Sistemul contemporan al factorilor de productie. Definirea factorilor de productie

Sistemul contemporan al factorilor de productie. Definirea factorilor de productie

Activitatile care se desfasoara in economie au ca premisa resursele productive, adica totalitatea mijloacelor disponibile si susceptibile de a fi valorificate in producerea de bunuri materiale si servicii.

Faptul ca unele elemente sunt indispensabile producerii de bunuri incepe a fi analizat si gandit teoretic odata cu economia moderna, cu aparitia Economiei Politice. William Petty observa ca in procesul crearii avutiei un rol important il constituie populatia si pamantul. Metaforic el spune ca munca este tatal si principiul activ al avutiei, in timp ce pamantul ii este mama.

Adam Smith si David Ricardo aduc noi contributii privind rolul capitalului. Mai mult, Adam Smith considera ca in ceea ce priveste munca, importanta este si indemanarea muncitorilor, ce creste odata cu adancirea diviziunii muncii . Pentru a produce bunuri destinate consumului, intreprinzatorii isi procura factori de productie. Resursele economice atrase in circuitul economic, aflate in miscare ca fluxuri, constituie factori de productie.

J. B. Say, reprezentant al scolii clasice, sublinia ca la producerea bunurilor participa trei factori: munca, natura (pamantul) si capitalul. J. B. Say are meritul de a fundamenta o teorie a factorilor de productie, teorie cu larga circulatie pana in zilele noastre, dar modificata, adaptata, reformulata ca teorie a neofactorilor de productie. Contributia lui Say este cunoscuta indeosebi prin teoria trinitara a factorilor de productie si legea debuseelor, el formuland pentru prima data in gandirea economica si teza despre rolul intreprinzatorului, respectiv ca figura centrala, ca principal agent al productiei.

Evolutiile economice ulterioare au permis intelegerea clara a faptului ca detinerea de factori de productie este premiza si conditia principala a desfasurarii productiei materiale, a deciziei ce, cat si cum sa se produca.

Fundamentarea si intelegerea conceptului de factori de productie nu poate avea loc decat in relatia sa directa cu cel de resurse, resurse ce se compun din ansamblul acelor elemente ce pot fi atrase si utilizate in producerea de bunuri si servicii, si constituie o componenta de baza a avutiei nationale. Resursele cunosc mai multe clasificari. In general ele sunt de natura materiala, financiara si umana. La aceasta se adauga, in mod obiectiv, aparatul tehnic de productie, (sub aspect cantitativ, fizic, dar mai ales calitativ, in concordanta cu nivelul existent la un moment dat pe plan international), inclusiv resursele spirituale, nivelul si structura educatiei, care difera si ele in raport de nivelul de dezvoltare economica, de gradul de civilizatie.

Dimensiunea resurselor, difera atat la nivelul fiecarei natiuni, cat si la cel global, atat in spatiu, cat si in timp. In timp ce unele sunt regenerabile, altele sunt neregenerabile, acestea din urma putand constitui obstacole, provocari in planul dezvoltarii economice.

In timp, s-a trecut de la conceptia existentei unor resurse nelimitate la cea de azi marcata de recunoasterea unor limite ale lor, mai ales in cadrul celor naturale.

Am mai sublinia si o alta trasatura, respectiv cea a perisabilitatii unora, fie legate de informatie, de cunoastere sau ale unor tehnici, tehnologii depasite din punct de vedere moral. In ce conditii resursele devin factori de productie? Poate fi pusa aceasta intrebare, deoarece exista si pareri ce pun semnul egalitatii intre resurse si factori. Totusi nu poate fi impartasita aceasta, ipostaza, cel putin pentru faptul ca orice dimensiune si structura a resurselor regasim la un moment dat, neutilizate, raman simplu potential. Unele dintre ele, cazul fortei de munca, nu pot fi pastrate, conservate timp indelungat. Intr-o lucrare de referinta se arata ca "forta de munca este cea mai perisabila dintre toate resursele, dat fiind faptul ca aptitudinile nefolosite se pierd usor sau se demodeaza din cauza noilor tehnici, iar motivatia mentala necesara muncii odata pierduta nu mai poate fi niciodata pe deplin recuperata. In timp ce majoritatea resurselor nu se deterioreaza nu ne putem permite sa irosim oferta de munca si sa privam oamenii de efectuarea unei munci cu rost pentru perioade lungi de timp.[1]

Resursele se transforma in factori de productie numai in masura atragerii, utilizarii si consumarii acestora.

