| CATEGORII DOCUMENTE |
| Comunicare | Marketing | Protectia muncii | Resurse umane |
Tipologie
Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicarii, in functie de variate criterii de clasificare. Astfel, dupa codul folosit, exista comunicare verbala, paraverbala, nonverbala si mixta; dupa statutul interlocutorilor deosebim comunicarea verticala de comunicarea orizontala; dupa criteriul partenerilor, intalnim o comunicare intrapersonala, o comunicare interpersonala, una in grup mic si una publica; dupa finalitatea actului comunicativ, o comunicare accidentala, una subiectiva si o a treia, instrumentala etc.
In continuare, ne vom opri la doua tipologii, ce au ca punct de plecare al clasificarii mijloacele de comunicare.
Prima dintre ele ne-o propune Marshall McLuhan in cartea sa: "Galaxia Gutenberg" (1962). Autorul considera ca istoria omenirii se imparte in patru mari etape, criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare, si nu factorii social-economici, care au - dupa cum se stie - un rol determinant in societate. Aceste patru etape sunt:
a. era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale);
b. era scrisului, al carei inceput McLuhan il situeaza in Grecia antica dupa Homer;
c. era tiparului
d. era electronica, specifica epocii moderne si aflata in plina desfasurare.
Dupa alti cercetatori, cele patru etape se reduc in fond la trei tipuri fundamentale de cultura (in functie de tehnicile de comunicare utilizate), si anume:
Cultura orala, tribala, mitica, al carei mijloc de comunicare este vorbirea si care privilegiaza, ca simt, urechea. Este etapa ce corespunde "gandirii salbatice" a lui Lvi-Strauss si "mentalitatii primitive" a lui Lvi-Brhl.
Cultura vizuala, care este legata de imprimat si care privilegiaza ochiul ca organ de simt. Ea este o cultura mecanica, fragmentara, specializata.
Ca si Lvi-Brhl, McLuhan insista asupra separarii nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic in raport cu celelalte simturi. Consecintele societatii alfabetizate sunt individualismul, centralismul si rationalismul.
3. Cultura electronica, audiovizuala (era Marconi) este un nou tip de arhaism, de tribalism. Aceasta pentru ca e o etapa mitica, globala, o reintoarcere la instantaneitate, sincronic si imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de culegatoare de bunuri, de data aceasta sub forma de informatii; "marfa centrala este informatia si bunurile tangibile sunt pure accesorii ale miscarii informatiilor"[1]. Simturile restabilesc intre ele o coexistenta rationala, desi se manifesta o predominanta a urechii. Aceasta cultura este, in opinia lui McLuhan, o cultura superioara, legata indeosebi de utilizarea televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifesta o distantare de individualism si de cosmopolitism si o revenire la "tribalism"; "lumea tinde sa devina o mare familie, un sat global".
In centrul intregii constructii teoretice a lui McLuhan se afla ideea consacrata "medium-ul este mesajul". Prin aceasta formulare (socanta, pentru ca pune semnul egalitatii intre mesaj si mijloacele de comunicare) profesorul canadian iese din tiparele abordarilor "clasice", bazate pe distinctia dintre mesaje si canale, dintre mesaje si medium-uri (mijloace de comunicare). Dupa cum afirma un comentator al acestuia, Paul Levinson, "mijlocul de comunicare e mesajul" este fara indoiala cel mai cunoscut aforism al lui McLuhan.
Sensul sau fundamental, si anume ca specificul tehnologic si modul in care folosim orice mijloc de comunicare are un impact mult mai puternic decat continutul dat al oricarei comunicari sau decat ar putea transmite acel mijloc - de exemplu ca procesul privitului la televizor are o influenta mult mai semnificativa asupra vietilor noastre decat emisiunea concreta sau programul la care ne uitam - a fost inteles in general, si recunoscut ca piatra de hotar in intelegerea mijloacelor de comunicare. Totusi, multe dintre implicatiile acestui aforism au fost interpretate gresit de catre comentatorii sai, in sensul ca lucrurile, ideile care se comunica nu ar avea nici cea mai mica importanta, cumva ca un manifest impotriva continutului.
Dupa Levinson P., maestrul sau a pornit de la constatarea ca, in mod obisnuit, in perceptia si in atentia oamenilor continutul eclipseaza mijloacele de comunicare: este la fel ca in situatiile obisnuite "cand ne gandim si conversam despre ceea ce citim in ziar, revista sau carte despre ceea ce auzim la radio si vedem la televizor, mult mai des decat despre faptul ca citim un ziar sau ca ascultam radioul, ca ne uitam la televizor etc."[3] Raspunsul lui McLuhan la criticile aduse aforismului "medium-ul este mesajul" constituie o dezvoltare complexa a altei idei de baza din teoria sa: "un mijloc de comunicare capata un efect mai puternic si mai intens numai daca i se asociaza un alt mijloc, cu rol de continut." De exemplu, continutul unui film este un roman.
Altfel formulat, continutul oricarui mijloc de comunicare nu este altceva decat un alt mijloc de comunicare anterior. De pilda, Internetul a propulsat scrisul (cuvantul scris) - "de la scrisorile de dragoste pana la ziar si carti, plus telefonul, radioul si imaginile tv intr-o noua pozitie proeminenta sub forma de continut al Internetului", ceea ce are si o alta consecinta profunda si democratica: spre deosebire de experienta noastra cu cartile, ziarele si revistele, care, pentru intreaga populatie, cu exceptia unei infime fractiuni, a reprezentat o angajare unilaterala in lectura, nu si in scris, experienta on line este bilaterala, permitandu-le cititorilor sa contribuie prin e-mail, chat-uri, forum-uri si toate celelalte modalitati de adnotare, in timp ce navigheaza pe web."[5]
Toate acestea inseamna o multiplicare si diversificare enorma a producatorilor de imagini si de texte incat "legiunile de utilizatori pasivi" ai mijloacelor de comunicare asociate tiparului, cartii, ziarului sunt tot mai mult asociate cu utilizatorii activi ai noilor media. Aceasta inseamna doua lucruri: continutul Internetului (format din ansamblul mijloacelor de comunicare precedente) si utilizatorii umani au prioritate fata de mijlocul de comunicare. Cum precizeaza P. Levinson "continutul Internetului este utilizatorul", ceea ce revine la teza de baza a lui McLuhan despre mijloacele de comunicare si continutul acestora.
