Demonstratia in argumentare si persuadare

Demonstratia in argumentare si persuadare

La inceputul Topicelor, Aristotel distingea doua tipuri de rationament: demonstratia, pe de o parte, si rationamentul dialectic, pe de alta. Pentru el, demonstratia are ca punct de plecare -sau premise - cunostintele "adevarate sau prime", altfel spus certe. Dimpotriva, rationamentul dialectic pleaca de la premize care sunt numai opinii admise. Perspectiva in care se plaseaza Aristotel stabilind aceasta distinctie este cea a rationamentului deductiv. Acesta porneste de la propozitii initiale si conduce, daca este dus riguros, la consecinte care rezulta in mod necesar.

Luand formularea de mai sus in intelesul adevarat cuvantului, singura diferenta intre demonstratie si rationamentul dialectic ar tine de natura premiselor, nu de procedura de deductie propriu-zisa, care ar fi comuna celor doua forme. Genetic, raporturile dintre rationament si argumentare pot fi explicate prin faptul ca, in ultima instanta, orice incepe prin relatii intre oamenii care cauta a se convinge si in forme elaborate, precum dialogul. Rationamentul riguros - in care inlantuirile de propozitii sunt considerate pentru ele insele, iar regulile lor definite de-o maniera formala - vine dupa aceea.

Demonstratia pe care majoritatea autorilor o iau in considerare este demonstratia formala, asa cum matematicile si mai ales logica o furnizeaza de exemplu. Trasaturile ei definitorii au fost evidentiate prin comparatie cu argumentarea. Se mentioneaza trei diferente intre ele [Oleron, P., 1996, pp. 32-36]:

1) o demonstratie formala este corecta sau incorecta (nu exista cale de mijloc), iar daca este corecta, ea este suficienta siesi, nemaifiind nimic de adaugat; dimpotriva, argumentarea nu are niciodata aceasta rigoare constrangatoare, validitatea sa fiind una de grad: el este mai mult sau mai putin puternic si nu este niciodata inchis (poate fi mereu reintarita acumuland argumente convergente);

2) demonstratia scoate in evidenta adevarul si falsul, in timp ce argumentarea urmareste sa actioneze asupra unei opinii, iar cel mai adesea sa determine sau sa justifice o decizie; valoarea logica a unei demonstratii este intrinseca acesteia (in sensul ca nu vizeaza eficacitatea si ca subzista in cadrul ei), in vreme ce argumentul se adreseaza hic et nunc celui pe care urmareste sa-l persuadeze;

3) demonstratia este "mecanizabila", intrucat poate face obiectul unui calcul efectuat de catre o masina, pe cand argumentarea implica inventia si judecata, capacitatea de a lua in considerare continutul argumentelor invocate, justetea si forta lor relativa.

Demonstratia poate fi insa si ne formala, caz in care se identifica cu argumentarea propriu-zisa. In acest sens - din perspectiva retoricii, gandirii critice si logicii informale, iar nu din perspectiva disciplinelor stiintifice ale gandirii - ea este teoretizata astazi ca un compozit de doi factori (probe si rationamente) si avand drept scop persuasiunea. Se apreciaza ca, intr-o prima aproximatie, persuasiunea poate fi inteleasa ca "un proces modificator de atitudini, credinte, pareri sau comportamente", definitie in care accentul cade pe caracterul ei procesual. Dar cum "persuasiunea se produce numai daca exista cooperare intre sursa si receptor", adica intre agentul care persuadeaza si agentul persuadat, definitia ei trebuie extinsa in termenii urmatori, deja stiuti din prima parte a cursului: "persuasiunea este crearea impreuna a unei stari de identificare intre sursa si receptor, ca urmare a utilizarii simbolurilor" [Larson, C. U., 2003, p. 26-27].

Noua definitie "nu e focalizata pe sursa, mesaj sau receptor, ci pe toate acestea in mod egal", pe modul in care ele "coopereaza pentru a crea un proces persuasiv". Central acestei definitii este, pe langa conceptul cooperarii, si conceptul autopersuadarii, intrucat "arareori suntem persuadati daca nu luam parte efectiv la acest proces". Scopul persuadarii e acela de a-i determina pe agentii persuadati "sa adopte schimbarile sugerate de agentii persuasivi". El poate fi atins numai printr-o combinatie adecvata a celor doi factori din structura demonstratiei neformale, in functie de contextul in care are loc, de persoana sau grupul de persoane carora se adreseaza si de tema sau "locurile" argumentarii (numite topoi de Aristotel, aceste locuri functioneaza ca "un fel de precedent recunoscut de public ca deja experimentat", ori ca "un model" sau ca "un ghid pentru viitor").

Urmandu-l mai departe pe C. U. Larson, problematica factorilor din structura demonstratiei ne formale poate fi sintetizata astfel [Ibidem, p. 205-221]:

1) probele, avand ca sursa tacticile ("strategia sau intentia generala" adoptata) si "variind prin intensitate ori putere persuasiva in functie de contextual folosirii lor":

A) probe dramatice, care - bazandu-se "pe tendinta noastra de a ne structura viata intr-o forma narativa sau ca o poveste" si incurajand "experientele indirecte ale agentilor persuadati, in incercarea de a-i hotara sa dea un anumit curs actiunii lor" - pot fi:

a) naratiuni:

a₁) transmise pe cale orala: "povesti - mituri, legende si balade";

a₂) transmise pe calea scrisului sau a tiparului: "piese de teatru, poezii, romane si povestiri";

a₃) transmise prin mijloacele media: "programe de radio, filme, desene animate, seriale, documentare, buletine de stiri, reportaje, spoturi televizate, jocuri televizate, talk show-uri si evenimente sportive";

b) depozitii/declaratii:

b₁) marturiile: "declaratiile martorilor oculari";

b₂) depozitiile: "agentul persuasiv povesteste ceva din propria experienta";

c) anecdote: "naratiuni foarte scurte care isi ating telul foarte repede - cam intr-o propozitie sau doua" si al caror "element-cheie este ca ele nu relateaza adevarul decat foarte rar, spre deosebire de marturii";

d) demonstratii practice: participarea activa a agentului persuadat la diferitele campanii de promovare "prin care agentii persuasivi dramatizeaza probele" (de pilda, folosirea mijloacelor audiovizuale din campanile impotriva fumatului, demonstratiile de marketing public televizate etc.);