De aceea, se impune analiza lor din punct de vedere istoric, in dinamica, respectiv calitativ, cantitativ, structural. Din punct de vedere istoric, de exemplu, ei pot fi impartiti in factori primari - munca si natura si derivati - capitalul. La randul lor, fiecare este structurat pe mai multe componente. Multiplicarea, diversificarea lor, este o alta trasatura, de unde si necesitatea analizei din punct de vedere istoric, de spatiu si timp.

Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, indreptata spre un anumit scop, in cadrul careia sunt puse in miscare aptitudinile, experienta si cunostintele ce il definesc pe om, consumul de energie fizica si intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori in vederea obtinerii de bunuri si servicii.

Intelegerea problemei resurselor umane, nu poate fi disociata de ansamblul factorului demografic care este structurat dupa o serie de criterii. Din unghiul capacitatii de munca se impune a distinge urmatoarele categorii: populatie totala, activa, apta de munca, ocupata, apta salariata. Cererea si oferta de munca vizeaza populatia apta de munca in general.

Potentialul uman este important atat din punct de vedere cantitativ dar mai ales calitativ O munca calitativ superioara tine atat de factorul educational, de calificarea obtinuta, dar si de modul de indeplinire a continutului muncii. In acest timp, tot atat de importanta este dimensiunea calitativa a celorlalti factori de productie utilizati. Intrunirea tuturor acestor cerinte, nu poate fi insotita decat de rezultate pozitive, eficiente. Totodata eficienta muncii este direct proportionala cu nivelul dezvoltarii economice.[2]

In abordarea factorului munca, prezinta interes o serie de categorii demografice.

Populatia totala inregistreaza o dinamica deosebita ca urmare a mutatiilor ce au intervenit in elementele ei determinante. Prezinta importanta densitatea populatiei, structura pe grupe de varsta, repartizarea populatiei pe mediu urban si rural.

Populatia apta de munca cuprinde persoanele ce au capacitatea fizica si intelectuala de a desfasura o activitate economica, precum si varsta legala. (Potrivit legislatiei internationale a muncii si celei din tara noastra sunt cuprinse, in aceasta categorie, persoanele intre 15 si 65 de ani).

Populatia activa cuprinde populatia ocupata in diferite activitati profesionale, elevii, studentii, tinerii care satisfac stagiul militar, precum si persoanele in curs de schimbare a locurilor de munca. Populatia activa este conditionata de natalitate si mortalitate, de structura populatiei pe grupe de varsta si sex, de evolutia demografica anterioara. Populatia activa este determinata de factori economici si socio-culturali: capacitatea economica de a crea noi locuri de munca, de a asigura un echilibru stabil si de durata intre cererea si oferta de munca; durata de scolarizare; statutul social al femeii; imigratia.

Populatia ocupata cuprinde persoanele care desfasoara activitate profesionala.

In ultimele decenii, se contureaza o serie de caracteristici generale in evolutia factorului munca:

a) Tendinta generala de sporire a populatiei active, desi inegala pe tari si pe zone geografice. Pe fondul tendintei generale de sporire, ponderea populatiei active a inregistrat, pe plan mondial, o usoara scadere, de la 42% la 40%. Aceasta se datoreaza unor cauze de ordin demografic (intinerire demografica in tarile in curs de dezvoltare, imbatranire demografica in tarile dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, cresterea volumului de cunostinte si a calitatii lor, cresterea duratei de scolarizare); de ordin social (promovarea sociala, valorizarea diplomei).

b) Modificarea structurii populatiei ocupate pe ramuri si sectoare de activitate. Are loc o sporire a ponderii populatiei in sectorul tertiar, in cel cuaternar, in timp ce in sectorul primar se inregistreaza o scadere. Se remarca tendinta de reducere a populatiei active in totalul populatiei si de marire a ponderii populatiei in varsta. Fenomenul este datorat, pe de o parte, maririi perioadei de formare profesionala a fortei de munca, iar pe de alta parte, cresterii sperantei de viata. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt in cresterea populatiei intretinute de cei activi. Pe termen lung, insa, fenomenul are urmari pozitive, care se manifesta in ridicarea gradului de calificare a fortei de munca si a nivelului de civilizatie.

