (organe de conducere, de control, sucursale, filiale etc.), care urmeaza sa combine factorii de productie pe criterii de eficienta;
• functia de antrenare a unui management specific (organigrama societatilor comerciale, puterea de decizie a diferitelor nivele ierarhice, control riguros din partea asociatilor, autoritatea conferita factorilor de decizie, contractul de management etc.);
• functia de concentrare a capitalului, atat la constituire cat si pe parcursul functionarii (lansarea de actiuni si obligatiuni);
• functia de reevaluare a activelor fixe si circulante, in conditii de inflatie, pentru stabilirea pretului de piata al firmei etc. (cel putin pentru societatile de capitaluri);
• functia de garantare a drepturilor pe care le au creditorii, prin insusi capitalul social al societatii;
• functia de potentare a intereselor asociatilor, prin nelimitarea dividendelor, ceea ce contribuie la activarea mediului concurential;
• functia lucrativa (realizarea de profit), care genereaza mediu concurential si constituie un obiectiv de baza al oricarei afaceri.

In calitate de persoana juridica (subiect de drept), societatile comerciale intra in raporturi juridice cu alte subiecte de drept, pentru a exercita drepturi si a-si asuma obligatii in nume propriu; pentru a deveni subiect de drept si a angaja raporturi juridice, o societate comerciala trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa dispuna de o structura si o organizare de sine statatoare (organe de conducere, de control, mod de organizare etc.);

sa dispuna de un patrimoniu propriu (capitalul social total, initial si cel realizat ulterior);

sa adopte o denumire, prin statut sau actul de constituire;

sa dispuna de un sediu (cel central inscris in statut, care determina si nationalitatea, la care se adauga sucursale, filiale etc.);

sa beneficieze de o nationalitate (prin care se raporteaza la un sistem de drept).

Clasificarea societatilor comerciale, implicit formele de functionare sub care se regasesc in economia reala, se poate face dupa mai multe criterii: obiectul de activitate, intinderea raspunderii, modul de impartire a capitalului intre asociati etc. Cel mai important criteriu de clasificare consideram a fi natura asocierii, dupa care intalnim:

- societati de persoane;

- societati de capitaluri.

Pe baza acestui criteriu (corelat cu intinderea raspunderii, modul de impartire a capitalului intre asociati, calitatea de a emite sau nu titluri de valoare) delimitam cele cinci forme principale de existenta a societatilor comerciale in economia mondiala, in momentul de fata:

- societatea in nume colectiv (SNC);

- societatea in comandita simpla (SCS);

- societatea in comandita pe actiuni(SCA);

- societatea pe actiuni(SA);

- societatea cu raspundere limitata (SRL).

Primele doua tipuri sunt societati de persoane (in care elementul personal primeaza), urmatoarele doua sunt societati de capitaluri (in care primeaza capitalul adus ca aport), iar societatea cu raspundere limitata are o pozitie intermediara, preluand din avantajele statuate de ambele structuri societare. Sintetizat grafic, pozitia societatilor comerciale una fata de cealalta, asa cum stabileste legislatia romana, se prezinta astfel:

Figura Pozitia societatilor comerciale

Putem sintetiza principalele elemente caracteristice ce diferentiaza cele cinci forme de societati comerciale ce se gasesc, in prezent, in economia romaneasca:

• Societatile in nume colectiv (SNC) sunt societati de persoane, in care predomina elementul personal si mai putin valoarea capitalului adus ca aport; se caracterizeaza prin aceea ca obligatiile sociale pe care si le asuma societatea se garanteaza cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatilor. In principiu, societatea este administrata de catre toti asociatii, organul suprem de decizie fiind dat de "ansamblul asociatilor" (desi nereglementat expres de lege acest "organ" poate fi prevazut in statut), iar partile sociale ale asociatilor nu circula ca titluri de valoare. De obicei, acest tip de societate comerciala are dimensiuni si putere economica reduse, dar are continuitate in timp; in economia romaneasca, societatile in nume colectiv s-au constituit prin aport de capital particular in unele domenii (servicii, comert, mica industrie etc.) si detin circa 2,7% din numarul total al societatilor comerciale inregistrate pana in prezent.
• Societatile in comandita simpla (SCS) sunt societati de persoane, in care predomina elementul personal ca si in cazul societatilor in nume colectiv; se caracterizeaza esential prin reunirea a doua categorii diferite de asociati: comanditatii si comanditarii. Obligatiile sociale pe care le angajeaza societatea se garanteaza cu patrimoniul social dar cu raspunderea diferita a asociatilor:

