Modele comunicationale; Elemente ale procesului de comunicare

Modele comunicationale; Elemente ale procesului de comunicare

In studiul proceselor de comunicare cercetatorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate in functie de sensul schimbului de informatii, de interactiunile rezultate etc. De pilda, Ioan Dragan opereaza cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informatiei, modelul cibernetic), modele lingvistice (Roman Jakobson), modele sociologice (modelul Schramm, modelul Gerbner s.a.m.d.). Alti autori le clasifica in modele lineare, circulare si interactive (R. Rieffel).

In cele ce urmeaza ne vom opri asupra a doua dintre cele mai reprezentative modele de comunicare (structuri cu grad mare de viabilitate), este vorba de modelul Shannon si Weaver (1949) si modelul lingvistului Roman Jakobson. In primul model, comunicarea este identificata cu informatia, iar aceasta cu transmiterea de semnale, notiunea de mesaj in sensul definit anterior ocupa un loc marginal in cadrul lui, prin urmare modelul informatiei este mai putin folositor in explicarea comunicarii umane propriu-zise (de pilda, comunicarii din cadrul unei activitati de protocol). Cel de-al doilea model in schimb, privilegiaza codul, raspunde in principal definirii comunicarii ca proces de semnificare, asa cum insistam in cursul de fata.

Modele comunicationale lineare

a. Modelul Shannon si Weaver (1949) - Modelul informational al comunicarii

Inginerii americani Claude Shannon si Warren Weaver, angajati ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au cautat sa maximizeze eficienta transmiterii     semnalelor prin telefon si unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicarii, aplicabila si in alte situatii de transfer informational decat cele amintite, punctul de plecare fiind lucrarile lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima data cuvantul informatie in sensul sau matematic. Prin urmare, lucrarea lor din 1949 -The Mathematical Theory of Communication este considerata in literatura de specialitate ca fiind una fondatoare (in sensul de incercare de explicare unitara a unui ansamblu mai bogat de fapte, in perspectiva unei ipoteze). Lucrand in domeniul telecomunicatiilor, unde se confruntau cu problemele tehnice ale transmiterii semnalelor, cei doi autori si-au centrat preocuparile pe raporturile dintre cod si canalul de transmisie. Insa facem precizarea ca teoria matematica a comunicarii ignora intelesul si utilitatea mesajelor, ea opereaza cu unitati distinctive, dar nu si semnificative (cuvintele sunt golite de valoare cognitiva sau afectiva), ceea ce revine la o analiza strict sintactica a comunicarii. Desi conceptul de cod este unul din pilonii centrali ai teoriei, el nu depaseste aici conditia unei corespondente formale dintre un repertoriu de semnale si universul mental al semnificatiilor asociate acestora, a caror natura si calitate raman in afara oricaror preocupari ale disciplinei.

Cum remarca Mihai Dinu, in lumina definitiei saussuriene a semnului vazut ca "ceva" care tine locul a "altceva", teoria informatiei (Hartley, Szilard, Wiener, Shannon etc.) nu are ochi (si instrumente de masura) decat pentru "ceva", ignorand deliberat "altceva-ul".

Cu toate acestea impactul ei asupra stiintelor comunicarii a fost considerabil, prin urmare, va prezentam la randul nostru celebrul model:*

Dupa cum se observa mai sus, schema Shannon - Weaver prezinta traseul unui mesaj care, elaborat de o sursa, este codificat de un transmitator sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de zgomot, dupa care parvin la receptorul ce le decodifica, restituind mesajului forma initiala si incredintandu-l astfel destinatarului.

In acest model, comunicarea este definita ca transmitere de informatie (mai precis, transmitere de semnale). Informatia este inteleasa ca "masura a ceea ce este transmis, transportat" de la emitator catre receptor, mai exact ca masura a incertitudinii dintr-un sistem. Cum am precizat mai sus, informatia nu se identifica cu semnificatia a ceea ce este transmis (cum ne-am putea astepta fiind vorba de comunicare). O notiune importanta in teoria informatiei este cea de entropie. Intr-o situatie data, entropia constituie o masura a starii de incertitudine sau de dezordine a acestei situatii. Entropia este legata cu gradul libertatii de alegere a elementelor de informatie, atunci cand se transmite un mesaj. Astfel, intr-un mesaj foarte structurat, gradul alegerii este slab si prin aceasta, cantitatea de informatie (entropia) pe care sistemul respectiv o contine este redusa, pentru ca probabilitatea ca o parte care lipseste din mesaj sa fie reconstituita de receptor este ridicata.

Notiunea de mesaj ocupa un loc marginal in modelul informatiei. In aceasta viziune, a comunica inseamna a transmite un semnal (informatie), care este primit sau nu este primit. Cum afirma Ioan Dragan in "Comunicarea -paradigme si teorii": "() unitatea de masurare a comunicarii este de natura binara (bit-ul/binary-digit), ceea ce inseamna ca transmiterea informatiei (emiterea si receptarea semnalelor) se realizeaza sau nu se realizeaza".[1]

Teoria lui Shannon si Weaver despre informatie implica notiuni ca: alegere, probabilitate, incertitudine, masurare, entropie. Ea raspunde, in principal, la doua intrebari:

cum poate fi transmisa o informatie in modul cel mai rapid si cu costurile cele mai reduse;

cum se poate asigura identitatea dintre informatia primita si cea emisa.

Asadar, este vorba de un model termodinamic de cuantificare a informatiei (comunicarii): cantitatea de informatie (prezenta
intr-un sistem) este cu atat mai mare, cu cat ea este mai improbabila. Informatia nu este nimic altceva decat o masura a predictibilitatii semnalului, adica a numarului de posibilitati deschise pentru emitatorul si receptorul mesajului. Ea nu are nimic in comun cu continutul (). Putem avea un semnal care consta din doua semnale - sa zicem un bec care clipeste o data sau de doua ori. Informatia continuta in fiecare dintre cele doua semnale este identica - predictibilitate de 50% pentru fiecare. Acest lucru este valabil indiferent de mesajul atasat acestor semnale - o palpaire ar insemna "da", doua palpairi ar insemna "nu", sau una -"Vechiul Testament", iar doua - "Noul Testament". In acest caz "da" contine aceeasi cantitate de informatie ca si "Vechiul Testament".

La nivelul acestui tip de comunicare definit ca transmitere mecanica a informatiei, masura acesteia se face in biti, ceea ce inseamna o alegere de tip binar: da sau nu. Acesta este modelul dupa care functioneaza computerele si alte sisteme tehnologice, mecanice. In cazul comunicarii umane propriu-zise, procesele se complica prin aparitia nivelului B al comunicarii (ca sa zicem asa), care este cel al semnificatiei si interpretarii (a se vedea subpunctul anterior).

Consideram ca este imposibil sa masuram semnificatiile dupa modelul binar al bitilor. Sa fim bine intelesi, Shannon si Weaver erau preocupati de viabilitatea functionarii liniilor telefonice prin cresterea numarului de semnale transmise si acuratetea receptarii lor, dar pentru specialistul in stiintele comunicarii, intelesul nu tine de aceste aspecte tehnice. Cand ascult o piesa de teatru la radio informatia circula intre studioul de radio si ascultatori in masura in care percep clar - acustic - replicile actorilor. In genere, teoria informationala s-a oprit la acest nivel al analizei comunicarii (a se vedea distinctia intre a auzi si a asculta, de la pag. 35), ca simpla transmitere de informatie, semnale si mesaje, si ca posibilitate de a reduce starea de incertitudine in care se afla receptorul: am inteles (auzit) bine ca eroul meu preferat traieste?

Teoria nu inglobeaza explicit problema semnificatiei, in sensul interpretarii informatiei, or intre calculator si fiinta umana nu putem sa punem semnul egal din perspectiva procesului de comunicare.

Avand in vedere faptul ca acest model - destinat in primul rand problemelor din telecomunicatii (codaj optim, reducere a zgomotului, maximizare a debitului de informatie) - ignora intelesul si utilitatea mesajelor, limitele de aplicare ale sale sunt evidente. Cu toate minusurile lui, acestui model ii datoram debutul a ceea ce avea sa devina "studiile comunicarii".

Modelul lui Wilbur Schramm (1954)

Pe baza modelului Shannon si Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al carui principal merit ramane acela de a fi subliniat natura interactiva a procesului de comunicare. W. Schramm afirma ca in esenta, procesul de comunicare consta in "punerea de acord a receptorului cu emitatorul, cu privire la un mesaj", ceea ce implica doua momente importante -codificarea si decodificarea.

Codificarea consta in faptul de a traduce mesajul intr-un limbaj adecvat atat canalului de transmitere, cat si receptorului, adica transformarea unei idei, a unei opinii s.a.m.d. in mesaj, constituit din semnale organizate dupa conventiile unuia sau mai multor coduri. Altfel spus, a codifica inseamna pentru Schramm a pune intr-o forma inteligibila, accesibila si transmisibila semnalele si simbolurile. Decodificarea se refera la "retraducerea" mesajului de catre receptor, la extragerea semnificatiilor necesare, adica intelegerea si interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul.

Prima schema generala a comunicarii - W. Schramm

Al doilea model Schramm demonstreaza natura interactiva a procesului de comunicare, ceea ce presupune existenta unui "camp de experienta" atat la nivelul emitatorului, cat si la cel al receptorului, ca o conditie absolut necesara "armonizarii" celor doi. In desenul de mai jos observam o zona de suprapunere a celor doua campuri de experienta, deci experienta cumulata a celor ce comunica. Cu cat aceasta suprafata este mai mare, cu atat comunicarea este mai eficienta - intrucat are loc impartasirea reciproca a codurilor, se manifesta din plin axa verticala a comunicarii.

In completarea modelului sau, W. Schramm releva calitatea de interpret a individului aflat in relatie comunicationala: el este in acelasi timp atat codificator cat si decodificator de mesaj. Prin urmare, al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicarii, feedback-ul (retroactiunea), reactia de raspuns la un mesaj in scopul elaborarii altui mesaj, ceea ce confirma circularitatea procesului comunicational.

A doua schema generala a comunicarii - W. Schramm

A treia schema generala a comunicarii - W. Schramm

Modelul concentric al comunicarii (aplicabil in cazul comunicarii de masa)

Modelul circular al comunicarii sau modelul concentric, cum mai este numit in literatura de specialitate, apartine unui grup de cercetatori format din Ray Hiebert, Donald Ungarait si Thomas Bohn. El este inspirat de ideea foarte raspandita in anii 1970, ca procesul de comunicare nu urmeaza o schema simpla, lineara, ci ca legaturile dintre emitator si receptor sunt mult mai complexe si mai variate decat s-a crezut pana atunci. Prin urmare, s-au produs modele concentrice, in spirala, in elice, s.a.m.d. ale comunicarii, toate insistand asupra capacitatii receptorului de a selectiona, a interpreta si a reintegra mesajele. In ceea ce ne priveste, consideram ca modelul spiralei este cea mai adecvata reprezentare grafica pe care o poate avea comunicarea -in toate formele ei.

Modelul de fata este aplicabil in cazul comunicarii de masa (mediatizata), care implica o negociere sau o tranzactie continua intre emitator si receptor (ceea ce justifica reprezentarea intr-o forma dinamica). Vom observa un ansamblu de elemente concentrice si o serie de actiuni si retroactiuni continue.

Intr-o prima etapa, comunicatorii (redactia unui ziar sau unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai intai prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub forma informatiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzarii, acestea sunt filtrate de controlor, adica de profesionistii ce decid asupra procesului de selectie. In fine, mesajele sunt transmise prin media (ziar, televiziune). Intr-o a doua etapa intervin "regulatorii", ce pot fi grupuri de presiune, institutii (asociatii) ce pot exercita o anumita influenta asupra media, prin urmare pot afecta continutul si eficienta mesajului. Urmeaza filtrele informationale de ordin fizic (oboseala receptorului, de exemplu) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). In fine, mesajele ating audienta si provoaca anumite efecte.

Modelul integreaza in schema "zgomotele" (acestea pot fi specifice canalului de transmitere - imagine sau sunet de o slaba calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adica acele elemente care afecteaza calitatea comunicarii (si eficienta ei), retroactiunile (raspunsul receptorilor spre comunicatori ori controlori), precum si amplificarea (acordarea unei mai mari importante unei anumite informatii sau personalitati prin raport cu celelalte).

b. Structura comunicarii la Roman Jakobson - model lingvistic clasic

Abordarea semiotica si referentiala a comunicarii

Indiferent de modelul asupra caruia ne indreptam atentia, procesul comunicarii presupune deci, un transmitator (emitator, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultator); mesajul se raporteaza la un context. Mesajul este alcatuit din elementele unui cod care - cum am insistat in subpunctul     I.2 - trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact (pentru ca entropia semantica sa fie mai mica).

Cea mai simpla structura a comunicarii (relatia din cadrul triadei emitator - mesaj - receptor) ne-o propune pentru prima data Karl Bhler, in cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie.

Ulterior, lingvistul Roman Jakobson a adaugat inca trei componente la schema de mai sus: C.C.C. -Cod, Canal, Context, reliefand importanta codului in orice proces de comunicare (de aceea, consideram ca acest model are o arie mai mare de acoperire, o putere mai mare de explicare a procesului de comunicare, indiferent de domeniul caruia i se aplica).

Relatia de comunicare se realizeaza in felul urmator: emitatorul lanseaza un mesaj, care va fi inscris intr-un cod (limbaj). Inscrierea mesajului intr-un cod se numeste codare. Destinatarul (receptorul) va realiza o actiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis. Transferul informatiei are loc intre doua entitati orientate catre un scop: E are scopul de a oferi, R trebuie sa fie predispus sa recepteze (a se vedea distinctia dintre a auzi si a asculta comentata anterior). Daca nu exista "acordaj" semantic intre cei doi pot aparea mesaje intamplatoare.

Intre mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este intotdeauna foarte concret, nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului etc; codul dimpotriva, este abstract, avand un numar redus de semne. Mesajul (continutul actului de comunicare) este realitatea infinita in timp si spatiu, in timp ce codul, cel lingvistic, de pilda, contine numai 28 de semne, cu ajutorul carora se formeaza cuvintele, atunci cand avem in vedere codul scris.

Mesajul este mai bogat decat codul verbal, iar acesta decat cel scris (codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea, proxemica etc., in timp ce codul scris e mult mai sarac, are la dispozitie unele semne de punctuatie si unele categorii gramaticale), de aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trasaturile comunicarii.

Elemente componente ale procesului de comunicare

Roman Jakobson afirma ca: "orice act de vorbire reuneste un mesaj si patru elemente legate de acesta: emitatorul, receptorul, tema mesajului si codul utilizat".[2] Vom caracteriza succint pe fiecare dintre ele si incepem cu cei doi poli ai comunicarii - emitatorul si receptorul.

Emitatorul si receptorul -o perspectiva interactionala

Procesul de comunicare poate fi definit prin interactiunea componentelor sale: roluri de emitere si de receptie (codificare si decodificare), constructia mesajului, contextul, mijloacele de comunicare, aparitia feedback-ului. Daca punem intrebarea: "ce caracterizeaza o comunicare eficienta?" - trebuie sa raspundem ca fiecare din elementele amintite isi aduce contributia sa, iar felul in care sunt echilibrate, armonizate acestea in dinamica lor conduce la o comunicare eficienta.

Asadar, atunci cand discutam despre emitator (cel care codifica) si receptor (cel care decodifica) este important sa-i caracterizam din perspectiva relatiei dialectice dintre ei.

