| CATEGORII DOCUMENTE |
| Comunicare | Marketing | Protectia muncii | Resurse umane |
ETIC SI JURIDIC IN COMUNICARE
Consideratii generale
Etica Relatiilor Publice
2.1. Codul etic in Relatiile Publice
2.2. Competenta si profesionalism
2.3. Raspunderea individuala a specialistului de Relatii Publice
Suportul juridic al Relatiilor Publice
3.1. Dreptul la informatie si la libera exprimare in documentele
internationale
3.2. Cadrul juridic intern al Relatiilor Publice
3.3. Ipostaze juridice si implicatii
Etica si legislatia presei
4.1. Libertatea presei
4.2. Libertate si responsabilitate in activitatea ziaristica
4.3. Delicte de presa
4.4. Dreptul la adevar, permeabilitatea institutiilor statului si
informatiile secrete
1. CONSIDERATII GENERALE
"Comunicarea umana constituie esenta legaturilor interumane, exprimata prin capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor si al specificatiilor social-generalizate in vederea obtinerii stabilitatii ori a unor modificari de comportament individual sau la nivel de grup"[1].
Definita de
Enciclopedia
Abordata ca cea mai importanta activitate in gestiunea de imagine comunicarea publica se va supune si unor reguli juridice venite sa reglementeze raporturile dintre mass-media si organizatie (prin medierea specialistului de Relatii Publice).
Incercarile de a norma juridic doua tendinte directionate de interese nu intotdeauna convergente, - aceea a libertatii presei si aceea a dreptului la imagine (a individului sau a organizatiei) - au avut adepti si critici ale caror argumente s-au constituit intr-o mostenire dilematica: unii sunt adeptii sloganului "mai buna e o lege proasta decat una inexistenta", iar altii afirma caracterul dinamic al mass-media ca unic "palier care functioneaza realmente in regim concurential" unde "privilegiile jurnalistului sunt infinit mai mici decat obligatiile sale"[3]
Proclamarea si respectarea libertatii de exprimare se leaga strans de aparitia democratiior liberale.
Cand, dupa cel de-al doilea razboi mondial, apare Organizatia Natiunilor Unite si, o data cu aceasta, confirmarea deplina a drepturilor omului, libertatea de exprimare capata recunoastere si protectie internationala.
La 17 decembrie 1946, Rezolutia Adunarii Generale a O.N.U. art.59(1) precizeaza ca 'libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului si standardul tuturor libertatilor carora O.N.U le este dedicata'.
Doi ani mai tarziu, la 10 decembrie 1948, acelasi for international proclama Declaratia Universala a Dreptului Omului "ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate programele si natiunile, pentru ca toate personajele si toate organele societatii sa se straduiasca, avand aceasta Declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure aplicarea lor universala si efectiva".
Libertatea de exprimare este prevazuta nu numai in art. 19 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, art. 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, ci si in alte documente regionale - Actul final al O.S.C.E., Documentul reuniunii de la Viena, Carta de la Paris, Conventia americana privind drepturile omului, Declaratia de la Cairo privind drepturile omului in societatea islamica, Cartea africana privind drepturile omului si ale popoarelor -, precum si in legislatia interna a majoritatii tarilor membre O.N.U.
In Romania, dupa 1989, s-a vorbit si se vorbeste despre dreptul la libertatea de exprimare, iar despre presa ca "a patra putere in stat".
Semnand Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale la 7 octombrie 1993, chiar in ziua aderarii sale la Consiliul Europei, Romania a mai facut un pas important pentru intrarea in clubul democratiilor europene. Ratificand respectiva Conventie la 20 iunie 1994, Romania a recunoscut oricarei persoane apartinand jurisdictiei sale drepturile si libertatile definite de acest instrument si, acceptand in acelasi timp dreptul la recurs individual la Comisia Europeana a Drepturilor Omului, ea a subscris la un sistem international de control.
Vom incerca sa surprindem in continuare imperativul legalitatii in actiunile specialistilor in Relatii Publice si in mass-media.
Aceasta si datorita faptului ca in aceste domenii sensurile morale se ingemaneaza usor cu cele juridice si se impune o clarificare, o delimitare, indeosebi sub aspect practic.
Un al doilea element care justifica abordarea acestor aspecte este impus de faptul ca actiunile specialistilor in Relatii Publice si ale jurnalistilor, angajeaza numeroase implicatii de natura juridica.
In activitatea de comunicare publica comportamentul etic este una dintre cele mai importante componente. La inceputurile afacerii Watergate si a altor activitati scandaloase, inclusiv poluarea mediului, publicul american a impus practici etice din partea firmelor si institutiilor. Schimbarile rapide ale atitudinii publice se reflecta cu claritate in legislatie, in deciziile tribunalelor, in vederile comentatorilor profesionisti ale problemelor publice si in opinia publica exprimata de mass-media.
In general, etica se refera la sistemul de valori conform caruia o persoana hotaraste ce este bine si ce este rau, drept sau nedrept, indreptatit sau neindreptatit. Etica se face simtita in comportamentul moral din anumite situatii. Comportamentul individual nu se masoara numai in functie de propria constiinta, ci si dupa norma acceptata social, profesional sau in cadrul institutiei respective.
Un bun exemplu de cod etic in comunicare publica este cel oferit de codul standardelor profesionale al Societatii Americane de Relatii Publice (PRSA). Acest cod a fost adoptat in 1954 si a fost imbunatatit, revizuit si adaugit in anii 1959, 1963 si 1977. El cuprinde o "declaratie de principii' si un ansamblu de prescriptii privind actiunea profesionalistilor in Relatii Publice.
Declaratia de principii
Membrii Societatii Americane de Relatii Publice isi bazeaza principiile profesionale pe valoarea si demnitatea fundamentala ale individului, cu mentiunea ca exercitarea libera a drepturilor omului, in special libertatea cuvantului, libertatea intrunirilor si a presei sunt esentiale in practica Relatiilor Publice.
In servirea intereselor clientilor si patronilor, noi ne dedicam atingerii obiectivului unei mai bune comunicari, intelegeri si cooperari intre persoanele, grupurile si institutiile societatii si al sanselor egale de angajare in profesia de Relatii Publice.
Ne angajam:
Sa ne comportam profesional, cu cinste, corectitudine, dreptate si responsabilitate fata de public.
Sa ne imbunatatim prestatia profesionala individuala si sa dezvoltam cunostintele si experienta profesionala printr-o continua cercetare si instruire.
Membrul societatii se va purta corect cu clientii si patronii, fosti si prezenti, cu colegii de munca si cu marele public.
Membrul societatii se va conduce, in viata profesionala, dupa interesele publicului.
Membrul societatii va respecta adevarul, corectitudinea si normele general acceptate ale bunului simt.
Membrul societatii nu se face partizanul unor interese ce vin in contradictie sau sunt in dauna cuiva, fara consimtamantul acordat de partile implicate dupa prezentarea tuturor faptelor, si nici nu se va pune in postura prin care interesul unui membru este sau ar putea fi in contradictie cu datoria fata de un client sau fata de ceilalti, fara a prezenta totalitatea faptelor ce privesc interesele tuturor celor implicati.
Membrul societatii va pastra secretul discutiilor avute cu clientii din trecut sau actuali sau cu patronii din trecut sau actuali si nu va accepta continuarea platilor pentru anumite servicii sau angajamente de munca care presupun dezvaluirea sau folosirea acestor discutii in dezavantajul sau in detrimentul unor asemenea clienti sau patroni.
Membrul societatii nu se va angaja in actiuni ce ar putea prejudicia integritatea canalelor de comunicare sau demersurile guvernamentale.
Membrul societatii nu va comunica intentionat informatii false sau inducatoare in eroare si este obligat sa aiba o grija deosebita pentru a evita furnizarea de informatii false sau inducatoare in eroare.
Membrul societatii trebuie sa fie oricand gata sa dea publicitatii numele clientului sau patronului in numele caruia se face un comunicat public.
Membrul societatii nu va face uz de nici un individ sau organizatie presupusi a fi in slujba sau a reprezenta o cauza facuta publica sau presupusa a fi independenti si fara prejudecati dar, de fapt, servind un interes particular sau unul special trecut sub tacere al unui membru, client sau patron.
Membrul societatii nu va prejudicia intentionat reputatia profesionala sau activitatea unui coleg. Dar daca un membru are dovezi ca un altul se face vinovat de activitati lipsite de etica, ilegale sau necinstite, inclusiv cele ce contravin acestui cod, el va prezenta informatiile respective imediat autoritatilor cuvenite din societate pentru a se actiona in concordanta cu procedurile prevazute in art. XIII din Codul Penal Local.
Membrul societatii citat ca martor la procesul de aplicare a prevederilor codului trebuie sa fie prezent, cu exceptia cazului in care motivele intemeiate de neprezentare sunt aprobate de Comitetul Judecatoresc.
Membrul societatii care face serviciu unui client sau patron nu va accepta bani, comisioane sau alte recompense materiale de la nimeni altcineva decat clientul sau patronul pentru care se fac acele servicii, cu exceptia cazurilor in care are consimtamantul expres al clientului sau patronului, dat in deplina cunostinta de cauza.
Membrul societatii nu va da garantii privind obtinerea anumitor rezultate care nutin direct de activitatea lui.
Membrul societatii va sista, cat mai repede posibil, relatiile cu o institutie sau individ daca aceasta relatie va conduce la un comportament care sa contravina prevederilor acestui cod.
Un comitet de rezolvare a plangerilor, format din sase membri, audiaza plangerile membrilor, formulate in conformitate cu Art. 10 din acest cod. Concluziile comitetului sunt previzibile, iar decizia finala se ia de catre comitetul director al societatii. PRSA poate cenzura, suspenda sau expulza un membru. Dar societatea nu are autoritatea juridica de a pedepsi membrii sai prin publicitate si nu are nici dreptul de a-i condamna pe cei care nu-i sunt membri pentru incompetenta in munca".
Donald B. McCammond, director executiv al comitetului de rezolvare a plangerilor din cadrul PRSA in anul 1983, scria in noiembrie 1983 un articol in "Public Relations Journal", in care spunea: "Din scrisorile primite in ultimul timp, reiese clar ca acest cod de standarde profesionale ale societatii a inceput sa fie cunoscut si membrilor din afara societatii'. Printre intrebarile puse in 1983 de catre comitetul de rezolvare a plangerilor si raspunsurile primite, pot fi enumerate pentru relevanta lor:
Se bucura de comunicarea dintre un functionar de Relatii Publice si un client de un statut privilegiat? (Da, dar nu si in fata tribunalului).