comanditatii raspund nelimitat si solidar, deoarece ei organizeaza si conduc societatea, gestioneaza si administreaza afacerile curente, sunt factorul de management al firmei;

comanditarii raspund numai in limita aportului adus, deoarece nu se amesteca in administrarea societatii, nu sunt cunoscuti de terti etc.

Administrarea societatii in comandita simpla se face numai de asociatii comanditati, nefiind admisa numirea unor administratori din afara (ca in cazul societatilor in nume colectiv) si cu atat mai putin administrarea de catre comanditari; partile sociale ale asociatilor nu circula ca titluri de valoare; legea limiteaza la minim 2 numarul asociatilor si marimea capitalului la minim 200 RON, dar acest tip de societate este mai putin extins fata de celelalte forme societare (circa 0,13% in luna iunie 2007).

• Societatile in comandita pe actiuni (SCA) se constituie ca societati de capitaluri si nu de persoane si sunt similare cu societatile in comandita simpla, cu diferenta ca aportul asociatilor se divide in actiuni; acestea sunt, in buna masura, comparabile si cu societatile pe actiuni (SA). In acest caz, legea stabileste ca numarul actionarilor nu poate fi mai mic de 2 iar valoarea capitalului social subscris mai mica de 25.000 Euro; capitalul social se divide in actiuni, valoarea nominala a unei actiuni fiind de minim 2,5 RON. Acest tip de societate este putin reprezentat in tarile dezvoltate, inclusiv in Romania ( 6 societati in luna iunie a anului 2007). In ceea ce priveste circulatia actiunilor, functionarea, dizolvarea, lichidarea - situatia este comparativa cu societatea pe actiuni.
• Societatile pe actiuni (SA) sunt societati de capitaluri si se caracterizeaza prin aceea ca obligatiile sociale se garanteaza cu patrimoniul social, actionarii fiind obligati numai la varsarea sumelor subscrise pentru actiuni. In acest caz, raspunderea asociatilor este limitata la valoarea capitalului subscris; aceasta forma de societate are , in mod uzual, un caracter anonim, in sensul ca nu se cunosc proprietarii, deoarece actiunile - atat cele nominative cat si cele la purtator - sunt negociabile si se transmit de la o persoana la alta. Conform legislatiei in vigoare, valoarea minima a unei actiuni este de 2,5 RON, valoarea minima a capitalului social 25.000 Euro, pentru infiintarea acestei entitati fiind nevoie de mini 2 asociati. Fiecare actiune da dreptul la un vot in adunarea generala a actionarilor, ca organ suprem de decizie, si la o cota parte din profit, numita dividend. Pentru nevoi de finantare curenta, societatile pe actiuni pot emite obligatiuni care sunt in esenta titluri de credit ce urmeaza a fi rascumparate ulterior de societate, contra unei dobanzi sau unui comision. O alta caracteristica a acestui tip de societate comerciala este data de tendinta de preluare a controlului de unii actionari sau de catre unul in detrimentul majoritatii actionarilor, prin achizitionarea de pachete de actiuni (din momentul detinerii a 51% din actiuni controlul este total). Aceasta tendinta specifica face ca in conditiile extinderii acestei forme societare intr-o economie sa se armonizeze interesul particular cu controlul public, cel putin intr-o anumita masura, desi in timp controlul din partea micilor actionari se dilueaza (Haitani, 1986; Lipsey, 1990; Samuelson, 1995). Date fiind implicatiile acestei forme societare in plan economico-social, principiile de organizare, functionare si raspundere sunt stabilite de lege, statutul si contractul de societate completand doar aceste principii; intre diverse institutii/forme de management ale SA, legea impune consiliul de administratie, consiliul de supraveghere, cenzorii, auditorii etc. . Aceasta situatie este valabila pentru Romania, dar si pentru tarile occidentale si cele aflate in tranzitie. "Sunt autori care, pe buna dreptate, inscriu societatile anonime intre marile inventii ale omenirii si apreciaza ca capitalismul modern nu s-ar fi dezvoltat fara ele".