1. Caracteristici ale emitatorului

El reprezinta un individ, un grup sau o institutie care:

poseda o informatie mai bine structurata decat receptorul;

presupune o stare de spirit;

presupune un scop explicit (alaturat mesajului) si unul implicit (motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului).

Dupa o alta caracterizare, cea din lucrarea "Introducere in teoria comunicarii" a lui Ion Haines -caracteristicile emitatorului sunt urmatoarele:

Motivatia de transmitere a mesajului (de ce vrea sa comunice);

Pregatirea sociala, educationala si culturala;

Abilitatea de a comunica experienta sa anterioara.

Relatia personala si situationala cu receptorul.

Atributele psihologice si fiziologice.

In plan didactic rolurile majore de emitator sunt detinute in scoala de cadrul didactic; totusi, dincolo de posibilitatile unui feedback nuantat, studentul preia anumite segmente ale acestor roluri, de pilda cursantul are acces la o multitudine de surse de informatie si cateodata poate sa poseda o informatie mai actuala decat profesorul sau. In acest sens, rolurile de emitator detinute de profesor (claritate, coerenta interna, expresivitate) devin mai putin stricte. El trebuie sa aiba un comportament flexibil si adaptat, dezvoltand simultan anumite roluri de receptor tocmai pentru
a-si imbunatati rolurile de emitator. Sa ne aducem aminte ce ne recomanda lingvistul George Mounin: pentru a avea loc comunicarea trebuie ca cele doua roluri sa se schimbe intre ele, si sa se pastreze tipul de semne in interactiunea acestora. Practic, codificarea pe care o face emitatorul este mai obiectiva, dupa ce trece prin pozitia receptorului (dupa feedback), decat inainte.

In acelasi timp, emitatorului i se pot atribui grade diferite de prestigiu sau credibilitate, aspecte care au un impact puternic asupra comunicarii ca atare. Dupa John R. P. French si Bertram Raven[3] exista cinci baze ale puterii sau influentei ce sunt utile in analiza emitatorului ca parte a comunicarii:

Puterea recompensatoare este puterea a carei baza este constituita din abilitatea de a rasplati. In aceasta categorie se incadreaza satisfacerea unor dorinte ale receptorului.

Puterea coercitiva - receptorul se asteapta sa fie "pedepsit" de catre emitator daca nu se conformeaza incercarii de influenta a acestuia. Daca aceasta putere nu este sustinuta si de alte aspecte (cum ar fi cel al competentei), comunicarea in acest caz, nu este strict autentica.

Puterea referentiala presupune ca receptorul se identifica cu emitatorul; o persoana sau un grup de prestigiu constituie un model de referinta cu care incearca sa se asocieze sau sa se identifice altii, care le adopta atitudinile sau convingerile. De pilda, la scoala puterea referentiala poate juca un rol important la anumite varste scolare mici, cadrul didactic devenind un emitator cu capacitati de transmitere sporite si autentice.

Puterea legitima se bazeaza pe intelegerea de ambele parti ca cineva are dreptul sa pretinda ascultare de la ceilalti (ex. relatia profesor-elev, parinte-copil). Ea implica un cod sau un standard acceptat de ambii parteneri. In acest sens, Denis McQuail reliefeaza existenta anumitor matrice sociale definite de procesul comunicativ: astfel se asteapta de la managerul unei organizatii sa-si conduca subordonatii, de la profesori sa-si educe elevii etc. Totusi se poate observa astazi o relativizare a puterii legitime, o diminuare a efectului ei: spre exemplu, managerul conduce, dar trebuie sa accepte si propuneri de la subordonati, profesorul educa, dar -intr-o anumita masura - este educat de elevii sai. Cu privire la puterea legitima atragem atentia asupra a doi factori ce pot conduce la ineficienta, si anume: (1) omniscienta poate sa caracterizeze managerul, "el stie tot" si astfel devalorizeaza subordonatii; si (2) omnipotenta este iluzia emitatorului (de pilda - managerul) ca el poate face orice, ca va reusi sa rezolve orice problema a organizatiei de unul singur.

Credibilitatea - puterea expertului specifica atribuirea de cunostinte superioare emitatorului, care au impact asupra structurii cognitive a receptorului (strainul care accepta recomandarile unui localnic). O astfel de putere este determinata de contextul situational si institutional, pentru ca, prin definitie, receptorul nu este, in mod normal, in postura de a evalua corectitudinea informatiei primite. De exemplu, cadrul didactic beneficiaza in mod traditional de o astfel de putere. Totusi in societatea actuala, aceasta se nuanteaza mult, deoarece elevul/studentul vine in campul comunicarii didactice cu o sfera de cunostinte diversificate, in mod special oferite de mijloacele moderne de comunicare - spre exemplu, reteaua Internet. Prin urmare trebuie utilizat acest referential informational multiplu in special in activitatile de echipa.

Reprezentarea grafica a celor cinci baze ale influentei (apud. Ion-Ovidiu Panisoara, Comunicarea eficienta, p. 50)

Precizam faptul ca emitatorul (manager, cadru didactic, parinte etc.) trebuie sa faca mai putin apel la puterea recompensatoare si coercitiva (iar atunci cand le folosesc trebuie utilizate oricum numai impreuna) si sa accentueze mai mult puterea referentiala si de expert, competenta profesionala, credibilitatea sa. In situatia in care se utilizeaza puterile de expert si referentiala primele trei tipuri de putere nu mai sunt necesare in sensul ca sunt incluse. Astfel, se poate observa ca foarte rar actioneaza o singura sursa de putere. De obicei situatia de influenta implica diverse combinatii, in care formele de putere reactioneaza interactiv.

La aceste cinci baze ale puterii, R. A. Schmuck si P. A. Schmuck mai adauga doua: puterea informationala si puterea de conexiune. Prima se refera la posedarea unei dinamici comunicationale fundamentate in informatii despre istoria, cultura, abilitatile grupului respectiv, iar puterea de conexiune este caracterizata de numarul de relationari apropiate pe care o persoana le are cu alti membrii (sau cu membrii importanti/cheie).

2. Receptorul este la randul sau un individ, un grup, sau o institutie carora:

- le este adresat mesajul sau intra in posesia lui intamplator;

- primesc mesajul intr-un mod constient sau subliminal.

Receptorul este foarte important din perspectiva construirii unei relatii de comunicare eficiente. M. D Agnoletti considera ca: "aceasta este un proces complex, in care informatia si mesajul sunt mai putin importante decat chestiunea esentiala de a sti cui te adresezi".[4]

Dupa Ion Haines[5], caracteristicile receptorului importante in procesul comunicarii sunt urmatoarele:

• Obiectivele, atitudinile, motivatia de primire a mesajului.
• Diferenta de pregatire sociala, educationala, culturala intre emitator si receptor.
• Relatia personala cu emitatorul.
• Atributele psihologice si fiziologice.
• Experienta anterioara in situatii similare.
• Diferenta in bogatia de informatii intre emitator si receptor (daca este prea mare, nu mai poate avea loc decodificarea mesajului).

De altfel, este evident ca mesajul trebuie sa fie direct legat de posibilitatile de perceptie ale celui care il receptioneaza -legea mult discutata in al doilea subpunct, in momentul codificarii trebuie sa avem in vedere decodificarea. O buna comunicare este centrata obligatoriu pe cel care primeste mesajul. Saundra Hybels si Richard L. Weaver reprezinta grafic traseul mesajului in mintea ascultatorului:

Traseul pe care-l parcurge mesajul in mintea receptorului

Un loc important in receptarea unui mesaj il ocupa predictiile despre respectivul mesaj; in acest sens, receptorul ia in calcul experienta proprie anterioara in acel domeniu, iar atunci cand aceasta experienta nu exista, opiniile altor persoane despre mesaj sau despre cel care-l transmite. Astfel se pot evidentia mai multe feluri de receptori -dupa tipul de ascultare a mesajului practicat:

- ascultarea pentru aflarea de informatii;

- ascultarea critica;

- ascultarea reflexiva;

- ascultarea pentru divertisment etc.

In general, nu se identifica un singur mod de ascultare la un receptor, fiind vorba de o imbinare variabila dupa mesaj, context, sursa etc., intre toate aceste tipuri. Insa unul dintre aceste tipuri este predominant, si in functie de el trebuie sa ne construim mesajul.

Katz propune patru tipuri de reactii la modul in care a fost formulat, organizat si transmis mesajul, reactii care pot fi catalogate ca fiind caracteristice receptorului:

• reactia instrumentala, adaptativa sau utilitara;
• reactia egodefensiva, de autoaparare;
• reactia expresiva valoric;
• reactia cognitiva.

In ceea ce priveste reactia adaptativa, aceasta reprezinta modul in care receptorul reactioneaza in vederea maximizarii recompensei si minimizarii pedepsei. Katz remarca faptul ca atitudinile si deprinderile fata de anumite obiecte, persoane, simboluri se formeaza in masura in care acestea satisfac anumite nevoi. Cu cat sunt mai aproape de satisfacerea efectiva a unor trebuinte si sunt mai clar percepute ca relevante in acest sens, cu atat este mai mare probabilitatea formarii unei atitudini pozitive fata de ele.

Reactia egodefensiva (sau de autoaparare) se refera la tendinta indivizilor de a incerca sa mentina o imagine de sine acceptabila, favorabila si in acord cu imaginea pe care o au ceilalti despre ei.

Reactia expresiei valorice presupune ca atitudinile care exprima valori dau claritate imaginii de sine, dar o si modeleaza pe aceasta mai aproape de ceea ce dorim.

Reactia cognitiva se refera la nevoia oamenilor de a da sens la ceea ce ar parea altfel un univers neorganizat si haotic, dupa cum afirma Katz. El adauga ca aceasta este raportata la nevoia de a intelege evenimentele care ne afecteaza in mod direct viata si de a avea un cadru de referinta coerent si stabil pentru a ne organiza experienta.

Codul (l-am definit deja in subpunctul I.2) este acea conventie tacita sau explicita in virtutea careia se recunoaste existenta unei relatii de tip functional intre ceea ce semnifica ceva si ceea ce este semnificat. Intr-un sens, ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Totusi intre cod si limba nu trebuie sa punem semnul egal. Retinem in acest sens afirmatiile lui Pierre Guiraud: "Limba si codul sunt, si una si celalalt, sisteme de conventii care permit transformarea unui mesaj; astfel, limba este sistemul de echivalente lexicale si de reguli sintactice cu ajutorul carora ideile, gandirea sunt transformate in cuvinte articulate. Dar exista intre limba si cod o diferenta fundamentala: conventiile codului sunt explicite, prestabilite si imperative; cele ale limbii sunt implicite, ele se instituie spontan in chiar cursul comunicarii. Omul a creat un cod in vederea comunicarii, in timp ce limba se creeaza chiar in comunicare. De aceea codul este inchis si incremenit, el nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor, pe cand limba este deschisa si repusa in discutie cu fiecare vorba noua".

Ca notiuni conexe ale codului avem codaj sau codificare si decodaj sau decodificare. Codajul este actul prin care o serie de semnificatii sunt transpuse prin intermediul regulilor intr-un anumit text care foloseste un anume limbaj. Orice codaj este intr-un anumit sens un transcodaj (nu exista semnificatii in sine). Decodajul sau transcodajul se refera la trecerea unui text dintr-un cod in altul (de pilda, din telegraf in cod normal). Cum am insistat la punctul anterior, decodificarea ar trebui sa se prezinte ca imaginea in oglinda a codificarii, restituind cu fidelitate intentiile emitatorului. Or, intr-un mare numar de cazuri aceasta conditie indispensabila nu este nici pe departe indeplinita.

Cu privire la geneza codurilor precizam ca procesul de constituire a unui semn presupune doua tipuri de actiuni:

1. repetitia (prin care se fixeaza o anumita relatie intre semnul vehicul si semnificatie). De exemplu, cand citesc un text prin anumite semne, imi formez spontan un mod special de marcare in functie de ceea ce vreau sa arat prin acel marcaj. Daca sistemul este preluat de altii, se realizeaza socializarea codului. Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" reexamineaza distinctia kantiana dintre judecati sintetice si judecati analitice. Judecatile sintetice dupa Immanuel Kant sunt acelea in care predicatul nu aduce nimic nou fata de subiect, de exemplu, "toate corpurile au intindere". Predicatul este inclus in subiect, semnificatia este strict relationala. In schimb, enuntul "Toate corpurile au greutate" are relevanta. este o judecata analitica. Umberto Eco contesta aceasta distinctie intre judecatile sintetice si cele analitice si propune inlocuirea lor prin judecati factuale si judecati semiotice. Judecatile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. De pilda, daca spun: Benito Mussolini a intrat in Roma la data de 28 oct.1992 - aceasta este o judecata factuala, deoarece termenul Mussolini trimite la o notiune ce nu are in componenta ei aceasta marca semantica. Daca, insa, aceasta fraza este spusa dupa zece ani, ea va deveni o judecata semantica, pentru ca deja cuvantul Mussolini trimite la continutul semantic Mussolini care este un semem (un semn). O fraza de tipul, "Mussolini a baut o cafea la patru ore dupa ce a intrat in Roma" nu are nici o sansa sa devina o judecata semiotica.
2. Cand vorbim de informatie nu ne referim doar la informatia gnoseologica. In realitate se depoziteaza si starile afective etc. Trebuie sa avem in vedere omnilateralitatea informatiei, doar asa intelegem notiunea de cod.

Hipercodificarea este un fel de pluscod, element suplimentar pe care il introduc in procesul de semioza ca sa semnific ceva. Exemplul oferit de Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" este urmatorul: Maine Juventus Torino joaca cu Internationale Milano. Maine Juventus invinge pe Internationale Milano -in engleza will delation. Un fapt ce se va petrece in viitor il enunt in prezent, vrand sa spun ca, sigur maine Juventus Torino va invinge pe Internationale Milano, sigur se va petrece acest lucru.

Hipocodificarea este un deficit de coduri. Cand cineva imi spune in limba engleza "I like you", eu nu inteleg, dar sesizez ceva prietenesc, fara sa stiu despre ce este vorba. In sistemul nostru semantic plasam intr-o anumita zona ceea ce ne spune cineva. Acest mecanism il folosim foarte des. In general, textele centrate pe expresivitatea estetica contin hipocodificarea.

Foarte grave si dificil de combatut sunt neintelegerile intervenite ca urmare a non-identitatii codurilor cu care opereaza transmitatorul, pe de o parte, si receptorul , pe de alta parte. Numai o simetrie perfecta intre codificare si decodificare garanteaza fidelitatea transmisiei. Or, intr-un mare numar de cazuri, aceasta conditie indispensabila nu e nici pe departe indeplinita. Am afirmat deja ca, pentru a asigura reversibilitatea transformarii mesaj -semnal, codul va trebuie sa fie conceput astfel incat traducerile pe care el le mijloceste sa aiba un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate. Decodificarea ar trebui sa se prezinte ca imaginea in oglinda a codificarii. Dar este oare indeplinita aceasta conditie in cazul limbilor naturale? Evident nu, macar si daca luam in considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelasi mesaj poate fi exprimat in doua feluri diferite). In plus, posibilitatea ca o aceeasi secventa de semnale sa reprezinte doua mesaje diferite, adica existenta omonimiei, creeaza la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar daca multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului.

