Comunicarea nonverbalA. METODE VERBALE SI NONVERBALE DE CAPTARE A ATENTIEI

Fiecare subiect uman nu poate exprima mesaje decat prin folosirea diferitelor mijloace de comunicare, dintre care unele sunt verbale (sonore sau grafice), iar altele nonverbale (gesturi, mimica, postri, etc.). Cuvintele acopera o zona redusa in raport cu intentionalitatea subiectului. Cu multa dificultate poate fi exprimata zona afectiva, si, de multe ori, cuvintele sunt sarace in fata varietatii si intensitatii trairilor afective. Aceasta neputinta de exprimare in cuvinte este suplinita in comunicare, de limbajul nonverbal, sau paralimbajul, denumit uneori limbajul trupului. Cel dintai, limbajul nonverbal, desemneaza orice fel de comportament comunicativ care nu foloseste cuvinte sau sisteme lingvistice de semne. Cel de-al doilea, paralimbajul, are o implicatie oarecum diferita si este dificil de decis ce fenomene trebuie incluse in sfera sa de referinta.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului.

Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise prin mimica, privire, gestica si prin elementele de paralimbaj.

Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile unei persoane. In timpul unui discurs, pentru a ajuta la castigarea increderii publicului, mimica nu trebuie sa intre in contradictie cu cele spuse.

Vorbitorii experimentati pot folosi anumite trucuri care sa ii ajute in convingerea auditoriului. De exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, acestia o sustin zambind ironic, creand o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.

Zambetul este un element care ajuta vorbitorul sa atraga bunavointa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine. Din acest motiv este recomandabil ca in introducerea discursului vorbitorul sa zambeasca.

Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima dar si incordare si rigiditate. De aceea nu este bine ca vorbitorul sa stea incruntat, deoarece transmite catre auditor o stare de tensiune care poate provoca o ruptura.

Rictusul (schimonosirea fetei) induce ideea de nesiguranta. Publicul tinde sa creada ca cel care tine discursul nu spune adevarul sau nu cunoaste tema despre care vorbeste, fiind indicat ca vorbitorii neexperimentati sa evite folosirea sa.

Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind si modalitatea prin care se pastreaza legatura dintre vorbitor si public. Faptul ca privirea nu este indreptata spre public induce sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului.

Contactul vizual permanent este decisiv pentru castigarea bunavointei si a increderii. In cazul unui public numeros, pentru a crea fiecaruia impresia ca este privit, cea mai simpla posibilitate pentru un vorbitor este de a se uita la public in forma literei Z, incepand cu ultimul loc din stanga salii si terminand cu primul loc din dreapta.

Gestica si postura. Lipsa gesturilor face discursul sa piarda din dinamism si sa devina plictisitor. Pe de alta parte, utilizarea excesiva a acestora induce publicului o stare de agitatie, rezultatul fiind obosirea audientei.

Un alt obiectiv pentru vorbitor este ca gesturile facute in timpul unui discurs sa atraga atentia asupra celor spuse fara a deranja publicul. Evitarea gesturilor agresive (mainile tinute in solduri, indreptarea degetului aratator catre auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau a celor care denota indecizie sau nesiguranta (jocul cu diferite obiecte, trecerea mainii prin par, sau aranjarea parului) face mai sigura obtinerea unui rezultat pozitiv.

Postura ferma, dar nu rigida, a vorbitorului ofera un plus de siguranta celor spuse. Orientarea spre public este, de asemenea, un element ajutator pentru captarea atentiei si pastrarea acesteia pe parcursul desfasurarii discursului.

Elementele de paralimbaj constituie o alta componenta de baza a limbajului nonverbal. Ele presupun utilizarea modalitatilor de exprimare vocala pentru a da anumite intelesuri cuvintelor din discurs. Tonul, ritmul si volumul vocii pot fi folosite in asa fel incat sa ii atraga si sa ii convinga pe cei care asculta un discurs.

Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseste un vorbitor. El poate fi calm, agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, intr-un discurs este preferabil sa se foloseasca un ton calm si sigur, dar care sa nu fie uniform. Schimbarile acestuia sunt importante, intrucat ele rup monotonia, facand ca expunerea sa castige in atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scapata, rezultand o atentie sporita din partea auditoriului.

Ritmul vorbirii reprezinta felul in care alterneaza cuvintele accentuate cu cele neaccentuate si frecventa acestora. El trebuie ales in functie de ceea ce se doreste sa se comunice.

Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs se folosesc ruperile de ritm. Spre exemplu, se poate folosi in expunere un ritm alert, pentru ca inainte de introducerea unei idei importante ritmul sa se reduca, si sa se reia la aceeasi intensitate in explicarea ideii.

Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adreseaza publicului. Cel care tine un discurs trebuie sa vorbeasca suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care il asculta. In general nu este bine sa se foloseasca un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.

Imbunatatirea limbajului paraverbal

Pentru cresterea capacitatilor de comunicare nonverbala exista cateva modalitati simple:

• Repetitia in fata oglinzii este cea mai simpla metoda, cel care exerseaza in acest mod fiind atent la felul in care limbajul nonverbal transmite mesajul dorit;
• Repetitia in fata unui grup se poate apela la un grup de prieteni care, pe baza unor criterii prestabilite, sa dea un feed-back;
• Repetitia in fata camerei video este cea mai buna metoda, deoarece vorbitorul isi poate analiza singur discursul putand urmari si evolutia sa in timp.

Pentru atragerea atentiei auditoriului, se folosesc, in cadrul limbajului verbal, tehnici de captare a atentiei care sunt arhicunoscute si relativ limitate, prin folosirea de regula a unor glume si prin unele enunturi emfatice, care sa dea greutate sporita spuselor locutorului, care se folosesc in partea introductiva a discursului, indiferent de tinta, prin abordarea relaxata a unor probleme serioase si importante sau printr-o prezentare atipica a tematicii. Orice alta modalitate de prezentare inedita iese in evidenta, atragand interesul celor care asculta. De asemenea, parasirea temporara a problematicii de baza este o alta tehnica folosita de vorbitorii versati, recastigand astfel deplinul interes al auditoriului. Evident ca aceste tehnici trebuie dozate corespunzator pentru a nu obtine un efect contrar dezideratului vorbitorului.

Avand in vedere ca are mai multe elemente care il compun, limbajul nonverbal ofera mai multe posibilitati de captare a atentiei. Orice gest socant, orice inflexiune a vocii sau rupere de ritm atrag atentia. Gestica, de asemenea, ofera o multitudine de cai de captare a atentiei. Orice gest care nu se intalneste uzual la un vorbitor trezeste un interes sporit. Din acest motiv, aceste gesturi au rolul de a aduce un lucru nou, atractiv. In momentul folosirii gesturilor pentru a atrage atentia trebuie sa se ia in calcul si ceea ce se spune in acel moment, pentru a nu crea contradictii.

De asemenea mimica poate fi un element important atat pentru captarea atentiei cat si pentru pastrarea atentiei auditoriului. O incruntare usoara sau un rictus lejer trezesc interesul, chiar daca in mod uzual nu sunt lucruri de dorit intr-un discurs. Tocmai lipsa de dezirabilitate le face sa fie atractive, insa orice accentuare a lor poate starni nervozitate si reactii adverse.

Ruperile de ritm ofera posibilitati mari de atragere a publicului. Fara a interveni brusc, ele accentueaza importanta anumitor parti ale discursului. Schimbarea de ritm se face treptat pentru a nu deranja, dar nu foarte lent, pentru a putea fi perceputa.

Cresterea sau scaderea volumului este una dintre cele mai usoare posibilitati de captare a atentiei. Fara a cadea in extreme (publicul trebuie sa auda tot ce se spune, dar nu trebuie agresat prin strigate), vorbitorul poate accentua ceea ce este important.

Tonul folosit este, de asemenea, o arma a vorbitorului. Intreruperea momentelor de vorbire pe un ton entuziast cu momente in care este folosit un ton calm atrage atentia asupra acestora din urma. Momentele de tacere capteaza atentia intr-un mod specific. O pauza bine calculata are rolul de a trezi in randul publicului.

Gestica ofera nenumarate cai de captare a atentiei. Din acest motiv, ea are rolul de a aduce un lucru nou, atractiv. In momentul folosirii gesturilor pentru a atrage atentia trebuie sa se ia in calcul si ceea ce se spune in acel moment, pentru a nu crea contradictii. De asemenea, este important ca gestul sa nu fie exagerat, ostentativ sau jignitor.

Momentele de tacere capteaza atentia intr-un mod specific. O pauza bine calculata are rolul de a trezi in randul publicului o usoara neliniste, intrucat pentru moment, se da senzatia de pierdere a controlului. Important este ca in aceste momente de pauza auditoriul devine curios, dorind sa stie ce se intampla. Este esential ca pauza sa nu fie prea lunga pentru a nu induce sentimentul de nesiguranta, dar nici prea scurta pentru a trezi curiozitatea si sentimentul ca ceva urmeaza sa se intample.