In Romania, societatile pe actiuni detin 2,6 % din totalul numarului de inmatriculari de societati comerciale, dar puterea lor economica este considerabila fata de celelalte forme juridice de societati comerciale.

• Societatile cu raspunde limitata (SRL) reprezinta o forma intermediara intre societatile de persoane si cele de capitaluri si se bazeaza pe principiile de constituire, organizare, functionare si raspundere a celor doua forme societare. In tara noastra, conform legii , se pot constitui societati de acest tip de maximum 50 de asociati si cu capital minim de 200 RON, divizat in parti sociale de minimum 10 RON; se caracterizeaza prin aceea ca obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social al societatii, iar asociatii raspund numai in limita partilor sociale ce le revin. Fiecare parte sociala da dreptul la un vot in adunarea generala a asociatilor, deci functioneaza ca o actiune. Societatea cu raspundere limitata este gestionata curent de unul sau mai multi administratori, asociati sau nu la societate; acest tip de societate nu poate emite obligatiuni, iar partile sociale sunt negociabile si se transmit, in principiu, numai intre asociati. In prezent, in Romania, acest tip de societate comerciala detine ponderea absoluta in totalul inscrierilor de societati la Registrul Comertului (circa 94, 48%), ceea ce face ca SRL sa fi devenit o prezenta extrem de familiara in viata cotidiana.

Anticipand analiza comparativa intre pozitia societatilor comerciale, fata de a altor "actori" economici din economia romaneasca, trebuie sa tinem seama ca, alaturi de structurile societare, in Romania functioneaza alte trei tipuri distincte de firme: asociatiile familiale si persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitati lucrative (AF+PF), regiile autonome (RA) si organizatiile cooperatiste (OC). Pentru societatile comerciale, organizatiile cooperatiste si asociatiile familiale se poate face o comparatie, pe forme juridice, cu situatia din SUA si Anglia, care a fost invocata anterior; o astfel de comparatie se sugereaza grafic de catre noi in tabel nr. 1

Tabel nr. 1. - Situatia comparativa a formelor juridice ale proprietatii (firme) intre Romania si SUA - Anglia

Sursa: Adaptat dupa A. Burciu - MBO & Ciclul afacerilor, Editura Economica, Bucuresti, 1999, . 51

Evident ca, in cazul unei astfel de comparatii pe forme juridice de firme - ca aceea din figura - "suprapunerea" completa nu este posibila intre doua sau mai multe forme de societati comerciale din doua sau mai multe tari; in analiza noastra am avut in vedere doar trasaturile principale ce definesc un tip sau altul de societate comerciala; spre exemplu, forma juridica de SRL din legea romana suporta anumite comparatii daca firma are un asociat unic si alte comparatii daca este infiintata de zece sau douazeci de asociati.

4. Pozitia societatilor comerciale in sistemul economic romanesc

Este oportun sa amintim ca in economia romaneasca, la momentul actual, alaturi de societatile comerciale, functioneaza alte trei categorii distincte de "actori" economici, anume:

asociatiile familiale si persoanele fizice autorizate sa desfasoare activitati lucrative (AF+PF), ce constituie un tip de firma individuala , de mica dimensiune, avand o contabilitate simplificata etc.;

regiile autonome (RA), ce sunt constituite numai cu capital de stat, in domenii de interes public la nivel central/local, care functioneaza ca un tip de intreprindere adaptata la principiile economiei concurentiale;

organizatiile cooperatiste (OC), ce sunt constituite numai cu capital particular, avand o traditie de peste un secol, in domenii precum serviciile si mica productie; chiar atunci cand iau o forma societara, aceste organizatii se administreaza pe principiul "o persoana, un vot".