Cine se afla, in mod legal, in posesia materialelor din relatia functionar si patron-client? (In absenta unui acord contractual, clientul sau patronul are dreptul legal de a pastra lucrurile sau materialele create pentru el).
Reducerile de pret sau gratuitatile sunt permise fata de mass-media? (Sunt permise daca sunt utile activitatii si accesibile tuturor ziaristilor. Reducerile de pret nu trebuie extinse la ziaristi in profitul personal al acestora).
Este etic sa dezvalui planurile unui client posibil, concurentei? (Nu)
Este posibil sa garantezi un anumit numar de aparitii in mass-media? (Nu)
Un alt exemplu semnificativ de reglementare a actiunii specia1istilor in Relatii Publice este oferit de IABC (Asociatia Internationala a Furnizorilor de Informatii de Afaceri), care, formata, in principal, din editori ai unor publicatii si specialisti in informatii, a adoptat, in 1976, urmatorul cod de norme:
"Ca furnizor de informatii de afaceri interesat de pastrarea celor mai inalte idealuri intr-o activitate caracterizata prin etica, atat in randurile membrilor IABC cat si a tuturor celor din acest domeniu de activitate, sunt de acord cu practicarea si promovarea urmatoarelor obiective profesionale:
De obtinere a credibilitatii maxime printr-o comunicare onesta si o informare sincera.
De a respecta dreptul la viata personala a individului, precum si de a pastra confidentialitatea informatiilor si a surselor sale.
Prin aplicarea si promovarea acestor obiective, sper sa ajut la formarea si dezvoltarea unei constiinte etice imbunatatite in afaceri si in alte comunicari legate de organizatie."
In general, competenta se refera la "capacitatea cuiva de a se pronunta asupra unei probleme pe baza unei cunoasteri adanci a acesteia. Nuantand, se are in vedere sensul juridic al competentei, care trimite la dreptul legitim al unei persoane de a lua decizii intr-un anumit domeniu de activitate si la diferite niveluri ale unor organizatii si sensul profesional, definit ca fiind caracteristica unei persoane de a dispune de cunostintele si deprinderile necesare realizarii sarcinilor legate de un anumit domeniu de activitate profesionala. In esenta, competenta valorizeaza actiunile umane. In ultima instanta, competenta se exprima practic prin profesionalism, proces in care normele morale si abilitatile de actiune se imbina foarte strans. Evident, o asemenea caracteristica, prezentata in intreaga arie a profesiilor practicate social, este prezentata si in sistemul Relatiilor Publice.
Teoreticienii si cei ce
lucreaza in domeniul comunicarii publice impartasesc
opinii foarte diverse in ceea ce priveste natura activitatii
publice ca meserie, calitate sau profesie in plin avant. In prezent, si in
Exista si idea, acreditata de multi profesionisti si, in S.U.A., de insasi Societatea Americana a Relatiilor Publice - PRSA, ca cel mai important lucru pentru cel ce lucreaza in acest domeniu este de a actiona ca un profesionist. Aceasta inseamna ca functionarul trebuie sa se caracterizeze prin:
Independenta
Responsabilitate fata de societate si interesul public
Grija pentru competenta si onoarea acestei profesii in ansamblu
Loialitatea mai mare fata de standardele profesiei si fata de colegi decat fata de patronul actual. Punctul de referinta al activitatilor de Relatii Publice trebuie sa il constituie normele profesionale si nu cele ale clientului sau ale patronului.
Impactul socio-profesional al activitatii de comunicare publica au determinat dezbateri intense si de durata privind statutul profesional al specialistului in Relatii Publice si eventualitatea autorizarii oficiale a acestuia pentru a-si putea practica profesia. Asemenea discutii privind autorizarea activitatii de Relatii Publice s-au purtat, in S.U.A., inca inainte de infiintarea PRSA. Cei ce au facut astfel de propuneri, printre care Edward L. Bernays, care a jucat un rol foarte important in formularea conceptului modern de Relatii Publice, considera ca autorizarea ar proteja profesia si publicul de oportunisti incompetenti care nu au cunostintele, calitatile sau etica necesare. Astfel, prin autorizare au dreptul sa se intituleze consilieri de "Relatii Publice' doar cei care trec examenele si testele necesare atestarii integritatii personale. Cei ce nu au aceasta autorizare ar trebui sa adopte o alta denumire.
Desi autorizarea prezinta o anumita atractivitate, mai ales daca setine cont de multimea de incompetenti care sustin ca lucreaza in Relatiile Publice, s-a admis ca ea prezinta si dezavantaje. Cei ce se opun autorizarii au intocmit sub forma de intrebari o lista a motivelor de impotrivire:
Este credibilitatea data automat de autorizarea profesionala? Imaginea publica a avocatilor, de exemplu, nu este tocmai ideala. Cum s-ar putea obtine autorizarea in Pelatiile publice cand inca se mai dezbate o definitie unica a Relatiilor Publice sau a conotatiilor acestora
Chiar doresc oare profesionistii din Relatiile Publice ca "fratele mai mare', guvernul, sa stabileasca standardele si politica profesiei?
Este cu adevarat posibil sa institui o procedura de autorizare pentru numarul extrem de mare de persoane din SUA, care se numesc functionari de Relatii Publice? Formalitatile administrative si birocratia necesare pentru a realiza o astfel de autorizare nu merita cheltuielile si pierderea de vreme.
Ar reprezenta autorizarea o incalcare a dreptului la libera exprimare si libertatea presei care sunt consfintite prin Primul Amendament din Constitutia SUA? Inseamna acest lucru ca o persoana care ar dori sa scrie o relatare sau sa tina o conferinta de presa ar trebui sa fie autorizat in acest sens.
Societatea Americana de Relatii Publice a realizat mai multe studii pe problema autorizarii, dar concluzia finala, pana in prezent, este de a nu sprijini idea autorizarii de catre Adunarea Delegatilor ce conduce organizatia.
In raport cu intentiile de instituire a autorizarii, mai productiva s-a dovedit procedura de acreditare interna a specialistilor in comunicare publica. Astfel, efortul de imbunatatire a standardelor si profesionalismului in Relatiile Publice a fost corelat cu stabilirea unor programe de acreditare. Societatea Americana a Relatiilor Publice, de exemplu, si-a inceput programul de acreditare in 1965. Pentru a fi acreditata ca membru al societatii, cu titlul APR (acreditat in Relatii Publice), o persoana trebuie sa aiba o experienta de cel putin cinci ani de activitate in Relatiile Publice sau invatamant, sa aiba doua persoane care sa dea referinte despre integritatea si calitatile sale profesionale si sa sustina un examen, pe parcursul unei zile, in care sa fie testat scris si oral. Buna parte din membrii PRSA au obtinut deja titlul APR.
Asociatia Internationala a Furnizorilor de Informatii de Afaceri (IABC) are, de asemenea, un program de acreditare pentru calitatea de membru. Un membru poate utiliza titlul de ABC (Furnizor Acreditat de Informatii de Afaceri) dupa ce a depus un dosar de acte de referinte pentru evaluare si dupa trecerea unui examen scris si oral.
In plus, PRSA, IABC si Asociatia de Studii de Ziaristica si Comunicare de Masa au conlucrat la imbunatatirea si standardizarea programelor de invatamant in Relatii Publice, stabilind niveluri si titluri academice comune pentru absolventii invatamantului superior de profil.
Ca o provocare la adresa
codurilor practicii profesionale si a acreditarii formale, etica in
comunicare publica se poate reduce pana la urma - se
apreciaza in literatura
Fata de interogatoriile de mai sus, Chester Burger, presedinte al firmei de consultanta manageriala din New York, Chester Burger & Company Inc., rezuma, intr-un articol aparut in "Public Relations Journal" pe teme de etica in Relatii Publice, ceea ce a invatat din experienta de peste 40 de ani ca reporter de ziar si om de Relatii Publice. Este vorba despre "patru lectii' extrem de utile specialistului in Relatii Publice.
Lectia 1 Furnizorii de informatii trebuie sa aiba incredere in bunul simt al auditoriului. Cel mai adesea, publicul va dovedi justificata increderea prin aceea ca percepe corect problemele, opiniile pro si contra si toate motivatiile. Furnizorii de informatii au nevoie sa recurga la titluri iscusite, trucuri, distorsionari sau minciuni pentru a fi eficienti in comunicare. Nu va subestimati auditoriul!
Lectia 2. In general, oamenii cunosc sau sunt interesati prea putin de problemele care te intereseaza pe tine. Tu trebuie sa informezi, sa clarifici si sa simplifici problemele, fara a te departa de adevar si in asa fel incat acestea sa serveasca intereselor proprii auditoriului.
Lectia 3. Nu-ti compromite pentru nimeni principiile etice. Nu alege calea cea mai simpla. Nu face afirmatii in care nu crezi. Nu face ceea ce consideri a fi incorect, doar de dragul de a bifa o actiune. NU merita. Gandeste-te cum ar fi daca ceea ce ai facut ar deveni o stire de pe prima pagina a ziarului de maine.
Cum ai putea sa te absolvi de responsabilitate daca ai sustine ca ai scris, ai spus sau ai facut ceva pentru ca asa ti-a spus seful?
Lectia 4. Furnizorii de informatii sunt rareori in situatia de a alege intre bine si rau, alb si negru, sau da si nu. Problemele de etica implica gradari, nuantari, puncte de vedere diferite. Am gresit de prea multe ori in viata pentru a mai putea fi convins ca detin raspunsul exact. Un pic de nesiguranta si umilinta sunt, uneori, vitale in abordarea problemelor de etica.
Astfel de probleme si altele similare fac viata grea multor oameni de Relatii Publice, desi unii nutresc convingeri personale atat de puternice si / sau lucreaza pentru patroni cu principii morale riguroase, incat rareori ar ajunge in situatia de a se compromite personal. Daca patronii fac sugestii care ridica probleme de etica, functionarii de Relatii Publice ii pot face sa se razgandeasca prin prezentarea consecintelor posibile ale unei asemenea actiuni, cum ar putea fi, spre pilda, o publicitate nefavorabila in mass-media.