Distinctia dintre cod si limba

Definitia acceptata a codului conditioneaza comunicarea de existenta unui repertoriu de semnale impartasite atat de emitator cat si de receptor, ceea ce presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifica. Exista insa o lista completa si unanim acceptata a echivalentelor convenite dintre cuvinte si intelesurile lor? La prima vedere, dictionarul explicativ (al limbii romane, de exemplu) se prezinta ca o lista de corespondente care ne ofera cheia codificarii lexicale a notiunilor. Ingrosand liniile, putem vedea in dictionar expresia unui cod (pact semantic minimal) si in limba, modalitatea practica de utilizare a acestuia in comunicarea interumana. Insa, dictionarele nu fac decat sa consemneze un uz lingvistic, esuand sistematic atunci cand incearca sa joace efectiv rolul de instrument de codificare a gandurilor vorbitorului. Exista un acord asupra continutului notiunilor pe care le exprima unitatile lexicale, dar acesta se limiteaza la sfera denotatiei (nivelul A de semnificare), singura pe care incearca sa o circumscrie definitiile din dictionar. La nivel conotativ semnificatiile cuvintelor difera de la o persoana la alta. Nesfarsitele nuante in care se coloreaza cuvintele ca urmare a sirului irepetabil de intalniri cu ele ale fiecarui vorbitor in parte constituie un patrimoniu netransmisibil. Repetam, cuvintele sunt doar simple semnale fizice (lanturi fonice sau semnificanti) care nu transporta sensuri, ele pot destepta in constiinta receptorului un inteles, dar aceasta numai daca intelesul se afla deja acolo. Cum exemplifica domnul Mihai Dinu, intelegem sensul cuvantului dragoste in moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumularii in timp a experientelor reale si simbolice, legate de acest sentiment complex.

Pe de alta parte, comunicarea verbala detine o pozitie privilegiata fata de alte forme de comunicare. In ciuda dificultatilor mentionate mai sus, exista in cadrul ei conventii acceptate, un pact semantic minimal, ce limiteaza marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decat in cazul comunicarii non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cat de cat asemanatoare (titlul ei este firul semantic, un fel de semnificat de baza), dar o sonata de Beethoven (fie ea si cu nume -de pilda, Sonata lunii - deci tinand de muzica programatica)? Dar o piesa pentru pian preparat de John Cage? Exista oare vreun dictionar de intelesuri muzicale la care sa facem apel pentru a afla care este semnificatia unui anume acord, al unui motiv ritmic sau melodic etc? Pentru un student la Conservator exista tratatele de muzicologie, de contrapunct, care sa-l ajute, intr-o anumita masura la stapanirea limbajului acestui domeniu. Caracterul neexplicit al codului ingreuneaza foarte mult decodificarea discursului muzical in raport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inoveaza in domeniul limbajului muzical, ceea ce-l obliga de fiecare data pe ascultator sa deprinda un cod nou, la a carui descifrare cunostintele anterioare ii sunt de prea putin folos. Artistii (in general) neintelesi au fost si vor fi intotdeauna suspectati sau de nepricepere sau de impostura, pana in momentul in care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut, pentru ca intentiile artistice sa le fie traduse corect si emiterea judecatilor de valoare sa devina posibile. E nevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, sa se familiarizeze cu noul limbaj.

Asemenea copilului care patrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude, deducandu-le din frazele rostite de persoanele cu care vine in contact, auditorul unei creatii muzicale, sau vizitatorul unei expozitii de avangarda vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, in care sa se familiarizeze cu noul limbaj. Cum se reliefeaza in estetica, timpul este instanta ultima care deceleaza valorile estetice. A refuza de la inceput si categoric oferta artistului, stilul sau (care inseamna mai mult decat un cod) - e ca si cum ai declara lipsita de orice valoare o carte, numai pentru ca e scrisa intr-o limba pe care nu o intelegi.

Intr-o anumita masura ideea de cod se suprapune peste ideea de limbaj, dar - repetam - nu trebuie sa facem confuzie intre cele doua - de aceea ne oprim de sine statator la cea din urma. Am afirmat deja ca, limba e deschisa si repusa in discutie cu fiecare vorba noua, in timp ce codul este dimpotriva inchis, incremenit. Pierre Guiraud sublinia diferenta dintre cod si limba in felul urmator: "conventiile codului sunt explicite, prestabilite si imperative; cele ale limbii sunt implicite, ele se constituie spontan in chiar cursul comunicarii". Prin urmare, omul a creat un cod in vederea comunicarii, in timp ce limba se creeaza chiar in comunicare.

Limbajul

Se observa ca, de multe ori, comunicarea in ansamblul sau este confundata cu limbajul, si ne putem intreba de ce apare o astfel de confuzie. Raspunsurile sunt numeroase, dar in principal, consideram ca nu se tine cont de faptul ca semnificatia cuvintelor este extrinseca si nu intrinseca. Limbajul este aptitudinea de a inventa si utiliza in mod intentionat semne in scopuri de comunicare.

Limbajul - vehicul al intregii culturi

Antropologul Claude Lvi-Strauss definea omul - inainte de orice - ca fiind un locutor, o fiinta care vorbeste. De ce sa retinem printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degraba decat vreo alta trasatura caracteristica? Intr-un fel, limbajul nu este decat unul din elementele care caracterizeaza ceea ce se cheama cultura umana, adica ceea ce omul "adauga naturii", ceea ce nu primeste de la ascendentii sai prin ereditate biologica, ci fiecare generatie trebuie sa se initieze prin invatare. Invatam sa vorbim limba noastra la fel cum suntem initiati in tehnica, stiinta si religia noastra, in regulile morale ale grupului etc. Este clar insa ca limbajul joaca aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci si vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Daca copilul invata sa cunoasca obiceiurile, regulile morale, riturile, credintele civilizatiei in care s-a nascut, este mai intai pentru ca i se vorbeste si pentru ca in prealabil a invatat sa inteleaga si sa vorbeasca limba sa materna.

Primatul vorbirii asupra scrierii

Invatam sa vorbim inainte de a invata sa citim, si oricare ar fi valoarea si importanta scrierii de cateva milenii, nu putem uita ca civilizatiile scrierii au fost precedate cu sute de mii de ani, de civilizatii fara scriere. Foarte probabil si in zilele noastre numarul oamenilor care nu stiu sa citeasca este mai mare decat numarul celor care stiu, si ca oricum scrierea, cum afirma Andre Martinet, "dubleaza vorbirea, niciodata invers."

Vorbirea si functia ei fundamentala de comunicare

Vorbirea este asadar semnul distinctiv al omului considerat ca animal social. Intr-adevar, functia primordiala a limbajului este comunicarea intre indivizi. Roman Jakobson scrie pe buna dreptate ca: "orice act de vorbire reuneste un mesaj si patru elemente legate de acesta: emitatorul, receptorul, tema mesajului si codul utilizat". Mesajul este propriu-zis obiectul comunicarii, iar "codul" -instrumentul lingvistic al mesajului.

Sa ne reamintim ca orice societate umana se intemeiaza pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul pur si simplu din anumite societati arhaice sau procedeele prin care munca este schimbata pe bani (salariu, onorarii etc.) si banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vietii umane stau sub semnul schimbului. Nu trebuie sa uitam ca toate contractele care intemeiaza societatea umana (dupa principiul oferta-contraoferta; eu contractez obligatii si beneficiez in schimb de drepturi) presupun ca o conditie sine qua non, acest schimb primordial care este schimbul de cuvinte: "locutorul" incepe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai usor de manuit, care le reprezinta. Dupa aceea el schimba cuvintele sale cu cele ale auditorului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i imbogati pe cei doi parteneri. Daca suntem doi, fiecare cu cate o bancnota de 100 lei, si daca le schimbam, dupa schimb fiecare nu va avea decat o bancnota. Dar daca avem fiecare o idee (reprezentata prin cuvinte) si o schimbam intre noi, fiecare va avea, dupa schimb, doua idei.

Functii ale limbajului

Alaturi de rolul sau de comunicare, de informare, limbajul are si o functie expresiva. Maurice Merleau-Ponty observa ca inainte de a fi in serviciul comunicarii, limbajul este "un fel al corpului omenesc de a trai si celebra lumea". De asemenea, Gaston Bachelard ofera in scrierile sale multe ilustrari ale puterii expresive a limbajului: "Exista cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufoca (). Ele inscriu pe fata noastra vointa de a le respinge. Daca filosoful ar binevoi sa intoarca cuvintele la aparatul nostru articulator in loc sa faca din ele prea devreme ganduri, ar descoperi ca un cuvant pronuntat, sau chiar un cuvant a carui pronuntare doar o imaginam, este o actualizare a intregii noastre fiinte. Observati de exemplu cu cata sinceritate este pronuntat cuvantul "miasme". Nu constituie el un fel de onomatopee a dezgustului? Este evacuata o gura de aer impur, dupa care gura se inchide energic."[8]

Cuvantul joaca si mimeaza lumea in aceeasi masura in care o semnifica. Acestei functii expresive i se asociaza functia magica sau estetica a limbajului. Detasandu-se de lucru, cuvantul pare al domina cu usurinta. El spune ceea ce nu exista inca si reinvie ceea ce a disparut. Mitul, mytohos, este, dupa etimologia greaca, cuvantul insusi. De functia magica a limbajului se leaga si functia sa estetica. Nu s-a pastrat in poezie puterea de incantatie a limbajului? Canturile poetului sunt numite in latina carmina, "vraji". Acesta este sensul ce trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery, Charmes.

Dar functiile expresiva, magica, estetica ale limbajului presupun ele insele, ca o conditie fundamentala, functia sa de comunicare. Daca te exprimi, o faci intotdeauna pentru un auditor, spectator. Sub toate formele sale limbajul este strans legat de viata sociala a oamenilor. Si, cum spune Andre Martinet, "functia esentiala a limbii ca instrument este aceea de comunicare". De aceea, poporul ironizeaza copios pe seama omului care vorbeste de unul singur. Acesta este de obicei un betivan sau un nebun delirant. Vorbele sale sunt reziduul unei vieti sociale normale anterioare. Schimburile verbale sunt inerente unei societati, si in acest sens Roman Jakobson afirma: "nu exista proprietate privata in domeniul limbajului, aici totul este socializat". Limbajul ne apare deci inainte de toate ca transmitere de informatii.

Este necesar totusi sa ne intrebam daca, luat in acest sens, el constituie cu adevarat specificul omului. Ne referim la faptul ca, pentru stiinta contemporana, notiunea de informatie are o sfera de cuprindere foarte larga - este un concept care apartine fizicianului sau informaticianului. Pe de alta parte, specialistii in domeniul psihologiei animale vorbesc de schimb de informatii in societatile de insecte. Asadar - ce este informatia?

Teoria informatiei

Cele doua sensuri ale cuvantului informatie

Cuvantul informatie are doua sensuri traditionale. Unul -sensul aristotelic se refera la comunicarea unei forme, a unei structuri specifice, a unei organizari calificate care vine sa "informeze" o materie initial omogena: sculptorul "informeaza" un bloc de marmura omogen, ii da de exemplu forma de statuie a lui Hermes. Celalalt sens apartine limbii curente: transmitere a unui mesaj. Pentru fizician, acest sens se asociaza cu primul: o masina informationala transmite o forma, "o structura specifica circulara".

Problema originii informatiei; masinile informationale

Masinile cele mai caracteristice ale secolului nostru sunt masinile informationale. Inca din 1868, James Clerk Maxwel intreprindea studiul unei masini capabile de "autoinformare": regulatorul cu bile gratie caruia masina cu vapori functioneaza cu o viteza constanta. Daca masina se ambaleaza, regulatorul este "informat" despre acest lucru in felul urmator: forta centrifuga ridica bilele, ceea ce prin transmisii intermediare, are drept efect diminuarea admisiei. Si, invers, atunci cand masina, bunaoara mai incarcata, incetineste, bilele coboara si maresc admisia. Regulatorul "informat" de cresterea vitezei, o reduce, este informat de noua viteza si asa mai departe. Aceasta este o "bucla", un feed-back". Informatia se traduce astfel in orice moment printr-o reactie adecvata.

Informatie fara constiinta

Intelegem deci ca conceptul stiintific de informatie retine din intrebuintarea curenta a acestui termen ceea ce priveste o actiune obiectiv observabila, un comportament, in timp ce elimina ideea, accesorie sub raport stiintific, de constiinta a mesajului. De exemplu, daca - odinioara - lucram in birou si mi-era frig informam femeia de serviciu care, la cererea mea, deschidea mai larg tirajul sobei. Aici avem de-a face cu informatia in sens curent (transmitere a unui mesaj). Vorbele mele erau "intelese" si le urma o conduita constienta. Astazi insa dispun de incalzire centrala. Racirea aerului inconjurator determina in mod automat contractia unei tije a cazanului care se cheama termostat, ceea ce are ca efect deschiderea tirajului. Daca, invers, temperatura din jur creste, tija se dilata, tirajul se inchide. Prin acest mecanism, foarte simplu de feed-back, cazanul primeste in orice moment informatii despre temperatura din jur si in consecinta se regleaza automat. Rezultatul este acelasi - si chiar mult mai eficace si mai precis - ca atunci cand, pe baza unei informatii intelese, un om de serviciu regla din cand in cand tirajul sobei.

Informatie si entropie

In esenta, informatia consta in comunicarea eficace a unei structuri. Plecand de aici, putem sesiza unul din principiile fundamentale ale teoriei informatiei: informatia este contrariul entropiei. Ea este trecerea de la informal la forma, de la omogenitate nediferentiata la o structura specifica. Dimpotriva, entropia este o distrugere, o dezorganizare, o intoarcere la omogen. Daca imi scriu numele pe nisip, comunic o informatie (in sens curent) si, in acelasi timp, dau acelui nisip o forma, o structura. Bineinteles, suflul vantului va distruge rapid aceasta structura, va sterge informatia, nisipul redevine omogen. Acest proces care distruge informatia este destul de asemanator cu entropia. Dupa cum se stie entropia este unul din principiile de baza ale termodinamicii (el a fost introdus de Clausius in 1865 ca o functie de stare a unui sistem inchis, care ramane constanta in cazul unei transformari reversibile si creste pentru orice transformare ireversibila).

Aceste legi pot fi exprimate astazi intr-o forma matematica riguroasa. Ruyer scrie in legatura cu aceasta: "Informatia elementara este alternativa "da-nu" sau orice alta decizie "binara" 1 sau 0, dreapta sau stanga etc. Fie un punct P despre care stim doar ca este situat pe o linie intre A si B. Suntem informati dupa aceea, fie prin 0 care semnifica jumatate stanga, fie prin 1 care semnifica jumatate dreapta, ca este situat in jumatatea stanga apoi in jumatatea dreapta a acestei jumatati stangi etc. Numarul in numeratia binara de forma 0,010101 care exprima informatia noastra nu poate fi niciodata o serie indefinita de 1 si 0. Informatia are o precizie limitata. Ea nu ofera niciodata, in final, decat o zona de probabilitate ab intre A si B. Cantitatea de informatie castigata prin trecerea de la AB la ab este deci logaritmul unei probabilitati. Formula care o exprima este exact formula entropiei, si ea e logaritmul unei probabilitati, dar cu semnul contrar. Informatia este o entropie negativa."[9] Azi am spune "negentropie".

Dar o masina, oricat de perfectionata ar fi, poate cel mult conserva si transmite informatie, si inca exista intotdeauna o mare pierdere (parazitii la telefon si la radio), o anumita uzura a masinii. Masina nu poate crea nici spori cantitatea de informatie - evident, rotativele imprimeriei pot trage un ziar in mii de exemplare, dar nu pot corecta greselile de tipar. "Comunicarea mecanica a informatiei nu poate da seama de informatia insasi" - afirma acelasi autor. Masina presupune intotdeauna un inginer, a carui constiinta a inventat ruajele si a prevazut efectele; ea presupune un utilizator constient si eventual un reparator. Masinile, spune Ruyer, sunt totdeauna" incadrate de o activitate constienta si semnificanta". Departe de a-l deposeda pe om de monopolul sau de fiinta ganditoare si vorbitoare, singurul posesor al acestei "functii simbolice" care ii permite sa comunice si sa informeze, masinile constituie dovada stralucita a privilegiului inventatorului lor (omul=homo faber, dupa Henri Bergson).