Aforismul "media este mesajul" este comentat nuantat in literatura de specialitate. Se argumenteaza (in mod special discipolul sau, P. Levinson) ca McLuhan nu a intentionat ca evacueze continutul prin reprezentarile sale metaforice asupra media si tehnologiilor de comunicare. Un televizor, ca si un calculator, fara programe ar fi inutile si lipsite de sens, incat, finalmente, continutul pune in valoare un mijloc de comunicare sau altul, chiar daca este adevarat ca mijlocul isi pune amprenta asupra continutului (un telejurnal este diferit de rubricile de stiri din ziare si invers) sau daca este, la fel de adevarat, ca acelasi continut se poate regasi in comunicarea realizata prin diferite mijloace de comunicare sau ca revolutia erei electronice ce a culminat cu televiziunea si derivatele acesteia are drept continut reconfigurant, in limbajul sintetic si sincretic al televiziunii, tot ceea ce a generat imaginea, cuvantul si sunetul prin mijloacele specifice de comunicare anterioare.
Caracteristicile noii "ere electronice" - dupa Marshall McLuhan
Din analiza acestei ere McLuhan a dedus formula celebra discutata anterior. El considera ca aceasta conceptie ("mesajul este mediul" sau "Mediul este mesajul") apare mai clar daca se subliniaza ca toate tehnologiile creeaza putin cate putin un mediu uman totalmente nou. Mediile nu sunt continatori pasivi, ci procese active. "Mesajul este medium-ul", aceasta inseamna ca, in era electronica, un mediu total nou a fost creat. Continutul acestui mediu nou este vechiul mediu masinist din era industriala. Noul mediu refasoneaza pe cel vechi la fel de radical cum televiziunea refasoneaza cinematograful.
Continutul televiziunii este intr-adevar cinema-ul. Televiziunea ne patrunde din toate partile si ea este imperceptibila ca toate mediile. Noi nu avem constiinta decat a continutului lor sau a mediului anterior. La aparitia ei productia mecanica a creat putin cate putin un mediu al carui continut era mediul anterior de viata, al artelor si meseriilor agricole."[6]
Noua galaxie, a erei electronice, spre deosebire de Galaxia Gutenberg, are drept caracteristici ale activitatii si comunicarii umane:
- simultaneitatea (producerii si difuzarii in masa a informatiilor);
- discontinuitatea spatio-temporala.
Iar in munca si in relatiile umane are drept caracteristici:
- defragmentarea,
- teleparticiparea,
- "retribalizarea",
- planetizarea vietii sociale si a comunicarii.
Nemaifiind supus la liniaritatea proprie tiparului si la disocierea dintre senzatie si intelect (antrenata de modelul Gutenberg, de aparitia tiparului si folosirea scrierii ca mod de comunicare), omul satului global va trai astfel, intr-o lume in care simturile se regasesc intr-o relatie de echilibru si complementaritate, o lume in care exista posibilitatea ca toti sa comunice cu toti servindu-se de noile tehnologii de comunicare. Noua era dezvolta posibilitatea dezvoltarii plenare a omului - considera McLuhan, chiar si sub forma loisir-ului, in timp ce in era mecanicista, loisir-ul era absenta muncii, sau pur si simplu inactivitatea. Altfel formulat, era informatiei cere intrebuintarea simultana a tuturor facultatilor noastre, si in acest fel, maximum de loisir corespunde momentelor in care noi suntem cel mai intens angajati.
Evident ca dificultatile acestei restructurari culturale despre care vorbeste McLuhan sunt enorme. In economia cursului de fata nu ne putem permite decat sa amintim problema legata de efectele nivelatoare ale preponderentei medium-ului televiziunii, riscurile pierderii individualitatii si creativitatii personale - acestea fiind consecinte deloc neglijabile.
La modul general, electronica impune o interdependenta noua, care nu numai ca "retribalizeaza" grupurile, dar recreeaza lumea dupa imaginea unui sat global. Sociologul Ioan Dragan respinge ideea ca mass-media ar secreta un "neotribalism", dar admite, pornind de la caracterul "imediat - mondial al tele-informatiei", ca lumea tinde sa devina un fel de "tele-planeta" ("satul planetar"), ceea ce nu inseamna revenirea la societatile arhaice, traditionale si nici uniformizarea sa culturala. Este insa adevarat - precizeaza domnia sa - ca din punctul de vedere al comunicarii de masa, societatea se afla in prezent intr-o epoca de tranzitie, in care oamenii sunt impartiti intre "doua galaxii" (era tiparului si era calculatorului), in special tinerii, care traiesc intre cele doua lumi, aceea a "tele-comunicarii" si aceea a institutiilor scolare de tipul celor dezvoltate in era tiparului (Galaxia Gutenberg), iar mai recent in era calculatorului si retelele web, ca Internetul.
Intr-o convorbire publicata in L'Express, in februarie 1972, profesorul canadian a incercat sa-si faca mai limpede conceptia spunand ca el studiaza pornind de la efect la cauza (si nu de la cauza la efect, cum suntem obisnuiti), demers sugerat de publicitate, unde nu se incepe prin crearea anuntului publicitar, ci prin studiul efectelor pe care dorim sa le cream. Tot astfel, el a pornit nu de la studiul "continutului mesajului", ci, pur si simplu, de la faptul ca "media" constituie o ambianta, un medium, si ca in categoria de "media" putem introduce "orice lucru care largeste actiunea agentului uman". Ingrosand liniile, toate formele de expresie (de la limbaj pana la imbracaminte) sunt "media", iar "continutul unui media este, in primul rand, utilizatorul sau" (de pilda, cel care priveste la televizor este continutul televiziunii).
