Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Functiile comunicarii

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TEHNICI DE COMUNICARE
CAMPUL COMUNICARII PUBLICE - Responsabilitatea receptorilor
Paradigme ale comunicarii de masa din perspectiva evaluarii efectelor
Comunicare . Persuasiune
Arta negocierilor-scurt istoric
Modele ale comunicarii
CARACTERISTICILE COMUNICARII DE MASA.
Analiza unui proces simulat, comunicarea in cadrul procesului
Structura discursului
Forme de comunicare


Functiile comunicarii

In cunoscuta sa Teorie a limbii, din 1934, Karl Buhler defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, ceea ce il determina sa adopte, pentru prima data, termenii, astazi consacrati, de emitator, mesaj si receptor. Buhler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie in raport cu emitatorul, ca reprezentare in raport cu mesajul si ca apel in raport cu destinatarul. Astfel, el distinge functiile expresiva, reprezentativa, apelativa.




Dupa cel de-al doilea razboi mondial, profitand si de achizitiile conceptuale ale teoriei informatiei, lingvistul Roman Jakobson (scoala formala rusa) completeaza tabloul functiilor comunicarii, propunand o clasificare ce are in vedere si alte elemente ale procesului, cum ar fi codul si canalul de transmisie. De asemenea, el opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasand functii distincte acestor doua componente. In general formalistii rusi (si in particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul ca fiecare functie a limbajului se grefeaza pe un constituent al situatiei de comunicare. Astfel, vom avea un emitator, un mesaj (text). Roman Jakobson opune mesajul codului (intre cele doua componente raportul e de autonomie):

Cod mesaj

Limba vorbire

Structura eveniment

Abstract concret

Esenta fenomen

Norma utilizarea normei

Sistem proces.

Abraham Moles spune: mesajul este orice set de elemente de perceptie incarcat cu o anumita semnificatie. El precizeaza ca: „ceea ce am numit un set de elemente de perceptie incarcat cu o anumita semnificatie si limbaj de o anumita organizare trebuie numit text, iar mesajul e rezultatul aplicarii codului pe un anumit text”. Acelasi text poate avea semnificatii diferite in functie de imprejurare. Aceeasi forma lingvistica poate fi decodificata diferit. De exemplu, cane nero – in latina inseamna canta Nero, iar in italiana – caine negru.

Dupa Roman Jakobson structura comunicarii cuprinde: emitatorul, mesajul (textul), contextul, canalul, codul, receptorul; lor le corespund cele sase functii ale limbajului.

1. Functia emotiva consta in autoproiectarea emitatorului in text si mai precis prezenta identificabila a emitatorului in text (de pilda, am fost bucuros ca am vazut expozitia „Lumini si umbre – patru secole de pictura franceza”). Intr-o poezie lirica ponderea functiei emotive e mai mare    decat intr-o poezie etica sau intr-un tratat de istorie.

2. Functia poetica consta in autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra lui insusi, ceea ce duce la faptul ca textul nu mai poate fi ignorat in procesul de receptare, ca e vazut si ca text. S. Langer vorbeste de simboluri prezentative fata de simboluri reprezentative – cuvinte folosite in mod obisnuit. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. Indaratul cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului.

3. Functia referentiala se refera la faptul ca limbajul trimite la o realitate exterioara, la altceva decat la sine. De exemplu, ma duc la librarie ca sa cumpar ultimul roman scris de Umberto Eco.

4. Functia metaligvistica consta in faptul ca textul contine in el indicatii de cod; cateodata aceste indicatii sunt explicite. De pilda, fraza: semnul – in acceptia lui Ferdinand de Saussure – este conexiunea intrinseca dintre semnificant si semnificat. De cele mai multe ori indicatiile sunt implicite. Ele orienteaza decodajul. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul apartin sferei metalingvisticului.

