Functiile si axiomele comunicarii

Functiile si axiomele comunicarii

Primele preocupari legate de definirea functiilor comunicarii s-au ivit in cadrul retoricii si ii apartin lui Aristotel. Potrivit filosofului grec, comunicarea publica poate indeplini una din urmatoarele trei functii:[1]

- functia politica sau deliberativa, atunci cand discursul respectiv stabileste oportunitatea/inoportunitatea unei actiuni cu caracter public;

- functia forensica sau judiciara, ce consta in dovedirea justetii sau a imoralitatii unor fapte deja petrecute, pe care le aproba, sau dimpotriva le incrimineaza;

- functia epideictica sau demonstrativa, axata pe elogierea sau blamarea unor personalitati, pe exprimarea satisfactiei fata de un eveniment favorabil, ori deplangerea urmarilor unor calamitati.

Perspectiva moderna - eliberata de intelegerea in cheie persuasiva a limbajului - porneste de la analiza componentelor procesului de comunicare (a se vedea subcapitolul 3 al cursului de fata) si identifica functiile acestuia prin raportare la ele.

Astfel, in cunoscuta sa "Teorie a limbii", din 1934, Karl Bhler defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, ceea ce il determina sa adopte, pentru prima data, termenii, astazi consacrati, de emitator, mesaj si receptor. Bhler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie in raport cu emitatorul, ca reprezentare in raport cu mesajul si ca apel in raport cu destinatarul. Prin urmare, el distinge functiile expresiva, reprezentativa, apelativa.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, profitand si de achizitiile conceptuale ale teoriei informatiei, lingvistul Roman Jakobson (scoala formala rusa) completeaza tabloul functiilor comunicarii, propunand o clasificare ce are in vedere si alte elemente ale procesului, cum ar fi codul si canalul de transmisie. De asemenea, el opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasand functii distincte acestor doua componente.

In general formalistii rusi (si in particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul ca fiecare functie a limbajului se grefeaza pe un constituent al situatiei de comunicare (emitator, referent, mesaj, canal, cod, destinatar).

Roman Jakobson opune mesajul codului (intre cele doua componente raportul e de autonomie):

Cod | Mesaj

Limba | Vorbire

Structura | Eveniment

Abstract | Concret

Esenta | Fenomen

Norma | Utilizarea normei

Sistem | Proces

In aceeasi ordine de idei Abraham Moles afirma: mesajul este orice set de elemente de perceptie incarcat cu o anumita semnificatie. El precizeaza ca: "ceea ce am numit un set de elemente de perceptie incarcat cu o anumita semnificatie si limbaj de o anumita organizare trebuie numit text, iar mesajul e rezultatul aplicarii codului pe un anumit text". Acelasi text poate avea semnificatii diferite in functie de imprejurare. Aceeasi forma lingvistica poate fi decodificata diferit. De exemplu, cane nero - in latina inseamna canta Nero, iar in italiana - caine negru.

Functiile comunicarii (orale si scrise) la Roman Jakobson

Dupa Roman Jakobson structura comunicarii (lingvistice) cuprinde: emitatorul, referentul, mesajul, canalul, codul, destinatarul; lor le corespund cele sase functii ale limbajului.

Componentele actului comunicarii lingvistice (R. Jakobson, 1963)

Modelul comunicarii lingvistice a fost analizat pe larg in cursul de fata (subpunctul 3). Prin urmare:

- emitatorul - este locutorul care emite mesajul (intr-o conversatie pot fi mai multi emitatori);

- receptorul - sau destinatarul, primeste mesajul transmis (pot fi mai multi receptori);

- mesajul - constituit dintr-un ansamblu de semne lingvistice, adica un enunt;

- canalul - asigura contactul sau conexiunea dintre emitator si destinatar;

- codul - constituit dintr-un ansamblu de semne si o combinatie a lor, comune atat codificatorului cat si decodificatorului;

- referentul este format din elemente ale mediului (contextul real) comun:

Cele sase elemente amintite genereaza sase functii, fiecare fiind centrata pe un element:

Functiile comunicarii orale (R. Jakobson, 1963)

1. Functia emotiva sau expresiva consta in autoproiectarea emitatorului in text si mai precis prezenta identificabila a emitatorului in text (de pilda, am fost bucuros ca am vazut expozitia "Lumini si umbre - patru secole de pictura franceza"). Intr-o poezie lirica ponderea functiei emotive e mai mare decat intr-o poezie etica sau intr-un tratat de istorie.