Este important ca strategiile de captare a atentiei sa poata fi folosite si impreuna, acest fapt crescand marja de siguranta a atingerii scopului propus. De asemenea, ele au doar rolul de a accentua anumite momente. Utilizarea exagerata a acestor tehnici risca sa provoace senzatia de agresivitate.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.[i]

A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat ca proportia in care folosim limbajul verbal si limbajele neverbale este, in comunicarea orala, urmatoarea 7% cuvinte, 38% paralimbaj (in principal intonatia si inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (in principal expresia fetei, gesturile si postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.[ii]

De cite ori comunicam, noi trimitem in exterior mesaje si prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci cand nu scriem sau vorbim, noi totusi comunicam ceva, uneori neintentionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a inlocui cuvintele sau, mai important, pentru a intari mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, cand vorbim, comunicam de asemenea prin

expresia fetei- un zambet, o incruntare;

gesturi- miscarea mainilor si a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;

pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;

orientarea - daca stam cu fata sau cu spatele catre interlocutor;

proximitatea - distanta la care stam fata de interlocutor, in picioare sau asezati;

contactul vizual- daca privim interlocutorul sau nu, cat si intervalul de timp in care il privim;

contactul corporal- o bataie usoara pe spate, prinderea umerilor;

miscari ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a incuraja interlocutorul sa continue;

aspectul exterior- infatisarea fizica sau alegerea vestimentatiei;

aspectele nonverbale ale vorbirii- variatii ale inaltimii sunetelor, taria lor si rapiditatea vorbirii, calitatea si tonul vocii (denumite uneori paralimbaj);

aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mana, asezare, organizare, acuratete si aspectul vizual general;

Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicarii este uneori denumit metacomunicare (cuvantul grecesc meta inseamna dincolo sau in plus). Metacomunicarea este deci ceva in plus fata de comunicare si trebuie sa fim totdeauna constienti de existenta sa. Trebuie sa subliniem ca metacomunicarea, care insoteste orice mesaj, este foarte importanta.[iii]

Alti autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc despre limbajul tacerii, limbajul spatiului si limbajul corpului (ultimul inglobind majoritatea indicilor amintiti inainte).

Limbajul tacerii

Tacerea, departe de a fi lipsa de comunicare, este incarcata cu profunde semnificatii comunicative.

Cand suntem stingheriti nestiind raspunsul la o intrebare, noi comunicam implicit ceva. Aceasta tacere e deosebita de tacerea omului plictisit sau de tacerea meditativului, de tacerea impusa prin reducerea la tacere sau de tacerea prevezatoare.

Tacerea se leaga de ascultare si de receptionarea corecta a mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creand interlocutorului posibilittea de a-si exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi ramas ascunse. Incurajand raspunsurile, tacerea se dovede a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obtine un profit intelectual si social maxim din fiecare interactiune comunicationala, tinand seama si de ponderea pe care o are tacerea in acest tip de interactiuni.

Astfel, studiile privind activitatile pe care le desfasoara de-a lungul unei zile membrii gulerelor albe (mediile intelectuale) americane arata ca sapte minute din zece acestia sunt angajati intr-o forma de comunicare (N. Stanton, 1995). Activitatile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:

9% scris

39% transmit

30% vorbit

16% citit

61% receptioneaza

45% asculta

Aceasta proportie poate fi diferita la alte segmente de populatie a caror ocupatie implica intr-o masura mai mica scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultarii se mentine prioritara si in aceste cazuri, ascultarea, cel putin sub aspect cantitativ, aflandu-se in fruntea manifestarilor noastre comunicationale. Ea reprezinta o veriga extrem de importanta a lantului comunicational, fiind o conditie esentiala a receptarii corecte a mesajului. Daca mesajul nu este receptionat corect, el nu reprezinta decat un simplu zgomot de fond.

Exista pericolul ca, fie individul sa se gandeasca la altceva in timpul ascultarii, fie sa se gandeasca la propriul sau raspuns, neglijand ascultarea eficienta.

Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune intelegerea, interpretarea si integrarea informatiei primite in modele de cunoastere proprii.

Limbajul spatiului

Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplina noua, fundata de Eduard Hall in anii '60 ai secolului nostru. Ea studiaza proprietatile educationale ale spatiului, precum si modalitatile de folosire optima a acestor proprietati.

Ideea de la care se porneste este ca orice individ are tendinta de a-si revendica un spatiu al sau, spatiul din jurul trupului sau, pe care-l marcheaza imaginar, il considera drept spatiul sau personal, ca o prelungire a propriului sau trup. Incalcarea acestui spatiu lezeaza profund individul, creand disconfort, stanjeneala si chiar stari conflictuale. Fiecare individ tinde sa mentina o distanta intre el si celelalte persoane sau lucruri. Isi creaza un spatiu-tampon de o anumita marime, forma sau grad de permeabilitate, care are importante functii psihosociale: de protectie, intimitate, siguranta, odihna, reverie.