5. Functia fatica sau de contact are in vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. „Alo”-ul cu care incepem o convorbire telefonica nu exprima nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim sa-l transmitem si nici macar la cod, caci, dat fiind caracterul international al acestui cuvant, cel care il receptioneaza nu se poate baza pe el pentru a deduce in ce limba dorim sa-i vorbim. In schimb el ne ajuta sa stabilim contactul, marcheaza deschiderea canalului. O functie similara o au gesturile sau formulele de salut. Foarte multe semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului, miscari ale capului, confirmari verbale, s.a.m.d.



6. Functia conativa (nu are legatura cu conotatia; provine din verbul latin conor, conari, conatus sum=a se sforta) e orientarea catre destinatar si se observa in reactiile comportamentale imediate ale acestuia. Este prezenta in mecanismele persuasive, in elementele de retorica. De exemplu, preocuparea capitala a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson considera ca poezia nu coincide cu functia poetica; in poezie exista aceasta functie pe langa alte functii ale limbajului, iar functia poetica se poate gasi si in alte enunturi ce nu sunt ale unor finalitati poetice; noncoincidenta functiei estetice cu poezia impune concluzia ca distinctia dintre estetic si extraestetic este graduala, nu comporta granite precise). Pornind in mod special de la aceasta functie a limbajului, de la importanta persuasiunii in relatia unei organizatii cu publicurile sale – relatiile publice sunt definite nu numai ca stiinta ci, in aceeasi masura, ca arta. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.

Potrivit conceptiei lui Jakobson, cele sase functii pe care el le-a definit coexista practic in orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, stratificarea rezultata constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. In acest sens el subliniaza ca: „Desi distingem sase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totusi cu greu sa gasim mesaje verbale care sa indeplineasca numai o functie. Diversitatea consta nu in monopolul uneia dintre aceste cateva functii, ci in ordinea ierarhica diferita a functiilor. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia predominanta[1].

Unul dintre marile merite ale clasificarii propuse de Jakobson este acela ca, desi ea a fost elaborata pentru a explica fapte de limba, se dovedeste perfect extrapolabila la toate modalitatile de comunicare.

Aspectele scapate din vedere de Buhler, si anume cele legate de controlul canalului si de recursul la metalimbaj, au castigat in insemnatate o data cu aprofundarea studiului non-verbalitatii de catre cercetatorii ce gravitau in jurul celebrului Institute of Mental Researche, intemeiat in 1959, de catre psihiatrii Paul Watzlawick si Don D. Jackson in localitatea Palo Alto, langa San Francisco. Paloaltistii porneau de la ideea ca, pentru a cunoaste in adancime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie sa studiezi situatiile in care acestea sufera dereglari sau blocaje. In urma cercetarilor de ordin medical, semiologic si terapeutic ei au formulat cateva importante principii ale comunicarii interumane, numite de la inceput axiome ale comunicarii:

  1. „Comunicarea este inevitabila” sau, intr-o formulare mai apropiata de cea a autorilor, „Non-comunicarea este imposibila”. Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa, vom putea accepta usor aceasta „axioma”. Este suficient sa ne gandim la cazul de „non-comunicare” al omului care tace. Pozitia corpului, coloratia obrazului, orientarea privirii, expresia gurii si alte numeroase indicii, unele aproape insesizabile,dar totusi percepute subliminal, ne ofera indicatiile metacomunicationale necesare pentru a descifra semnificatia reala a tacerii sale.
  2. „Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de al doilea oferind indicatii de interpretare al celui dintai”. Se spune ca „tonul face muzica”. Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva si daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate prin apelul surse – carti, persoane competente, dictionare – cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident ca o relatie este in curs de destramare e chiar grija cu care participantii urmaresc simptomele relatiei. Doi oameni intre care lucrurile nu mai merg ca inainte isi vaneaza reciproc indiciile non-verbale de natura sa demonstreze ca celalalt e de vina. Concluzia este ca mecanismele intelegerii reciproce functioneaza bine exact atunci cand nu le percepem.
  3. „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns.” De exemplu, un patron isi supravegheaza excesiv salariatii, argumentand ca altfel acestia comit greseli, in timp ce ei se plang ca gresesc tocmai pentru ca sunt prea mult supravegheati. Exista tendinta de a considera lantul comunicarii drept segmentabil in acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, in toate cazurile, conflictul intemeindu-se pe faptul ca ceea ce unii considerau cauza era pentru altii efect. In realitate, procesul comunicarii urmeaza principiul spiralei (=in comunicarea interpersonala, o segmentare obiectiva in cauze si efecte este principial imposibila; acumularile inceteaza de a mai fi discrete, edificiul comunicarii inaltandu-se continuu, prin contributia greu discernabila a tuturor participantilor), comunicarea e continua, iar mesajele se interconditioneaza intr-o maniera complexa, caci daca Henri Bergson afirma ca: „gandim numai cu o mica parte din trecutul nostru, dar cu intregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufleteasca originara, dorim si actionam”[2], faptul ramane perfect valabil si in ceea ce priveste actele comunicative. Comunicam cu intregul nostru trecut si ar fi inutil sa cautam o cauza unica pentru fiecare replica pe care o dam celorlalti. Cu atat mai mult cu cat exista si o intertextualitate a comunicarilor, cu efecte asemanatoare celor dintr-o experienta fizica scolara: apa calduta pare rece pentru mana tinuta anterior in apa fierbinte. La fel, efectul unei comunicari depinde de continutul comunicarilor anterioare. De exemplu, cand o expresie nepoliticoasa vine din partea cuiva care a fost foarte amabil si atent cu tine, ea te pune pe ganduri sau e primita ca afront; rostita, in schimb, de cineva care injura mai tot timpul, ea poate fi perceputa aproape ca o mangaiere.
  4. „Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica”. Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara si analogic atunci cand se utilizeaza logica cu o infinitate continua de valori. De exemplu, cand suntem intrebati daca painea e proaspata e greu sa raspundem numai prin da si nu; ne confruntam cu o infinitate de posibilitati, pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuseste sa o acopere. Pentru a descrie exact gradul de prospetime a painii, ar trebui sa dispunem de o multime deopotriva infinita si nenumarabila de cuvinte distincte, ceea ce e principial imposibil, deoarece, prin insusi modul in care sunt alcatuite, cuvintele vor fi intotdeauna numarabile. Intonatia cu care sunt pronuntate poate insa varia continuu, de unde concluzia ca modalitatea lingvistica de comunicare este una digitala, in vreme ce modalitatea paralingvistica are caracter analogic. Tot preponderent analogice sunt si gesturile.

Exista o stransa legatura intre „axiomele” 2 si 4: componenta informationala a comunicarii e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relatiei.



  1. „Comunicarea este ireversibila”. Aceasta afirmatie trebuie pusa in legatura cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, o data receptata, un efect oarecare (intens sau mai slab, efemer sau de lunga durata, prompt sau manifestat cu intarziere, s.a.m.d.) asupra celui care a primit-o; efectul exista intotdeauna. Datoram comunicarii – nemijlocite sau mediate (de lecturi, vizionari, auditii) – cu semenii o parte insemnata din ceea ce numim personalitatea noastra. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai in sensul ca, o data produs, el declanseaza un mecanism ce nu mai poate fi dat inapoi. Dupa ce l-am jignit pe un interlocutor, efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive. Cainta usureaza sufletul dar nu anuleaza natura ireversibila a comunicarii.
  2. „Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau complementare”. In principiu, egalitatea deplina a participantilor la interactiune constituie una din conditiile unanim recunoscute ale comunicarii eficiente. Snobismul comunicational, neacordarea dreptului la replica mineaza procesul de comunicare. Pe de alta parte, realizarea unei egalitati veritabile ramane un deziderat aproape imposibil de atins. Exista doua tipuri principale de interactiuni: tranzactionale si personale. In cele dintai, rolurile participantilor raman neschimbate pe parcursul comunicarii. Profesorul si studentul la cursuri, medicul si pacientul pe timpul consultatiei se mentin unul fata de celalalt in raporturi fixe, ce elimina din start posibilitatea realizarii egalitatii in comunicare. Interactiunea personala – cea dintre prieteni, colegi, soti – nu presupune disparitia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.
  3. „Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare”. Intelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor – nefiind un caraus al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) – il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le acorda acelorasi cuvinte. Pentru ca, totusi, intelegerea sa se realizeze, este necesara o „negociere” a sensurilor. Ajustarea la care se refera aceasta „axioma” reprezinta tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicari adevarate. El este cu atat mai dificil de obtinut cu cat interlocutorul (in cazul relatiilor publice e vorba de publicurile unei organizatii) ne este mai putin cunoscut, cu cat intre „campurile” noastre de experienta subzista deosebiri mai importante. Nu ne putem ameliora comunicarea daca nu tinem seama de inevitabilele diferente dintre oameni si daca nu incercam sa ne acomodam cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, mai precis cu ideolectul sau.