2. Functia poetica consta in autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra lui insusi, ceea ce duce la faptul ca textul nu mai poate fi ignorat in procesul de receptare, ca e vazut si ca text. S. Langer vorbeste de simboluri prezentative fata de simboluri reprezentative - cuvinte folosite in mod obisnuit. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. Indaratul cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului.

3. Functia referentiala se refera la faptul ca limbajul trimite la o realitate exterioara, la altceva decat la sine. De exemplu, ma duc la librarie ca sa cumpar ultimul roman scris de Umberto Eco.

4. Functia metaligvistica consta in faptul ca textul contine in el indicatii de cod; cateodata aceste indicatii sunt explicite. De pilda, fraza: semnul - in acceptia lui Ferdinand de Saussure - este conexiunea intrinseca dintre semnificant si semnificat. De cele mai multe ori indicatiile sunt implicite. Ele orienteaza decodajul. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul apartin sferei metalingvisticului.

5. Functia fatica sau de contact are in vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. "Alo"-ul cu care incepem o convorbire telefonica nu exprima nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim sa-l transmitem si nici macar la cod, caci, dat fiind caracterul international al acestui cuvant, cel care il receptioneaza nu se poate baza pe el pentru a deduce in ce limba dorim sa-i vorbim. In schimb el ne ajuta sa stabilim contactul, marcheaza deschiderea canalului. O functie similara o au gesturile sau formulele de salut. Foarte multe semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului, miscari ale capului, confirmari verbale, s.a.m.d.

6. Functia conativa (nu are legatura cu conotatia; provine din verbul latin conor, conari, conatus sum = a se sforta) e orientarea catre destinatar si se observa in reactiile comportamentale imediate ale acestuia. Este prezenta in mecanismele persuasive, in elementele de retorica. De exemplu, preocuparea capitala a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson considera ca poezia nu coincide cu functia poetica; in poezie exista aceasta functie pe langa alte functii ale limbajului, iar functia poetica se poate gasi si in alte enunturi ce nu sunt ale unor finalitati poetice; noncoincidenta functiei estetice cu poezia impune concluzia ca distinctia dintre estetic si extraestetic este graduala, nu comporta granite precise). Pornind in mod special de la aceasta functie a limbajului, de la importanta persuasiunii in relatia unei organizatii cu publicurile sale - relatiile publice sunt definite nu numai ca stiinta ci, in aceeasi masura, ca arta. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.

Potrivit conceptiei lui Jakobson, cele sase functii pe care el
le-a definit coexista practic in orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, stratificarea rezultata constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. In acest sens el subliniaza ca: "Desi distingem sase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totusi cu greu sa gasim mesaje verbale care sa indeplineasca numai o functie. Diversitatea consta nu in monopolul uneia dintre aceste cateva functii, ci in ordinea ierarhica diferita a functiilor. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia predominanta[2]."

Asadar, in comunicarea verbala cele sase functii se imbina. Facem precizarea ca functiile expresiva si poetica sunt strans asociate. De asemenea, uneori e dificil de disociat elementele referentiale si elementele expresive.

In tabelul de mai jos vom descrie cele sase functii ale comunicarii orale (dupa R. Jakobson).

Unul dintre marile merite ale clasificarii propuse de Jakobson este acela ca, desi ea a fost elaborata pentru a explica fapte de limba, se dovedeste perfect extrapolabila la toate modalitatile de comunicare.

O precizare in plus in legatura cu notiunea de metalimbaj: este un "limbaj de gradul al doilea cu ajutorul caruia se stabileste adevarul propozitiilor limbajului prim numit limbaj-obiect. In lingvistica, metalimbajul se refera la "functia specifica a limbii naturale de a vorbi despre ea insasi".

Notiunea de metacomunicare inseamna "abilitatea de a construi mesaje al caror obiect este comunicarea insasi". De pilda, estetica, ca filosofie a artei, sau teoria artei fac din pictura - si nu din peisaje, obiecte, personaje - , obiectul picturii; vorbim de cubism, formalism, romantism in arta etc.