Mutatiile care au loc, in prezent, in structura populatiei ocupate in tara noastra nu se incadreaza in aceste tendinte generale. De exemplu, ponderea populatiei in agricultura Romaniei este mai mare - ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra pamantului, pe de o parte, iar pe de alta parte, a existentei unui nivel scazut de utilizare a tehnicilor si tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de productie (munca prin capital) in agricultura sa aiba loc intr-o proportie redusa.

c) Sporirea calitatii resurselor de munca in corelatie cu nivelul de dezvoltare economica, cu progresul in stiinta, tehnica, in cultura, in general. Perfectionarea pregatirii profesionale - realizata prin sistemul de invatamant, prin reciclare, schimbarea calificarii, prin procesul educatiei permanente - se va regasi intr-o eficienta sporita a factorului munca.

Factorul natural constituie atat substanta si conditiile materiale primare ale productiei, cat si forta motrice virtuala, necesara pentru dezvoltarea productiei de bunuri materiale si servicii.

Printre factorii naturali un loc important revine pamantului. El prezinta o insemnatate decisiva nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru intreaga activitate umana, careia ii ofera suport de existenta si loc de desfasurare. In sens restrans, pamantul se identifica cu fondul funciar (terenuri arabile, pasuni, fanete, vii si livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza productiei agricole si alimentare si a unei intregi serii de materii prime de importanta vitala pentru existenta oamenilor si a societatii. El are capacitatea de a-si regenera forta productiva daca este folosit rational. De aici si marea insemnatate a aplicarii unor sisteme de exploatare a pamantului care sa asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabila sa produca necesarul de hrana pentru populatie si totodata sa conserve mediul natural.

Pentru viata economica a societatii prezinta interes si dimensiunea si calitatea suprafetei ce revine in medie pe locuitor. Explozia demografica din secolul XX a diminuat suprafetele agricole si silvice pe locuitor. Intrucat functiile agriculturii si, mai ales, ale silviculturii nu se limiteaza la producerea de bunuri (oricat de importanta ar fi, ci sunt profund implicate si in mentinerea echilibrului ecosistemului, tendinta de restrangere a suprafetelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitari cu care se confrunta agentii economici in activitatea lor.

Pe masura sporirii volumului de investitii cerut de imbunatatirea calitatii terenurilor, apare ca fiind tot mai importanta valoarea economica a pamantului, aceasta prezentandu-se ca "pamant capital". Evaluarea economica a pamantului, pretul pamantului, are in vedere cheltuielile de atragere a terenurilor in circuitul agricol si fixate in pamantul - materie (determinate de diferentele calitative intre suprafete de teren-fertilitate si pozitie), marimea rentei, a dobanzii si, in general, factorii care influenteaza cererea si oferta de pamant.

Alaturi de pamant, factorul natural cuprinde: resursele de apa (care indeplinesc o serie de functii vitale pentru viata biologica, precum si pentru cea economica, sociala) si resursele minerale (care au un rol important in asigurarea bazei de materii prime si energie necesare desfasurarii intregii activitati economice).

Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale si servicii destinate realizarii ca marfuri pe piata in scopul obtinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri investitionale, bunuri de productie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de transport, animale de munca si de reproducere, materii prime, materiale, semifabricate.

In sens juridic, capitalul are o baza mai larga, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului intreprinderii (bunuri, bani, creante etc.); este capital lucrativ, in planul repartizarii veniturilor.

Capitalul tehnic folosit in activitatea economica, denumit si capital fizic, productiv sau net, este constituit din doua mari componente:

a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se inlocuieste la intervale mai mari de timp;

b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate si alte obiecte aflate in procesul de prelucrare sau asamblare), care se consuma integral intr-un singur ciclu de fabricatie si se inlocuieste dupa fiecare ciclu de productie.

Capitalul fix are o structura materiala reprezentata de masini, utilaje, echipament, cladiri, mijloace de transport, animale de munca si de reproductie, plantatii etc. El constituie componenta activa si cea mai dinamica a avutiei nationale.

Procesul de consumare a capitalului fix prezinta o anumita specificitate, care consta in diminuarea treptata a calitatilor lui tehnice si economice. Aceasta se manifesta prin fenomenul uzurii, care se prezinta sub doua forme:

a) uzura fizica, respectiv deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatilor ca urmare a folosirii lor in activitatea economica sau a actiunii factorilor naturali, si

b) uzura morala, deprecierea morala sau "involuntara"- cum o numea J. M. Keynes, determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje noi cu performante superioare celor aflate in functiune sau reduce pretul la care poate fi cumparat un echipament echivalent.

Deprecierile fizice si morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasa a elementelor sale, dar nu pot fi inlaturate.

Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic si orice intreprinzator trebuie sa tina cont de acest fapt. Pentru a se evita unele pierderi, legislatia economica, in majoritatea statelor, permite amortizarea accelerata. Se calculeaza si se includ in costurile de productie cote permisive de amortizare mai mari decat cele normale, curente, recuperandu-se astfel valoarea initiala inainte ca deprecierea sa aiba loc (atat fizica cat si morala).

Fondul de amortizare astfel constituit poate servi la nevoie pentru inlocuirea capitalului fix scos din uz, si este in acelasi timp si sursa pentru procurarea unor mijloace suplimentare, in anumite cantitati date.

Stocul de capital, de aceasta data a celui fix, se cere permanent reevaluat, tinand cont de starea lui fizica cat si valorica. Realizarile pe plan tehnic (la nivel national si international), concurenta si gradul de competitivitate al produselor, impun atat o utilizare optima a inzestrarii la un moment dat, cat si modernizarea si reutilarea cu capital fix.

Trebuie evitata deprecierea capitalului fix peste un anumit grad, ce ar avea efecte negative asupra rezultatelor, iar pentru aceasta se calculeaza coeficientul uzurii capitalului fix ca raport intre uzura capitalului fix si stocul de capital fix (folosind preturile initiale de achizitie).

Modul de utilizare al capitalului fix depinde de multi factori. Noi am retine aici numai rolul pe care il au calitatea, experienta si cunostintele fortei de munca. Multi economisti considera experienta si cunostintele acumulate tot o forma a capitalului. Stocul de informatie, de cunoastere, este o componenta de baza a resurselor in ansamblul lor. Deja este formulat principiul ca azi tarile bogate nu vor mai fi cele ce detin capital si resurse naturale, ci acelea ce detin informatie, cunoastere si pe care le utilizeaza rapid.

Starea capitalului fix se apreciaza cu ajutorul unor indicatori, asa cum reiese din cele aratate mai sus, astfel:

coeficientul uzurii capitalului, care se determina ca raport intre uzura capitalului fix si capitalul fix (UK/K);

coeficientul starii fizice sau al starii de utilitate a capitalului fix, care se determina ca raport intre valoarea ramasa a capitalului fix si capitalul fix (Kr/K);

coeficientul intrarilor sau punerii in functiune a capitalului fix, care se determina ea raport intre intrarile sau iesirile de capital fix si stocul de capital fix la valoarea initiala (KPt/Kt; SKt/Kt).

Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotaratoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului si durata de functionare. Pe seama sumelor astfel recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care intreprinzatorii il folosesc pentru inlocuirea echipamentelor scoase din functiune, pentru reparatii capitale, ameliorari si noi investitii. Potrivit sursei de finantare, investitiile sunt:

a)   investitii nete, finantate din venit si folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente, si

b) investitii brute, finantate din venit si din fondul de amortizare.

Datele statistice demonstreaza ca, in unele tari dezvoltate, contributia amortizarii la sustinerea investitiilor brute depaseste 60% din suma lor totala. Posibilitatea utilizarii fondului de amortizare pentru marirea capitalului fix rezida in neconcordanta ce apare intre volumul amortizarii anuale si cel al capitalului scos din functiune, care trebuie inlocuit.

Caracterul si mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltarii economice; sistemul amortizarii practicat in economie si destinatia acesteia; politicile in domeniul investitiilor.

Celor trei factori de productie li se poate adauga al patrulea - intreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie actiunea de organizare a celorlalti factori de productie de catre intreprinzator. Acesta decide ce bunuri sa se produca si ce cantitati de factori sunt necesari; el isi asuma riscurile productiei, care necesita costuri inainte de a obtine venituri din vanzarea produselor obtinute. Un rol deosebit de important in succesul intreprinderii il are pregatirea manageriala a intreprinzatorului.

In categoria factorilor de productie "clasici" o serie de economisti includ si intreprinzatorul, antreprenorul. El intruneste deopotriva calitatea de proprietar (nu in toate cazurile), initiator de activitate, conducator si organizator.

Cerintele multiple legate de satisfacerea nevoilor materiale si spirituale ale oamenilor, impun in mod obiectiv cresterea si diversificarea productiei de bunuri si servicii.

Paralel cu modificarile din continutul si sfera factorilor de productie primari munca si natura -, ca si in cadrul factorului derivat - capitalul -, isi fac aparitia noi factori de productie, numiti neofactori, care se caracterizeaza prin calitati si performante deosebite. Printre acestia enumeram progresul tehnic, inovatia, resursele informationale. Acestia nu pot fi separati de factorii "clasici", intrucat ei actioneaza practic prin intermediul, si impreuna cu acestia, potentandu-i, imbunatatindu-le substantial performantele. Neofactorii de productie sunt, direct sau indirect, legati de actiunea umana, de ipostaza de creator a omului.