In sinteza, pentru perioada decembrie 1990-iunie 2007, situatia inmatricularilor pe categorii de "actori" economici la Registrul Comertului se prezinta in tabelul ce urmeaza; totusi, simpla comparatie a numarului de inmatriculari pe forme juridice, cat si a "actorilor" economici ce functioneaza, ofera doar o idee generala despre pozitia/puterea structurilor societare in economia romineasca, (tabel nr.2.).

Tabel nr.2

Sursa: Prelucrat de autori dupa Anuarul statistic al Romaniei 2005, www.insse.ro; Sinteza statistica publicata de Oficiul National al Registrului Comertului la 30 iunie 2007, www.registrulcomertului.ro; datele pentru numarul de radieri pe forme juridice sunt aproximative; evaluarea numarului de societati comerciale aflate in functiune este dificila intrucat un numar important de firme nu depun bilantul contabil si situatiile financiare la Directiile Finantelor Publice judetene.

Din datele sintetizate in tabelul anterior rezulta ca structurile societare detin o pozitie numerica predominanta(74%), fiind urmate ca numar de inmatriculari de PF+AF (25%); totusi, pozitia economica si importanta sociala a RA si a OC ramane considerabila prin capitalul social controlat, numarul de salariati angajati si contributia lor pe diverse sectoare economice(desi numeric insumeaza circa 1% din total inmatriculari); in plus, trebuie sa tinem seama de situati existenta la momentul actual, respectiv de radierile operate in Registrul Comertului si de firmele care nu depun situatiile financiare la Directia Finantelor Publice si Registrul Comertului. In masura in care ne punem problema determinarii locului si implicit a rolului ce revin societatilor comerciale, comparativ cu celelalte trei structuri organizatorice la nivel microeconomic(RA; OC; AF+PF), trebuie sa tinem seama de activele controlate, de contributia lor la PIB, de numarul de salariati ce activeaza in diverse firme etc.; ajungem astfel la o analiza relativ mai complexa si care depaseste obiectivul lucrarii de fata. In ambele cazuri, pozitia deriva nu atat din numarul societatilor comerciale in total agenti economici, cat din corelarea unor indicatori cum ar fi:

- valoarea capitalului social subscris si varsat la data infiintarii pentru ansamblul societatilor comerciale;

- valoarea unor active acumulate, ce revin societatilor comerciale;

- valoarea bunurilor si serviciilor realizate de aceste firme pe principalele sectoare economice;

- numarul de salariati ce revin structurilor societare, din total populatie activa ocupata;

- conditiile de profitabilitate in care activeaza aceste structuri socio-economice;

- structura si formele de societati comerciale care predomina, implicit sistemul de management antrenat;

- contributia acestor agenti economici in PIB, ca pondere detinuta fata de regiile autonome si alte categorii de firme non-societare etc.

Apreciem ca regiile autonome detin o pondere notabila in economia romaneasca, prin valoarea activelor controlate, numarul de salariati ce lucreaza in aceste institutii si contributia lor anuala in PIB; intr-o evaluare ce tine seama de mai multi indicatori cumulati, estimam pozitia acestor actori economici la circa 10-12% din total economie.

Sectorul cooperatist din Romania ocupa o pondere semnificativa in sistemul economic national, prin cooperatia de consum (CENTROCOOP) si cooperatia mestesugareasca (UCECOM); cele doua sectoare au contributii semnificative mai ales in comert, servicii si mica productie. Ambele sisteme cooperatiste detin la nivel de tara, in momentul de fata, pe ansamblul sistemului economic din Romania o pondere de 2-3%, pondere data de valoarea activelor si realizarile inregistrate in comert, servicii si productie.

Urmare a aspectelor invocate pana acum, putem formula o serie de concluzii sintetice cu privire la pozitia structurilor societare in economia romaneasca:

(a)  daca se are in vedere doar PIB ca indicator macroeconomic, atunci evaluarea comparativa arata urmatoarele:

primul loc revine societatilor comerciale (de stat, particulare si mixte) care contribuie cu circa 70%;

pe locul doi se situeaza regiile autonome cu circa 12% contributie;

diferenta de 15% este acoperita de agricultura, organizatii cooperatiste, asociatii familiale etc.