'Cu tine insuti
sincer sa fii', recomanda Chester Burger executivilor de
Relatii Publice din
Fii mereu sincer!
Creeaza-ti o norma etica in afaceri, pe baza propriilor standarde si a celor din societate!
Respecta integritatea si pozitia oponentilor si auditoriului!
rezeste increderea prin inocularea de substanta celui mai neinsemnat fapt!
Prezinta ambele fatete ale problemei!
Gaseste echilibrul intre loialitatea fata de organizatie si datoria fata de public!
Nu sacrifica obiectivele pe termen lung pentru castigurile imediate
Aderarea la standardele profesionale de comportament, adica de a demonstra cu adevarat independenta profesionala, reprezinta masura competentei si a tinutei etice ale functionarilor de Relatii Publice. Cel mai grav pericol in acest domeniu este ca profesionalismul sa fie substituit prin obedienta si servilism. Facand un portret al "servitorului' in Relatiile Publice, J. Kenneth Clark, vicepresedinte cu comunicatia corporatista la Compania Duke Power din Charotte, Carolina de Nord, spunea:
Daca seful spune ca ziarele nu sunt bune de nimic, servitorul este de acord.
Daca seful spune sa raspunzi reporterului cu "fara comentarii" servitorul este de acord.
Daca seful spune ca angajatii companiei isi primesc banii si n-au nici o nevoie sa afle informatii, servitorul este de acord.
Daca seful spune ca publicul n-are nici un drept sa vrea sa stie ce se petrece intr-o companie, chiar daca compania este publica si dependenta de sprijinul acestuia si de vanzarile catre acesta, servitorul aproba si incepe sa lucreze la versiunea corporatiei ca "Zid al Berlinului'
Soarta servitorului este pe cat de inevitabila pe atat de dureroasa. Chiar daca pentru o vreme seful va avea o parere cat se poate de buna despre el, pana la urma isi va pierde credibilitatea in interior, deoarece nu isi exprima niciodata opiniile profesionale. Iar seful este o persoana care tine seama de argumentele solide si nu are nici o parere prea buna despre cei ce nu reusesc sa i le ofere '
Etica incepe in Relatiile Publice la nivelul individului, legandu-se direct de propriul sistem de valori ale acestuia, precum si de binele societatii. Desi loialitatea manifestata fata de patron este importanta, specialistii nu trebuie sa permita unui client sau unui patron sa-i priveze de sentimentul de respect de sine si de cel al propriei valori.
Dimensiuni etice dintre cele mai semnificative sunt implicate si in raporturile cu mass-media. Aspectul cel mai important cu care se confrunta specialistul in Relatii Publice in toate colaborarile sale cu mass-media este acela ca lipsa unei onestitati totale ii distruge credibilitatea si, o data cu aceasta, si utilitatea lui profesionala pentru patron. Mass-media depind de sursele Relatiilor Publice pentru cea mai mare parte a informatiilor pe care le furnizeaza cititorilor si ascultatorilor. Desi multe din relatarile provenite din Relatiile Publice sunt folosite doar ca motivul pe care se brodeaza, apoi, articolul de presa, multi reporteri si editori sunt constienti ca se pot baza pe acuratetea si profunzimea materialelor furnizate de Relatiile Publice si le folosesc ca atare, cu prea putine modificari.
Castigarea increderii este scopul tuturor specialistilor, iar acest lucru se poate realiza doar printr-o practica caracterizata prin profesionalism si etica. Acesta este si motivul pentru care nu isi au rostul materialele cu stiri cu o valoare dubioasa, petrecerile extravagante, cadourile scumpe si favorurile personale facute pentru reprezentantii mass-media. Cateodata, cate un ziarist lipsit de etica poate solicita favoruri, dar specialistul in Relatii Publice trebuie sa stie cum sa refuze cu tact asemenea cereri.
Experienta
SUPORTUL JURIDIC AL RELATIILOR PUBLICE
3.1. Dreptul la informatie si la libera exprimare in documentele internationale
Libertatea de opinie si de exprimare este, fara doar si poate, un drept fundamental al omului si 'piatra de temelie a tuturor libertatilor carora li se consacra Natiunile Unite'
Libertatea de exprimare se coreleaza cu dreptul de a avea acces la informatii si, dupa cum spunea James Madison, unul din fondatorii Constitutiei americane: 'Un guvern popular fara informatii sau fara mijloacele de a o avea, este doar prologul unei farse sau al unei tragedii sau, poate, a amandurora'.
Libertatea de opinie si exprimare a fost consacrata in unele instrumente ce alcatuiesc Carta Internationala a Drepturilor Omului, cat si in alte conventii ce reglementeaza domenii de protectie.
Acest drept a fost enuntat pentru prima data in Adunarea Generala a O.N.U. din 10 decembrie 1948, cand a fost adoptata Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care a avut o influenta covarsitoare asupra altor tratate de drept international, reluate pe parcursul lucrarii.
Ca membru al Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, Romania a semnat si s-a angajat sa respecte prevederile acestei organizatii referitoare la protectia drepturilor omului, a libertatii de exprimare si a libertatii , in special Documentul reuniunii de la Copenhaga din 1990.
In cadrul Adunarii Generale din 10 decembrie 1948, libertatea de exprimare inclusa in preambulul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, ca una din cele patru libertati fundamentale: "fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvantului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie'. Articolul 19 stipuleaza ca 'orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiuni din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independente de frontierele de stat'.
Rezultatul este acela ca Declaratia Universala este acum unanim apreciata ca o Magna Carta a umanitatii, care trebuie sa fie respectata de toti actorii scenei umane, ca o obligatie ce se aplica tuturor statelor, ca parte a legislatiei internationale.
Guvernul roman, in acest context, are obligatia de a prevedea si garanta aceste drepturi, 'tuturor indivizilor care se gasesc pe teritoriul lor sI tin de competenta lor'
In acelasi timp, art.29 al Declaratiei Universale prevede anumite restrictii ale acestui drept, dar 'exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, opiniei publice si bunastarii intr-o societate democratica'.
Enuntu1, cu caracter de principiu, din Declaratia Universala a fost dezvoltat in art. 19 din Pactul universal cu privire la drepturile civile si politice, adoptat si deschis spre semnare si ratificare de catre Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezolutia 200/A.XXXI, din 16 decembrie 1966.
Romania este parte la acest pact, iar guvernul roman are, prin urmare, obligatia juridica de a se conforma prevederilor acestuia.
Dreptul absolut de a avea opinii proprii, fara ingerinte, precum si circumstantele speciale in care libertatea de exprimare si informare poate fi limitata, sunt stipulate in art. 19 al Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, astfel:
1. Nimeni nu trebuie sa aiba de suferit din cauza opiniilor sale.
2. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orala, scrisa, tiparita sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertatilor prevazute la paragraful 2 al prezentului articol comporta obligatii si raspunderi speciale. in consecinta, ea poate fi supusa anumitor limitari care trebuie stabilite in mod expres prin lege si care sunt necesare:
a) respectarii drepturilor sau reputatiei altora;
b)apararii securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice.
In art.20 al Pactului International sunt prevazute si alte ingradiri ale acestuia care se refera la interzicerea prin lege (desi nu in mod necesar sa fie considerate delicte penale) orice tip de propaganda pentru razboi, orice incitare la discriminare, ostilitate si violenta pe temeiuri nationale, rasiale si religioase.
Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezolutia 2106/XX din 21 decembrie 1965, consacra un spatiu amplu acestor limitari ale dreptului la libertatea de opinie si exprimare.
Pornind de la prevederile Declaratiei Universale ale Drepturilor Omului, Consiliul Europei a realizat un considerabil corp legislativ, jurisprudenta si standarde referitoare la libertatea presei si accesul la informatie.
Paragraful 1 din art. 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului stipuleaza ca 'orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare', care include 'libertatea de opinie si libertatea de a primi si difuza informatii si idei fara interferente din partea autoritatilor publice si fara atine seama de frontiere'.
Totodata, in conformitate cu paragraful 2 din ace1asi articol, exercitarea acestor drepturi 'poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrictii sau sanctiuni potrivit legii, asa cum se cuvine intr-o societate democratica, cu scopul de a proteja diferite interese publice si private'.
In 1988, Curtea a decis ca statele-parti la C.E.D.O. au obligatia de a lua masuri rezonabile si oportune 'pentru a impiedica grupuri sau persoane private sa incalce drepturile fundamentale ale altor asemenea persoane'.
La 1 octombrie 1995, un grup de experti in drept international, siguranta nationala si drepturile omului au adoptat aceste principii in cadrul unei intalniri organizata la Johannesburg, in Africa de Sud sub egida Centrului International impotriva Cenzurii, in colaborare cu Centrul de Studii Aplicate al Universitatii din Witwatersrand.
Participantii la intalnire au cazut de acord asupra unui set de principii ale dreptului la informatie si au recomandat organismelor Competente la nivel nationa1, regional si international sa ia masuri pentru a promova larga lor raspandire.
In general, este de mentionat faptul ca, in documentele cu vocatie internationala se recunosc drept componente ale dreptului la informatie urmatoarele:
- libertatea comunicarii si difuzarii;
- liberul acces la locul evenimentului;
- libera circulatie a informatiei;
- accesul la surse;
- integralitatea (informatii complete) si accesibilitatea (difuzarea maxima) informatiei.
3.2. Cadrul juridic intern de reglementare a Relatiilor Publice
Relatiile Publice reprezinta un fenomen al secolului al XX-lea, ale carui origini intra adanc in istorie si care promoveaza practicarea diverselor strategii de influentare sociala (a indivizilor, a grupurilor, a altor organizatii).
Deontologia relatiilor sociale, a raporturilor interumane este pe cat de riguroasa, pe atat de complexa. 'A nu minti" si "a nu te lasa mintit', 'a nu manipula' si 'a nu te lasa manipulat' sunt deziderate si preocupari atat in viata, indivizilor, cat si in activitatea organizatiilor sociale.
Cu atat mai mult aceste deziderate sunt prezente in actiunile specialistilor in Relatii Publice. In conditiile expansiunii Relatiilor Publice, ghidarea etica si juridica a acestora a devenit un adevarat imperativ. Acest fapt esential este vizibil, poate inainte de orice, prin tendinta si efortul articularii unui cod etic al Relatiilor Publice.