Asadar, omul este singura sursa adevarata de informatie, iar modelul informational al comunicarii (apartinand lui Shannon si Weaver, pag. 40) trebuie privit in limitele sale.

Informatie si noutate

Trebuie sa subliniem, de asemenea, faptul ca intre informatie si noutate exista o legatura stransa. A informa inseamna "a da de stire" si in mai multe limbi de circulatie substantivul stire (nouvelle, news) provine din adjectivul care inseamna "nou". Un principiu fundamental al comunicarii se refera tocmai la acest fapt: numai mesajele care contin o anumita doza de noutate poseda valoare informationala. Chiar in natura verbului a informa se cuprinde implicit presupozitia caracterului inedit al lucrului adus la cunostinta.

Cum s-ar putea masura insa informatia? Infatisarile ei sunt infinit de variate. Exista informatie intr-un articol de ziar, dar si in schimbarea de culoare a semaforului sau a obrazului unui prieten, in memoria computerului dar si in Doctor Faustus - romanul lui Thomas Mann, sau in Sonata nr. 32 a lui Beethoven, sau in "Ballet dit aussi l'etoile", pictura lui Edgard Degas, s.a.m.d. O unitate de masura comuna a unor fenomene atat de variate va trebui, desigur, sa faca abstractie de toate trasaturile lor particulare, oricat de importante sunt acestea.

De obicei, informatia se refera la intamplari, la evenimente, la ceva ce s-a petrecut sau se petrece in momentul de fata, la un proces al carui rezultat nu ne este inca cunoscut inainte de primirea stirii. Or, nu intotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde, caci se poate intampla ca, inca inainte de a surveni deznodamantul, noi sa il cunoastem deja, fie in urma experientei, fie in urma unei deductii logice. Noutatea unei vesti e cu atat mai mare cu cat datele de care dispuneam nu ne ingaduiau sa prevedem desfasurarea evenimentelor. Prin urmare, informatia este cu atat mai bogata cu cat elimina o cantitate mai mare de ignoranta, de incertitudine. Numai existenta mai multor variante de desfasurare a evenimentelor confera caracter informational producerii acestor evenimente. Pe de alta parte, e limpede ca pe masura ce numarul de variante creste, posibilitatea noastra de a o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce, iar aducerea la cunostinta a deznodamantului ne va elibera de o incertitudine mai mare, furnizandu-ne ca atare mai multa informatie. Aceasta idee de a evalua cantitatea de informatie cu ajutorul numarului total de deznodaminte posibile ale procesului la care se refera o anume stire - a fost lansata din 1928 (cu vreo doua decenii inainte de cristalizarea teoriei informatiei), de catre inginerul american Hartley. El a propus drept masura a informatiei parametrul urmator:

H_o = log ₂ n

Unde n este numarul variantelor echiprobabile intre care e posibila optiunea, iar H_o noteaza cantitatea de informatie furnizata prin precizarea uneia dintre ele. Sa mai precizam si faptul ca logaritmul in baza 2 al lui n reprezinta puterea la care trebuie ridicata cifra 2 pentru a se obtine valoarea n.

Formula de mai sus exprima sintetic faptul ca precizarea rezultatului unui experiment anume furnizeaza o cantitate de informatie cu atat mai mare cu cat repertoriul de rezultate diferite este mai bogat. Suntem indreptatiti sa ne intrebam de ce a mai fost necesara introducerea in relatie a logaritmului si daca nu ar fi fost posibil sa se aprecieze cantitatea de informatie chiar prin numarul de variante, adica cu ajutorul formulei mai simple:

H = n

Raspunsul e legat de cerinta asigurarii aditivitatii cantitatii de informatie. Adeseori informatia ne parvine in transe: punem o intrebare, ni se da un raspuns partial, solicitam completari si numai dupa un anumit numar de cereri si obtineri de elemente lamuritoare, dobandim cunoasterea integrala a datelor care ne intereseaza.

Prima formula mai prezinta o calitate pretioasa: ea ne permite sa calculam informatia furnizata si de evenimente ce nu mai prezinta sanse de realizare egale. In afara unor situatii create artificial, de regula, probabilitatile rezultatelor unui experiment sunt diferite unele in raport cu altele. Tocmai aceasta inegalitate a sanselor confera caracter de surpriza unor evenimente si face din stirile de senzatie mesaje mai "informationale" decat banalitatile. In concluzie, producerea unui eveniment furnizeaza cu atat mai multa informatie cu cat acesta este mai putin probabil. Ziaristii stiu foarte bine acest lucru, iar specialistii din toate domeniile trebuie la randul lor sa tina cont de el. Definitia hazlie, dar banalizata prin citare excesiva pe care ziaristii o dau stirii de presa (faptul ca un caine a muscat un preot nu e o stire, in timp ce faptul ca un preot a muscat un caine este una) confirma intocmai cele spuse mai sus.

Dupa cum subliniaza Mihai Dinu (in lucrarea "Comunicarea -repere fundamentale") nu exista intamplari intrinsec informationale. Intr-un climat de pace, declansarea brusca si total neasteptata a unui razboi va fi in mod cert un subiect de stire pentru prima pagina a ziarelor. Pe masura ce razboiul se prelungeste, publicul se obisnuieste cu prezenta zilnica a informatiilor legate de acesta si stirile de pe front ocupa un spatiu tot mai modest in economia tehnoredactarii ziarului. Daca insa, intr-un moment in care nimeni nu se mai asteapta, partile beligerante cad de acord asupra incheierii pacii, vestea aceasta va figura din nou pe prima pagina a cotidianelor de mare tiraj. Aceasta fiindca pacea sau razboiul sunt demne de atentie nu in virtutea unor caracteristici intrinseci, ci numai in masura in care constituie intr-un anumit context, evenimente-surpriza, a caror producere era putin probabila.

In general, entropia informationala ramane parametrul esential prin intermediul caruia putem estima cantitativ caracterul de noutate sau, dimpotriva, banalitatea mesajelor transmise in procesul de comunicare. Dificultatea maxima de a ghici ce urmeaza sa se intample se asociaza valorii celei mai mari a entropiei, iar cunoasterea anticipata cu certitudine a deznodamantului anuleaza entropia procesului.

Dupa cum reiese din cele spuse mai sus, in teoria comunicarii, conceptul de informatie e luat sub aspectul de cantitate de informatie, asa cum il si defineste Umberto Eco in "Tratatul de semiotica generala": informatia "semnifica o proprietate statistica a sursei, si anume desemneaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa." [10]

Exista mai multe tipuri de informatie: actuala / potentiala, originala / reprodusa, condensata (articolul stiintific) / rarefiata (articolul de popularizare), utila / inutila, veche / noua, directa / indirecta, imediata / tarzie, durabila / trecatoare, profunda / superficiala, explicata (pedagogica) / comentata, informatia pe care o detine o sursa de autoritate, informatia simbolizata etc.

Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica atat emitatorului cat si receptorului, de a o primi si retine.

Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau absurda) si de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati.

Problema limbajului animal

Expresiile animale si limbajul uman

Toata lumea stie ca mamiferele si pasarile isi exprima nevoile si emotiile prin strigate. Cimpanzeii emit vreo treizeci de sunete diferentiate: strigate de foame, de alarma, de neliniste sau de apel. Acest "limbaj" natural, innascut, comun tuturor indivizilor unei specii, nu are nimic de-a face cu facultatea pur umana de a simboliza obiectele prin semne inventate. Cum spune Emil Benveniste, "animalul isi exprima emotiile, el nu le poate denumi". Limbajul uman nu-si dobandeste de altfel specificitatea decat atunci cand inceteaza a fi doar expresiv pentru a deveni reprezentativ, pentru a comunica un fapt obiectiv mai indepartat de dispozitii. Potrivit lui Haldane, atunci cand copilul spune mamei sale: "Mi-e foame sau vreau sa dorm, el ramane aproape de animal. Cand spune: iata ce-am facut in aceasta dimineata, incepe sa fie om."[11]

Limbaj si semnale conditionate

In aparenta, s-ar putea intalni, e drept, un fel de limbaj invatat la animal, care prin conditionare, poate fi sensibilizat la semnale. La animalul dresat, sunetul clopotelului sau vederea biciului (la spectacolul de circ) sunt semnale urmate de o reactie adecvata (reflexul conditionat al lui Pavlov). Totusi, omul este cel care alege semnalul si il impune animalului prin dresaj. Pavlov insusi scrie: "pentru om, vorbirea este in mod evident un excitant conditionant la fel de real ca toti cei pe care ii imparte cu animalele, dar pe de alta parte cuvantul poseda o extensiune, cuprinde o multitudine de obiecte ca nici un alt excitant. Sub acest raport, cuvantul nu suporta nici o comparatie calitativa si cantitativa cu excitantii conditionati ai animalelor".[12]

Limbajul albinelor

Foarte interesanta este problema pusa de ceea ce Karl von Frisch (profesor de zoologie la Universitatea din Munchen) numeste "limbajul albinelor". Acestea sunt insecte sociale si, daca ne gandim la extraordinara organizare a acestei societati, la diferentierea si coordonarea activitatilor albinelor, nu ne mai uimeste faptul ca ele schimba informatii.

Von Frisch plaseaza in mijlocul unei prerii un stup transparent, care permite observarea tuturor activitatilor albinelor. Pentru a repera individual mai multe sute de albine, el le numeroteaza si marcheaza cu pete de vopsea de diverse culori. De asemenea, el aseaza in cele patru colturi ale preeriei, si la distante variabile, patru cupe cu apa zaharoasa. O albina exploratoare descopera din intamplare una din aceste cupe si revine la stup. Tocmai aici se situeaza descoperirea cercetatorului german: exploratoarea le informeaza pe celelalte albine despre ce a gasit comunicandu-le un adevarat mesaj. Ea executa fie miscari circulare simple (daca cupa cu apa zaharoasa se afla la distanta mica), fie "dansuri zburdalnice" care dau imaginea cifrei opt, daca solutia de apa zaharoasa se afla la distanta mai mare. Dansul zburdalnic este cu atat mai lent cu cat hrana este mai indepartata. Directia sursei de hrana este indicata astfel: axa transversala a lui opt este mai mult sau mai putin inclinata in raport cu verticala, si acest unghi este identic cu cel constituit de doua drepte, una care ar merge de la stup la soare, cealalta de la stup la cupa cu apa zaharoasa. Albinele inteleg perfect acest "limbaj", pentru ca se indreapta cu precizie spre cupa descoperita de exploratoare si nu spre celelalte. Ritmul dansului tine seama si de directia vantului. Daca vantul este potrivnic, dansatoarea indica printr-un ritm mai lent o distanta superioara distantei reale.

Aceste descoperiri sunt astazi confirmate de mii de experiente. Prin urmare, albinele comunica intre ele, isi transmit informatii. Mesaje complexe - indicarea distantei si directiei - sunt comunicate, inregistrate si urmate de comportamente adecvate. Dansul este un semn care trimite la un semnificat, tot asa cum cuvintele omenesti reprezinta lucruri. Totusi acest limbaj nu comporta cele trei trasaturi fundamentale ale limbajului omenesc.

Ø            la albine este vorba de un limbaj innascut, ereditar (totdeauna acelasi la fiecare specie de albine), in timp ce limbajul omenesc este invatat. A invata inseamna tocmai a instrui cu ajutorul semnelor. Limbajul omenesc tine nu de ereditatea biologica, ci de ereditatea culturala. Deci, in timp ce limbajul omenesc este asemeni ratiunii carteziene "un instrument universal care poate servi la ocazii de tot felul", limbajul albinelor este strict limitat la exprimarea catorva situatii pentru care natura pare a-l fi prevazut.

Ø            E. Benveniste observa ca daca exista la albine informatie, nu exista dialog, schimb lingvistic. Albinele raspund la mesaj printr-un comportament, niciodata printr-un alt mesaj. Nu exista propriu-zis raspuns, "raspunsul fiind o reactie lingvistica la o manifestare lingvistica". In cazul oamenilor, chiar si in cazurile cele mai simple, exista cel mai adesea o schita de dialog.

Ø            E. Benveniste mai observa ca mesajul albinelor "nu se lasa analizat" sau, cel putin, elementele sale (directie si distanta) sunt stereotipate. In timp ce limbajul omenesc se lasa analizat in elemente (cuvinte semnificative, articulatii sonore "foneme"diferentiate) care se pot combina dupa reguli, in mii de feluri, astfel ca limbajul omenesc este capabil "sa spuna orice". Fiecare cuvant poate lua un sens diferit in functie de context. De exemplu cuvantul "frunte" nu are exact acelasi sens in fraza: "M-am lovit la frunte" si in fraza: "Generalul este in fruntea armatei sale". Limbajul omenesc dobandeste astfel o capacitate de simbolizare care depaseste infinit in complexitate si fecunditate codul lingvistic al stupului.

Deocamdata cercetarile actuale nu demonstreaza ca vreo specie animala s-a dovedit capabila sa inventeze in natura un limbaj cu adevarat asemanator limbajului omenesc. Nu stim - la ora actuala - daca sunetele si ultrasunetele modulate de delfini sunt un adevarat limbaj. Cu siguranta ei sunt capabili sa schimbe mesaje complexe, dar nimic nu dovedeste ca este vorba aici de intrebuintarea unor simboluri arbitrare si invatate, susceptibile de a se lasa analizate in unitati si inzestrate cu sens. In schimb, s-a demonstrat ca cimpanzeii sunt capabili sa invete un limbaj tipic uman si sa-l utilizeze in mod pertinent. Doi psihologi de la Universitatea din Nevada (SUA), au incercat sa o invete pe o tanara femela cimpanzeu, Washoe, limbajul surdo-mutilor americani. Animalul a invatat peste o suta de semne. Washoe se dovedeste capabila de o anumita putere de abstractie, facand corect gestul care semnifica a deschide, atat pentru o usa cat si pentru un robinet. Acum Washoe incearca la randul ei sa-i invete pe alti doi tineri cimpanzei limbajul surdo-mutilor. Daca va reusi o sa avem dovada ca cimpanzeii sunt capabili nu doar sa invete si sa utilizeze, dar si sa transmita un limbaj inventat de oameni -fapt ce ne-ar invita sa tragem concluzia ca intre inteligenta oamenilor si cea a maimutelor superioare exista o diferenta mai curand de grad decat de natura.

Caracteristica esentiala a limbajului
- aceea de a fi un fapt social

Distinctia dintre limba si vorbire (dimensiunea sociologica a limbajului)

Ferdinand de Saussure propune o distinctie - care s-a dovedit fecunda - intre limba si vorbire, intre ceea ce este structural si social in limbaj, si ceea ce este variabil si individual. Vorbirea mea este o actualizare personala a limbii romane, sau altfel formulat limba este codul de care ma servesc pentru a transmite cutare sau cutare mesaj personal.