Putem concluziona ca, abordate global, societatile comerciale detin in prezent circa 2/3 din sistemul economic romanesc, iar potential pot sa-si amplifice aceasta pozitie in viitor.

(b)  daca luam in calcul un numar mai mare de indicatori analitici (capital social, salariati, ponderi pe sectoare etc.) atunci se pastreaza concluzia privind importanta si rolul aferent societatilor comerciale, respectiv acestea controleaza circa 2/3 din economia romaneasca iar, in perspectiva, vor controla pana la 3/4 din economia romaneasca.

Pentru a materializa pozitia estimata de catre noi ca fiind aferenta societatilor comerciale, consideram ca factorii de decizie/managerii de la nivelul acestora trebuie sa vizeze o serie de alternative strategice precum

implementarea unui nou tip de management si conducerea curenta prin intermediul managerilor specializati;

apropierea de piata (client) deoarece, dupa cum afirma Drucker, "scopul oricarei afaceri este acela de a crea un client"

modernizarea aparatului productiv, importul de tehnica/tehnologie, inclusiv importul de cunostinte generale si de management etc.;

redefinirea accentului pus pe resursele umane, pregatirea si motivarea salariatilor, intrucat salariatii sunt cei care exploateaza/proceseaza cunoasterea ca un tip distinct de resursa etc.

In concluzie, putem spune ca structurile societare in Romania detin si vor detine o pozitie privilegiata atat ca numar de "actori" economici, cat si ca putere/influenta in economia reala, comparativ cu alte tipuri de firme; acest lucru se sugereaza grafic in diagramele ce urmeaza:

(figura nr. 4.)

Dupa numarul de "actori" economici Dupa puterea/influenta detinuta in economia

functionali reala

Figura 4. Repartizare actorilor economici in functie de numarul si influnsa detinuta in economie

5. Economia cunoasterii

Sub raport istoric, din cele mai vechi timpuri, puterea si bogatia erau asociate cu active materiale, cu diverse resurse fizice (capital, aur, domenii, infrastructura etc); revolutia industriala de la finele secolului XVII s-a bazat pe forta aburului, munca fizica a salariatilor si capitalul banesc; ea a pus bazele unor schimbari fara precedent in istoria umanitatii, generand noi "revolutii" si o economie "spasmodica", dupa cum spune Toffler.

In perioada actuala se discuta tot mai insistent de o revolutie a cunoasterii sau o revolutie informationala, ca o trecere insesizabila de la o economie bazata pe resurse materiale la o economie bazata pe cunostinte; in centrul acestei revolutii informationale se localizeaza Internetul si retelele de computere, cu toate implicatiile socio-economice induse de aceasta componenta tehnica; acest ultim tip de economie s-a impus sub sintagma economia cunoasterii. "Adevaratul impact al revolutiei informationale, spune Drucker, abia incepe sa de faca simtit"; insa nu informatiile sau computerul se afla la originea acestei revolutii, ci fenomenul Internetului si comertul electronic, care a devenit mijlocul principal de distributie a marfurilor, locurilor de munca si managerilor; acest fenomen modifica profund economiile, pietele, structurile industriale, distributia bunurilor, comportamentul consumatorilor, categoriile de valori si piata muncii.

Sintetic, tinand seama si de "valurile" progresului predictionate de Toffler, putem considera succesiunea a trei revolutii distincte, localizate in doua tipuri diferite de economie:

Figura 5 reprezentarea sintetica a evolutiei firmei in contextul dezvoltarii economice

In cadrul economiei cunoasterii, denumita adesea si economie bazata pe cunostinte, firma sau intreprinderea de succes - pentru a ramane si a prospera in afaceri - este nevoita sa reconsidere rolul acordat cunostintelor si managementul aplicat; ea va opera in continuare cu anumite active materiale/tangibile, cu o anumita infrastructura, insa valoarea de piata a firmei este determinata tot mai semnificativ de activele ei intangibile, de stocul de cunostinte acumulat, de capacitatea intelectuala a salariatilor ei, de capacitatea de a procura cunostinte, de capacitatea de a fabrica si vinde cunostinte. Proprietatea si capitalismul traditional, spune Toffler, se transforma in prezent in "ceva nou si straniu"; din ce in ce mai mult, alaturi de aspectele fizice ce definesc proprietatea si ii dau valoare, aspectele intangibile pe care le atasam proprietatii se multiplica rapid si permanent. Pentru a activa cu succes in acest nou tip de economie, firma si salariatii ce o compun trebuie sa invete permanent, sa se raporteze explicit la diverse dezvoltari teoretice si sa accepte schimbarea ca o conduita fireasca in managementul aplicat zilnic.