Abordarea sistemica a Relatiilor Publice permite punerea in evidenta a legaturilor esentiale dintre organizatii si viata publica. Important este ca atat organizatii1e cat si viata publica in ansamblu cuprind individualitati umane distincte, cu drepturi ce se cer a fi instituite legal si, mai ales, asigurate practic. De fapt, aceasta este trasatura definitorie a organizarii democratice a statului de drept.
Imperativul legalitatii in actiunea specialisti1or in Relatii Publice isi afla radacinile, inainte de orice, in temeiul constitutional al intregului organism social.
Astfel, noua Constitutie a Romaniei, adoptata in 8 decembrie 1991, prin referendum, prevede in art.31 'dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit'
Simultan, sunt stabilite obligatii pentru 'autoritatile publice' care "potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal" (art.31, alin.2), cat si pentru mijloacele de informare in masa, publice si private, care 'sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice' (art.31, alin.3)[4].
Dupa cum se observa, dreptul la informatie se constituie ca o necesitate umana si presupune 'libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orala, scrisa, tiparita ori artistica sau prin orice alt mijloc la alegerea sa"[5].
In optica legii fundamentale a statului roman - ca instrument de protectie politica fundamental -, dreptul la informatie este strans asociat cu "libertatea de exprimare".
In acest sens, art.30 alin. 1 prevede: 'libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, fie prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile'.
In mod natural si pe deplin legitim sunt interzise in art.30, alin.7 prin Constitutie 'defaimareatarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenta publica precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri'. Totodata, in art.30, alin.8 se prevede ca 'raspunderea civila pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului'.
Cea de-a treia dintre libertati este expresia primelor doua 'libertatea de comunicare' care nu este exprimata separat in Constitutie, in mod explicit, ci rezulta din prevederile mentionate in art.30, pct.3 si 31 pct.5 - 'libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii' si 'serviciile publice () trebuie sa garanteze grupurilor sociale si politice importante exercitarea dreptului la antena'. Legiuitorul a gasit necesar sa adauge si alte mentiuni in sensul celor aratate mai sus: 'cenzura de orice fel este interzisa' (art.30, pct.2); 'nici o publicatie nu poate fi suprimata '(art.30, pct.4).
Un element esential al exprimarii practice a drepturilor si libertatilor garantate constitutional il reprezinta buna-credinta. 'Cetatenii romani, cetatenii straini si apatrizii - se arata in art.54 din Constitutie - trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti'.
Actiunile specialistilor in Relatii Publice angajeaza numeroase implicatii de natura juridica, dovada numarul mare de procese civile si penale in care sunt acestia implicati, un grad ridicat de relevanta avand cauzele referitoare la calomnie, ofensa, insulta, precum si altele.
Onoarea, demnitatea omului sunt pretuite in societate si aparate cu fermitate de legea penala.
Fiecare cetatean are dreptul sa i se respecte demnitatea si sa nu-i fie intinat bunul nume, pe care adesea cu atata greutate l-a dobandit.
In practica instantelor de judecata apar deseori procese care au ca obiect apararea onoarei. Multi cetateni se adreseaza justitiei impotriva celor care ii insulta, ii calomniaza, cerand sa li se faca dreptate.
Cum sanctioneaza legea penala faptele impotriva demnitatii persoanei?
Una din infractiunile contra demnitatii este INSULTA (Cod penal, art.205). Ea priveste faptele prin care se aduce atingere reputatiei si onoarei unei persoane.
Onoarea unei persoane poate fi atinsa prin cuvinte (oral, prin vorbe, cantece, exprimate direct sau prin mijloace tehnice de reproducere, radio, televizor, magnetofon etc.), prin scris (adresarea de scrisori, carti, articole in presa, afise, cuvinte scrise pe ziduri, garduri etc.), prin gesturi (miscari, atitudini, mimica ce exprima dispret, desconsiderare fata de o persoana) sau prin alte moduri de exprimare (fapta de a scuipa pe cineva, de a-i arunca palaria in noroi, de a-i azvarli in fata continutul unui pahar cu apa etc.). Pedeapsa pentru insulta este inchisoare de la o luna la 3 luni sau amenda.
O infractiune mai grava contra demnitatii este CALOMNIA (Cod penal, art.206) si consta in afirmarea ori imputarea in public a unor fapte precise privitoare la o persoana care, daca ar fi adevarate, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara. Pedeapsa este inchisoare de la 3 luni la 1 an sau amenda.
Comite aceasta infractiune cel care, cu buna stiinta raspandeste tot felul de minciuni despre altii, expunand pe cel calomniat dispretului public sau pericolului de a fi sanctionat.
Specific pentru infractiunea de calomnie este afirmarea pe seama unei persoane de fapte determinate, iar afirmatiile trebuie sa fie facute in public.
Tragerea la raspundere are loc numai pe baza plangerii celui vatamat, iar impacarea partilor inlatura raspunderea penala.
Calomnia si insulta presupun, de regula, existenta unor afirmatii mincinoase. Legea penala da inculpatului dreptul, in anumite limite, sa faca dovada ca afirmatiile sale sunt adevarate (proba veritatii). Daca a facut asemenea dovada, fapta sa nu mai constituie infractiune.
Cele mai multe procese de calomnie sunt impotriva ziarelor, revistelor si, in general impotriva mass-media. In mod obisnuit, partea vatamata trebuie sa dovedeasca, la randul ei, ca declaratia a fost falsa, defaimatoare si publicata constient ca este falsa.
Cazuistica domeniului este bogata si in diversificare, creand precedente in practica judiciara, care reclama revederea unor articole din codul penal sau emiterea unei legi a presei in care sa fie stipulate clar sanctiunile la care se expun specialistii de Relatii Publice si, indeosebi, cei care lucreaza in mass-media.
De relevanta pentru activitatea in domeniul Relatiilor Publice sunt si infractiunile privind ofensa adusa autoritatii, legile privind drepturile angajatilor, proprietatea ideilor si copyright-ului, pe care din motive de spatiu nu le dezvoltam.
Dimensiunile etice si juridice se coreleaza strans in activitatea celor care, prin profesie au legatura directa cu publicul. In consecinta, valentele deontologice ale profesionistilor din domeniul activitatilor publice sunt extrem de pregnante.
Actiunile specialistilor in comunicare publica angajeaza numeroase implicatii de natura juridica, dintre care, potrivit experientei acumulate pe in S.U.A., un grad ridicat de relevanta au cele privind calomnia si defaimarea, drepturilor angajatilor, proprietatea ideilor si copyright-ul, dar si altele.
Calomnia si defaimarea. in sens general, calomnia semnifica o "afirmatie mincinoasa facuta cu scopul de a atinge onoarea sau reputatia cuiva'. In sens juridic, calomnia este o "infractiune care consta in afirmarea sau imputarea in public a unei fapte determinate, privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public'. Comune in sensul de baza, defaimarea mentine actiunea de ponegrire a unei persoane sau organizatii preponderent in sfera privata, in timp ce calomnia vizeaza ponegrirea, defaimarea realizate intr-o forma publica (in presa sau in alte medii de informare publica).
Cazuistica domeniului este bogata si in diversificare, practica in domeniu creand precedente de procedura judiciara. Astfel, autorii lucrarii "Effective Public Relations' arata ca, desi stirile sunt rar implicate in procese de calomniere, o regula din 1987 sustine idea ca o companie poate utiliza aceleasi standarde de aparare precum cele pe care le foloseste organizatia media care a difuzat media. Regula a fost stabilita in urma unui proces intentat unei agentii de publicitate. Cazul a implicat o angajata care a pretins ca a fost calomniata printr-o stire care anunta ca ar fi fost eliberata din functie din cauza unor neregularitati financiare in departamentul pe care-l conducea.
Aceasta situatie explica motivul pentru care organizatiile spun adesea ca un angajat a plecat din "motive personale', in loc sa precizeze circumstantele.
Cele mai multe procese de calomnie sunt impotriva ziarelor, revistelor si, in general impotriva mass-media, atunci cand o persoana simte ca o declaratie falsa i-a stricat reputatia. In mod obisnuit, inaintea castigarii unui proces de defaimare, o persoana sau o organizatie trebuie sa dovedeasca ca declaratia a fost falsa, defaimatoare si publicata constient ca este falsa. Intr-un numar tot mai mare de cazuri, se acuza si atunci cand un articol creeaza o falsa impresie, chiar daca fiecare afirmatie in parte este adevarata.
Daca un ziar publica o serie de articole despre o companie avand tendinta sa sustina ca firma face ceva ilegal, atunci exista motiv pentru un proces. Astfel, un celebru cantaret american a castigat 5,3 milioane dolari in urma judecatii cu NBC, pentru o stire care a creat impresia ca el a primit asistenta financiara de la persoane ale crimei organizate pentru a achizitiona un hotel. Printre altele cel calomniat a dovedit ca reporterii au uitat sa informeze faptul ca el a primit un imprumut de la o banca pentru a finanta achizitionarea.
Managerii unor organizatii sunt adesea implicati atunci cand grupurile din mass-media includ numele corporatiei lor pe lista anuala a celor care polueaza sau pe una similara. Reputatia unei companii poate fi stricata, dar defaimarea este greu de dovedit intr-o curte de justitie. Compania trebuie sa dovedeasca faptul ca aceste cuvinte defaimatoare nu sunt adevarate si ca acestea au cauzat scaderea vanzarilor sau oprobiul public.
Corporatiile si organizatiile sunt subiecte ale conceptului legal despre "Comentarii cinstite si critice". Aceasta este apararea pe care o utilizeaza criticii de teatru si muzica atunci cand vorbesc sau scriu despre o reprezentatie. Termenul inseamna ca firmele sau persoanele care isi exprima in public si in mod voluntar operele, produsele lor sunt subiecte pentru comentarii.
Conceptul de "figura publica". Este un concept util pentru personalul din Relatii Publice (R.P.), mai ales in relatiile cu mass-media. In temeiul acestui concept, se poate raspunde unor intrebari izvorate din situatii practice complexe. Astfel, are presa, de exemplu, dreptul sa publice informatii despre activitatile sefului executiv al companiei? Are un ziar dreptul de a judeca deciziile manageriale ale executivului unei companii? Poate cel ce este subiectul unui astfel de ziar sa-l dea in judecata pentru violarea intimitatii? Raspunsul variaza in functie de modul in care autoritatea judecatoreasca defineste "figura publica". Deciziile recente in spatiul jurisdictiei americane sunt contradictorii.