El numeste tineretul de azi "generatia tv", care nu utilizeaza decat o zecime din lexicul actual (efect al intrarii intr-o lume a electricitatii, vizualizarii si a tele-informarii planetare). Astfel, McLuhan subliniaza un aspect real - pe care insa il prezinta hipertrofiat - si anume ca, insusi mijlocul tehnic (medium-ul) influenteaza continutul si modul de receptare a mesajului, el avand incidente socio-culturale vaste.
In ceea ce ne priveste consideram ca Marshall McLuhan demonstreaza mai bine decat oricine fenomenul de disolutie a comunicarii (axa verticala a conceptului de comunicare), in favoarea comunicatiei (axa orizontala a conceptului de comunicare), ce cunoaste o dezvoltare fara precedent in era noastra.
Un alt cercetator
de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard
Voyenne, considera (luand ca punct de plecare acelasi criteriu), ca exista patru moduri de comunicare (in
esenta aceleasi ca
comunicarea directa;
comunicarea indirecta;
comunicarea multipla;
comunicarea colectiva.
In continuare, vom incerca sa le caracterizam succint pe fiecare dintre ele:
Comunicarea directa
Cum am precizat la inceput "a trai in societate inseamna a comunica", iar Bernard Voyenne preciza in continuare ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism"[7].
Actul comunicarii se realizeaza prin mijloace de transmitere a informatiilor de catre o persoana spre o alta persoana, de catre o persoana spre un grup de persoane sau de catre un grup de persoane catre alt grup de persoane.
Comunicarea directa -caracteristici fundamentale
In cazul comunicarii directe, intre parteneri se stabileste un anume tip de relatii, pe care sociologia le numeste relatii primare. Iata cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicarii directe: "O persoana - emitator - intra in contact direct cu o alta persoana - receptor - sau, eventual, cu un numar dintre acestia din urma, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu conditia ca aceasta cheie sa fie cunoscuta de ambele parti care comunica"
Comunicarea are loc imediat, dar si reciproc. Se realizeaza astfel conexiunea inversa, feedback-ul, prin care raporturile dintre emitator si receptor se modifica, primul devenind receptor, iar receptorul emitator. In cadrul ei sunt create premizele pentru aparitia dialogului (punctul culminant al comunicarii), schimbului permanent de idei, fara nici un intermediar, prin urmare este comunicarea interpersonala prin excelenta. Comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezinta decat substitute ale acesteia.
Neajunsul principal al acesteia consta in faptul ca e limitata in spatiu si in timp, fiind conditionata de obligativitatea existentei unui sistem fizic de legatura intre cei doi parteneri, fara a putea asigura continuitatea relatiilor dintre ei. Ea este, de asemenea, o comunicare orala si precizam ca, de-a lungul mileniilor si chiar astazi, forma principala de comunicare intre oameni este comunicarea directa. Ca un remediu al discontinuitatii au aparut (in societatile mai putin avansate din punct de vedere tehnic) anumite procedee empirice prin care se incearca prelungirea comunicarii directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui sir de indivizi. Evident, acest gen de comunicare poate saraci sau deforma mesajul. E vorba de transmiterea in lant a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la aparitia zvonului, adica a deformarii mesajului, a dezinformarii, ceea ce pentru epoca moderna, prin mijloacele comunicarii colective specifice "erei electronice", a devenit o modalitate esentiala a luptei politice, a bataliei pentru putere, prin abaterea voita a atentiei opiniei publice de la marile probleme ale contemporaneitatii la zone periferice sau cu caracter senzational, realizandu-se ceea ce se cheama "manipulare".
Schema comunicarii directe (dupa Bernard Voyenne)
- Apropierea fizica intre emitator si receptor.
- Transmitere in lant; sistemul e imediat reversibil.
Comunicarea directa inseamna:
a. comunicare prin cuvant (comunicarea verbala analizata deja in subpunctul doi al acestui capitol).
b. comunicare umana nonverbala (comunicare prin gest, privire etc).
a. Comunicarea verbala: oralitatea
Comunicarea verbala a fost (si va fi) aproape continuu prezenta in discutie, fie sub forma referirilor directe (este vorba de subpunctele 2, 3, 4 ale capitolului prezent), fie in arierplan, ca termen de comparatie si reper teoretic pentru analiza altor forme ale comunicarii (ce urmeaza sa le descriem in cadrul comunicarii umane non-verbale). Calitatea de cod a limbii a fost analizata (pag. 27), ocazie cu care s-a insistat si asupra arbitrariului semnului lingvistic si asupra faptului - cu consecinte deosebit de importante pentru procesul comunicarii - ca intelesurile cuvintelor nu se afla decat in mintea vorbitorilor si nicaieri altundeva.
In literatura de specialitate, dupa cum am precizat anterior, dupa codul folosit exista comunicare verbala, paraverbala, nonverbala si mixta. Vorbirea este o paradigma a tuturor celorlalte forme de comunicare si comunicarea orala reprezinta modalitatea cel mai des intalnita de comunicare. Sa ne oprim in cele ce urmeaza putin asupra ei.
Exista mai multe tipuri de comunicare orala, fiecare cu trasaturile sale caracteristice: interventia, alocutiunea, toastul si discursul. Interventia este exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, intr-o discutie libera. Alocutiunea este o comunicare scurta, spontana, prilejuita de un eveniment festiv, cu mare incarcatura afectiva. Toastul este un discurs foarte scurt, avand o formula de inceput si de sfarsit, prin care se exprima urari (cu prilejul unei mese festive), in cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvantarea este comunicarea prin care se sustine, argumentat, in fata unui auditoriu, o problema, o idee. Discursurile pot fi: politice, culturale, stiintifice, solemne, ocazionale. Din categoria cuvantarilor cu caracter academic fac parte conferinta, lectia publica sau prelegerea.
Distinctia dintre limba si vorbire constituie, dupa cum se stie, dihotomia saussuriana fundamentala, careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala (forma / substanta, arbitrar / motivat, sincronic / diacronic, sintagmatic /paradigmatic etc). Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure (1857-1913), limba constituie un sistem existent in mod virtual in constiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli si conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Dihotomia astfel stabilita ar trebui sa poata servi la trasarea granitelor dintre domeniile lingvisticii si teoriei comunicarii. Cel dintai s-ar limita la studiul limbii ca atare (=anatomia si fiziologia sistemelor de semne lingvistice, fara referire la rolul jucat de acestea in procesele de interactiune concreta dintre locutori), pe cand cel de-al doilea ar avea in vedere tocmai acest ultim aspect.