Daniela Roventa-Frumusani defineste notiuni inrudite ca paratextualitate[3] (periferia textului: titlu, note, prefete, postfete); intertextualitate (citarea, parodierea altor texte); arhitextualitate (referitoare la genurile si modelele textuale), metatextualitate (comentarea textelor); hipertextualitate (reluarea unui text paradigmatic: Ulyse al lui James Joyse in raport cu Homer).

Functiile - dupa Roman Jakobson - aplicate la comunicarea scrisa:

- emitatorul: este redactor;

- receptorul: este cititor;

- mesajul: este de tip scriptural;

canalul: este hartia imprimata, afisul, zidul; o foaie dactilografiata, o foaie listata la imprimanta conectata la calculator;

- codul: este cel al limbii scrise;

- referentul: este obligatoriu textual pentru ca emitatorul scrie pentru receptorii absenti in momentul redactarii.

Functiile comunicarii scrise (R. Jakobson, 1963)

Paloaltistii si axiomele comunicarii

Aspectele scapate din vedere de Karl Bhler, si anume cele legate de controlul canalului si de recursul la metalimbaj, au castigat in insemnatate o data cu aprofundarea studiului non-verbalitatii de catre cercetatorii ce gravitau in jurul celebrului Institute of Mental Researche (MRI), intemeiat in 1959, de catre psihiatrii Paul Watzlawick si Don D. Jackson in localitatea Palo Alto, langa San Francisco. Scoala de la Palo Alto formata din Gregory Bateson, Don Jackson, Ray Birdwhistell, Milton H. Erickson, Eduart T. Hall, Paul Watzlawick, E. Goffman - deschide o noua perspectiva in studiul interactiunii si comunicarii. Acestia deplaseaza centrul de studiere a comunicarii de la continut (informatie) la relatia dintre actorii comunicarii si la studiul comportamentelor in interactiune acordand un interes deosebit, cum am precizat mai sus, gestualitatii (kinezica), spatiului interpersonal (proxemica), precum si contextului comunicarii (au dezvoltat un autentic model sistemic si interactional al comunicarii). Baza teoretica a scolii este una interdisciplinara: psihiatrie, antropologie, sociologie, medicina, psihologie, filosofia limbajului. De la o teorie a "psihoterapiei sistemice" autorii ajung in timp la o teorie globala a comunicarii interpersonale.

Paloaltistii pornesc de la ideea ca, pentru a cunoaste in adancime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie sa studiezi situatiile in care acestea sufera dereglari sau blocaje. In urma cercetarilor de ordin medical (de pilda, o disfunctie mentalo-comunicationala ca schizofrenia), semiologic si terapeutic ei au formulat cateva importante principii ale comunicarii interumane, numite de la inceput axiome ale comunicarii:

1. "Comunicarea este inevitabila" sau, intr-o formulare mai apropiata de cea a autorilor, "Non-comunicarea este imposibila". Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa, vom putea accepta usor aceasta "axioma". Este suficient sa ne gandim la cazul de "non-comunicare" al omului care tace. Pozitia corpului, coloratia obrazului, orientarea privirii, expresia gurii si alte numeroase indicii, unele aproape insesizabile, dar totusi percepute subliminal, ne ofera indicatiile metacomunicationale necesare pentru a descifra semnificatia reala a tacerii sale.

Studiul comunicarii ia astfel in considerare ansamblul "comportament-comunicare-relatie". Refuzul de a comunica este un mod de a produce semne (deci de a comunica).

2. "Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de al doilea oferind indicatii de interpretare al celui dintai". Se spune ca "tonul face muzica". Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva si daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate prin apelul la surse - carti, persoane competente, dictionare - cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident ca o relatie este in curs de destramare e chiar grija cu care participantii urmaresc simptomele relatiei. Doi oameni intre care lucrurile nu mai merg ca inainte isi vaneaza reciproc indiciile non-verbale de natura sa demonstreze ca celalalt e de vina. Concluzia este ca mecanismele intelegerii reciproce functioneaza bine exact atunci cand nu le percepem.