Intre limba si vorbire relatiile sunt dialectice. Daca, pe de o parte, nu exista vorbire decat prin intermediul limbii, limba fiind oarecum conditia transcendentala a vorbirii, ceea ce-mi permite sa ma fac inteles de altul vorbind (vorbele mele si cele ale altuia provin in orice moment din tezaurul comun al limbii noastre), pe de alta parte este de asemenea adevarat sa spunem ca limba presupune vorbirea careia intr-un fel ii este depozitul. Eu invat o limba auziindu-i pe altii vorbind; pe de alta parte, tocmai vorbirea vie introduce progresiv schimbari in limba, o face sa evolueze. "Exista deci o interdependenta intre limba si vorbire; limba este in acelasi timp instrumentul si produsul vorbirii".[13]

Primatul limbii asupra vorbirii

Totusi, pentru Saussure, limba este esentialul, vorbirea constituie aspectul accesoriu. Limba se preteaza la un studiu stiintific mai bine decat vorbirea. Fenomenele distincte, sunetele cu adevarat semnificative din fiecare limba sunt independente de accentele locale, de particularitatile psihofiziologice ale locutorilor individuali (timbrul vocii, intensitatea acustica etc.).

Limba manifesta din plin caracteristica esentiala a limbajului - aceea de a fi un fapt social. Sa nu uitam ca F. de Saussure (1875-1913) este contemporan cu Emile Durkheim (1858-1917). Un discipol al lui Saussure, lingvistul Antoine Meillet pune in valoare convergenta celor doua doctrine: "Limbajul intra exact in definitia pe care a propus-o Durkheim; o limba exista independent de fiecare dintre indivizii care o vorbesc, si desi nu are nici o realitate in afara ansamblului acestor indivizi, este totusi, prin generalitatea sa, exterioara fiecareia dintre ei".[14]

Limba comporta cele doua trasaturi prin care Durkheim defineste faptul social. Ea este colectiva (intrucat nu depinde de nici un locutor particular) si coercitiva (intrucat se impune fiecaruia dintre noi). Limba noastra materna ne este predata si trebuie sa invatam la scoala regulile gramaticii.

Limba reflecta practica sociala

Nu va fi niciodata de prisos sa insistam asupra naturii sociale a limbajului. Fara sa abandonam teoria saussuriana a caracterului arbitrar al semnului (careia i-am dedicat de altfel un intreg subpunct in acest capitol), s-ar cuveni poate in aceasta privinta sa o nuantam.

Desigur, codurile lingvistice sunt conventionale, dar ele nu sunt oarecare. In fiecare limba se reflecta ideile, mentalitatile, viziunea asupra lumii proprie comunitatii care o intrebuinteaza. Originalitatea fiecarei limbi este mult mai mare decat se crede de obicei. Vocea omeneasca are resurse nenumarate (e de ajuns sa ascultam sunetele pe care le emit copiii) si fiecare limba retine doar un numar restrans de sunete semnificative care sfarsesc prin a deveni obisnuite in interiorul fiecarei comunitati lingvistice (sa ne gandim la dificultatea francezilor de a pronunta un th englez)

Fiecare popor, prin limba sa, isi modeleaza o lume originala, intrucat nu exista in sine - cum crede realismul naiv - obiecte distincte in lume, carora fiecare limba le-ar da o denumire. In Biblie, Adam da cate un nume fiecaruia dintre animalele si lucrurile care il inconjoara. Dupa aceasta poveste despre origini, exista mai intai lumea, cu obiecte distincte, iar limbajul se multumeste sa o reflecte in mod pasiv. Incepand cu lucrarile lui von Humboldt (1821), reluate de neokantieni, precum Cassirer, stim ca raportul dintre cuvinte si lucruri este mai complex. Cum spune Ullmann: "Orice sistem lingvistic contine o analiza a lumii exterioare care ii este proprie si care difera de analiza altor limbi". Viziunea asupra lumii a fiecarui popor este deci intr-un fel predeterminata de instrumentul sau lingvistic. La limita, potrivit lui Worf, n-ar exista de la o limba la alta nici un cuvant echivalent si orice traducere, in sens strict, ar fi imposibila.

In spectrul solar care este continuu de la rosu la violet, francezii disting sapte culori reprezentate prin sapte cuvinte: violet, indigo, albastru, verde, galben, oranj, rosu. Dar, asa cum observa Andre Martinet, "in bretona si in galeza un singur cuvant "glas" se aplica unei portiuni a spectrului care acopera aproximativ zonele franceze ale albastrului si verdelui. Ceea ce numim verde este adesea impartit intre doua unitati dintre care una acopera ceea ce desemnam ca albastru, cealalta referindu-se la esentialul din galbenul nostru"[15].

Se poate afirma, impreuna cu Benveniste, ca "limbajul reproduce lumea, dar supunand-o organizarii sale proprii". Se poate arata pe baza unor exemple ca, in fapt, practica sociala a fiecarui popor este aceea care decupeaza, din realitatea non-lingvistica, domeniul acoperit de fiecare cuvant. Studiul argoului arata foarte clar legaturile limbajului cu practica sociala. Argoul era limba lumii interlope: caracterul direct si grosier al termenilor sai exprima cinismul celor care vorbeau aceasta limba. Era si limba mizeriei, a flamanzilor - care aveau zeci de cuvinte pentru a traduce cuvantul "a duhni". Era si limba cersetorilor, foarte bogata in desemnarea diverselor delicte. Era in sfarsit limba unor oameni ce cautau sa-si ascunda delincventa; de unde forma criptologica, folosirea unor coduri diverse pentru a deforma limbajul si a-l face secret.

Limbajul si gandirea

Anterioritatea teoretica a gandirii in raport cu limbajul

Avand in vedere multiplicitatea codurilor semnificante pe care le intrebuinteaza omul, avand in vedere multiplicitatea codurilor insesi, daca nu consideram decat vorbirea, s-ar putea trage concluzia ca gandirea comporta o anumita transcendenta asupra instrumentului sau lingvistic.

Gandirea precede limbajul; fac experienta acestui lucru se pare atunci cand imi caut cuvintele, cand am o idee pe care nu reusesc sa o exprim, pe care o imbrac succesiv in termeni improprii care nu ma satisfac si pe care ii resping rand pe rand. S-a spus ca "daca gandirea isi cauta cuvintele, inseamna ca ea le preceda".

Gandirea este inseparabila de limbaj (orice gandire este limbaj)

Dar transcendenta de drept a gandirii asupra limbajului nu implica la individul insusi, membru al unei societati in care se vorbeste, o anterioritate, in sensul cronologic al cuvantului, a gandirii in raport cu limbajul. Simtul comun presupune ca mai intai gandim si dupa aceea imbracam in cuvinte gandirea noastra. Oscar Wilde raspundea ca "gandurile noastre se nasc gata imbracate". In realitate, chiar atunci cand imi caut cuvintele, le caut cu alte cuvinte si pare imposibil sa izolam o gandire pura. Asa zisa gandire pura este in realitate un limbaj interior.

Ferdinand de Saussure, la randul sau, declara in acelasi sens ca "luata in ea insasi, gandirea este ca o nebuloasa unde nimic nu este in mod necesar delimitat. Nu exista idei prestabilite si nimic nu este distinct inainte de aparitia limbii". Singurele ganduri adevarate sunt ganduri exprimate. Paul Valery a vorbit cu asprime despre operele de arta visate numai de autorii lor si care nu vad niciodata lumina zilei. Gandirea neexprimata a unui poet sau a unui sculptor etc. este ca o intentie rupta de act. In afara limbajului versurilor sau a limbajului pietrei ea nu este nimic. Singura expresia este dovada gandirii pentru ca ii este incercarea.

Pericolele limbajului

Multi cred ca gandesc in vreme ce nu fac decat sa vorbeasca. Au fost denuntate adesea pericolele verbalismului, ale psitacismului (de la latinescul psittacus, papagalul, animalul care reproduce sunetele fara sa inteleaga sensul lor). Nu trebuie sa ne incredem deci in ideile care se exprima cu prea mare usurinta, care intra fara efort in tiparul limbajului traditional. Marii stilisti sunt adesea ganditori superficiali, in timp ce filosofi atat de importanti precum Immanuel Kant sunt uneori scriitori stangaci. Aceasta pentru ca, in cazul lor exista o distanta considerabila intre limbajul uzual si rolul nou pe care acesta este chemat sa-l indeplineasca, intre oferta limbajului si cererea gandirii.

Inadecvarea limbajului pentru exprimarea experientei intime

Henri Bergson a mers foarte departe in critica limbajului. Gandirea, considera el, este incomensurabila cu limbajul. Gandirea este un curent continuu care se desfasoara in durata, in vreme ce limbajul este calchiat dupa spatiu. Cuvintele sunt distincte si separate unele de altele precum obiectele in spatiu. Ele sunt instrumente fidele pentru a exprima lumea exterioara si a raspunde cerintelor inteligentei tehnice care divide, abstrage si masoara necontenit. Dar viata launtrica, ale carei stari succesive, in fluxul duratei, se contopesc asemeni culorilor unui asfintit, este in chip necesar tradata de limbajul care pretinde a o exprima. Pentru ca este abstract si general, cuvantul imi permite sa exprim o intreaga clasa de obiecte, dar nu poate traduce momentele singulare, incomparabile ale vietii mele interioare. In acest sens el spune: "Cuvantul brutal care inmagazineaza ceea ce este comun si deci impersonal in impresiile umanitatii striveste () impresiile delicate () ale constiintei noastre individuale. Numai ideile care ne apartin cel mai putin pot fi exprimate in mod adecvat prin cuvinte."

Dar daca orice limbaj este inselator, daca, asa cum pretinde Schiller, "atunci cand sufletul spune Ah!deja cel care vorbeste nu mai este sufletul", filosoful sau omul de stiinta preocupat de adevar ar trebui oare sa reclame tacerea si sa se condamne pe sine la tacere? A refuza tradarea gandirii inseamna in acelasi timp a refuza s-o intrupezi. Sa nu uitam ca Henri Bergson a scris carti, nu s-a oprit la o comuniune muta cu durata pura! Numai ca el s-a straduit sa inventeze un limbaj adecvat naturii a ceea ce exprima. Bergson incearca sa substituie limbajului scientist un limbaj poetic care, prin intermediul unor imagini si metafore, sugereaza curentul vietii fara sa-l desfigureze. De asemenea, nu am de ales doar intre a spune "Cerul este albastru" si a tacea. Pot vorbi despre cer in limbajul poeziei sau al fizicii matematice.

In concluzie, constatam aici ambiguitatea fundamentala a limbajului care este in acelasi timp, pentru gandire, instrument necesar si obstacol posibil. Pitagora este unul dintre cei care au contribuit la crearea limbii admirabile a matematicienilor. Dupa care a inceput sa adore ca pe niste zei purele simboluri operatorii, instrainand activitatea operatorie a matematicienilor intr-o mistica superstitioasa a numerelor. Spiritul nu exista in afara operelor sale, dar el risca sa se instraineze in ele in orice moment.

4. Mesajul - element cheie al comunicarii

Mesajul (continutul actului de comunicare) presupune un mozaic de informatii obiective, judecati de valoare care privesc informatiile (subiectiv) si judecati de valoare si trairi personale in afara acestor informatii etc. Dupa Hellriegel, Slocum, Woodman "mesajele includ datele transmise si codul de simboluri care intentioneaza sa ofere un inteles specific, particular acestor date."[16]

In lucrarea "Comunicarea eficienta" a lui Ion-Ovidiu Panisoara gasim urmatorul exemplu. Daca cineva spune "afara ninge" acest lucru desemneaza un fapt obiectiv care poate fi repede verificat de catre interlocutor. Daca va spune "Mie imi place cand ninge" acest lucru va desemna un aspect subiectiv, deoarece interlocutorul poate sa aiba alta parere. In sfarsit, emitatorul resimte necesitatea de a transmite trairi personale, judecati de valoare etc, care nu au neaparata importanta pentru receptor, dar sunt parte componenta a mesajului in ochii emitatorului. Asadar persoana noastra va spune: "afara ninge si mie imi place cand ninge, deoarece este atat de frumos si-mi aduce aminte de copilaria mea".

Tinand cont de tot ce am discutat in cadrul subcapitolului 1.2 apreciem ca mesajele pot sa fie transmise fara sa fie receptate sau sa fie incorect receptate si decodate; invers anumite mesaje pot fi receptate fara ca acestea sa fie transmise (de exemplu, un student ajunge intr-o sala de curs goala si concluzioneaza, fara sa primeasca vreun mesaj fie ca nu se tine cursul, fie ca acesta s-a mutat in alta sala etc.), sau fara ca mesajele sa fi fost transmise constient (de pilda, feedback-ul pe care profesorul il primeste interpretand limbajul trupului elevilor, care poate sugera atentia si concentrarea sau dimpotriva neimplicarea).

Eficienta in interpretarea si intelegerea mesajelor se poate masura ca o functie a redundantei acestora.

Masurarea informatiei prin redundanta devine un factor important referitor la forma mesajului. Redundanta defineste ceea ce este predictibil sau conventional intr-un mesaj, opusul redundantei fiind entropia. De exemplu, John Fiske afirma ca limba engleza este redundanta in proportie de 50%. Ion-Ovidiu Panisoara vorbeste despre trei tipuri de redundanta:

1. redundanta necesara (volumul minim de informatie care poate mentine comunicarea)
2. redundanta acceptata reprezinta volumul optim de informatie, care nuanteaza intelesul mesajului si nu este atat de mare pentru a impiedica comunicarea;
3. redundanta superflua - cand volumul de informatie este atat de mare, incat comunicarea este impiedicata.

Redundanta ofera astfel o forma a mesajului, iar emitatorul se va centra pe folosirea unui nivel optim de redundanta pentru ca atat intelegerea mesajului, cat si captarea si mentinerea interesului sa fie conjugate in actiunea sa. Toate acestea trebuie armonizate cu contextul, cu elementele de adresabilitate si celelalte elemente ale procesului de comunicare (de pilda, mesajele sunt transmise prin mai multe canale; astfel nivelul si forma interactiunii sunt definite de caracteristicile contextului).

La nivelul mesajelor putem vorbi de doua efecte utile in structurarea comunicarii educationale: efectul de intaietate, ce se refera la faptul ca, in retinerea unor elemente de continut cu influenta informationala, datele prezentate de emitator la inceput au o mai mare influenta, si efectul recentivitatii ce sugereaza, in mod opus celor de mai sus, ca uneori, informatiile prezentate la urma au o importanta mai ridicata. Daca mesajele sunt persuasive si auzite unul dupa celalalt, iar audienta trebuie sa raspunda dupa un timp anume, atunci apare efectul de intaietate, dar daca mesajele se succed cu o perioada de timp intre ele, atunci efectul recentivitatii primeaza.

Mesajele pot varia si in functie de afinitatea si relevanta subiectului in raport cu receptorul sau in functie de stilul si tipul de adresare folosite.

In momentul in care receptorul isi gandeste mesajul, este important ca acesta sa fie generat dintr-o perspectiva empatica, adica este necesara o proiectie in modul in care respectivul ascultator va receptiona mesajul cand acesta va fi transmis efectiv. Mai precis, mesajul trebuie gandit in directa proportie cu cel caruia este adresat (trebuie evitata tendinta de a construi mesajul facand abstractie de particularitatile celui care beneficiaza de mesaj) si trebuie sa existe "un repertoriu comun". Acesta nu trebuie sa vizeze doar o sfera de sinonimie a volumului de cuvinte pe care il detin cei doi comunicatori, ci sa presupuna un cod largit, comun de comunicare, cum ar fi interesele studentilor, modul lor de ascultare, tipul dominant de feedback folosit, tipul de interrelationari ale studentilor intre ei si cu profesorul etc. Dupa cum am mai afirmat - la punctul 2 al capitolului - decodarea se refera la descifrarea sensului mesajului primit. Pentru a se produce o decodare corecta, receptorul trebuie sa se afle in posesia codului adecvat, astfel ca, in ceea ce priveste comunicarea mesajelor, un cod sau un sistem de semne in acest sens este alcatuit din unitati (semnele) si structuri (regulile de combinatie), iar esenta sa consta in a asocia structuri de date sensibile cu structuri de semnificatie.

