Modele ale comunicarii

Modele ale comunicarii

In studiul proceselor de comunicare cercetatorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate in functie de sensul schimbului de informatii, de interactiunile rezultate etc. De pilda, Ioan Dragan opereaza cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informatiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner s.a.m.d.). Alti autori le clasifica in modele lineare, circulare si interactive (R. Rieffel). In cele ce urmeaza ne vom opri asupra catorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relatiilor publice.

Modelul Shannon si Weaver (1949)

Inginerii C. E. Shannon si W. Weaver, angajati ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au cautat sa maximizeze eficienta transmiterii semnalelor prin telefon si unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicarii, aplicabila si in alte situatii de transfer informational decat cele amintite, punctul de plecare fiind lucrarile lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima data cuvantul "informatie" in sensul sau matematic (1927). In linii mari, modelul propus de cei doi are urmatoarea structura*:

Schema Shannon - Weaver prezinta traseul unui mesaj care, elaborat de o sursa, este codificat de un transmitator sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de zgomot, dupa care parvin la receptorul ce le decodifica, restituind mesajului forma initiala si incredintandu-l astfel destinatarului. Meritul fundamental al schemei este ca, desi conceputa in vederea explicarii unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor (cum am precizat mai sus), ea ne ingaduie sa intelegem mai bine esenta oricarei comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematografic. C. Shannon a avut ideea de a stabili o relatie intre informatie si incertitudine, in sensul ca informatia reduce incertitudinea. Cantitatea de informatie pe care o obtinem cand se produce un eveniment este egala cu cantitatea de incertitudine care este asociata inaintea acestui eveniment. Masurand incertitudinea, Shannon ne ofera o unealta pentru masurarea informatiei (incertitudinea depinde de doi factori - numarul de evenimente posibile, cu cat sunt mai numeroase cu atat incertitudinea celui care se va produce este mai mare, si probabilitatea de producere a fiecaruia dintre evenimente).

O prima distinctie importanta pe care o pune in evidenta schema amintita este cea dintre sursa si transmitator. Sursa produce mesajul, dar, in general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-l face sa ajunga la destinatie. Ne confruntam aici cu principalul paradox al comunicarii, proces a carui ratiune de-a fi este vehicularea de intelesuri, care, prin insasi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global mesaj acopera o mare varietate de realitati, pe care le desemnam in limbaj curent prin cuvinte ca: ganduri, sentimente, idei, trairi, emotii, stari de constiinta. Nici una din manifestarile mentionate ale psihicului uman nu poate fi sesizata direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atat de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simt. De aceea, entitatea emitatoare se vede obligata sa procedeze prin substitutie: ea incredinteaza unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procura, produsele impalpabile ale constiintei si afectivitatii. Inlocuirea nu inseamna insa transport, asa incat acestea din urma raman si pe urma principial netransmisibile. Aspectul cel mai spinos al comunicarii, paradoxul ei rezida tocmai in aceasta contradictie dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesaje si imposibilitatea practica in care se afla ei de a emite si receptiona altceva decat semnale.

Conceptul de sursa reclama la randul sau anumite clarificari. Exista numeroase situatii in care emitatorul nu face decat sa repete cuvintele unei terte persoane. In genere oricine preia, constient sau nu, idei, expresii ori citate enuntate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enuntatorul exclusiv si unic al mesajelor transmise. De fapt, cum bine stim, prin gura sa vorbesc altii: familia, educatorii, prietenii, grupul de apartenenta sociala sau profesionala, opinia generala, spiritul epocii, etc. Daca judecam, asadar, mesajele prin prisma originalitatii lor, iar sursa -in lumina "dreptului de autor" asupra celor enuntate, vom fi nevoiti sa concluzionam ca nu exista decat surse colective si ca prin intermediul oricarui cuplu de comunicatori, stau in fond, de vorba, mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscuti.

Transmitatorul poate fi si el multiplu, dar in cu totul alt sens decat sursa. O conditie sine-qua-non pentru ca semnalele sa ajunga la receptor este ca ele sa posede o natura compatibila cu cea a canalului de transmisie. Astfel, comunicarea sonora e posibila numai daca mediul fizic interpus intre cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil.