Persoane precum guvernanti, candidati politici, actori, atleti si celebritati ale afacerilor sunt considerate "figuri publice' si au probleme in castigarea proceselor pentru calomnie si violare a intimitatii.
Consilierii R.P. au ob1igatia sa urmareasca schimbarile de standard in privinta a ceea ce constituie "figura publica". Ei trebuie sai sfatuiasca pe cei in cauza ca o parte din imunitatea lor la critica presei si a investigatiilor reporterilor se disperseaza daca se implica voluntar in dezbateri despre probleme controversate. Totodata imunitatea scade daca firma e implicata in evenimente importante, cu impact social major.
Drepturile angajatilor. Conceptele de calomnie, defaimare si violarea intimitatii trebuie avute in vedere atunci cand personalul R.P. scrie sau editeaza materiale care-i implica pe angajatii unei companii.
Nu mai este adevarat, daca a fost vreodata, ca o organizatie are drepturi nelimitate de a face publica activitatea angajatilor sai. Documentele publice ale unei organizatii (rapoarte de afaceri etc.) dovedesc atitudinea acesteia fata de angajatii sai, fiind extrem de important ca, in acest mod, sa nu se aduca atingere imaginii personale a angajatilor si sa evite orice prilej ca angajatii sa declanseze proceduri judiciare motivate prin violarea intimitatii.
O publicatie pentru angajat trebuie sa evite stereotipia, comentariile rasiale si de discriminare etnica. Un angajat poate intenta un proces bazat pe modul in care a fost caracterizat public. Femeile, de exemplu, sunt prezentate in mod stereotip, de regula.
In rezumat, trebuie evitate subiectele care ar putea ridiculiza sau prezenta dezavantajos un angajat in fata celorlalti. Este costisitor si neplacut pentru o organizatie sa se ocupe de astfel de procese.
Iata cateva recomandari de retinut cand se scrie despre activitatile angajati1or:
Atentia indreptata spre relatarea activitatii organizatiei.
Angajatii sa fie de acord in scris cu orice referire care ii priveste.
Verificarea dubla a tuturor informatiilor.
Intreaba-te: "Va deranja asta pe cineva, sau ii va face subiect de gluma?'
Angajatii sa aiba de la inceput o copie a articolului in care sunt citati (numiti).
Nu te baza pe informatii la "mana a doua", confirma faptele direct cu persoana implicata!
Cand fotografiati sau scrieti despre angajati, spuneti-le care este scopul si cum vor fi utilizate articolul sau fotografia.
Angajatii sa consimta in scris, sub semnatura, ca organizatia poate face publica activitatea lor in articole, in relatari mass-media.
Consideratii despre reclama. Informatiile de mai sus despre angajati privesc scrierile de informare si articolele. Daca o fotografie a unui angajat sau comentariu sunt utilizate ca reclama sau intr-o brosura este esential ca un acord semnat sa existe. Ca o precautie in plus, este bine sa i se dea celui in cauza o compensatie financiara, pentru ca acordul sa fie inatacabil.
"Chemical Bank' din
Un avocat al angajatilor a spus: "Banca a luat individualitatea angajatilor si a utilizat-o pentru a face profit'. Judecatorul a fost de acord si a ordonat ca banca a violat "legea intimitatii'.
Permisiunea scrisa ar trebui obtinuta si daca fotografia angajatului ar aparea in brosuri sau in raportul anual al corporatiei. Aceleasi reguli se aplica si in cazul celor din afara. Spre pilda, daca o corporatie vrea sa arate clientii ei mancand intr-un restaurant din lantul pe care-l are, trebuie sa le obtina permisiunea acestora in scris. Pentru a evita procesele, multe companii folosesc modele profesioniste drept "clienti'. Aceasta evita problema persoanelor care-si dau acordul verbal in momentul fotografierii, dar se razgandesc cateva luni mai tarziu cand apare fotografia. Cand un copil apare intr-o astfel de fotografie, este necesar acordul scris al parintilor.
Intrebarile presei. Pentru ca intrebarile presei pot viola dreptul la intimitate al angajatilor, personalul R.P. trebuie sa cunoasca pana unde informatiile vor fi date pe raspunderea angajatilor.
In general, angajatii ar trebui sa dea unui reporter doar informatii de baza. Acestea pot include:
confirmarea ca persoana este un angajat;
serviciul detinut si o descriere a sa;
date despre inceputul perioadei de angajare, sau dupa caz, despre sfarsit.
Totodata, un functionar R.P. trebuie sa evite informatii despre angajati precum: salariu, adrese de acasa, statutul material, numarul de copii, apartenenta la unele organizatii, performanta in munca.
Libertatea de a vorbi angajatilor. Functionarii R.P., la fel ca managerii, trebuie sa aiba grija ca angajatii sa nu considere ca promovarea lor va fi deranjata prin criticarea organizatiei. Angajatii, ca cetateni, au dreptul de a-si exprima punctul de vedere. Astfel, sunt extrem de utile scrisorile de la angajatii care intreaba despre politica companiei. Asta nu duce doar la o atmosfera sanatoasa a unei organizatii, in ambele sensuri, dar face si publicatia acesteia mai credibila.
Din pacate inca multi manageri percep intrebarile angajatilor drept critica si lipsa de loialitate. Personalul R.P. trebuie sa educe managerii asupra angajatilor.
La un alt nivel, specialistii R.P. au dreptul de a preveni angajatii si noii membrii si staff-ului asupra scurgerii de informatii confidentiale si afacerilor cu secrete obtinute din interiorul firmei. Un astfel de caz a aparut cand o firma R.P. a intentat un proces unui angajat care a scris o carte despre firma dupa ce a lucrat drept contabil (castigurile firmei). Firma a sustinut ca angajatul a violat un contract care stipula ca informatiile furnizate de un client sunt confidentiale si nu pot fi facute publice. Cazul a fost solutionat de curte printr-o hotarare care da firmei dreptul de a citi manuscrisul inaintea publicarii.
Proprietatea ideilor. Cuvantul "idee' cuprinde multe sensuri; proprietatea este dificil de demonstrat, daca "idea" nu este exprimata intr-o forma tangibila. Organizatiile oricum solicita idei si de asemenea primesc multe altele nesolicitate. Din aceasta cauza, staff-ul R.P. trebuie sa detina cateva concepte de baza despre utilizarea ideilor si dreptul de autor asupra acestora.
Ideile angajatilor. Multe organizatii isi incurajeaza angajatii sa furnizeze idei privind, spre exemplu, conservarea energiei si realizarea unor produse mai bune. Organizatia trebuie sa clarifice conditiile in care ideile vor fi acceptate si cat de mare va fi compensatia ce va fi platita pentru acestea.
Este bine sa se specifice suma maxima care va fi platita. Aceasta salveaza compania de la un proces care o poate prejudicia de milioane de dolari.
Utilizarea copyright-ului. Ar trebui dotata cu copyright o stire? Cunoasterea legii copyright-ului este importanta din doua perspective: a) ce materiale ale organizatiei pot fi supuse copyright-ului; b) cum pot fi utilizate corect materialele altor organizatii.
In esenta, copyright-ul vizeaza protectia muncii creative de la utilizarea neautorizata.
Aria de protectie a fost redusa, in S.U.A., in 1991 cand s-a stabilit ca "Materialele materie prima pot fi copiate la dorinta."
Copyright-ul nu protejeaza ideile, ci numai modul in care acestea sunt exprimate. O idee pentru promovarea unui produs, de exemplu, nu poate avea copyright, dar benzile, desenele, afisele, sloganurile, simbolurile corporatiei si altele care exprima o idee particulara pot avea copyright.
Din cauza banilor, efortului, timpului si talentului cheltuit, protectia materialelor organizatiei este importanta. Prin copyright, o companie impiedica concurenta sa castige pe seama muncii sale creative, sau sa produca o copie a unei brosuri care tinde sa dezorienteze publicul. Un producator de P.C. ar avea probleme legale serioase daca ar incepe sa vanda brosuri care ar arata ca cele ale lui Apple.
In S.U.A., o lege din 1978, a hotarat ca materialul produs in forme tangibile are drept de autor din momentul cand a fost creat. Aceasta este adevarat daca materialul are o notita in privinta copyright-ului. Una din urmatoarele metode poate fi utilizata:
Utilizand litera "c' intr-un cerc (), urmat de cuvantul copyright.
Precizand anul copyright-ului si numele detinatorului.
Aceasta asumare a copyright-ului este adesea suficienta pentru a descuraja utilizarea neautorizata, iar autorul are o protectie legala daca poate dovedi ca materialul a fost creat inaintea altei persoane care sa-l solicite.
Utilizarea "cinstita' versus "fara limite'. Specialistii R.P. utilizeaza informatii din diferite surse, asa ca este important sa se stie unde se termina utilizarea "cinstita' si unde incepe "fara limite'.
Utilizarea corecta inseamna ca partea de copyright a articolului trebuie delimitata distinct, si materialul delimitat trebuie sa fie un scurt rezumat fara sa depaseasca marimea articolului original.
Este important de notat ca utilizarea corecta are limite distincte cand materialul va fi publicat cu un scop scolar, de critica, de revizuire si analiza. Daca o parte a articolului va fi utilizata de corporatie pentru a influenta vanzarile si profitul, permisiunea este obligatorie.
Volumul, proportiile utilizarii sunt importante. Fotocopierea unui articol pentru 10 persoane poate fi considerata corecta, dar pentru 250, poate fi considerata o violare a dreptului de autor.
Documentele guvernamentale fac parte din domeniul public si nu pot avea drept de autor. Personalul R.P. poate utiliza citate si statistici din documentele guvernului, dar trebuie sa fie sigur ca materialul, in context, nu poate duce in eroare. Cea mai frecventa problema apare cand o organizatie utilizeaza documente guvernamentale ca o forma de gir asupra serviciilor si produselor sale.
Nelimitarea drepturilor de autor se extinde asupra documentarelor TV sau emisiunilor de stiri.
Titlurile de carti sau presa nu pot fi supuse dreptului de autor, dar actioneaza efectul unei competitii neloiale. Avocatii sfatuiesc staff-ul R.P. sa nu copieze nimic, daca au intentia de a castiga de pe urma copiei sau sa beneficieze de avantaje.