Conceptul de comunicare de masa

Conceptul de mass-media este mai nou si este necesara o definire a lui: „Termenul medium (la plural media) este un cuvant de origine latina, transplantat intr-un ansamblu anglo-saxon. El desemneaza in general, in principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, in general, cu expresia comunicatiilor de masa (). Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate in civilizatiile moderne si avand drept caracteristica esentiala marea lor forta, putere, vasta lor raza de actiune. Nu exista nici o indoiala ca trebuie sa se inscrie in aceasta categorie radiodifuziunea si televiziunea (). Cinematograful se inscrie in aceeasi categorie (). Presa, pentru aceleasi motive, este considerata ca fiind unul dintre principalele mass-media (). Cartea (), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, sa fie incadrate in categoria mass-media. De asemenea, afisul publicitar. Se poate considera, asa cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvantul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare Chiar daca ele servesc mai curand la stabilirea de relatii interpersonale decat ca emitatori catre marele public.”[3].

Intre notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii de masa nu exista o sinonimie perfecta. Intre comunicare de masa, inteleasa ca mesaje si procese de comunicare, si mijloace de comunicare – instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – exista diferente clare, care trebuie avute in vedere. Expresia mass-media nu trebuie sa inlocuiasca notiunea de comunicare de masa. Insasi expresia mass-media contine mai mult decat pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass inseamna un public numeros, dar poate fi inteles si ca o amplitudine sociala a mesajului, ca o simultaneitate a receptarii pe o arie larga, ca o standardizare a consumului cultural si, in acelasi timp, ca un nivel scazut de receptivitate. In acest fel, conceptul de comunicare de masa este definit in sens unilateral, creandu-se in mod artificial o ruptura intre cultura inalta, a elitelor sociale si cultura de masa, productia de masa, receptarea de masa.

In definirea conceptului de comunicare de masa trebuie sa avem in vedere faptul ca este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strans legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasaturi specifice:

– In cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflecta doar parerea unui singur individ, ci a intregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,televiziunea). La randul lor, destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane, ceea ce constituie socializarea audientei. Cum afirma cercetatorul francez Bernard Voyenne: „presa de masa reprezinta conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt.”

– O alta trasatura a comunicarii de masa se refera la caracterul unidirectional si mediat al comunicarii. Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice „erei electronice”.

– De asemenea, reactia grupului receptor mesaje fata de grupul emitator este lenta, chiar de indiferenta. Cand ea se produce, receptorii devin, la randul lor, purtatori ai unor noi mesaje.



p. 353.77DM p. 98

Henri Bergson, L’evolution creatrice, Paris, Alcan 1914, p. 5.

Jean Cazeneuve, La société de l ubiquité, Denoël Gonthier, Paris, 1972, p. 9.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3933
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site