Dar, lingvistica actuala se arata tot mai interesata de teritoriul si problematica pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes, obiective si metode de cercetare din momentul definirii sale de catre Charles Morris, in 1938); pragmatica insasi intampina dificultati in a-si preciza locul in raport cu sociolingvistica si cu psiholingvistica, cu care are multe puncte comune. Daca vom alatura definitiile celor trei discipline vom observa suprapunerile de preocupari.
Revenind la comunicarea verbala, subliniem caracterul ei simbolic, ce o deosebeste net de toate sistemele de semnalizare sonora intalnite in lumea animala. Expresie directa a reactiei la schimbari concrete din mediul exterior sau din propriul organism, "graiul" animalelor este lipsit de detasarea necesara pentru instituirea unui sistem conventional de semne arbitrare, propice obiectivarii emitatorului, de felul celui pe care se bazeaza vorbirea umana. La acest fapt se referea Aristotel in antichitate, atunci cand definea omul ca zoon politikon pornind tocmai de la graiul articulat (pe care animalele nu il au). Omul este zoon politikon, adica acel animal social inclinat catre sociabilitate si comunicare. Paradoxal, comunicarea dintre oameni nu va fi niciodata totala, dar fara comunicare nu poate exista omenire.
O alta trasatura ce caracterizeaza comunicarea verbala este productivitatea (se foloseste si termenul de creativitate cand e vorba de scriitorii de exceptie). Conceptul se refera la capacitatea oricarui vorbitor de a enunta fraze alcatuite de el insusi in chiar clipa rostirii lor. Exista, desigur, si formule prefabricate pe care le reproducem in situatii fixe, dar, in general, omul cand vorbeste nu repeta intocmai, ci construieste de fiecare data secvente a caror paternitate ii apartine. Faptul ca aceasta trasatura ii ofera utilizatorului posibilitatea de a construi orice fel de enunturi doreste, cat si pe cea de a relata despre evenimente si situatii in absentia, creeaza camp liber pentru manifestarea unor produse neplacute ale comunicarii umane, si anume: minciuna si zvonul. Ambele au facut obiectul studiilor de specialitate (este vorba despre lucrarile de referinta ale Sisselei Bok despre minciuna si ale lui J. N. Kapferer despre zvon); cele doua nu se suprapun, atata vreme cat exista zvonuri care se confirma. Kapferer observa ca zvonul devine suparator tocmai pentru ca se poate adeveri. Minciuna raspunde si ea unor necesitati de ordin personal sau social. Se poate mintii in vederea obtinerii unor avantaje materiale, sau pentru a forta patrunderea intr-un mediu social dorit, pentru a prelungi o relatie etc.
Consecinte importante asupra comunicarii verbale are caracterul arbitrar al semnului lingvistic (analizat in amanunt in cadrul subpunctelor 2, 3, 4), dovedit de insusi faptul ca un acelasi semnificat este redat in limbi diferite prin semnificanti diferiti. O data ce intre aspectul cuvantului si intelesul sau nu exista o legatura naturala, organica, forma sonora sau grafica nu poate transmite sensul dorit, ci il poate doar destepta in mintea interlocutorului, cu conditia ca el sa se afle deja acolo. Intelegerea dintre vorbitori depinde prin urmare de masura in care ei acorda aceleasi semnificatii cuvintelor, deziderat, la urma urmei, de neatins, dar catre care trebuie sa se tinda prin eforturi constiente. In acest sens, atragem atentia inca o data asupra faptului ca, cea mai importanta "axioma" a comunicarii recomanda familiarizarea si apoi acomodarea cu codul partenerului de dialog.
Din acest punct de vedere, lingvistica e de mai putin folos, deoarece, ocupandu-se de elementele ce confera unitate limbii, privilegiaza denotatia in detrimentul conotatiei, norma academica abstracta in defavoarea varietatii modurilor de exprimare individuala. Domeniul predilect de analiza al lingvisticii il reprezinta textele scrise, intrucat "scrisul implica formulari definitive, care exclud negocierea sensurilor intre emitator si receptor (acestia putand fi separati prin mari distante spatiale si/sau temporale), pe cand oralul este domeniul retusabilului si al sensurilor negociabile intre parteneri coprezenti.[8] Exista prejudecata ca oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistica, pe care numai comunicarea scrisa e indreptatita sa o reprezinte. In realitate, nu avem nici un motiv sa plasam comunicarea orala pe o pozitie inferioara in raport cu cea scrisa, ba chiar, dimpotriva, daca ne gandim ca cea dintai este incomparabil mai eficace ca liant social decat cea de a doua. Oralitatea prezinta, nu mai putin decat scripturalul, un sistem propriu de reguli si norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita interventiei factorilor extra - si paralingvistici si a influentei decisive a cadrului situational.
Cuvantul rostit actioneaza incomparabil mai puternic, poseda un magnetism, generator nu o data de efecte hipnotice. Dincolo de nivelul metaforic, hipnoza reala, indusa in conditii de laborator scrupulos controlate, se realizeaza aproape fara exceptie prin intermediul canalului verbal. Hipnoterapeutii se bazeaza in primul rand pe actiunea sugestiva a cuvintelor (cuvintele hipnotizatorului trebuie sa devina singurele semnale de comunicare, iar toti ceilalti stimuli sa reprezinte "zgomotul de fond"). Desigur, in asemenea cazuri (repetam, utile - intr-o anumita doza - in persuasiunea publicurilor) nu este vorba de efectul cuvantului, in general, ci al cuvantului rostit, inzestrat cu puteri neasemuit mai mari decat ale celui dintai. Sa ne gandim numai cati oameni se convertesc la o credinta noua citind o carte si cati ascultand cuvintele unui om. Daca atatia mari intemeietori de religii (Buddha, Iisus Hristos, Mahomed), precum si filosofi (Socrate) nu ne-au lasat nici un rand scris este si pentru ca stiau ca lucrurile stau exact invers decat par la prima vedere: fixarea grafica a invataturii este cea care o saraceste si simplifica prin pierderea multitudinii de conotatii si nuante pe care numai oralitatea e capabila sa le transmita.
Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge si de a emotiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie sa respecte regulile logicii formale (logica aristotelica), precum si procedeele stilistice, prin care se realizeaza expresivitatea comunicarii: interogatia si invocatia retorica, exclamatia, apostrofa, reticenta, suspensia, aluzia, dubitatia, deprecatia etc. In discursul oral intervin elemente ale comunicarii non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tacerile, debitul verbal, repetitiile, modulatiile tonului, replicile in suspensie, enunturi incomplete, ambiguitatea etc.
Tocmai pentru ca erau constienti de importanta pentru comunicare a elementelor paraverbale, autorii si copistii de manuscrise au simtit nevoia unor semne grafice destinate marcarii intonatiei. Primele semne de punctuatie au fost introduse inca din secolul al III-lea i.Hr de Aristofan din Bizant (cca 260-181), parintele alexandrin al criticii de text si exegetul eminent al lui Homer. Folosirea lor, multa vreme aleatorie, se va generaliza insa de-abia dupa aparitia tiparului (vom discuta acest fapt pe larg, in cadrul comunicarii indirecte si a celei multiple, marcate de aparitia tiparului). In pofida unor astfel de inovatii, menite sa reduca falia dintre cele doua forme ale comunicarii verbale, distanta ce le desparte ramane considerabila. Trasaturile lor sunt dependente de caracterul canalului de comunicare, dar nu numai de acesta.
Cum precizam mai sus, daca lingvistica pune accentul pe unitatea limbii, sociolingvistica (despre care am mai discutat cand am analizat limbajul) insista, cu precadere, asupra diversitatii, determinate atat de varietatea statutelor locutorilor (varsta, sex, profesiune, nivel cultural, etc.), cat si de contextul in care se desfasoara interactiunea. In cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept: "inventarul deprinderilor verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale".[9] Fenomenul nu poate fi trecut cu vederea, desi un lingvist de talia lui Roman Jakobson a pus la indoiala utilitatea notiunii de idiolect, atunci cand afirma (citat enuntat in subcapitolele anterioare): "in limba nu exista proprietate privata: totul este socializat".
La nivel de grup, echivalentul idiolectului este sociolectul, definit de Joshua Fishman[10] ca o varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat si care integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia.
Un al treilea termen din aceeasi serie este dialectul, obiect al geografiei lingvistice (desi in conceptia lingvistilor americani notiunea de dialect cuprinde, pe langa varietatile regionale ale unei limbi si pe cele sociale, de genul argoului sau al limbajelor profesionale). In concluzie, daca denumim varietate orice ipostaza concreta a limbii comune, idiolectele desemneaza varietati individuale, sociolectele - varietati sociale si dialectale - varietati regionale.
Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere unor distinctii intre modurile de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa o pozitie aparte in sociologia contemporana, el stand la temelia unei viziuni dramaturgice asupra comportamentului social. Actionand intr-un cadru cu caracteristici date, indivizii adopta atitudini si comportamente (imbracaminte, gesturi, discurs verbal etc.) deduse din practica interactiunii sociale, pe care le alterneaza dupa imprejurari. De pilda, de-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rand, rolul de fii (in raport cu parintii nostri), de parinti (in raport cu copiii), de subalterni (in raport cu sefii), de cumparatori, de pacienti, de discipoli, de spectatori, de prieteni, de pietoni (constituind in felul acesta tot atatea categorii de publicuri, daca ne plasam in contextul relatiilor publice sau al altei discipline) etc. Fara precizarea relatiei de rol dintre persoanele care interactioneaza, alegerea varietatii lingvistice adecvate intalnirii, adica a registrului comunicarii, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant in stabilirea registrului, pe care il selecteaza din multitudinea modurilor de exprimare diferite invatate de individ pe parcursul vietii. Confundarea sau amestecul registrelor poate constitui o sursa de neplaceri, pericol cu atat mai mare atunci cand abordam o limba straina, in care pentru a se ajunge la stapanirea tuturor registrelor este necesara o practica indelungata (din acelasi motiv ar arbitrariului semnului lingvistic, deci al importantei codului in structura comunicarii). Se observa ca, societatile traditionale sunt caracterizate printr-o stricta compartimentare a rolurilor, in contrast cu cele moderne, unde democratizarea relatiilor sociale a antrenat si o fluiditate mai mare a acestora. De fapt, caracterul stabil sau variabil al rolurilor depinde, intr-o masura hotaratoare, de natura tranzactionala sau personala a interactiunii. Primul tip se asociaza situatiilor in care obiectivele urmarite de participanti sunt precis delimitate; cumpararea unui obiect, solicitarea unui serviciu etc. In acest caz, comportarea comunicationala se conformeaza intru totul statutului social, drepturilor si obligatiilor ce revin fiecareia dintre persoanele implicate in negociere. In schimb, interactiunea personala presupune manifestari comportamentale mult mai libere, cu schimbari frecvente ale raportului de forte dintre participanti.
Ansamblul alcatuit din relatiile de rol, cadrul si momentul interactiunii poarta numele de situatie de comunicare. Intre acesti trei parametri este necesar sa subziste o anumita compatibilitate, altminteri situatia este incongruenta.
Alegerea
corecta a registrelor presupune respectarea unor reguli pe care cercetatorii le
numesc reguli de alternanta si care
predicteaza selectia dintre mai multe forme de exprimare in functie de
specificul situatiei de comunicare. Astfel, oricat de apropiate ar fi relatiile
personale dintre un functionar si ministrul sau, o data plasati intr-un cadru
oficial, cel dintai va fi obligat sa se adreseze celui de-al doilea in conformitate
cu relatia de rol dintre subaltern si sef, ceea ce nu il va impiedica insa ca,
intr-un alt context, sa adopte un cu totul alt registru. Important este sa se
salveze congruenta situatiei
printr-un comportament verbal deopotriva adecvat contextului si inzestrat cu o
anumita coerenta interioara. Aceste reguli stabilesc compatibilitatea dintre un
registru lexical dat si un anumit tip de discurs. De pilda, intr-un discurs de
receptie
In concluzie, pentru a putea "interpreta" mai multe roluri distincte, un acelasi vorbitor trebuie sa stapaneasca mai multe coduri si subcoduri lingvistice diferite.