B) probele rationale, care "fac apel la procesele logice intr-o modalitate nedramatica, intelectuala" si la care se apeleaza in mai multe situatii, cum ar fi de exemplu:

a) utilizarea argumentelor logice in scop persuasiv: articole de ziar, conversatii zilnice s.a.;

b) construirea de mesaje persuasive: reclame, campanii electorale etc.

2) rationamentele, care - avand rolul de "a uni probele" pentru atingerea "persuasiunii logice", adica pentru a persuada prin argumentare (argumentarea = "suficiente probe asociate unui rationament pentru a determina publicul sa acorde incredere sau sa actioneze conform sfatului agentului persuasiv") - ofera agentilor modele de gandire (rationare), altfel spus "modele logice ale structurii de adancime a limbajului" ("structuri logice profunde" prin care "credem si actionam conform cu ceea ce percepem ca argument logic"), de genul:

A) cauza-efect, aceasta structura de adancime este foarte puternica in cultura actuala de tip occidental, de ea depinzand insasi constructiile lingvistice (diateza, de exemplu) si prin ea agentii persuasivi identificand "evenimente, tendinte sau fapte ce determina efecte sigure" dupa cum urmeaza:

a) daca rationamentele in care se manifesta aceasta structura sunt afirmative, "ele ne spun ca, o data prezenta o cauza, ne putem astepta ca anumite efecte sa urmeze";

b) daca rationamentele in care se manifesta aceasta structura "sunt negative si vrem sa rezolvam problema" pe care o ridica, "incercam sa inlaturam cauza";

B) efect-cauza: structura de adancime mai putin folosita, uneori chiar vicios, in cultura occidentala contemporana, prin care "agentul persuasiv enumera cateva efecte cunoscute si incearca sa refaca drumul spre cauza lor";

C) experiente-simptome: structura de adancime utilizata indeosebi in propaganda politica si spoturile publicitare, prin care "agentii persuasivi identifica cateodata simptome ori semne si incearca sa ajunga la o concluzie" sau sa determine un "comportament simptomatic" la agentii persuadati (simptomele "conving prin ele insele" numai prin faptul ca "sunt in concordanta cu experienta din trecut a publicului");

D) criterii-aplicare: structura de adancime prin care "agentii persuasivi stabilesc un set aparent rezonabil de criterii pentru achizitionarea unui produs, votarea unui candidat sau sustinerea unei cauze, dupa care isi prezinta produsul, candidatul sau cauza ca satisfacand criteriile respective";

E) comparatia, adica structura de adancime folosita uneori de agentii persuasivi "ca temei logic pentru anumite concluzii" dupa urmatorul mecanism:

a) "un exemplu este analizat si descris, iar apoi se desprind concluziile din exemplul sau din situatia respectiva";

b) exemplul sau situatia respectiva este raportat ulterior la "o alta situatie", subliniindu-se "similitudinile si motivele pentru care concluziile exemplului initial se aplica la acesta din urma";

F) analogia, ca structura logica de adancime prin care "lucrurile familiare sunt folosite spre a le demonstra pe cele neobisnuite sau complexe":

a) analogia literala: compararea sau, mai bine-zis, stabilirea unor similitudini intre un lucru cunoscut din trecut cu unul nefamiliar, dar de acelasi fel, din prezent (de pilda, razboiul din Vietnam cu cel din Yugoslavia);

b) analogia figurata: prin ea, "se face paralela intre un lucru simplu, obisnuit, dar diferit si un altul complex si necunoscut" (de exemplu, com-pararea campaniilor electorale cu intrecerile sau cursele hipice).

Aceste structuri de adancime ale limbajului sunt numite uneori "rationamente", denumire improprie intrucat se bazeaza pe similitudini intre forma lor pseudo-logica (psiho-logica, pragmatica, argumentativa) si forma logica a principalelor moduri de rationare (rationamentul deductiv si rationamentul inductiv). Ceva asemanator se intampla si in cazul argumentelor, adesea confundate cu rationamentele numai in baza unor elemente formale comune.

Sa exemplificam. Structura unui argument, inteles ca ansamblu organizat de propozitii, se refera la elementele componente ale acestui ansamblu (premise, concluzii, asumptii), la relatiile dintre ele (deductive, inductive, abductive sau retroductive) si la greutatea pe care o primesc (temeiuri, sustineri, presupuneri) in disputa. Cand argumentul este inteles ca temei sau proba adusa in favoarea unui punct de vedere, el se manifesta ca un "dat" si apare ca element structural in cadrul rationamentului.

Elementele din structura unui rationament sunt cel putin trei si pot fi plasate in ordine diferita ca propozitii intr-un enunt [La Cascio, V, 2002, p. 42]:

1) un dat sau un argument, ca fundament pentru o anumita propunere;

2) o regula generala care permite, pornind de la dat sau argument, formularea propunerii respective;

3) o teza sau o opinie, avansata ca propunere sau punct de vedere.

E evident ca structurand rationamentul in acest fel, se elimina orice diferenta intre el si argument (ca ansamblu de propozitii, nu ca un "dat").