Intre caracteristicile ce definesc economia cunoasterii amintim cateva:

o       Valoarea de piata a unei firme/intreprinderi este data predominant de activele ei intangibile si mai putin de componenta ei materiala, respectiv valoarea firmei este data de cunostintele, ideile si informatiile pe care le detin salariatii din organizatie; salariatii devin principalul activ al firmei, intrucat numai ei pot sa procure si sa proceseze cunostintele; conform unui studiu despre economia SUA si valoarea contabila a firmelor din aceasta tara, rezulta ca in anii ¢70 activele tangibile/contabile detineau circa 95% in valoarea de piata a firmelor, iar in prezent acest procent a scazut la 25%; ideea invocata se sugereaza grafic astfel:

o      

Figura 6 Reprezentarea sintetica a valorii de piata a fiemelor

o       Distanta geografica intre piete, companii, sucursale, filiale, cat si intre ofertanti si consumatori, s-a "comprimat" in termeni relativi si a devenit mai putin relevanta in strategiile de afaceri, amplasarea unor fabrici, deschiderea unor reprezentante etc.; motivatia principala este data de Internet si retelele de computere intrucat, spune Drucker, e-business reprezinta pentru Revolutia Informationala ceea ce a insemnat calea ferata pentru Revolutia Industriala. Asadar, astazi, chiar pentru un mic comerciant sau o mica firma de consultanta financiara, "exista o singura economie si o singura piata"; explicit spus, toate firmele trebuie sa devina competitive la nivel global, indiferent daca produc sau vand pe o piata locala sau regionala, remarca acelasi autor.

o       Indeosebi in ramurile de varf, creste numarul anual de inovatii/inventii iar perioada de realizare si difuzare a unei inovatii se reduce permanent; spre exemplu, realizarea si difuzarea extinsa a unor inventii cunoscute a necesitat circa 10 decenii pentru exploatarea motorului cu aburi, 4 decenii pentru electricitate, 3 decenii pentru computere si 5 ani pentru Internet. Oricare ar fi obiectul de activitate sau dimensiunea unei firme, componenta de R&D (Research and Development) trebuie sa ramana in atentia top-managementului, iar procesul de inovare sa constituie o caracteristica a culturii organizationale.

o       Salariatii devin treptat activul cel mai valoros al unei organizatii sau tari, iar competitia intre firme se rezuma la competitia intre grupuri de indivizi cu o anumita calificare, cunostinte, capacitate de invatare, inovare, motivare de a lucra in organizatie, loialitate etc.; asa cum spune Buckingham si Coffman, astazi cea mai mare parte din valoarea unei companii consta in mintea angajatilor ei. Analistii estimeaza ca asa-numitul knowledge worker (salariatul ce proceseaza cunostinte), asociat economiei cunoasterii, necesita patru tipuri de abilitati, anume:

exploatarea propriei sale baze de cunostinte acumulata prin educatie si experienta;

combinarea si procesarea informatiilor/cunostintelor, inclusiv prin apelul la IT, pentru a produce noi cunostinte, mai complexe;

acumularea de noi cunostinte si partajarea acestora cu alti salariati;

invatarea continua din experienta proprie si cu ajutorul bazelor de date oferite de retelele de computere.

o       Cresterea economica la nivel de firma si economie nationala se bazeaza din ce in ce mai semnificativ pe constructii de tip retea (networking), top managementul acceptand ca este reciproc favorabil partajarea cunostintelor, exploatarea lor in comun etc; firmele de succes se organizeaza in retele simple sau retele holonice ceea ce le confera un pas avans in competitia globala. Altfel spus, competitia dura din lumea afacerilor nu exclude cooperarea pe aceeasi piata, sub rezerva ca sa rezulte un avantaj pentru clientii comuni; in masura in care favorizeaza reducerea costurilor, aproape orice formula de colaborare/strategie devine astazi admisibila.