O clasificare evolutiva a mesajelor include:

1. mesajul care exista in mintea emitatorului (regasit ca atare in gandurile acestuia);

2. mesajul care este transmis de emitator (definind modul in care emitatorul codeaza mesajul);

3. mesajul care este interpretat (decodat de receptor);

mesajul care este reamintit de acesta (afectat de selectivitatea receptorului si de modalitatile de respingere a elementelor indezirabile pentru el). Printre aceste modalitati regasim si filtrarea, ce se defineste drept procesul prin care receptorul analizeaza/decodifica mesajul primit prin intermediul setului sau perceptiv (credinte, asteptari, experienta anterioara proprie).

Consideram ca filtrarea nu este buna sau rea in sine (chiar daca ea este o principala bariera in procesul de comunicare), pentru ca este foarte importanta filtrarea informatiilor necesare in circumstantele date.

Filtrarea - ca proces psihic, proprietate a perceptiei (selectivitatea ei) - poate fi o sursa importanta de conflicte observabile la nivelul mesajului si al vehicularii acestuia intre emitator si receptor. In literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de filtrare:

- asezarea pe niveluri - gandurile, sentimentele, tendintele incompatibile cu setul perceptiv al individului tind sa fie continuu rejectate sau ignorate; de pilda, un elev cu probleme disciplinare atunci cand audiaza impreuna cu colegii sai un mesaj despre educatie civica, nu receptioneaza in mod efectiv intelesul mesajului;

- ajustarea - partile din mesaj considerate inalt dezirabile pentru receptor sunt luate in consideratie intr-o pondere foarte mare (de exemplu, daca un profesor promite premii pentru realizarea unor activitati mai putin atragatoare, atunci elevii se vor centra pe prima parte a mesajului, cea legata de premii).

- asimilarea - receptorul ataseaza mesajului intelesuri pe care emitatorul nu a intentionat sa le transmita, fapt intr-o anumita masura normal avand in vedere caracterul arbitrar al semnului lingvistic explicat deja in cursul nostru.

Intre cele patru tipuri de mesaj prezentate mai sus exista, de asemenea, fenomene de distorsiune treptata. Anumite etape sunt "sarite" (desi ele au fost parcurse de transmitatorul mesajului in construirea rationamentului propriu-zis), deoarece ele par acum extrem de simple, evidente. Astfel de omisiuni, care ii pot produce dificultati receptorului in urmarirea logicii si coerentei interne a mesajului, sunt frecvente in activitatea instructiv educativa si nu numai.

Contextul comunicarii

Contextul reprezinta cadrul (fizic, temporal, lingvistic, psihopedagogic etc.) in care se produce comunicarea. Orice comunicare are loc intr-un anume context. El poate fi natural sau spectacular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de comunicare.

In ceea ce priveste contextul fizic lucrurile sunt cel mai usor de explicat., incidenta sa asupra comunicarii didactice de exemplu, este evidenta. O aranjare a mobilierului intr-un anume mod poate sa permita, sau dimpotriva, sa ingreuneze comunicarea. In ceea ce priveste contextul "lingvistic", ne referim la faptul general (mult discutat in cursul nostru) ca, fiecare cuvant poate lua un sens diferit in functie de context - fapt pe care multi dintre noi il uitam in momentul comunicarii. Dilemele semantice pot sa fie rezolvate cu ajutorul lui. Astfel, lingvistul Leonard Bloomfield ofera o definitie pur behaviorista a sensului: "Sensul unui enunt lingvistic ar fi pur si simplu situatia in care locutorul emite acest enunt, ca si comportamentul - raspuns pe care acest enunt il suscita la auditor."[17]

Cu privire la contextul psihopedagogic, lucrurile sunt de asemenea nuantate. Acest context poate sa depinda intr-o masura ridicata de actorii comunicationali sau de conditiile sociale care anticipeaza structuri comunicationale. Ion-Ovidiu Panisoara precizeaza cateva dintre acestea: proximitatea, similaritatea si apartenenta la grup (ele fiind definite de existenta unor teorii ce le justifica)

1. Teoria proximitatii fizice si electronice (Festinger, Schachter, Back; Monge, Rothman Eisenberg, Miller) porneste de la ideea ca aflarea persoanelor in apropiere unele de celelalte creste posibilitatea ca acestea sa se intalneasca si sa intre in interactiune. Daca proximitatea se intinde pe un timp mai indelungat, aceasta le ofera posibilitatea sa exploreze gradul in care isi descopera interese comune si impartasesc aceleasi credinte. De pilda, curtile, casele invecinate, locurile de amplasare a serviciilor pot deveni puncte in care se cristalizeaza relatiile sociale. In zilele noastre, putem vorbi si despre noul tip de proximitate oferit de noile tehnologii - telefonia mobila, videofonia, e-mail-ul, realitatea virtuala etc.
2. Aceasta necesitate in comunicare a dat nastere la teoria similaritatii care, asa cum remarca J. D. Brass (1995), creste predictibilitatea comportamentului si dezvolta increderea si reciprocitatea. Similaritatea a fost studiata cu referire la: varsta, gen, educatie, prestigiu, clasa sociala, functie si ocupatie. Putem discuta despre doua abordari: ipoteza atractiei din cauza existentei similaritatii si teoria autocategorizarii. In ceea ce priveste teoria atractiei ca urmare a perceperii similaritatii, s-a observat ca perceperea acesteia din urma reduce disconfortul psihologic care poate aparea din inconsistenta cognitiva si emotionala. Oamenii sunt de obicei tentati sa investeasca o energie minimala in multe din relationarile lor, poate si pentru ca poseda o energie limitata. Din acest punct de vedere, este evident ca noi toti cautam mai degraba persoane care sa ne semene, sa intruneasca atat la nivel cognitiv, cat si la nivel emotional valori sensibil apropiate de cele pe care le folosim noi insine. Prin urmare, ipoteza se verifica intr-o proportie demna de luat in seama.

Cea de-a doua ipoteza, autocategorizarea sugereaza ca individul isi defineste propria identitate sociala printr-un proces de autocategorizare pe durata caruia el se clasifica pe sine si pe ceilalti utilizand categorii ca: varsta, rasa, gen etc. Astfel, similaritatea devine o baza prin care individul isi legitimeaza propria identitate sociala. Modul in care se realizeaza aceasta din urma influenteaza si gradul in care el se asociaza cu altii care par sa se afle in aceleasi categorii cu cele pe care le foloseste pentru a se defini pe sine. Evident nu contestam ca exista si aici o anumita variabilitate -diferentele ca sursa de atractie interpersonala (de pilda, o persoana care nu se simte confortabil cand ia decizii s-ar putea sa fie atrasa de o persoana care ia decizii usor).

3. Apartenenta la grup: intercomunicarea este mai prezenta in interiorul grupului decat intre grupuri deoarece, in primul caz, statusurile si rolurile sunt mai clar definite, acestea modeland fluxul comunicational.

Hybels S. si Weaver R.[18] vorbesc despre context ca fiind locul in care se petrece comunicarea. Astfel, exista locuri formalizate pentru comunicare (sala de conferinte, sala de curs etc.), dar si locuri informale pentru aceasta. Autorii remarca importanta culorilor pentru a dimensiona contextul comunicarii (de pilda, un magazin poate folosi o lumina puternica pentru rafturi, indicand faptul ca ne aflam acolo pentru a face cumparaturile si nu pentru a ne relaxa, dar in locurile unde se doreste sa stam mai mult timp, lumina nu va mai fi atat de puternica). De asemenea, culoarea roz modifica secretia hormonala, si in acest mod reduce agresivitatea - dar nu pentru mult timp. Cu siguranta, anumite culori pot sa aiba un impact in planul comunicarii, dar acesta nu trebuie generalizat.

Dupa De Vito J.[19] exista cel putin trei dimensiuni ale contextului:

- dimensiunea fizica este definita de ansamblul elementelor din mediul inconjurator, care au o contributie (pozitiva sau negativa) in procesul comunicarii;

- dimensiunea psihosociala a contextului include rolurile participantilor, elemente de cultura sociala, apartenenta la anumite grupuri, mentalitati si statusuri formale sau informale etc.

- dimensiunea temporala, care include timpul istoric si timpul zilei.

Intercorelarea dimensiunilor contextului

Toate aceste trei dimensiuni sunt intercorelate intre ele. De pilda, un ansamblu fizic definit de elemente sarace in semnificatii poate induce senzatia unui mediu neprietenos, putin propice comunicarii, iar aceasta senzatie, la randul sau poate produce mutatii, comprimari de rol. Cele trei dimensiuni se intrepatrund, fiind definibile ca un continuum al comunicarii. In elementele de mobilier dintr-o sala nu regasim doar dimensiunea fizica, ci si dimensiunea psihosociala, prin conotatiile senzoriale oferite de aceste elemente, in functie de habitusurile persoanelor ce participa la comunicare. Se poate observa gradul ridicat de influenta pe care contextul comunicarii il are asupra modului in care se desfasoara aceasta. Psihologii considera ca singurii care nu tin cont de influenta contextului asupra propriilor conduite de comunicare sunt cei inchisi patologic in propria lor lume, incapabili sa ia in calcul influentele venite "din afara" acesteia. Specialistii ilustreaza aceasta afirmatie prin cazul unui bolnav mintal ce pleaca din spital si intra intr-o biserica unde se desfasoara o slujba religioasa. Ii place muzica religioasa, se aseaza langa organist si incepe sa apese pe clape, rugandu-l sa-l invete sa cante la orga. Aceasta cerere - rezonabila in alt context - capata aici alta semnificatie, de care bolnavul mintal (prizonier al propriilor interese), nu a putut sa tina seama.

Prin urmare, in momentul in care modificam caracteristicile unei situatii, schimbam de fapt sensul fenomenului, deoarece semnificatia acestuia depinde de situatie (=context).

Un alt factor important al contextului comunicarii este reprezentat de climat. Atat emitatorul cat si receptorul contribuie la un climat comunicational, care - dupa modelul oferit de Jack Gibb - poate fi conflictual sau de sprijin. Primul inhiba comunicarea, in timp ce al doilea tip de climat o dezvolta. Cu privire la corelatiile polare dintre cele doua feluri de climat, Ion-Ovidiu Panisoara subliniaza urmatoarele deosebiri:

1) sistemul evaluare-descriere:

- evaluarea comportamentului presupune judecata; daca aceasta este negativa, persoana in cauza devine defensiva; in evaluare propunem etichete de tipul "bun" sau "rau", "corect" sau "gresit", ceea ce poate fi neplacut pentru partenerul nostru;

- descrierea comportamentului celeilalte persoane poate primi un raspuns favorabil, problema avand mai multe sanse de rezolvare; pur si simplu, nu facem decat sa inregistram ceea ce am vazut, auzit sau simtit in legatura cu persoana in cauza, fara sa etichetam, asa cum se intampla in evaluare.

2) sistemul control-rezolvare de probleme:

- oamenii tind sa raspunda negativ atunci cand se percep ca sunt controlati; atunci cand simtim ca altcineva incearca sa ne controleze comportamentul, suntem inclinati sa concluzionam ca ne considera ignoranti sau incapabili de a lua propriile decizii;

- rezolvarea de probleme pare o solutie mai buna, deoarece reuneste indivizii in incercarea de a rezolva situatia cu care se confrunta acestia (cu responsabilizari in roluri de grup pe care ei sa le accepte, in felul acesta scade controlul); in opozitie cu actiunea de controlare, acum ii comunicam celuilalt ca nu avem o solutie gata formulata, nu il fortam sa accepte opinia noastra, ci dorim sa cooperam pentru a rezolva problema.

3) sistemul strategie-spontaneitate:

- utilizarea strategiei (in sensul activitatii persuasive si manipulative) poate compromite eficienta unei interrelationari atunci cand este descoperit adevaratul motiv; nimanui nu-i place sa fie victima vreunui "plan ascuns" al altei persoane;

- spontaneitatea poate oferi celeilalte parti aparenta naturaletii si deschiderii spre un raspuns pozitiv; raspunsul spontan, nemanipulativ ofera incredere ca aceasta manifestare este adevarata si nu ascunde o alta intentie.

4) sistemul neutralitate-empatie:

- raspunsul neutru indica celeilalte parti dezinteresul primei parti in ceea ce o priveste, si astfel poate aparea un raspuns defensiv; de altfel, viziunea neutra furnizeaza cele mai ineficiente dimensiuni ale activitatii interpersonale;

- empatia, pe de alta parte, ca abilitate de a recunoaste si trai sentimentele celuilalt ofera un spatiu de dialog.

5) sistemul superioritate-echitate:

- raspunsul la aceasta problema poate parea simplu, in sensul ca, este in mod evident mai utila o atitudine echitabila decat una de superioritate. Problema este ca superioritatea nu este intotdeauna vizibila direct, si uneori este perceputa ca atare de receptor, chiar daca emitatorul nu a intentionat sau constientizat aceasta (de pilda, atunci cand un lider realizeaza o activitate cu grupul sau este posibil sa incerce sa rezolve multe sarcini singur, iar aceasta atitudine poate fi perceputa ca superioritate de ceilalti membri).

6) sistemul siguranta-provizorat:

- certitudinea sau dogmatismul unor persoane care "au toate raspunsurile" ne vor provoca, probabil, o atitudine defensiva; aceste persoane sunt percepute ca rigide si "inchise";

- prin contrast fata de certitudine, provizoratul unor "minti deschise" incurajeaza dezvoltarea si increderea in celalalt; aceste persoane sunt percepute ca fiind mai flexibile.

6. Caracteristicile mediului de comunicare

Cum am argumentat pana acum, comunicarea este o necesitate vitala a omului. Fara ea existenta este de neconceput. Componenta fundamentala a vietii, a progresului, a culturii si a civilizatiei omenirii, comunicarea (schimbul de idei, de atitudini, de sentimente) presupune o relatie complexa intre un emitator (E) si un receptor (R), un mecanism dinamic al medierii, cu implicatii profunde in modelarea umana.

"Medium-ul este mesajul"(mediile nu sunt continatori pasivi, ci procese active)

Pe drept cuvant, Marshall McLuhan afirma ca "medium-ul este mesajul" (the medium is the message), in sensul ca medierea are un rol deosebit de important in ceea ce priveste modul de receptare a mesajului, dar, in acelasi timp, ea are o valoare modelatoare si datorita mijlocului prin care este trasmis:[20]. Deci, canalul nu ramane neutru, ci exercita o influenta modelatoare asupra receptorului, modificandu-i atitudinile, opiniile, comportamentul.

Profesorul canadian a emis un rationament despre media care iese din tiparele abordarilor obisnuite bazate pe distinctia dintre mesaje si canale, dintre mesaje si medium-uri (mijloace de comunicare). Pe autorul nostru l-a preocupat in ce consta si cum se exercita influenta media asupra individului, culturii si a societatii si mai ales in ce consta specificitatea fiecarui media. Argumentatia sa este logica: in cazul media continutul si "cel care contine nu pot fi separate".