4. ETICA SI LEGISLATIA PRESEI
Libertatea presei presupune, in fapt, existenta a trei libertati definite ca atare in documentele cu vocatie internationala, cat si in cele nationale si regionale - libertatea informarii, a exprimarii si a comunicarii.
Desi, cu mari exceptii, toate statele recunosc libertatea presei, consideram ca aceasta nu are materialitate decat in cazul in care sunt reunite urmatoarele elemente:
1. Independenta fata de guvern / putere politica;
2. Independenta fata de sursele de informatii;
3. Independenta fata de proprietari / detinatori;
4. Independenta fata de constrangerile interne;
5. Independenta fata de sursele de finantare;
6. Independenta fata de anuntatori;
7. Independenta fata de grupurile de presiune.
1 In privinta independentei mass-media fata de guvern / putere, avem in vedere unul dintre cei mai importanti agenti de control capabili sa exercite constrangeri politice - executivul - alaturi de legislativ, justitie, alte institutii politice.
Daca in celelaltetari foste comuniste, raportul dintre stat si presa a fost, intr-o prima etapa, unul de tolerare, in Romania acest proces s-a manifestat in mod exploziv, presa ignorand apartenenta sa la serviciul public odata cu prabusirea regimului comunist.
Statul s-a aratat destul de conservator in materie de piata libera a MEDIA prin mentinerea monopolului asupra resurselor de materii prime (hartie) si a retelei de difuzare nationala.
Daca in relatia presa-putere politica se manifesta in general trei tipuri de raporturi - cooperare, conflict si negociere - in Romania s-au inregistrat tensiuni mai ales datorita presiunilor financiare pe care redactiile le-au suportat. In conditiile absentei de pe piata a unor producatori privati de materii prime, ale refuzului autoritatilor de a liberaliza importurile, a reduce fiscalitatea si a privatiza reteaua nationala de difuzare, nu putem vorbi despre o independenta reala a presei fata de stat.
2. In ceea ce priveste independenta fata de sursele de informatii, facem precizarea ca desi, in general, presa se afla intr-o dependenta relativa fata de sursele sale, starea de tranzitie a facut sa apara surse privilegiate de informatii. Autoritatile publice, institutiile de decizie, care desi au obligatia constitutionala de a fi transparente fata de opinia publica, deseori instituie monopol informational.
Intre jurnalisti si surse exista, in principiu, trei tipuri de raporturi: asimilare (regimuri totalitare), asimilare partiala si independenta.
Presa romana a cunoscut starea de asimilare totala pana in decembrie 1989, moment in care, contrar celor afirmate de mai multi cercetatori, nu trece la starea de independenta brusc, ci progresiv.
Se nasc si se afirma, ca media independenta, cele nou aparute private. Deficientele de comunicare ale numeroaselor institutii publice, ce s-au inregistrat in ultimii ani, au urmatoarele explicatii:
-desi s-au creat institutii specializate - birouri de presa - acestea nu au fost incadrate cu competente, de unde frecventele neintelegeri cu comunitatea jumalisti1or;
-nici unii, nici ceilalti nu au aderat, pe fondul carentelor de pregatire profesionala, la o etica a informarii;
-situatiile de criza nu au fost gestionate in mod matur, prin negociere, ci prin instituirea de embargouri informationale reciproce sau unilaterale, pe perioade variabile.
Amintim aici embargoul institutiei prezidentiale fata de cotidienele 'Evenimentul zilei' si 'Ziua' (1995), al unor ministere, cum ar fi cel al agriculturii fata de presa, precum si cel al redactiilor membre ale Clubului Roman' de Presa fata de Senat (martie 1998) si de Camera Deputatilor (martie - aprilie 1998).
Desi s-au inregistrat progrese importante in vederea fluidizarii circulatiei informationale, pana cand institutiile publice nu se vor maturiza si nu vor face proba unor relatii firesti cu mass-media, continua sa se manifeste o dependenta, reala fata de aceste surse de informatii.
3.Desi cadrul juridic existent garanteaza libera initiativa, evolutia presei romanesti, din perspectiva detinatorilor puterii economice, releva supunerea intreprinderii de presa unor interese politice si economice conjucturale.
De aici o serie de ingerinte in politica editoriala a redactiilor, in sensul sustinerii acelor grupuri politice ale caror interese erau in concordanta cu cel al patronilor de presa.
In acest context intra in joc relatia dintre editor si proprietar, in situatia in care este una si aceeasi persoana, a carui libertate de miscare este limitata de interese specifice, cu influenta directa asupra programului editorial. Jurnalistii se vad nevoiti, sa se integreze strategiei indicate, mai ales ca sunt foarte vulnerabili in absenta unor raporturi contractuale bine definite. Concedierile colective ('Viitorul Romanesc' - 1993) ca si demisiile colective ('Romania libera' - 1994; 'Dreptatea' si 'Zig-Zag' - 1994 etc.) ale jurnalistilor nu au avut ca fundament altceva decat conflictele de interese, financiare si nonfinanciare.
4. Resursele financiare din publicitate sunt vitale pentru o intreprindere de presa, iar intarzierile inregistrate in domeniul reformelor economice si, implicit, absenta unei concurente reale au diminuat semnificativ sansele de a atrage fonduri. Este evidenta preocuparea editorilor de a nu promova discursuri critice fata de marii furnizori de publicitate si de a construi agenda jurnalistica tinand seama de posibilele reactii ale acestora, ceea ce se traduce intr-o limitare a editoriale.
5. Libertatea jurnalistilor de a exprima opinii care nu sunt intotdeauna conforme cu cele ale proprietarului media, dar care tin de statutul lor profesional - constituie un indiciu al 'starii de sanatate' a presei.
Jurnalismul autentic prinde contur relativ greu in tara noastra datorita lipsei culturii profesionale - pe de o parte se manifesta tendinta detinatorilor media de a 'nivela' opiniile jurnalistilor, iar pe de alta parte, jurnalistii nu au inteles ca a lucra la comanda intra in regulile profesiei, ca a respinge o relatare inseamna rigoare si nu neaparat cenzura. De aici si frecventele conflicte dintre diferitele trepte ale procesului de elaborare a produsului mediatic.
6. Libertatea este accesibila doar celor puternici din punct de vedere financiar, ori inca o parte din presa romaneasca este dependenta de sursa de finantare.
Aceasta presupune vulnerabilitate sporita din cauza faptului ca intreprinderea de presa nu se poate autoadministra (nu produce profituri), ceea ce creeaza un sentiment de 'tolerati' pentru jurnalisti, paralizant din perspectiva profesionala. Este evident ca in acest fel sporeste conformismul acestora, ii face mai permisivi la indicatiile finantatorului si, in consecinta, mai putin liberi.
Din cele prezentate rezulta faptul ca, desi presa romaneasca este libera prin garantiile acordate de Constitutie, aceasta nu este in acelasi timp si independenta, iar dacatinem seama de limitele regimului liberal al presei in plina afirmare, consideram indreptatita afirmatia potrivit careia libertatea presei ramane o metafora.
Legitimitatea demersului jurnalistic se bazeaza pe echilibrul dintre drepturile si indatoririle presei, in care scop se cuvine a fi amintit unul dintre cele mai temeinice studii privind libertatea presei, realizat de Comisia Regala Britanica a Presei, din care rezulta urmatoarele:
Drepturi
-a publica stiri si opinii;
-a edita ziare;
-a refuza publicarea unor articole;
-a participa la adunarile publice;
-a colecta si sintetiza informatii de orice fel;
.a transmite publicului mai multe opinii alternative;
-a transmite informatii corecte, complete si obiective.
Indatoriri:
-a da publicului posibilitatea de a-si exprima opiniile;
-a servi binele public;
-a prezenta puncte de vedere alternative, inclusiv nepopulare;
-a actiona in numele publicului in baza increderii acestuia.
Din perspectiva rolului lor intr-o societate democratica, jurnalistii se afla in raporturi de responsabilitate individuala - in sensul ca libertatea personalului media este parte integranta a libertatii presei - si colectiva (la nivelul grupului si in sens mai larg, al comunitatii profesionale), contractuala (fata de proprietar) si sociala (fata de public si lege).
Ignorarea responsabilitatilor amintite de catre jurnalisti nu se traduce doar in erodarea credibilitatii presei, ci si in limitarea libertatii lor profesionale. Altfel spus, intre gradul de maturitate, de profesionalism si gradul de libertate exista o determinare directa.
Asa se face ca in societatile democratice, preocuparile in sensul liberalizarii sistemului mass-media se imbina cu 'conducerea de la distanta' a media de catre autoritatile centrale, respectul pentru autonomia presei neexcluzand ajustari negociate ale exercitarii profesiei, limitari la care comunitatea jurnalistilor adera. Pe de alta parte, constienti de rolul lor social, jurnalistii insisi manifesta un interes constant pentru consolidarea statutului lor, pentru legitimarea demersurilor lor.
In aceste directii se inscriu si evolutiile recente din Romania, unde, desi raporturile presa-stat au fost si sunt tensionate, cei doi par sa fi inteles ideea responsabilitatii si transparentei.
Amintim aici embargourile instituite de presa fata de activitatile celor doua camere ale Parlamentului Romaniei (martie 1998) asupra carora s-a revenit ulterior si documentul de autoreglementare care este cadrul deontologic adoptat de Clubul Roman de Presa.
Totusi cel mai solid garant al libertatii presei il constituie legea, alaturi de instrumentul de protectie fundamental, Constitutia.
Din pacate in Romania, profesia de ziarist nu are statut reglementat legal, si cum nu este reglementat dreptul la replica; acesta din urma fiind prevazut doar de Consiliul National al Audiovizualului.
Desi exista un Proiect de cod deontologic al Societatii Romane de Radiodifuziune sau statute ale unor organizatii profesionale (U.Z.P., A.Z.R.), acestea nu au putere de lege. In consecinta, in exercitarea profesiei sale, ziaristul se confrunta cu prevederile Codului Penal.
Or, de exercitarea dreptului de exprimare si informare este strans legata dezvoltarea, mentinerea si protejarea democratiei.
4.3. Delicte de presa
Potrivit Raportului pe 1996 al Asociatiei pentru Apararea Drepturilor in Romania - Comitetul Helsinki (Aspecte privind evolutia situatiei omului in Romania si activitatea APADOR - CH), adoptarea legilor de modificare a Codului Penal si a Codului de Procedura Penala inseamna 'o legislatie penala ce contravine, intr-o proportie covarsitoare, principiilor care sa guverneze un regim democratic'.