In modelul propus de Shannon si Weaver observam ca actul de comunicare este identificat cu informatia, iar informatia, cu transmisia de semnale. Pe de alta parte, comunicarea este vazuta ca proces linear, unidirectional. Or tocmai aici se afla principala limita a modelului - nu exista feed-back (cel ce modifica atat mesajul cat si relatia comunicationala in sine). Nu exista, de asemenea, nici o referire la importanta contextului in care are loc comunicarea si care o poate influenta. Cu toate minusurile lui, acestui model ii datoram debutul a ceea ce avea sa devina "studiile comunicarii".

Pe baza modelului Schannon si Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al carui principal merit ramane acela de a fi subliniat natura interactiva a procesului de comunicare (vezi pag. 74). Schramm afirma ca in esenta, procesul de comunicare consta in "punerea in acord a receptorului cu emitatorul, cu privire la un mesaj", ceea ce implica doua momente importante -codificarea si decodificarea mesajului.

Codificarea consta in faptul de a traduce mesajul intr-un limbaj adecvat atat canalului de transmitere, cat si receptorului, adica transformarea unei idei, a unei opinii, s.a.m.d. in mesaj, constituit din semnale organizate dupa conventiile unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra notiunii de cod). Altfel spus, a codifica inseamna a pune intr-o forma inteligibila, accesibila si transmisibila semnalele si simbolurile. Decodificarea se refera la "retraducerea" mesajului de catre receptor, la extragerea semnificatiilor necesare, adica intelegerea si interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul.

Al doilea model Schramm demonstreaza natura interactiva a procesului de comunicare, ceea ce presupune existenta unui "camp de experienta" atat la nivelul emitatorului, cat si la cel al receptorului, ca o conditie absolut necesara "armonizarii" celor doi. In desenul de mai jos observam o zona de suprapunere a celor doua campuri de experienta, deci "experienta cumulata" a celor ce comunica. Cu cat aceasta suprafata este mai mare, cu atat comunicarea este mai eficienta.

In completarea modelului sau, W. Schramm releva calitatea de interpret a individului aflat in relatie comunicationala: el este in acelasi timp atat codificator cat si decodificator de mesaj.

Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicarii - feed-back-ul (retroactiunea), reactia de raspuns la un mesaj in scopul elaborarii altui mesaj, ceea ce confirma circularitatea procesului comunicational.

Modelul lui W. Schramm (1954)

Prima schema generala a comunicarii - W. Schramm *

A doua schema generala a comunicarii - W. Schramm

A treia schema generala a comunicarii - W. Schramm

Modelul circular al comunicarii sau modelul concentric, cum mai este numit in literatura de specialitate, apartine unui grup de cercetatori format din Ray Hiebert, Donald Ungarait si Thomas Bohn.

El este inspirat de ideea din ce in ce mai raspandita in anii 1970, ca procesul de comunicare nu urmeaza o schema simpla, lineara, ci ca legaturile dintre emitator si receptor sunt mult mai complexe si mai variate decat s-a crezut pana atunci. Prin urmare, s-au propus modele concentrice, in spirala, in elice, s.a.m.d. ale comunicarii, toate insistand asupra capacitatii receptorului de a selectiona, a interpreta si a reinterpreta mesajele. Modelul de fata (vezi pag. 76) este aplicabil in cazul comunicarii de masa (mediatizata), care implica in realitate o negociere sau o tranzactie continua intre emitator si receptor (ceea ce justifica reprezentarea intr-o forma dinamica).

Vom observa un ansamblu de elemente concentrice si o serie de actiuni si retroactiuni continue.

Intr-o prima etapa, comunicatorii (redactia unui ziar sau a unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai intai prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub forma informatiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzarii, acestea sunt filtrate de controlor, adica de profesionistii ce decid asupra procesului de selectie. In fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Intr-o a doua etapa intervin "regulatorii", ce pot fi grupuri de presiune, institutii (asociatii) ce pot exercita o anumita influenta asupra media, prin urmare pot afecta continutul si eficienta mesajului. Urmeaza filtrele informationale de ordin fizic (oboseala receptorului, de pilda) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). In fine, mesajele ating audienta si provoaca anumite efecte.

Modelul integreaza in schema "zgomotele" (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slaba calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adica acele elemente care afecteaza calitatea comunicarii (si eficienta ei), retroactiunile (raspunsul receptorilor spre comunicatori ori controlori), precum si amplificarea (acordarea unei mai mari importante unei anumite informatii sau personalitati prin raport cu celelalte).