Alegerea mediului de comunicare se bazeaza pe supozitia ca "mediul" ales este mesajul; stim ca mesajul va fi receptat altfel in cazul mediului-scrisoare decat in cazul mesajului telefonic. Concluzia lui McLuhan este ca nu exista propriu-zis mesaj (continut) ca atare, ci exista media continand alte medium-uri. Problema "continutului" este superflua pentru ca "efectele tehnologiei de comunicare nu se afla la nivelul ideilor sau conceptelor; ceea ce se schimba incetul cu incetul (sub impactul tehnologiei) sunt relatiile dintre simturi si modelele de perceptie." Noile tehnologii electronice de comunicare au declansat procesul care va conduce omul modern ("cu gandirea sa logica, secventiala si fragmentata") spre o noua perceptie a lumii si a lucrurilor si spre alta viziune culturala (cum se observa deja in zilele noastre).

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta atat in medierea tehnica (universul calculatorului), cat si in medierea umana. Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv in comunicare, de reconstructie din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine in acest proces, de afirmare a exigentelor umane prezente permanent in actul informational, deci, o forma a subiectivitatii, mai precis o manifestare a intentionalitatii (depasirea de sine insasi a intentiei in actul vizarii), ca proprietate fundamentala a constiintei umane, definita de Brentano, apoi de Edmund Husserl.

Canalul de comunicare reprezinta calea care permite difuzarea mesajului. In lucrarea "Comunicarea eficienta" a lui Ion-Ovidiu Panisoara sunt precizate doua determinante principale ale sale: coerenta de comunicare dintre emitator si receptor si faptul ca se constituie in principalul spatiu pentru factorii perturbatori.

Boissevain afirma ca legaturile dintre o anumita persoana si un numar de alte persoane reprezinta potentiale canale de comunicare, iar pentru Myers, canalele de comunicare reprezinta modul in care "mesajul este oferit - fata in fata, in scris sau prin film sau in orice alt fel."[21] La randul sau, Steers afirma ca "un canal de comunicare este o diagrama care arata toate patternurile de comunicare posibile in grup, intre membrii acestuia."

Prin urmare, putem distinge doua modalitati de a privi canalul de comunicare: in sens larg, el defineste totalitatea posibilitatilor fizice de comunicare; in sens restrans insa, putem vorbi despre modul de structurare a comunicarilor, in cazul unui colectiv, relativ la distributia in spatiu a persoanelor.

In sens larg, canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza modalitatile in care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba o data cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti, etc.). In receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit il are experienta de viata personala a fiecaruia. Ea difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si decodificarii unui mesaj.

In sens restrans, modalitatea in care circula fluxul de comunicare intr-o arie interactionala poarta numele de retea de comunicare. Reteaua de comunicare este reprezentata de legaturile care unesc mai multi comunicatori, bazandu-se astfel pe conceptul de canal de comunicare, dar depasindu-l totodata. Teoria contagiunii (ce se fundamenteaza pe teoria procesarii de informatii, teoria influentei sociale, perspectivele interactionalismului simbolic, abordarea mimetica a proceselor exemplificata prin teoriile institutionale si teoriile socio-cognitive) incearca sa explice retelele si rolul acestora in comunicare. Teoria contagiunii se bazeaza pe premiza conform careia retelele de comunicare in organizatii servesc drept mecanism care expune indivizii, grupurile si organizatiile la informatiile, mesajele de natura atitudinala si la comportamentul celorlalti. Aceasta expunere sta la baza cresterii probabilitatii ca membrii retelei sa dezvolte credinte, presupuneri, atitudini similare cu ale celorlalti din reteaua lor de comunicare. Astfel, abordarea din perspectiva teoriei contagiunii cauta sa explice cunostintele, atitudinile si comportamentele unor persoane prin influenta exercitata de informatiile, atitudinile si comportamentul altor persoane cu care se afla in legatura printr-o retea de comunicare. B. Erickson descrie teoria contagiunii ca explicand baza relationala a atitudinilor si demonstreaza ca frecventa, multiplexitatea, durabilitatea si asimetria au un rol important in constructia influentei in retelele de comunicare. De asemenea, autorul mentionat circumscrie la teoria contagiunii alti doi factori, si anume: contagiunea prin coeziune si contagiunea prin echivalenta structurala. Astfel, contagiunea prin coeziune implica faptul conform caruia atitudinile si comportamentul altor persoane cu care membrii retelei sunt direct conectati ii influenteaza pe acestia din urma. La randul sau, contagiunea prin echivalenta structurala implica faptul conform caruia alte persoane care au patternuri similare de relationare cu cele ale retelei ii influenteaza pe membrii acesteia.

Alti autori (Mullins, Cowling, Stanworth, Beenett, Curran, Lyons, Baron, Altman etc) clasifica retelele de comunicare dupa nivelul de interactiune dintre membrii unui grup. Astfel, exista patru tipuri de structurare:

1. Reteaua in forma de "X" (denumita si "stea") este cea mai centralizata; eficienta sa se manifesta in special in activitatile simple, fara grad de dificultate ridicat. Persoana situata in centru este perceputa drept lider, dar, pentru membrii grupului situati mai departe de centru, aceasta este reteaua de comunicare cea mai putin satisfacatoare.
2. Reteaua in forma de cerc reprezinta cealalta latura: aceasta este cea mai descentralizata forma de structurare a canalelor de comunicare; de aceea este si cea mai putin eficienta -grupul posedand un grad crescut de neorganizare, lucru resimtit acut si de membrii lui. Totusi cercetatorii apreciaza ca acest model este mai indicat decat primul in a rezolva probleme complexe si este cea mai satisfacatoare in ceea ce priveste comunicarea pentru membrii sai.
3. Canalul "retea" include posibilitatea unei participari majore a tuturor membrilor grupului; acesta este indicat atunci cand este importanta o interactiune permanenta si pluridi-mensionala a membrilor unui grup. Desi conducatorul grupului este greu de distins de catre membri, acestia au un nivel de satisfactie ridicat; totusi daca exista o presiune (de pilda, cea a timpului) pentru rezolvarea unei sarcini, canalul include o posibilitate destul de mare de a se divide in retele de tip "stea".
4. Reteaua in forma de "Y" sau reteaua in forma de lant permite o slaba interactiune a membrilor si se preteaza, de asemenea, la rezolvarea unor sarcini simple si directe; satisfactia membrilor se situeaza pe un interval intre putina si medie.

Yves Saint-Arnaud[24] vorbeste despre notiunea de axa de participare ca un continuum care permite evaluarea gradului de angajament al unui membru fata de tinta grupului; pe aceasta axa autorul citat identifica cinci pozitii de comunicare in grup: pozitia de centru, pozitia emitatorului, pozitia receptorului, pozitia satelitului si pozitia absentului. Pozitia de centru desemneaza membrul care produce un comportament orientativ pentru grup in directia cautarii, definirii sau urmaririi unei tinte comune. Pozitia emitatorului presupune o contributie personala, legata direct de tinta comuna. Pozitia receptorului presupune starea de atentie si receptivitate. Pozitia satelitului exprima neatentie la tinta comuna din cauza unei preocupari personale sau a centrarii asupra unor aspecte din viata grupului, pe cand pozitia absentului presupune tot o lipsa din campul comunicarii, dar de data aceasta o lipsa fizica.

Retelele de comunicare sunt definite de legaturile care exista intre cei care interactioneaza. D. G. Brass ne ofera doua matrice extrem de utile pentru a evidentia trasaturile principale ale retelelor de comunicare: prima se refera la modul in care putem masura legaturile stabilite in retelele sociale tipice folosind concepte precum frecventa, stabilitatea, durabilitatea etc., iar cea de-a doua se refera la tipul de participare a membrilor in astfel de retele.

Adaptare dupa matricea facuta de D. J. Brass (1995) privind masurarea legaturilor in retelele sociale tipice.

Adaptare dupa matricea folosita de D. J. Brass (1995) privind masurarea participarii membrilor in retelele sociale tipice

7. Feedback-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, in felul acesta el poate verifica daca mesajul a fost primit si inteles corect. El poate fi pozitiv (incurajeaza sursa sa emita similar) sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emitatorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amanat (mass-media traditionale: cartea, articolul).

Feedback-ul e folositor nu numai pentru emitator, ci si pentru receptor; el este o forma sui-generis de comportament in comunicare.

Etapele feedback-ului

Anvergura transferului.

Urgenta efectuarii transferului comunicational.

Perturbatia existenta in sistem, in raport cu mesajul respectiv.

Lipsa de pregatire sau abilitate de a stabili calea transferului.

Lipsa educatiei necesare pentru interpretarea informatiei transferate.

Controlul informatiei (emitatorul verifica daca si in ce masura mesajul/informatia a ajuns la receptor, iar acesta ii ofera emitatorului oportunitati de a exercita influenta asupra lui).

Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor perceptibil (in cazul comunicarii directe), sau amanat, in timp, efect pe care, uneori, nici emitatorul nici receptorul nu-l sesizeaza (cazul comunicarii indirecte de cele mai multe ori).

T. K. Gamble si M. Gamble definesc feedback-ul drept "toate mesajele verbale si nonverbale pe care o persoana le transmite in mod constient sau inconstient ca raspuns la comunicarea altei persoane."[26] Autorii mentionati ne sugereaza o distinctie intre feedback-ul evaluativ si feedback-ul nonevaluativ. Astfel, feedback-ul evaluativ presupune sa dezvoltam o opinie despre o problema aflata in discutie, sa efectuam o judecata (pozitiva sau negativa), bazata pe propriul sistem de valori. In aceasta arie se disting trei tipuri de feedback: pozitiv, negativ si formativ.

1. Feedback-ul evaluativ pozitiv incearca sa mentina comunicarea in directia in care se afla deja;
2. Feedback-ul evaluativ negativ serveste unei functii corective, care ajuta la diminuarea comportamentelor de comunicare nepotrivite (daca audienta este plictisita atat de continutul cat si de modalitatea de prezentare aleasa, trebuie sa modificam abordarea).
3. Feedback-ul formativ este un tip special de feedback negativ - legat de ideea generala ca observatiile pertinente, pe un ton amiabil sunt necesare, constructive pentru noi toti. Autori mentionati propun ca feedback-ul negativ sa contina formulari de tipul: "Eu vad situatia" sau "Se pare ca", mai degraba decat formulari autoritare precum "Este asa", deoarece ii ofera celuilalt posibilitatea de a remedia problema fara a fi pus
   intr-o lumina proasta pentru greseala facuta.

Cu privire la cel de-al doilea tip de feedback, cel nonevaluativ putem afirma ca el este eficient in a intretine si optimiza comunicarea. In cadrul lui nu vom face referiri la propriile noastre idei si judecati in legatura cu problema in cauza. Asadar feedback-ul nonevaluativ se foloseste atunci cand vrem sa aflam mai multe despre sentimentele unei persoane sau vrem sa o ajutam sa-si formuleze anumite pareri asupra unui subiect anume - dar persoana respectiva este cea care exploreaza propriile probleme si gaseste propriile solutii la acestea. Autorii dezvolta patru moduri de feedback nonevaluativ; primele trei ii apartin lui David Johnson, iar cel de-al patrulea, lui T. Gordon:

1. Feedback-ul de sondare presupune sa cerem persoanei din fata noastra informatii aditionale pentru "completarea" problemei. De pilda, daca un student nu este multumit de nota primita la examen, desi e o nota mare, sa zicem nota 9 suntem tentati sa-i spunem fie ca a luat mai mult decat alti studenti, fie ca daca va invata in continuare data viitoare va lua nota 10, dar aceste abordari pot sa nu se potriveasca cu situatia studentului respectiv, si astfel sa nu beneficieze de sprijinul necesar, sa nu-l ajute.
2. Feedback-ul de intelegere presupune sa incercam sa distingem adevarata semnificatie a celor spuse de cealalta parte; aceasta se poate face prin parafrazare. In parafrazare, fiecare raspuns motiveaza relationarile, practic raportam mesajul la context (am precizat deja ca acesta din urma este cel care poate sa rezolve dilemele semantice, si nu numai);
3. Feedback-ul suportiv presupune ca problema pe care cealalta persoana o considera importanta si semnificativa este apreciata si de ascultator (receptor) ca fiind importanta si semnificativa. Acest tip de feedback este dificil, deoarece trebuie sa reducem intensitatea sentimentelor altor persoane, fara sa le lasam impresia ca problemele respective nu sunt atat de serioase, reale cum cred ei. Ca si in cazul feedback-ului de intelegere raportarea la context este cea care rezolva problema. De multe ori, cel de langa noi nu ne cere solutii, ci doar putina intelegere. Consideram ca dorinta de a cunoaste codul celuilalt este cheia succesului in comunicare.
4. Feedback-ul "mesajul -eu"

De cele mai multe ori, modalitatea noastra de a pune problema este de a centra mesajul negativ asupra celeilalte persoane. Pentru a evita o astfel de abordare (ce conduce la conflicte si blocaje in comunicare) Thomas Gordon propune sa inlocuim in mesajele pe care le transmitem celorlalti cuvantul "tu" cu "eu". Trecerea de la "tu" la "eu" ii permite celuilalt sa se centreze tocmai asupra persoanei care are o problema. Abordarea in cauza incurajeaza proiectarea sinelui in celalalt (si in problema pe care o are acesta). In aceste conditii, comportamentul se poate schimba fara sa fie prejudiciata in vreun fel imaginea de sine a persoanei, lucru care s-ar fi intamplat daca acesteia i se reprosa comportamentul. Aceasta tehnica isi dovedeste utilitatea pe multiple planuri, de pilda in tehnica TET (Teacher Effectiveness Training), destinata dezvoltarii relationarilor de lucru dintre profesori si cursantii acestora, initiata de Thomas Gordon.

Alti autori -Hellriegel, Slocum, Woodman[27] remarca anumite determinante esentiale ale feedback-ului, dintre care amintim:

feedback-ul ar trebui, in mod ideal, sa se bazeze pe increderea dintre emitator si receptor (daca ne parvine o critica din partea unei persoane in a carei judecata avem incredere deplina tinem cont de respectiva observatie, dar in situatia in care stim ca persoana respectiva, din cauza anumitor interese ne nedreptateste, nu-l credem);

feedback-ul trebuie sa fie mai degraba specific decat general, de preferat sa contina exemple recente (in sensul ca trebuie sa-i explicati clar persoanei si ceea ce a facut bine si ceea ce a gresit).

Feedback-ul trebuie sa fie oferit la timpul in care receptorul pare a fi gata sa-l accepte (de multe ori, pur si simplu nu a venit vremea ca cel caruia ii oferim feedback-ul nostru sa accepte acel raspuns, mai ales daca este unul negativ, si trebuie sa dam dovada de rabdare);

Feedback-ul trebuie sa fie verificat privitor la ceea ce receptorului i se pare a fi valid; emitatorul poate cere receptorului sa reformuleze si sa reproduca feedback-ul, pentru a intelege ceea ce receptorul a vrut intr-adevar sa exprime (a se vedea subpunctul 2, semnificatia cuvantului este extrinseca si nu intrinseca, prin urmare entropia semantica poate sa apara usor);

Feedback-ul trebuie sa includa acele lucruri pe care receptorul sa fie capabil sa le faca; sa nu includa mai mult decat ceea ce receptorul poate sa realizeze in timpul prevazut de respectiva activitate.

Barierele comunicarii

Avand in vedere importanta realizarii unui acord, unei compatibilitati - in cadrul procesului de comunicare - intre codul unui anumit emitator (individ, organizatie) si codul unui receptor, vom insista asupra celor mai importante obstacole ce pot sa apara in cadrul comunicarii dintre cei doi poli.