Pentru a justifica acest fapt vom incerca ilustrarea comparativa a 'unor delicte de presa la noi si in alte tari cu indelungata traditie democratica.
Demersul nostru are si un alt obiectiv, si anume acela, de a arata necesitatea dezincriminarii infractiunilor de insulta, calomnie si ofensa adusa autoritatii - cu care se confrunta astazi gazetarul roman - prin trecerea lor din sfera penalului in cea a dreptului civil.
Este de remarcat in acest sens ca APADOR-CH a lansat diferite programe pe aceasta tema cum ar fi: Libertatea presei si 'hate speech', desfasurate in perioada august 1995 - mai 1996 si coordonate de Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului.
In Romania, cazurile ziaristilor trimisi in judecata si condamnati conform art.205, 206 si 238 din Codul Penal au facut obiectul atentiei, poate mai putin, a publicului larg, dar in mod cert a breslei jurnalistilor si a organizatiilor neguvernamentale.
Sa amintim aici cazul ziaristilor Radu Mazare si Constantin Cumpana de la cotidianul 'Telegraf' din Constanta.
Cei doi au semnat un articol in care se faceau afirmatii acuzatoare la adresa fostului viceprimar P.N.L. Dan Miron si a actualei judecatoare Revi Moga, care prin concurs de infractiuni au realizat escrocheria 'VINALEX'. Viceprimarul - la acea vreme - era acuzat de luare de mita pentru incheierea unui contract cu alta firma decat cea autorizata de Consiliul Local.
Cei doi ziaristi au fost actionati in justitie si condamnati pe baza a doua temeiuri juridice - insulta si calomnie - pentru aceeasi fapta. Li s-a aplicat pedeapsa privativa de libertate, fara suspendare, desi Codul Penal prevede posibilitatea suspendarii, ca si varianta amenzii.
Conform art.7 1 - Cod Penal - cei doi au fost condamnati si la un an interdictie de exercitare a profesiei.
Cazul jurnalistului Nicolae Andrei din Craiova, care a scris si a publicat doua pamflete, polemizand cu si despre unele aspecte ale vietii politice romanesti este relevant, in sensul ca acesta a fost invinuit, invocandu-se art.238 din Codul Penal (ofensa adusa autoritatii), fiind si aceasta o dovada a neintelegerii libertatii de exprimare.
Un al treilea caz este cel al ziaristilor cotidianului bucurestean 'Ziua' - Tana Ardeleanu si Sorin Rosca Stanescu, condamnati de Judecatoria Sectorului 1 la pedepse privative de libertate pentru infractiunea de ofensa adusa autoritatii.
Intr-o succinta trecere in revista se pot mentiona si alte cazuri: Dumitru Tinu, directorul ziarului 'Adevarul' (amenda penala pentru calomnie), Petre Mihai Bacanu director la 'Romania Libera' (amenda penala pentru calomnie), Valentin Popescu de la 'Cuget Liber' din Constanta (3 luni inchisoare cu suspendare pentru calomnie).
Cu titlu de exemplu, privind recrudescenta fenomenului, mentionam ziarul 'Cotidianul', in care in numarul din 15 decembrie 1998 prezinta existenta numai la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, a 7 procese in care inculpatii sunt ziaristi: Marius Tuca, Valentin Paunescu, Radu Filip, Petre Mihai Bacanu, Sorin Rosa Stanescu, Sperlea Cristina, Ion Cristoiu, numai la judecatoria Sectorului 1.
In exemplele prezentate, este de remarcat ca a fost ignorata jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in legatura cu art. 10 referitor la libertatea de exprimare. In mai multe cazuri, Curtea a precizat in mod expres ca persoanele aflate in functii publice sunt mai expuse criticii si 'supravegherii' din partea presei si a opiniei publice decat celelalte persoane, acestea trebuind sa-si asume aceste riscuri.
Libertatea de exprimare acopera, sub rezerva art. 10, paragraful 2 'nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta, ori considerate inofensive, ci si acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza'.
Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, fara de care nu exista societate democratica.
Toate acestea 'sunt cu atat mai importante atunci cand in discutie este presa', intrucat 'libertatea presei constituie unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul afla ori isi formeaza opinii despre ideile si atitudinile conducatorilor politici'.
Legea romana nu prevede insa, decat proba veritatii ca apasare a ziaristului acuzat de insulta sau calomnie, in timp ce, standardele europene prevad si dovedirea bunei sau relei credinte a persoanei acuzate.
Or, cum am mai spus, art. 11 si art.20 din Constitutia Romaniei statueaza ca tratatele internationale si documentele internationale cu privire la drepturile omului, fac parte din dreptul intern, iar in situatia in care exista neconcordanta, intre acestea si legile interne, primele au prioritate.
De aceea ni se pare elocvent comunicatul APADOR-CH in care se arata 'toate aceste condamnari penale, indiferent daca sunt sau nu definitive, daca este vorba de amenda penala sau inchisoare cu executare in penitenciar sau cu suspendare, vor avea drept consecinta, instaurarea cenzurii si autocenzurii in presa si, deci, restrangerea libertatii de exprimare dincolo de limitele admise si necesare intr-o societate democratica'.
Conform informatiilor APADOR-CH, in ultimii zece ani, nici un ziarist, din nici otara democratica, nu a fost condamnat la pedepse privative de libertate pentru insulta sau calomnie. Singura pedeapsa a fost amenda.
Cele mentionate pana acum in cadrul acestei sectiuni a lucrarii se constituie in ceea ce se numeste 'protectia pozitiva a libertatii de exprimare si informare' si implicit a 'facatorilor' de presa, deci a ziaristilor, din perspectiva legislatiei internationale.
Prin cazurile exemplificate, credem ca in Romania inca nu se poate vorbi cu deplina constiinta de o protectie pozitiva a presei.
In cadrul acestui capitol am pornit de la ideea ca una din realizarile majore ale epocii moderne este, fara indoiala, recunoasterea unor libertati si drepturi ca fiind inerente conditiei umane, atat din punct de vedere individual, cat si social.
Societatea moderna este din ce in ce mai mult influentata de mass-media, iar cresterea importantei rolului presei a determinat suspiciuni din partea liderilor politici fata de informatiile nelimitate.
Gazetarii se afla intr-o pozitie cruciala fata de aceasta problema. Pe de o parte, frecventele violari ale drepturilor omului sunt legate de chestiuni politice, culturale, economice etc., care constituie 'substanta informatiilor de presa', iar pe de alta parte munca gazetarilor si respectarea conditiilor de munca fac parte din repertoriul de valori incluse in conceptul de drepturi ale omului.
Nu trebuie sa uitam ca modelul serviciului public are la baza asocierea statului la sistemul comunicarii de masa, intr-un triunghi ce leaga presa si autoritatile, in numele unui concept esential - acela al responsabilitatii sociale. in virtutea acestuia, libertatea presei devine, in fapt, o functie publica.
Prin prezentarea unor fapte sau actiuni care contravin normelor care reglementeaza relatiile sociale statuate in societate, presa determina practic autosesizarea organelor jurisdictionale ale statului si informarea corecta a opiniei publice.
De aceea, violarea unor drepturi de catre puterea politica, materializata prin oprimarea libertatii de exprimare, prin cenzura, arestarea ziaristilor, inchiderea posturilor de radio si televiziune sau a unor publicatii, hartuirea surselor, reprezinta obstacole evidente in calea comunicarii si circulatiei informatiilor.
Iata de ce, dupa ce veti parcurge aceste note de curs va invitam sa meditati si asupra unei parti din Discursul despre morala a lui Traian Gangu: "Legea juridica urmareste optimizarea organizationala a vietii colective si a raporturilor dintre indivizi; legea morala urmareste optimizarea plenitudiara a vietii colective prin intermediul raporturilor dintre indivizi, fixate pe o normalitate deschisa mobilizator spre creativitate si exemplaritate umana, initiativa, depasire de sine si perfectionare continua"[6]
4.4. Dreptul la adevar, permeabilitatea institutiilor statului si informatiile secrete
Incadrata in zona etica a responsabilitatii jurnalistului fata de societate si fata de cetatean, problema juridica a dreptului la adevar al cetateanului, abordata in sensul temeiurilor de drept amintite anterior reprezinta fundamentul exercitiului profesional in mass-media.
Daca datoria ziaristului este de a se pune in slujba dreptului cetateanului la adevar, presa nu-si propune sa defineasca adevarul ci, ca mediator de mesaje, ea se adreseaza cu aproximatii coerente individului si opiniei publice.
Aici intervine si capacitatea de interpretare a mesajului de catre individ si public, ca element in concurenta cu modul in care ziaristul ofera, dintr-un unghi de interpretare demonstrabil, fapte de interes public.
Contextual, valoarea de stire a unui anumit fapt capteaza mai mult sau mai putin interesul public. Sunt de interes public, intotdeauna, prin caracterul lor exceptiile. In decantarea exceptionalului de banal se vor confrunta cu responsabilitatea selectiei de catre jurnalist si libertatea cetateanului de a confirma sau infirma, afectiv si rational, optiunea jurnalistului. Definirea legislativa a informatiei de interes public il va apara astfel pe cetatean in fata tentatiei presei de a transforma in subiect de presa, fara acceptul individului. Acesta este punctul in care interesul public si cel individual vor intra in contradictie, se vor afla pe pozitii ireconciliabile.
Situatia litigioasa poate fi evitata daca faptele devenite informatii de interes public pot fi probate sau demonstrate. Iata de ce tehnica de documentare, cu specializare de o profunzime diferita, vine sa duca la evitarea crearii unei imagini superficiale asupra unui fenomen care, inducand reactii false sau periculoase, aduce un deserviciu opiniei publice.
Adevarul mesajelor ziaristilor este in legatura directa cu sursa de informatii, dar si cu responsabilitatea acestora de a cita corect, de a verifica informatiile inainte de publicare si de a realiza confirmarea din mai multe surse. Norma deontologica a verificarii informatiei din cel putin doua surse devine eficienta atunci cand va functiona si principiul operational al echidistantei. Echidistanta nu este garantia obiectivitatii, dar impune o atitudine corecta din partea jurnalistului de a oferi fiecarei parti sanse egale de a-si sustine pozitia.