In
unele limbi are loc o polarizare a acestor variante sub forma opozitiei dintre
un idiom oficial si unul colocvial, cu caracteristici deosebite atat in plan
lexical, cat si sub aspect fonologic, morfologic si sintactic. Utilizarea unei variante "inalte" a limbii nationale,
extrem de codificata e numita diglosie; ea
este rezervata manifestarilor publice de tipul discursuri politice, cursuri
universitare, emisiuni de stiri de
Avand de tratat comunicarea prin cuvant, nu putem trece cu vederea problema originii vorbirii, ce a reprezentat in timp (si reprezinta inca) obiectul unor numeroase cercetari, fara a se trage, nici astazi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe aceasta tema (teoria revelatiei, teorii psihologiste, teoriile sociologice, teoria darwinista a evolutiei speciilor, teoria prioritatii limbajului gestual, teoria originii conventionale a limbajului, s.a.m.d.) au fost cristalizate si ele se pot grupa in cateva directii.
In cartea sa din 1973 - "Sisteme de comunicare umana", Lucia Wald concluzioneaza cu privire la acest aspect: "originea vorbirii nu poate fi privita ca un act unic, ci ca un proces de lunga durata, care a parcurs mai multe faze, in cursul carora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea ratiunii, de la necesitati expresive la necesitati comunicative, de la global la diferentiere, de la sunete nearticulate la sunete articulate, de la imitarea realitatii la simbolizarea ei, de la semnal la semn."
La randul sau, profesorul canadian Marshall McLuhan defineste (cum am enuntat deja) prima faza din istoria civilizatiilor umane ca faza civilizatiei arhaice, fara scriere, faza culturii orale. Ea se caracterizeaza printr-o dominanta a expresiei orale si a perceptiei auditive. McLuhan porneste de la ideea ca omul foloseste in mod spontan cele cinci simturi ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde in modul cel mai natural comunicarii cu semenii sai prin limbajul vorbit. Astfel, el se integreaza direct si spontan in cadrul sau natural si in grupul sau social (in tribul sau). Aceasta prima faza a comunicarii sociale este denumita si faza culturii tribale. In aceasta faza, gandirea infloreste liber si ramane apropiata de concret, iar cuvintele capata o forta magica prin care universul este sacralizat - afirma autorul, in cartea sa "Galaxia Gutenberg". Marshall McLuhan considera ca putem vorbi despre o conditie ideala a omului, care presupune o armonie ideala a simturilor, dar omul se schimba in functie de mijloacele de comunicare, iar acestea determina, la randul lor, predominanta unui anume organ de simt al omului. Prin urmare, mijloacele de comunicare apar ca prelungiri ale simturilor fiintei umane. Astfel, omul primitiv traia intr-un univers acustic, ceea ce a provocat o rupere a echilibrului dintre simturi, o dilatare a unuia dintre ele: auzul. Saltul din lumea auditivului in lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. In faza culturii orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale.
Henri Wald[11] afirma in legatura cu cele spuse mai sus: "Afectivitate si inteligenta au si celelalte fiinte, intelect are insa numai omul, deoarece numai el a reusit sa vorbeasca". Pe aceasta linie a deosebirilor dintre om si animal, teoreticianul deosebeste o trasatura fundamentala, specifica numai omului, capacitatea de a dialoga: "Animalele reactioneaza la semnale, nu raspund la intrebari, pandesc, nu se intreaba, ataca, nu contrazic. Ele comunica intre ele, dar nu dialogheaza. Omul este insa prin esenta sa o fiinta dialogala."
Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine insusi, prin meditatie.[12] "Desfasurandu-se atat in prezenta vorbitorului cat si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent, mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru intre sensibilitate si intelect". Dialogul realizeaza cel mai bine feedback-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop. El presupune o confruntare libera de pareri, capacitatea de a pune intrebari si de a primi raspunsuri, un schimb dialectic de argumente, o demonstratie a caracterului democratic al relatiilor dintre parteneri.
Asa cum reiese din cursul domnului Ion Haines "Introducere in teoria comunicarii", exista mai multe tipuri de dialog:
a. de informare reciproca (atunci cand pozitiile partenerilor coincid);
b. de influentare (intentia de a schimba opinia interlocutorului);
c. de comunicare (asumarea reciproca a unei solutii).
In toate tipurile de dialog, deosebit de importante sunt conditiile desfasurarii lui: intentia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultura), starea sufleteasca, adecvarea la subiect s.a.m.d.
Trebuie, de asemenea, sa facem distinctia intre dialog (schimb dialectic de argumente) si discurs, care intra in sfera retoricii, ca arta producatoare de persuasiune. Discursul este comunicarea orala a unui mesaj intr-o forma unitara, riguros organizata. Structura oricarui discurs presupune - conform elocintei clasice - un exordium (prin care se urmareste captarea atentiei si a bunavointei), o naratio (o expunere, in care se enunta o tema, talonata uneori de o contratema, urmata de laitmotive si de argumentatio) prin care oratorul isi desfasoara forta cuvantarii, pentru ca in recapitulatio sa realizeze o peroratie, o concluzie a intregului discurs.
Dialogul - cum bine il defineste filosoful roman Vasile Tonoiu, in cartea sa "Omul dialogal" (unde aduce un omagiu lingvistic fiintei vorbitoare), reprezinta vocatia constitutional umana a comunicarii interpersonale reciproc imbogatitoare.
b. Comunicarea umana non-verbala
Faptul ca si-a creat un mod de comunicare ce ii apartine in exclusivitate - limbajul articulat - nu l-a impiedicat pe om sa utilizeze, si inca pe scara larga, mijloacele non-verbale. Prin forta imprejurarilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egala, si pentru motivul ca organismul uman nu dispunea de posibilitati fizice comparabile cu cele ale unor animale, in ceea ce priveste, de exemplu, comunicarea luminoasa, cromatica sau electrica (dar in toate aceste domenii ingeniozitatea umana a compensat zgarcenia naturii, imaginand dispozitive artificiale pentru care necuvantatoarele ar avea motive sa ne invidieze).