Asadar, in comunicare, intervin diverse obstacole[28] si anume:

1. bariere fizice (distanta, spatiul);
2. bariere sociale (conceptii diferite despre viata, Weltanschaung diferit);
3. bariere gnoseologice (insuficiente ale experientei, volum precar de cunoastere, dezvoltarea redusa a gandirii);
4. bariere socio-psihologice (obiceiuri, traditii, prejudecati);

Sau, dupa o alta clasificare:

a.       bariere geografice (distanta in spatiu);

b.      bariere istorice (informatia este invers proportionala cu timpul care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el);

c.       bariere statalo-politice (in functie de regimul politic care nu permite circulatia informatiei pe o scara mai larga);

d.      bariere economice (lipsa mijloacelor financiare);

e.       bariere tehnice (lipsa tehnicii care sa accelereze circulatia informatiei);

f.        bariere lingvistice (slaba cunoastere a limbilor straine);

g.       bariere psihologice (particularitatile perceptiei, memoriei, convingerilor, precum si a celorlalte caracteristici ce tin de personalitate);

h.       bariere de rezonanta (informatia nu corespunde intotdeauna nevoilor individului, nu intra in "rezonanta" cu acestea).

Se observa ca exista o multitudine de factori care pot sa se transforme in "bariere" in calea comunicarii. Nicki Stanton considera ca "individualitatea noastra este principala bariera in calea comunicarii". Prin aceasta afirmatie, consideram ca autorul se refera in primul rand, la faptul ca adultul - spre deosebire de copil - se "osifica" in prejudecatile (angoasele) sale. Diferentele de perceptie sunt, dupa opinia lui Nicki Stanton, doar radacina altor bariere de comunicare: "Modul in care noi privim lumea este influentat de experientele noastre anterioare, astfel ca persoane de diferite varste, nationalitati, culturi, educatie, ocupatie, sex, temperamente etc. vor avea alte perceptii si vor recepta situatiile in mod diferit"[29]. El crede, de asemenea, ca lipsa de cunoastere (cunostinte reduse), lipsa de interes, lipsa de incredere, dificultatile de exprimare, emotivitatea, personalitatea puternica a emitatorului si a receptorului ("ciocnirea personalitatilor"), conditiile de comunicare pot constitui bariere in calea comunicarii. Sa ne indreptam atentia asupra catorva dintre ele.

Criza ideii de obiectivitate in cunoastere determina o indoiala cu privire la posibilitatea comunicarii. Pentru ca aceasta indoiala sa dispara, ar trebui sa existe un limbaj universal neutru care sa mijloceasca traducerea unor limbaje in altele, ceea ce, practic, este imposibil. Pentru a se realiza o comunicare, trebuie sa existe un limbaj / cod comun, dar limbajul - dupa cum am reliefat anterior - nu inseamna vocabular. Sunt situatii cand exista un vocabular comun, dar limbajul este diferit. Comunicarea va fi, in acest caz, incompleta sau imposibila. Pe de alta parte, putem intalni un vocabular diferit, dar un limbaj comun. Comunicarea devine incompleta sau la limita, imposibila sau este intretinuta iluzia comunicarii, nefiind constientizata diferenta dintre limbaj si vocabular. Prin urmare, dificultatea comunicarii tine de marea diversitate a limbajelor[30]. Continutul semantic al limbajului tine, la randul sau, de orizontul cultural al vorbitorului, iar acesta de orizontul sau de viata. Prin orizont de viata intelegem totalitatea experientelor unui individ (grup uman) circumscrise sistemului de trebuinte si mijloacelor de satisfacere a acestuia, sistem determinat de locul individului sau grupului in structura grupata a societatii, precum si de locul acesteia in cadrul civilizatiei umane.

In functie de natura limbajului, a conceptiilor despre lume (Weltanschaung), a orizontului cultural sau orizontului de viata, actul comunicarii difera de la un individ la altul. Comunicarea se realizeaza foarte rar sau nu se realizeaza niciodata atunci cand exista convingerea ca alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare (elitismul, eurocentrismul, panamericanismul, panslavismul, rasismul) sau datorita convingerilor ca actuala diversitate economico-politica, socio-profesionala, etnico culturala a lumii este fie o stare eterna a lumii, de nedepasit, fie depasibila prin strategii de tip imperialist.

Accidentele de comunicare tin de competenta lingvistica a vorbitorilor sau - in cazuri mai grave - de starile patologice, precum si de clivajele culturale, care duc la relativism in comunicare.

Bineinteles cele doua cauze de baza ce duc la esec in comunicare (le-am dezvoltat anterior) sunt: omniprezenta zgomotului (a se vedea modelul comunicarii de la Shannon si Weaver, pag. 40) si necoincidenta dintre codul transmitatorului si cel al receptorului. Repetam, in ciuda credintei inoculate de scoala, potrivit careia cuvintele au un inteles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intrinseca.

In ciuda existentei unui vocabular comun, nu exista un limbaj comun, de aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizeaza ca un "dialog al surzilor" in planul semanticii. El va insemna un prilej de conflict in planul pragmaticii (de exemplu, in procesul de relatii publice, in aceasta situatie, coordonata de comunicare va bloca cealalta coordonata importanta, pe cea de management) si un prilej de disconfort in plan psihologic.

Situatia ideala a comunicarii presupune aceleasi tehnici de problematizare si aceeasi organizare mentala. Astfel de situatii poate pot fi intalnite in laboratoarele stiintifice din cadrul acelorasi scoli de gandire (unde instructia este relativ identica), in comunitatile inchise, unde orizontul vietii are o mare continuitate in timp, ceea ce determina continuitatea si omogenitatea orizontului cultural.

Relativitatea comunicarii nu tine numai de incompetenta lingvistica, ci si de o cauza mai adanca, si anume, de natura cunoasterii. Limitele comunicarii se manifesta si in comunicarea dintre orice grupuri umane, etnice, clase sociale, socioprofesionale, partide politice, sexe, generatii etc.

Cum este posibila comunicarea cand exista limbi diferite, paradigme diferite, in lipsa unui limbaj neutru?

Prin convertire, prin trecerea de la o paradigma la alta a cel putin unuia dintre interlocutori. Paradigmele sunt modele de practica stiintifica. Pe baza lor, cel ce se instruieste invata sa formuleze si sa rezolve probleme noi. Conceptul de paradigma a fost impus in filosofia stiintei de catre Th. Kuhn si el a intrat in ultimii douazeci de ani in filosofia sociala, in psihologie, sociologie, antropologie.

Subliniam mai sus ca esecul in comunicare e determinat in principal de doua cauze: necoincidenta codurilor folosite si interventia zgomotului. Prima deficienta poate fi inlaturata (cel putin partial), printr-un efort de acomodare, convertire (cum precizam anterior), prin familiarizarea cu modul de a comunica al interlocutorului. Cat priveste cea de-a doua piedica, sansele de-a o anihila total sunt minime, data fiind omniprezenta bruiajului (macar si numai a celui psihologic, ce supravietuieste chiar si in conditiile in care toate celelalte riscuri de perturbare fizica a semnalelor au fost inlaturate). Totusi practica istorica, dar si cea personala a fiecaruia dintre noi, ne sugereaza o modalitate relativ simpla de a contracara efectele neplacute ale "zgomotului". De pilda, cand avem de transmis cuiva la telefon un nume important, insotim rostirea cuvantului in cauza de enumerarea catorva substantive proprii, nume de persoane foarte cunoscute, din ale caror initiale se compune acesta. Toate aceste substantive (ajutatoare) sunt redundante, adica parazitare, inutile? Evident, nu sunt inutile din moment ce procedeul il ajuta pe interlocutorul nostru sa receptioneze mesajul exact in forma dorita de noi. In limba, redundanta este omniprezenta si se observa ca un nivel mai ridicat al ei se asociaza, aproape intotdeauna, cu o posibilitate sporita de detectare si inlaturate a erorilor. Altfel spus, redundanta contribuie la detectarea si corectarea erorilor de transmisie. Un plus de redundanta asigura un plus de siguranta in transmiterea intocmai a mesajului.

Procesul de comunicare este, deci, unul complex, iar pentru o intelegere mai profunda a lui este necesara o sumara trecere in revista a modurilor si mijloacelor de comunicare.

c. Abordari "comunicationale" - dincolo de abordarea semiotica si referentiala a comunicarii (noile paradigme ale comunicarii).

Comunicarea definita ca o comprehensiune reciproca

Conjugarea abordarilor proprii domeniilor stiintifice ale semioticii si pragmaticii permite analiza semnificatiei mesajului si a rolului unor factori "contextuali" ai procesului de comunicare, iar in final explicarea sensului receptarii mesajului. Concluzia generala a acestor abordari este aceea ca o comunicare reusita este doar atunci cand ce a vrut sa spuna locutorul este corect decodificat la nivelul receptarii.

Scolile semiologice structuraliste (Ferdinand de Saussure, Roman Jakobson, Roland Barthes etc) aduc contributii stiintifice importante in analiza comunicarii. Semiologia generativa descifreaza conditiile generarii mesajului. E. Veron demonstreaza necesitatea unei redefiniri a comunicarii: in locul actualului termen de comunicare, care desemneaza o "circulatie" semnificativa conceputa ca un proces linear", ar fi mai adecvat conceptul de "producere a sensului", asociat cu un "model non-liniar al circulatiei semnificative", model mai relevant pentru complexitatea procesului de comunicare.

Pragmatica comunicarii (J. L. Austin) aduce in prim planul analizei subiectii participanti la comunicare, atribuind contextului interlocutiunii un loc decisiv in comunicare (intercomprehensiune). Problematica sensului ramane importanta. Modelele pragmatice au ambitia unor abordari integratoare ale logicii proceselor de comunicare, aratand ca situatiile de comunicare sunt foarte complexe. De aceea, pentru a releva sensul trebuie evocat nu numai contextul enuntarii, ci si competentele culturale ale interlocutorilor, determinarile lor psihologice, ca si filtrele de interpretare pe care ei le interpun intre mesajele pe care le schimba intre ei."[31]

In dezvoltarea pragmaticii comunicarii, un loc aparte il ocupa scoala californiana de la Palo Alto (Watzlawick, Bateson, Beavin, Jackson). In optica reprezentantilor acestei scoli, comunicarea nu este un simplu mod de a exprima si de a explica realitatea. Dintre toate iluziile, cea mai periculoasa consta in a crede ca nu exista decat o singura realitate. Watzlawick afirma: "in fapt, ceea ce exista nu sunt decat diferite versiuni ale acesteia, dintre care unele pot fi contradictorii, toate constituind efecte ale comunicarii si nu reflectarea unor adevaruri obiective si eterne". "Realitatea" sociala este o "ordine" a semnificatiilor si valorilor, a atribuirii de semnificatii, care sunt la randul lor un produs al interactiunilor si al comunicarii (de pilda, ordinea impusa de stopul rosu rezida in atribuirea unei semnificatii: interdictia de a traversa pe rosu).

Aceste abordari, ca si pragmatica universala a lui Jurgen Habermas fondeaza o viziune "comunicationala" a comunicarii (cum e numita de Ioan Dragan), diferita de cea bazata pe teoria informatiei si pe modele lingvistice clasice. Asa cum remarca reprezentantii Scolii de la Palo Alto -actul de a comunica nu se traduce printr-un transfer de informatie de la emitator catre destinatar, ci mai curand printr-o modelare reciproca a unei lumi comune prin mijlocirea unei actiuni conjugate: realizarea noastra sociala prin actul limbajului este cea care da viata lumii noastre.

Modelele comunicationale sau anti-reprezentationiste reprezinta contributii recente animate de ambitia de a depasi modelele clasice (informationale si lingvistice) ale comunicarii. Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea informatiei sau mesajelor prin codificare si decodificare sau prin indicatii ale intentiilor comunicative. Comunicarea trebuie inteleasa in primul rand ca o comprehensiune reciproca, ca inter-comprehensiune (acces la intersubiectivitatea altuia, la intentiile si motivele sale). Un astfel de model praxiologic al comunicarii este cel al lui Jurgen Habermas (avand la baza modelele de pragmatica a comunicarii create de Austin, Morris etc).

Noile paradigme ale comunicarii (ce valorizeaza teoriile interactionismului simbolic) nu mai trateaza obiectivitatea lumii si subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la "o activitate organizanta, mediata simbolic, efectuata impreuna de catre membrii unei comunitati de limbaj si de actiune in cadrul coordonarii actiunilor lor practice." Din aceasta perspectiva comunicarea reprezinta "modelarea reciproca a unei lumi comune prin intermediul unei actiuni conjugate". Aceasta perspectiva comuna nu inseamna o simpla convergenta a unor puncte de vedere personale, ci faptul ca partenerii construiesc impreuna locul comun (norme, reguli), pornind de la care se vor raporta unii la altii, se vor raporta la lume si vor organiza actiunile impreuna. Limbajul insusi este socotit a poseda functii ontologice directe: limbajul si lumea reala inceteaza de a se mai raporta unul la celalalt ca doua ordini diferite de realitati, fiind legitim sa se recunoasca o "constructie de natura comunicationala (vorbita) a fiintei umane, a lumii si a normelor de inter-comprehensiune".

Limbajul este o parte integranta a activitatilor sociale: el "articuleaza practicile, orientarile si relatiile interumane intr-o forma de viata". Putem vorbi in felul acesta de functia ontologica constitutiva a limbajului, respectiv acesta nu serveste doar la "a desemna", a "reprezenta" lucruri si intentii umane, a transmite reprezentari si stari intentionale, ci limbajul devine o parte integranta, constitutiva a constructiei sociale a realitatii in interactiunea umana. Practicile umane sunt constituite din retele de semne, simboluri normative, asteptari reciproce si date de inter-comprehensiune.

Paradigma comunicationala presupune a considera obiectivitatea lumii comune, subiectivitatea membrilor unei colectivitati si socialitatea conduitelor, faptelor si evenimentelor ca emergente si ca realizari sociale implicand o activitate organizata, concertata, un mediu de intersubiectivitate constituite din asteptari normative si morale, criterii de judecata si ierarhii de valoare in emergenta continua si pe care membrii colectivitatilor si le impun reciproc printr-un acord tacit, supus exigentelor coordonarii actiunii.

Noile modele se indeparteaza de modelele initiale - al teoriei informatiei si a modelului behaviorist si de modelele structuralismului lingvistic - care limitau comunicarea la emisia si receptarea mesajelor unice (univoce, sens unic), circuland intr-un singur canal, in acelasi timp, si la un receptor pasiv.

Definitia si abordarea comunicarii se imbogatesc prin elaborarea unor modele complexe, care iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la procesul de comunicare in rolurile de emitator si de receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor si al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social si cultural al schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de masa. Unele modele (scoala californiana de la Palo Alto) inlatura chiar si notiunile de emitator si receptor, pentru ei comunicarea este nu numai circulara ci si continua, presupunand o interactiune neincetata intre fiintele umane, desfasurata simultan prin multiple canale si prin mijloace variate.

Notiunea clasica de mesaj este si ea depasita, mai importante decat continuturile comunicarii sunt interactiunile dintre cei care participa la comunicare si interdependentele dintre comportamentele lor. Noua abordare a comunicarii este comparata cu functionarea unei orchestre fara dirijor, in care fiecare interactioneaza cu toti si toti intre ei, iar in acest proces de interactiuni continue se creeaza realitatea sociala, a melodiei - care este o realitate socio-comunicationala.

Este o iluzie sa credem ca exista o singura realitate: realitatea este de ordinul "atribuirii de semnificatie", care este produsul interactiunilor umane si al comunicarii.