In limbaj curent se spune: il tine la distanta sau prieten apropiat, ilustrand faptul ca relatiile interumane se pot exprima spatial. Pentru persoanele straine sau neagreate pastram un spatiu mai mare in jurul nostru, pentru persoanele apropiate sau iubite reducem acest spatiu pana la anulare. Fiecare tip de relatie presupune o distanta caracteristica intre indivizi, orice incalcare generand stress si blocaje de comunicare.

In plan mai general, modul in care folosim spatiul de comunicare are determinatii culturale si sociale specifice. In lumea afacerilor, de exemplu, spatiul este in relatie directa cu rangul individului: pe masura ce avanseaza in functie, cresc dimensiunile biroului sau.

In privinta spatiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor straine este extrem de selectiv, in functie de tipul de relatii pe care acestea le au cu proprietarul. Unele persoane sunt primite doar in vestibul, altele in bucatarie, altele in sufragerie sau altele in dormitor.

Spatiul personal, bula de aer ce-l inconjoara pe om, s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea cercetatorilor.

Acest spatiu poate fi impartit in patru zone distincte, fiecare zona fiind impartita la randul ei in doua subzone: un apropiata si alta indepartata. Deosebim astfel:

1.     Zona intima, ce se intinde de la suprafata corpului pana la o distanta de 46 cm. Este zona cea mai importanta pentru om si cea mai aparata. Doar celor apropiati emotional (indragostiti, parinti, copii, sotul, sotia) le este permis accesul in ea.

2.     Zona personala e cuprinsa intre 46 cm si 1,22 m. Distanta personala ne protejeaza fata de atingerea celorlalti si asigura comunicarea verbala optima. Interlocutorii isi pot strange mana, act care se face de regula pe un teren neutru incheietura mainii aflandu-se la limita zonei intime a interlocutorilor.

3.     Zona sociala desemneaza spatiul personal pe care-l mentinem atunci cand intram in relatii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, in relatiile de serviciu, relatii fata de necunoscuti (fata de vanzator, fata de factorul postal, de noul angajat), relatii din care elementul de intimitate este inlaturat total. Distanta prin care evitam contactul corporal este mentinuta prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon intre interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghiseul, scaunul amplasat la cativa metri distanta.

4.     Zona publica, peste 3,60 m, e distanta corespunzatoare atunci cand ne adresam unui grup mare de oameni, in care comunicarea si-a pierdut aproape in totalitate caracterul interpersonal. Este totodata distanta care se mentine (in salile de tribunal) intre politicieni si ziaristi la conferintele de presa, intre comandant si trupa.

Situatiile de aglomeratie din autobuz, lift, la cinema, cand zonele intime ne sunt invadate de necunoscuti, ne creeaza iritatie si stanjeneala. Oamenii adopta in astfel de situatii un comportament impersonal, vorbind sau miscandu-se cat mai putin cu putinta. Allan Pease (1993) aminteste cateva reguli pe care oamenii le aplica in astfel de situatii, reguli care prevad:

1.     Nu ai voie sa vorbesti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care ii cunosti.

2.     Trebuie sa eviti ca privirea ta sa se intalneasca cu privirile altora.

3.     Sa pastrezi o expresie de jucator de pocher, fara sa afisezi vreo emotie.

4.     Daca ai o carte sau un ziar, sa creezi impresia ca esti cufundat in citirea lor.

5.     Cu cat aglomeratia e mai mare, cu atat iti poti permite mai putine miscari ale trupului.

6.     In lift sa urmaresti cifrele care indica etajele.[iv]

Modalitatea non-verbala a comunicarii este frecvent intrebuintata in procesele de instruire, invatamant, arta dramatica, si in medicina.

Exista corelatii intre mesajul verbal si cel bon-verbal transmis de individ. Cand intre cele doua mesaje exista dicordanta, oamenii au tendinta sa se bizuie pe mesajul non-verbal intrucat este, de regula, mai sincer, mai putin supus controlului constient.

Cercetarile efectuate in domeniul comunicarii au evidentiat existenta unei legaturi directe intre nivelul de pregatire, statusul social si disponibilitatile de vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cat o persoana este mai instruita si se afla mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atat reuseste mai bine sa comunice mai bine prin cuvinte si fraze. Astfel de persoana utilizeaza in principal limbajul verbal (bogat si diversificat), in timp ce persoanele mai putin instruite se bazeaza intr-o mai mare masura pe gesturi si cuvinte.

Bibliografie.

- Lupu I. , Zanc I. , Sociologie Medicala, Teorie si Aplicatii, p. 110, 111, 112 si 113, Ed. Polirom, Iasi, 1999[1]

- Chiribuca D. , Sociologia Comunicarii, Curs An III, p. 14, 2005

- Stanton N. , Comunicare, p. 2 si 3, Ed. Stiinta & Tehnica, Bucuresti, 1995[1]

- Mihalcea I. , Consultant Asociatia de Comunicare Ethos