Partea comunicarii nonverbale din
impactul total al comunicarii este suficient de extinsa pentru ca acest domeniu
sa reprezinte o arie importanta de cercetare, dezvoltare a teoriei si practicii
comunicarii. O persoana a intrat intr-o camera, a facut cativa pasi si apoi a
iesit. Pentru un privitor atent, acel om a comunicat deja foarte multe despre
sine. Comunicarea nonverbala are o mare doza de credibil (a se vedea distinctia
simbol - semn), intrecand-o pe cea a comunicarii verbale; mai mult, conform
lui Albert Mehrabian, putem face urmatorul calcul: impactul
total = 0,07 verbal + 0,38 vocal + 0,55 facial. Comunicarea nonverbala tine mai
degraba de simbol decat de semn, iar impactul in comunicare este foarte mare.
Ion-Ovidiu Panisoara mentioneaza in lucrarea "Comunicarea eficienta" urmatoarele functii ale comunicarii nonverbale:
comunicarea nonverbala are menirea de a o accentua pe cea verbala; de exemplu, profesorul poate intari prin anumite elemente de mimica si gestica importanta unei anumite parti din mesaj in fata cursantilor;
ea poate sa completeze mesajul transmis pe cale verbala;
poate, in mod deliberat, sa contrazica anumite aspecte ale comunicarii verbale;
alta functie a comunicarii nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicational si de a pondera dinamica proprie comunicarii verbalizate;
ea repeta sau reactualizeaza intelesul comunicarii verbale, dand astfel posibilitatea receptorului comunicarii sa identifice in timp real un indemn aflat in "spatele" unei afirmatii;
elemente ale comunicarii non-verbale pot sa substituie aspecte ale comunicarii verbale (de pilda, atunci cand printr-un gest profesorul ii indica unui elev sa raspunda).
Comunicarea umana non-verbala se realizeaza pe urmatoarele cai:
In cartea sa "Sisteme de comunicare umana", Lucia Wald ne ofera o definitie a gestului, in sens larg, si anume: "orice miscare corporala, involuntara sau voluntara, purtatoare a unei semnificatii de natura comunicativa sau afectiva". In cadrul acestui limbaj, autoarea distinge gesturile propriu-zise - miscari ale extremitatilor corpului (cap, brate, degete) si mimica - miscari ale muschilor fetei. Pantomima reprezinta "un sistem organizat de gesturi si mimica, capabil de a se substitui vorbirii sonore, in special ca actiune dramatica".
Gesturile constituie un mijloc auxiliar, de subliniere sau evidentiere a expresiilor sonore. Fata de limbajul sonor, limbajul gesturilor are un randament mai redus, dar compenseaza acest lucru, prin faptul ca poseda un grad mare de universalitate (are un caracter arbitrar mai mic, tine mai mult de simbol si mai putin de semn). Pentru Quintilian, de pilda, gesturile reprezentau o limba internationala. Gradul de folosire a gesturilor difera in functie de varsta (ele sunt mai frecvente la copiii decat la adulti), de gradul de cultura si civilizatie (sunt mai numeroase la populatiile tribale decat la cele civilizate), de spatiul geografic (mai frecvente la meridionali decat la cele nordice), de gradul de afectivitate al comunicarii. Din cercetarile intreprinse de specialisti, s-a ajuns la concluzia caracterului conventional al gesturilor (mai redus insa decat in cazul limbajului verbal), datorita faptului ca aceeasi miscare poate avea semnificatii diferite sau chiar opuse la diferite popoare. De exemplu, la unele popoare, cum ar fi grecii, turcii, bulgarii, indienii, inclinarea capului inseamna nu, iar scuturarea lui da, deci invers decat la noi. Lucia Wald da exemple in acelasi sens: scoaterea limbii inseamna in multe parti ale globului batjocura, in timp ce in Tibet este semn de respect.
In genere, exista doua situatii tipice de folosire a gesturilor, si anume:
- cand gesturile reprezinta un auxiliar al limbajului sonor;
- cand gesturile, din motive sociale sau patologice, reprezinta - temporar sau permanent - unicul mijloc de comunicare.
Pentru anumite domenii de activitate, cum ar fi oratoria, teatrul (pantomima), muzica (dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut), gestul capata un rol fundamental. In antichitate exista arta oratorica, in cadrul careia, alaturi de cuvant, gestul avea o extraordinara functie estetica si expresiva, care contribuia la impresionarea si convingerea afectiva a receptorului. Acelasi lucru e valabil si pentru arta spectacolului, tragedia greaca, pentru arta pantomimei, balet, pentru teatrul romantic, etc. unde "limbajul trupului", dinamica corporala, ca si expresia fetei, mimica "comunica", intr-un limbaj specific, o multitudine de semnificatii, de mare intensitate. E adevarat, exista si in cazul lor un caracter conventional al comunicarii (cum de altfel am precizat mai sus), dar mult mai mic, poate si pentru ca de cele mai multe ori codul respectiv este cunoscut de ambele parti.