3. "Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns." In lucrarea lui Mihai Dinu "Comunicarea, repere fundamentale" intalnim urmatorul exemplu: un patron isi supravegheaza excesiv salariatii, argumentand ca altfel acestia comit greseli, in timp ce ei se plang ca gresesc tocmai pentru ca sunt prea mult supravegheati. Exista tendinta de a considera lantul comunicarii drept segmentabil in acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, in toate cazurile, conflictul intemeindu-se pe faptul ca ceea ce unii considerau cauza era pentru altii efect.

In realitate, procesul comunicarii urmeaza principiul spiralei (in comunicarea interpersonala, o segmentare obiectiva in cauze si efecte este principial imposibila; acumularile inceteaza de a mai fi discrete, edificiul comunicarii inaltandu-se continuu, prin contributia greu discernabila a tuturor participantilor), comunicarea e continua, iar mesajele se interconditioneaza intr-o maniera complexa, caci daca Henri Bergson afirma ca: "gandim numai cu o mica parte din trecutul nostru, dar cu intregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufleteasca originara, dorim si actionam"[4], faptul ramane perfect valabil si in ceea ce priveste actele comunicative. Comunicam cu intregul nostru trecut si ar fi inutil sa cautam o cauza unica pentru fiecare replica pe care o dam celorlalti. Cu atat mai mult cu cat exista si o intertextualitate a comunicarilor, cu efecte asemanatoare celor dintr-o experienta fizica scolara: apa calduta pare rece pentru mana tinuta anterior in apa fierbinte. La fel, efectul unei comunicari depinde de continutul comunicarilor anterioare. De exemplu, cand o expresie nepoliticoasa vine din partea cuiva care a fost foarte amabil si atent cu tine, ea te pune pe ganduri sau e primita ca afront; rostita, in schimb, de cineva care injura mai tot timpul, ea poate fi perceputa aproape ca o mangaiere.

4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica". Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara si analogic atunci cand se utilizeaza logica cu o infinitate continua de valori. De exemplu, daca suntem intrebati daca o statuie este ecvestra sau pedestra, raspunsul tine de logica binara (da sau nu); dar atunci cand suntem interogati despre vremea de afara (daca e frumos sau nu) e greu sa raspundem numai prin cele doua valori logice; ne confruntam cu o infinitate de posibilitati, pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuseste sa o acopere. Pentru a descrie exact cum este afara, ar trebui sa dispunem de o multime deopotriva infinita si nenumarabila de cuvinte distincte, ceea ce e principial imposibil, deoarece, prin insusi modul in care sunt alcatuite, cuvintele vor fi intotdeauna numarabile. Intonatia cu care sunt pronuntate poate insa varia continuu, de unde concluzia ca modalitatea lingvistica de comunicare este una digitala, in vreme ce modalitatea paralingvistica are caracter analogic. Tot preponderent analogice sunt si gesturile.

Exista o stransa legatura intre "axiomele" 2 si 4: componenta informationala a comunicarii e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relatiei.

5. "Comunicarea este ireversibila". Aceasta afirmatie trebuie pusa in legatura cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, o data receptata, un efect oarecare (intens sau mai slab, efemer sau de lunga durata, prompt sau manifestat cu intarziere etc.) asupra celui care a primit-o; efectul exista intotdeauna. Datoram comunicarii - nemijlocite sau mediate (de lecturi, vizionari, auditii) - cu semenii o parte insemnata din ceea ce numim personalitatea noastra. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai in sensul ca, o data produs, el declanseaza un mecanism ce nu mai poate fi dat inapoi. Dupa ce l-am jignit pe un interlocutor, efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive. Cum remarca Mihai Dinu: "cainta usureaza sufletul dar nu anuleaza natura ireversibila a comunicarii."[5]

6. "Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau complementare". In principiu, egalitatea deplina a participantilor la interactiune constituie una din conditiile unanim recunoscute ale comunicarii eficiente. Or, realizarea unei egalitati veritabile ramane un deziderat aproape imposibil de atins. Snobismul comunicational, neacordarea dreptului la replica, afisarea superioritatii mineaza procesul de comunicare, ii diminueaza valoarea sociala si umana.

Simetrice sunt doar actele de comunicare in care raspunsurile sunt de acelasi tip cu stimulii (tacerii i se raspunde cu tacere, geloziei cu gelozie etc.).