Urmand acesti pasi se pot produce erori sau inexactitati. In acest sens functioneaza dreptul la rectificare si dreptul la replica. Este o problema intelectuala a cunoaste eroarea, a o descoperi, dar este una de etica profesionala a o recunoaste si nu oricum ci prin recunoastere publica.
Aceasta recunoastere si corectare a erorii devine un instrument la indemana ziaristului care-si respecta meseria si se respecta ca intelectual. Comportamentul ambiguu, insotit de tendinta de a ascunde eroarea ori de a o motiva inducand publicului o cale tot neadevarata, tratarea dreptului la replica drept un moft al solicitantului sau un beneficiu posibil a fi recunoscut de mass-media creeaza deservicii enorme oricarui organism de presa. Daca in domeniul audiovizualului avem prevederi exprese in Legea nr. 8/1996, dreptul la replica in presa scrisa are ca temei numai norma de etica profesionala.
Tot ca apartinand deontologiei profesionale in unele state se realizeaza diferentierea intre dreptul la replica si dreptul la raspuns ca elemente constitutive ale dreptului individual la propria imagine si la apararea reputatiei in fata agresiunii produse prin presa.
La nivel macrosocial problema publicitatii datelor si informatiilor naste o alta problema: cea a secretului. Acesta este un punct in care statul si mass-media sunt mereu in tensiune : pe de o parte dorinta de a se proteja a institutiilor statului si pe cealalta libertatea de informare a cetateanului realizata prin mass-media.
Transparenta institutiilor publice, accesul liber la informatiile de interes public vor fi mereu circumscrise problemei permeabilitatii institutiilor statului, existentei diferitelor tipuri de secrete. Noua lege a secretului vine sa reglementeze accesul liber la informatiile de interes public si normeaza intr-un cadru modern comportamentul institutiilor statului privind accesul limitat la informatii care nu pot fi publice. Desigur, sunt abordari diferite ale statului si ale mass-media, marcate de interese uneori contradictorii, alteori opuse sau divergente ale notiunii de secret. Sunt puncte de vedere diferite, unele determinate de profesii, altele de evolutia temporala a sistemului democratic in stat, dar se accepta ideea existentei secretului ca o problema mereu deschisa, cu incercarile presei de a proteja cetateanul impotriva abuzului si coruptiei ce se pot ascunde in spatele acestui paravan si ale institutiilor statului de a-si conserva interesele prin protectia legala a informatiei ce nu a devenit inca publica. Ramane deschisa confruntarea intre interesul organizatiei si interesul public.
Miruna Runcan identifica tipuri de secrete asupra carora vom face trimiteri.[7]
Secretul de stat
Cum pana in momentul de fata inca nu a fost publicata in Romania noua lege a secretului de stat, vom incerca sa clasificam aici zonele exceptate de la libera informatie in functie de media experienteitarilor cu traditie democratica. Am preferat sa combinam aici domenii comune legislatiei americane, canadiene, britanice, austriece si germane si nu am apelat la modelul francez, mult mai stufos si mai greu de sistematizat.
In principiu, prin secretele de stat (cu clasificarile clasice de secret, strict secret si ultrasecret, presupunand in acelasi timp si rata de circulatie si rata de timp diferite pentru prejudicia securitatea nationala. Pot intra in aceasta categorie: informatii cu privire la activitatile diplomatice si de politica externa ale unui stat pana la declararea lor oficiala, informatii cu privire la resursele naturale si la cercetarile specifice in domeniul resurselor. Indeobste, difuzarea unor asemenea informatii aduce dupa sine raspunderea penala, raspundere care implica pe de-o parte pedeapsa pentru procurarea lor frauduloasa, pe de alta pentru punerea lor in circulatie. In legislatiile cu adevarat permisive, in urma experientei acumulate in ultimii cincizeci de ani, exista insa specificatii cu privire la faptul ca, in cazul difuzarii unei informatii clasate la secret, instanta are de pus in balanta atat importanta informatiei propriu-zise (gradul ei de periculozitate), cat si valoarea ei in ochii opiniei publice. In fapt, cele mai avansate state democratice precizeaza in legea specifica faptul ca interesul public trebuie sa primeze atunci cand e vorba de un document secret, protejand astfel presa de tendinta birocratica de a clasifica mecanic drept "secrete" chestiuni de natura sa afecteze intreaga populatie sau chestiuni care nu aduc cu adevarat prejudicii securitatii natiunii.
Parlamentele sunt prin definitie institutii ale statului care lucreaza cu usile larg deschise, in vazul cetateanului. Lucrarile ordinare ale Camerelor sunt comentate de presa, cele extraordinare sunt de cele mai multe ori transmise in direct de posturile centrale de radio si televiziune. In mod logic, ele n-ar mai trebui sa fie protejate de o exceptare fata de libera circulatie a informatiilor, pentru ca orice contribuabil ar trebui sa stie cum e reprezentat in camera de aceia pe care i-a ales. Cu toate acestea, in unele legislatii moderne, lucrarile comisiilor parlamentare nu sunt socotite de "interes public", plecandu-se de la premisa ca in comisii sunt pregatite, prin negocieri complicate si nu odata stanjenitoare, legile care vor fi supuse apoi dezbaterilor in plen. Curentele liberale de gandire asupra politicii contemporane considera insa, din ce in ce mai hotarat, ca practica "secretizarii" lucrarilor comisiilor parlamentare nu e una cu adevarat democratica, si ca asemenea obiceiuri ar trebui indepartate treptat, permitand o totala transparenta si asupra "debaralelor" alesilor tarii, nu numai asupra odaii de primire.
In chestiuni de natura penala pot intra in conflict doua drepturi constitutionale egale in importanta: dreptul cetateanului la informatie si dreptul cetateanului la un proces corect. Iata un domeniu in care, cel putin in principiu, toate legislatiile democratice sunt de acord. Este si motivul pentru care sunt exceptate de la accesul liber la acele informatii care fac obiectul unor dosare in derulare (in ancheta), deschise de instantele abilitate (politia, procuratura, serviciile secrete), pana in momentul in care ele au fost instrumentate complet de catre aceste institutii si puse la dispozitia justitiei.
In cazul anchetelor, scurgerile de informatii si publicarea lor pot produce incalculabile pagube si chiar pierderi de vieti omenesti. Interpretate intamplator, inainte de finalizarea cercetarii, informatiile pot distorsiona adevarul, culpabilizand nevinovati sau dezvinovatind criminali, prevenind complici ori primejduind martori s.a.m.d. Atunci cand chestiunea este de mare interes pentru opinia publica, nimeni nu il opreste pe jurnalist sa intreprinda o ancheta pe cont propriu, dar el nu se poate substitui justitiei si, cu atat mai mult, nu e indreptatit sa difuzeze informatii obtinute pe cai ilicite din dosarele in curs de finalizare.
Ajunse in instanta, dosarele devin subiecte de proces, iar procesele sunt, in marea majoritate a cazurilor, publice. In anumite situatii, insa, instantele pot hotaritinerea procesului cu usile inchise, (adica judecarea fara public), ori pot interzice presei difuzarea numelor si imaginilor martorilor, ba chiar a marturiilor lor (pentru a le proteja), sau chiar difuzarea unor informatii provenind din documente aduse ca probe in instanta.
Difuzarea unor asemenea informatii de catre presa (fie ele din dosarele in ancheta, fie ele dinauntrul procesului, daca judecatorii au hotarat ca nu sunt publicabile) conduce dupa sine la penalitati, ziaristul sau organismul de presa putand fi aduse, la randul lor, in fata instantei, pentru violarea secretului judiciar.
Din momentul in care un proces a fost finalizat printr-o hotarare ramasa definitiva, dosarul procesului este inchis si accesul la el este liber, toate informatiile devenind de domeniu public, cu exceptia acelora pe care instanta le-a clasificat de la bun inceput drept confidentiale, in scopul protejarii unor persoane implicate.
Daca institutiile fundamentale ale statului si acele institutii si organizatii care depind in mod direct de ele au obligatia de a lucra transparent, cu exceptiile mentionate mai sus, trebuie sa avem in vedere si faptul ca multe dintre ele, prin insusi specificul lor, utilizeaza date si informatii cu privire la viata particulara a persoanelor sau cu privire la tranzactii, averi, operatiuni bancare sau comerciale, afaceri de tot felul, care sunt facute de persoane si institutii private. In principiu, aceste date nu sunt de "interes public", ele avand dreptul la protectie din partea respectivelor institutii de stat, din pricina ca, in mod logic, numai persoana vizata poate hotari daca accepta sau nu difuzarea lor, daca aceasta difuzare nu implica pierderi de natura economica sau morala pentru ea.
Desigur, chestiunea care se ridica in aceasta situatie este tocmai aceea ca, prin asemenea garantii de protectie a persoanelor si afacerilor private, drumul unei informatii de mare interes catre public este extrem de limitat, iar criticii acestui comportament guvernamental aduc in sprijinul presei doua argumente serioase, care merita sa fie analizate atent. Mai intai, protejand secretul informatiilor de natura personala aflate in fisiere sau baze de date ale institutiilor guvernamentale, se ofera un exemplu negativ de comportament agentilor privati, care sunt bucurosi sa respinga orice incercare a presei de a face lumina in chestiuni controversate sau de-a dreptul suspecte, in cazuri de mita, coruptie, santaj, fraude etc., etc. Cu exceptia secretului bancar, pretutindeni acceptat si recunoscut, institutiile private ar trebui, in principiu, sa accepte si ele faptul ca transparenta este o conditie a credibilitatii, echitatii, bunei convietuiri. Ori agentiile guvernamentale garantand secretul, presa este astfel impiedicata de ambele parti, in situatii de mare interes, sa ofere o imagine coerenta si documentata asupra realitatii.
In al doilea rand, criticii "secretului" in domeniul privat acuza faptul ca oprirea accesului la informatii care provin din surse oficiale incurajeaza indirect tendinta presei de a apela la scurgeri de informatii, la mijloace ilegale sau la surse neoficiale greu de verificat, care pot devia drumul adevarului spre public si pot primejdui credibilitatea.
Dupa caz, de la stat la stat, legislatiile de protectie a secretului mai pot excepta de la principiul liberei circulatii a informatiilor:
tehnologiile de varf aflate in cercetare si aplicare in institutii specifice finantate direct de la bugetul de stat ;
informatiile care pot conduce la dezvaluirea agentilor care lucreaza in exteriorul sau in interiorul tarii sub acoperire.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1403
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