o       Cumparatorii dobandesc o putere mai mare de influenta asupra vanzatorilor, intrucat dispun de informatii din surse multiple, pot analiza comparativ mai rapid; ei se unesc in diverse asociatii, alte tipuri de institutii menite a le proteja interesele si care direct, cat si prin intermediul mass-media, exercita o presiune permanenta asupra producatorilor. Produsele si serviciile devin mai personalizate chiar atunci cand se fabrica/ofera in serii mari (de exemplu, clientul isi poate selecta si comanda un anume tip de automobil); un produs/serviciu devine disponibil pretutindeni iar afacerile de tip e-business se extind exponential.

6. Modelul PESTLE

In prealabil stabilirii strategiei si misiunii organizatiei de afaceri, este oportun ca decidentul sa recurga la evaluarea conditiilor din mediul extern in care este localizata firma, inclusiv a conditiilor de pe piata de referinta, pentru a identifica restrictiile/oportunitatile pe care le induce acest mediu, respectiv punctele forte/slabe ale firmei fata de competitorii ei. O forma simplificata a unei evaluari de acest tip asupra mediului extern este data de utilizarea analizei SWOT, instrument extrem de utilizat in diverse contexte din evolutia firmei pe piata. Conform conceptiei sistemice asupra firmei, ea constituie un sistem deschis ce interactioneaza permanent cu elemente din mediul ei extern; companiile "traiesc" intr-un anumit spatiu denumit generic "mediu extern" in care trebuie sa supravietuiasca; unii autori discuta de mediu direct (clientii, furnizorii, concurentii, statul) si mediu general (economia nationala, mediul tehnologic, social, politic si international).

Huczynski si Buchanan afirma ca organizatiile de afaceri nu actioneaza in vid, ele sunt localizate intr-o anumita tara, regiune, ramura economica, mediu social-politic etc.; deci, ele sunt implicate intr-un flux permanent de relatii curente cu furnizorii, clientii si alte entitati, precum actionarii, sindicatele, administratia de stat etc. Asadar, decidentul din cadrul firmei trebuie sa intuiasca modificarile viitoare din mediul extern, sa le cuantifice pe cele prezente si sa le interpreteze pe cele trecute; o metoda prin care se poate face o astfel de evaluare este analiza diagnostic, caracterizata de Verboncu si Popa ca fiind o metoda de analiza ce prefateaza elaborarea strategiei, prin punctele forte, punctele slabe si recomandarile pe care le face managementului in legatura cu mediul extern si sansele firmei de a supravietui pe piata pe care activeaza

Sursa: Adaptat dupa Huczynski, Andrzej, Buchanan, D. - Organizational Behaviour - An Introductory Text, Prentice Hall, Harlow, 2001, p. 45

Figura nr .7 - Factorii PESTLE care influenteaza organizatia

Conform cu Huczynski si Buchanan, anumite cunostinte/informatii cu privire la mediul extern al firmei pot sa fie obtinute prin recurgerea la Modelul PESTLE , ca un instrument de scanare a mediului extern si de identificare a factorilor principali cu influenta asupra evolutiei viitoare a firmei; este vorba de identificarea factorilor politici, economici, sociali, tehnologici, legali si ecologici care afecteaza organizatia (in engleza: Political, Economic, Social, Technological, Legal, Ecological ) . Figura ce urmeaza include variabilele care influenteaza compania in ansamblul sau, respectiv factorii grupasi dupa Modelul PESTLE; totusi, simpla informare asupra conditiilor de mediu nu este suficienta, fiind necesara analiza, sinteza si in final la elaborarea de decizii in domeniul general al afacerii(se enunta misiunea organizatiei si se schiteaza strategiile majore ce vor fi avute in vedere).

Fiecare organizatie este libera sa isi elaboreze un algoritm propriu de cercetare a mediului extern.