In genere, exista doua tipuri principale de interactiuni (complementare): tranzactionale si personale. In cele dintai, rolurile participantilor raman neschimbate pe parcursul comunicarii (profesorul si studentul la cursuri, medicul si pacientul pe timpul consultatiei se mentin unul fata de celalalt in raporturi fixe, ce elimina din start posibilitatea realizarii egalitatii in comunicare). Interactiunea personala - cea dintre prieteni, colegi, soti - nu presupune disparitia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.

7. "Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare". Intelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor (partea "carnala" a cuvantului) - este doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului lingvistic, pag. 24) - ce evoca semnificatul receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le acorda acelorasi cuvinte. Pentru ca, totusi, intelegerea sa se realizeze, este necesara o "negociere" a sensurilor.

Ajustarea la care se refera aceasta "axioma" reprezinta tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicari adevarate. El este cu atat mai dificil de obtinut cu cat interlocutorul ne este mai putin cunoscut, cu cat intre "campurile" noastre de experienta subzista deosebiri importante. Nu ne putem ameliora comunicarea daca nu tinem seama de inevitabilele diferente dintre oameni si daca nu incercam sa ne acomodam cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, mai precis cu ideolectul sau. Cum apreciaza Mihai Dinu in lucrarea mentionata "() rodajul in prietenie si in relatiile matrimoniale consta, intre altele, si in invatarea comportamentului comunicational al partenerului, cu tot ceea ce implica acesta sub raport deopotriva verbal si non-verbal."

Cu privire la contributia Scolii de la Palo Alto dorim sa insistam asupra celui de-al doilea postulat al comunicarii, si asupra consecintelor lui. Paloaltistii vorbesc despre cele doua niveluri ale oricarui act comunicational: nivelul prim pur comunicational si nivelul metacomunicational. Ultimul contine indicii pentru intelegerea nivelului comunicational (metacomunicarea se poate exprima si printr-o privire, un ton al vocii, o pauza, un gest, o mimica, adica elemente care permit interlocutorului sa discearna mesajul real al receptorului). Cum spunea Constantin Noica comunicarea nu e totul, ea e de date, semnale si chiar intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri.

In aceeasi ordine de idei, vrem sa evidentiem teoria lui P. Watzlawick despre cele "doua realitati" (ce apartine constructivismului radical). Fiecare e convins ca propria lui constructie a realitatii este chiar realitatea insasi. De fapt, dupa autorul mentionat exista doua niveluri ale realitatii: o realitate de "prim ordin" si o realitate "de ordin secund".

Watzlawick ne ofera un exemplu graitor: de pe un dig, un individ priveste cum alt individ se ineaca in lac. Exemplul pune in lumina cele doua niveluri. Primul nivel, cel obiectiv este cel al actiunii propriu-zise, al situatiei de fapt: un om se ineaca. Actiunea de a se ineca, goala de orice alta informatie, intra in primul nivel al realitatii, ea neputand fi contestata. In momentul in care individul de pe dig se intreaba cu privire la motivatiile sinucigasului, la evenimentele ce l-au determinat sa comita un astfel de act, el nu face altceva decat sa construiasca o a doua realitate, care nu exista in "realitate".

In acest sens, Paul Watzlawick precizeaza ca este iluzoriu si periculos sa pretindem a da o singura interpretare motivatiilor acestui om. "Primul nivel al realitatii se refera la proprietatile pur fizice, obiectiv sensibile ale lucrurilor si care sunt intim legate de perceptia senzoriala, corecta, in sensul "comun" sau al unei verificari obiective, repetabile si stiintifice. Al doilea priveste atribuirea unei semnificatii si unei valori acestor lucruri si se fondeaza pe comunicare."[7] Este o iluzie sa credem ca exista o "realitate de ordinul al doilea reala si unica": aceasta realitate este multipla, in functie de modurile interactiviste in care, prin comunicare, i se atribuie semnificatie si valoare.

Aceasta inseamna, de asemenea, ca realitatea de ordinul al doilea este creata prin comunicare. Comunicarea nu este un simplu mod de a exprima si explica realitatile primare, fiind o actiune comunicationala care creeaza realitati, inevitabil plurale.