Ca urmare a influentei progresului stiintei, tehnicii si a schimbarilor intervenite in volumul, amploarea si structura trebuintelor umane, numarul si continutul factorilor de productie se modifica permanent, inregistrandu-se o tendinta de multiplicare si diversificare, de sporire a calitatii lor.

Neofactorii de productie trebuie priviti in cadrul larg al multiplicarii si diversificarii lor. Intre cei mai importanti si care modifica substantial continutul, locul si rolul factorilor de productie retinem, dupa cum am subliniat si progresul tehnic, in contextul noilor sale directii, tehnologiile moderne, informatia, cunoasterea. Progresul tehnic (tehnologiile) se interfereaza cu realizarile in domeniul stiintei. Acest lucru pentru faptul ca cea mai mare parte a preocuparilor stiintifice au avut caracter aplicativ, venind in sprijinul incercarilor de a rezolva probleme la nivelul agentilor economici sau altele de interes national (cum ar fi cele legate de securitatea nationala).

De altfel evolutiile statelor avansate din punct de vedere economic in ultimele decenii sunt legate in cea mai mare parte de procesul realizarilor stiintifice si tehnice, de rapiditatea folosirii lor. Intr-o legatura directa trebuie conceputa si informatia, cunoasterea, ce au capatat la randul lor un loc esential in cadrul factorilor de productie, al utilizarii resurselor in general. Este un proces foarte vizibil inca din deceniul opt. "Un aspect cheie, se spune intr-un articol - al acestei evolutii tehnologice il constituie aparitia informatiei sau a cunostintelor sistematizate ca principala resursa economica". In acest context, informatiile sunt in ultima instanta factorul care determina modul de utilizare a tuturor celorlalte resurse.

Azi, importanta informatiei si cunoasterii, conduce la sustinerea tezei privind perspectiva societatii umane sub forma societatii informationale.

Cresterea rolului noilor factori, alaturi de diminuarea altora, trebuie asociata dupa parerea noastra cu necesitatea cresterii calitatii tuturor factorilor de productie si in primul rand a celui uman, care ramane creator, utilizator de idei, tehnici si tehnologii s.a.

Retinand deja faptul ca sub aspect cantitativ factorii de productie sunt limitati si reprezinta deci un obstacol in cresterea consumului lor, ramane ca alternativa ameliorarea lor din punct de vedere calitativ.

Nici latura cantitativa nu trebuie inteleasa in mod simplist. Progresul tehnic, mai ales in ultimele decenii, a permis descoperirea si punerea in valoare a noi surse, chiar daca explorarea si exploatarea este mult mai costisitoare.

Cauzele ce au concurat. si concura in continuare la ameliorarea factorilor de productie sunt: limitele naturale ale unor resurse, caracterul neregenerabil al unora, costul ridicat si randamentul scazut in unele cazuri, cresterea preturilor de vanzare, efectele negative asupra mediului, s.a. La acestea poate fi adaugat si utilizarea a unor tehnici de productie mari consumatoare de resurse, energie, si poluante in acelasi timp.

In ameliorarea factorilor de productie mai ales in zilele noastre sunt chemati a contribui: realizarile tehnice pe fondul desfasurarii noii revolutii tehnico-stiintifice (robotizare, microprocesoare, inteligenta artificiala, biotehnologiile, industria materiilor materialelor noi) care printre altele conduce si la multiplicarea factorilor de productie mai ales ale capitalului fix; educatia; schimbari structurale in productia de mijloace de productie si bunuri de consum; cunostintele umane; orientarea productiei, a activitatii preponderent catre servicii "care devin indispensabile in procesul de disponibilizare a produselor de baza si a serviciilor care indeplinesc nevoi de baza". Ele devin unelte de productie (O. Giarini, W. R. Stahel), reducerea rolului factorilor traditionali si cresterea ponderii altora cum este cazul informatiei, si cunoasterii. Importanta crescanda a acestora conduce la un nou mod de creare a avutiei, si rezolva in mare masura si aspectul cantitativ al factorilor de productie.

Toate aceste mijloace si cai nu pot fi materializate in toate cazurile. Motivatia principala este nivelul diferit atins in dezvoltare de catre o tara sau alta. Si chiar daca avem in vedere tendintele din economia mondiala - cresterea interdependentelor, integrarea economica, mondializarea vietii economice, participarea statelor la aceste procese este inegala.