P. Watzlawick ne atentioneaza ca dintre toate iluziile, cea mai periculoasa consta in a crede ca nu exista decat o singura realitate. "De fapt, ceea ce exista nu reprezinta decat diferite versiuni ale acesteia, dintre care unele pot fi contradictorii, toate fiind efecte ale comunicarii si nu reflexul adevarurilor obiective si eterne."

Totusi oamenii continua sa nu inteleaga realitatea si legitimitatea diferitelor realitati; ei "ignora divergenta punctelor lor de vedere si isi imagineaza cu naivitate ca nu exista decat o singura realitate si despre ea o singura versiune (a lor): cu consecinta ca oricine vede lucrurile in mod diferit trebuie sa fie rau sau nebun. Este neindoielnic ca un model circular guverneaza interactiunile dintre organisme: cauza produce efectul si efectul reactioneaza asupra cauzei, devenind el insusi o cauza. Neintelegerea este asemanatoare cu situatia a doua persoane incercand sa comunice vorbind doua limbi diferite sau doi jucatori vroind sa joace cu doua reguli de joc distincte."[8]

Discutabila in plan epistemologic, "teoria celor doua realitati" este pertinenta mai ales in analiza comunicarii de masa, in mod special in construirea informatiei mediatice - un jurnalist nu va transmite niciodata informatii despre un eveniment exact asa cum s-a intamplat (motiv pentru care stirile despre aceleasi evenimente sunt diferite in diverse media). Despre un eveniment pot scrie mai multi jurnalisti, dar oricate relatari ale evenimentului am avea, ele se incadreaza in nivelul secund al realitatii, nivelul realitatii "construite". Si aceasta realitate de ordin secund este transmisa mai departe cititorilor, telespectatorilor, radioascultatorilor - fapt important, cu consecinte evidente in neintelegerile, entropia semantica si nu numai, ce exista intre oameni la ora actuala.

Teoria lui Paul Watzlawick asupra celor "doua ordini de realitate" ofera nu doar o cheie pentru intelegerea comunicarii si a relatiilor acesteia cu "realitatea", ci si pentru a discerne resorturile, posibilitatea si modurile de functionare a conflictelor, a dezinformarii si a manipularii, precum si pentru fondarea unor metode de psihologie clinica si de tratare a bolilor mentale.

Tot scoala de la Palo Alto consacra modelul orchestrei - ca model al comunicarii sistemice-participative. Alex Mucchielli releva faptul ca in intregul orchestrei (ca grup), intre fiecare muzician si ceilalti (fiecare reprezentand un actor al schimbului), exista o comunicare in cadrul careia fiecare "segment" este o parte integrata intr-o structura comunicationala de ansamblu. "Segmentul" (instrumentistul) si "nota" pe care o canta in fiecare moment este o parte a partiturii de ansamblu si capata sens in raport cu alte note interpretate de alti instrumentisti in acel moment si astfel prin participarea la interpretarea partiturii se asigura structura comunicativa de ansamblu si producerea melodiei. Metafora mai exprima si ideea ca fiecare segment-interpret participa la o "creatie colectiva" dand impreuna cu ceilalti viata partiturii. In modelul comunicarii sistemice - participative structura colectiva implica impartirea sarcinilor si participarea tuturor actorilor la o creatie colectiva a unei realitati.

Modelul mai implica si ideea ca o participare in sistemul unei productii colective presupune respectarea de catre toti actorii a unor "reguli de interventie" (exista deci o logica a participarii).

Spre deosebire de modelul informational al transmiterii (modelul Shannon-Weaver prezentat la pag. 40), aici nu mai exista un mesaj transmis: este vorba de o participare la o structura de comunicare creata colectiv prin aportul fiecaruia. Sensul "se construieste colectiv din ansamblul notelor cantate de toti membrii orchestrei". "Ideea esentiala pe care o aduce acest model este ca nu se comunica, ci se participa la o comunicare (ca muzicianul intr-o orchestra). Modelul aduce, de asemenea, concretizari puternice ale ideilor sistemice si pragmatice: o comunicare se insera obligatoriu intr-un ansamblu de comunicari, context din care ea isi trage sensul; ansamblul comunicarilor care au loc intre actorii unei aceleiasi situatii sunt organizate (in jurul unui "organizator latent" sau al unei logici); la nivel colectiv, ansamblul sistemului produce o comunicare ce isi dobandeste sensul din contextul ingloband."[9] Mesajul dat de la un emitator catre altii devine acum un sens construit in comun, prin comunicarea tuturor participantilor.

Cum remarca Ioan Dragan in lucrarea sa "Comunicarea, paradigme si teorii", problematica transmiterii nebruiate de catre altii din modelul informational este substituita prin altceva, si anume a "produce impreuna schimburi coerente, dupa reguli comune, corespunzatoare unor asteptari colective", adica a produce un raspuns colectiv, coerent (asemenea melodiei) la o situatie anume.

In modelul informational (schema lui Schannon si Weaver), totul este concentrat pe un mesaj care odata transmis sa fie bine inteles (receptat) de catre destinatar; aici problema principala este respectarea regulilor de catre fiecare, in pozitia care ii revine din partitura colectiva si participarea tuturor la o finalitate comuna. Feedback-ul nu se reduce la o retroactiune directa de la un actor la altul in mod direct; el se realizeaza prin "bucle de circulatie ale efectului-retur". "Se trece astfel de la efectele-retur, de la o cauzalitate lineara simpla, la o cauzalitate complexa, circulara."[10]

Intr-un fel, modelul orchestrei presupune inlaturarea separatiei dintre emitator si receptor in interiorul unei situatii de comunicare, vazuta ca un sistem de comunicare-participare. Evident, nu trebuie sa absolutizam acest model, in sensul negarii modelului informational al lui Shannon si Weaver (care ramane valabil in anumite contexte de comunicare). Mai degraba este vorba de definirea limitelor de validare ale sistemului informational uniliniar al transmiterii si de abordarea lui intr-o perspectiva complementara. Si ca sa incheiem cu un postulat (al treilea) enuntat de Scoala de la Palo Alto, modelul orchestrei rezoneaza cu faptul ca procesul comunicarii urmeaza principiul spiralei (si nu al liniei).

Teme de reflectie

- Comentati in maxim 300 de cuvinte informatiile cu privire la sensul de baza al cuvantului comunicare, cel etimologic de "punere in comun a unor lucruri de indiferent ce natura".

Prezentati sintetic diferenta, intre axa orizontala si cea verticala a conceptului de comunicare, sau intre sensul larg al comunicarii oferit de dictionarul limbii romane si sensul restrans al ei, precizat de lingvistul George Mounin.

Comentati (pro si contra) in maxim 300 de cuvinte afirmatia des intalnita: "traim intr-o era a comunicarii";

- Apeland la experienta dumneavoastra de viata prezentati o situatie in care doua persoane considera ca sunt in plin proces de comunicare, desi ele nu opereaza cu un acelasi cod.

- In ce consta distinctia dintre a auzi si a asculta.

Apeland la experienta dumneavoastra enumerati si prezentati, in maxim 300 de cuvinte, elementele procesului de comunicare, asa cum se manifesta acestea in exemplul ales.

- Care ar fi raspunsul dumneavoastra la intrebarea pe care o formuleaza Alvin Toffler (in cartea sa "Puterea in miscare"): "Va fi computerul eroul comunicarii?"

- Comentati afirmatia cercetatorului francez Bernard Voyenne: "presa de masa reprezinta conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt".

- Comentati in maxim 300 de cuvinte afirmatia profesorului canadian Marshall McLuhan: "tiparul este tehnologia individualismului".

- Tacerea nu spune nimic? Argumentati raspunsul.

- Poate limbajul singur sa garanteze comunicarea intre oameni? Argumentati raspunsul.

- Poate fi cunoscuta o societate a carei limba nu o cunoastem? Argumentati raspunsul.

- Incercati un experiment care sa cuprinda spatiul si distanta ca acte nonverbale de comunicare (proxemica). Asezati-va in scaunul favorit al cuiva din familia dumneavoastra sau stati mai aproape de cei cu care interactionati decat o faceti de obicei. Apoi relatati in cuprinsul unei pagini reactiile pe care le-au avut ceilalti si ce sentimente ati incercat la randul dumneavoastra.