"Limbajul trupului" (gesturi, miscari, pozitii) reprezinta o sursa importanta de informatii pentru profesor, manager etc., care pot primi astfel un feedback extrem de important. Scheflen[14] propune trei dimensiuni ale limbajului trupului: punctele sunt reprezentate de schimbari ale miscarii capului, expresia faciala si miscarile mainilor, pozitiile sunt reprezentate de schimbarea posturii in timpul conversatiei, iar prezentarea include intregul comportament nonverbal. Aceste elemente pot fi interpretate si prin prisma conceptului de ecou pozitional (o persoana care asculta alta persoana tinde sa imite, intr-o anumita masura si in maniera specifica, pozitia celui care comunica); atunci cand acest ecou pozitional exista, putem vorbi despre un anumit interes pentru ascultare, atunci cand el nu exista, putem consemna mai degraba o lipsa a interesului pentru ascultare. Totusi, in practica nu trebuie absolutizata valoarea de adevar a acestor informatii, dar ele trebuie interpretate in context si sistemic (de pilda, un student care sta cu bratele incrucisate pe piept poate sugera o pozitie de inchidere fata de interlocutor, dar poate sa fie pur si simplu frig in sala de curs). Contactul fizic poate sa ne sugereze un evantai larg de factori care conduc la afectiune, agresivitate, dependenta, dominanta etc., in interrelationarile persoanelor cu care venim in contact, definind statusul acestora. In acelasi timp si alte caracteristici exterioare limbajului trupului pot sa faca parte integranta din comunicarea nonverbala sustinuta de aceasta forma - este vorba despre imbracaminte, machiaj, parfumul folosit, bijuterii etc.
O prima problema ce se cere clarificata este aceea privind caracterul arbitrar sau motivat al semnului gestual. Se stie ca, in ceea ce priveste semnul lingvistic, Ferdinand de Saussure a statuat arbitrariul acestuia (a se vedea pag. 24), principiu in favoarea caruia pledeaza insasi diversitatea limbilor. Care este, din acest punct de vedere, situatia semnelor gestuale. Pe de o parte, interpretarea diferita data aceluiasi gest in zone geografice diferite (desenarea unui cerculet cu degetele mare si aratator unite la varf inseamna "O.K." in America, "zero" in Franta, "bani" in Japonia) si posibilitatea exprimarii aceleiasi idei prin gesturi neasemanatoare (in locul semnului de "O.K.", rusul ridica degetul mare in pozitie verticala, brazilianul isi strange intre degete lobul urechii) - pledeaza pentru prezenta arbitrariului si in acest domeniu. Pe de alta parte insa, existenta unor gesturi universale nu poate fi negata. Pe toate meridianele, nedumerirea se exprima prin ridicarea din umeri, tristetea sau veselia sunt semnalate prin modificari fizionomice asemanatoare. Consideram ca, in comparatie cu semnul verbal, cel gestual are in masura mai mica un caracter arbitrar, el plasandu-se mai aproape de simbol si mai departe de semn (concluzie enuntata si in subcapitolul anterior).
O alta problema indelung dezbatuta este cea a clasificarii gesturilor. Majoritatea cercetatorilor iau drept punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul. Ei apreciaza ca in relatia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbala poate indeplini functii de accentuare, completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire.
O clasificare mult citata este cea datorata cercetatorilor americani Paul Ekman si Wallace V. Friesen, potrivit careia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestari afective, gesturi de reglaj si adaptori.
Emblemele - de exemplu - tin loc de cuvinte si pot, la nevoie, sa se constituie intr-un limbaj de sine statator. Asa se intampla in cazul surdo-mutilor, dar si in diverse alte situatii - in care distanta prea mare dintre emitator si destinatar, suprapunerea unui bruiaj foarte puternic, un tabu religios etc. - impiedica recurgerea la cuvant. Cat priveste abolirea din considerente artistice a comunicarii verbale, ea a imbracat forma pantomimei, specie dramatica cu o lunga istorie. Se stie ca, spre deosebire de vechii greci, care nu apreciau acest gen de spectacol, romanii il agreau in asa masura incat, in vremea imperiului, pantomima a inceput sa inlocuiasca treptat, in preferintele publicului, teatrul vorbit.
Ilustratorii din clasificarea lui Ekman si Friesen indeplinesc deopotriva functia de insotire si de completare a comunicarii verbale. Prezinta un caracter mult mai putin arbitrar decat emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reactii gestuale innascute, ca atare, universale. Exista opt tipuri principale de ilustratori: bastoanele (miscari verticale ale mainii menite sa accentueze anumite cuvinte si sa atraga atentia ascultatorului asupra elementelor esentiale ale discursului), pictografele (deseneaza in aer forma unor obiecte despre care se vorbeste), kinetografele (descriu o actiune sau o miscare corporala pe care emitatorul socoteste insuficient sa o redea numai prin cuvinte), ideografele (descriu si ele o miscare, dar, de data aceasta, una abstracta, traiectoria unui rationament), miscarile deictice (indica obiecte, locuri, persoane; recurgerea la ele este limitata de reguli de politete, de asemenea, miscarea deictica e preluata de alte componente corporale sau fizionomice, care o rafineaza, dandu-i o aparenta mai putin agresiva), miscarile spatiale (descriu raporturile de pozitie dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbeste), miscarile ritmice (reproduc cadenta unei actiuni) si ilustratorii emblematici (embleme utilizate in prezenta cuvantului caruia ele i se substituie in mod normal; de exemplu degetele aratator si mijlociu dispuse in forma de V reprezinta semnul victoriei).
Gesturile de reglaj dirijeaza, controleaza si intretin comunicarea. Functia lor este expresiva si fatica. Confirmarea "din cap" cu care ii sunt intampinate spusele il incurajeaza pe vorbitor sa "o tina tot asa", in timp ce o grimasa exprimand nemultumirea sau indoiala, il poate determina sa isi reconsidere total strategia discursiva.
Miscarile afective comunica starile sufletesti prin care trece emitatorul. Functia lor este emotiva si ele se prezinta mai ales sub forma de indicii si numai in subsidiar ca semnale. Exteriorizarea libera a emotiilor este insa adeseori ingradita de o dubla cenzura, sociala si personala. Nici o societate din lume nu si-a incurajat vreodata membrii sa-si manifeste durerile in public prin plans sau gesturi de disperare, ci, dimpotriva, i-a invatat sa se abtina de la toate acele expresii ale suferintei proprii care i-ar putea deranja pe ceilalti. Cu cat o cultura e mai veche si guvernata de reguli mai stricte, cu atat gradele de libertate ale manifestarii publice a sentimentelor sunt mai reduse.
Grija fata de aproapele nostru, dar si teama de autodemascare pot sta la baza initiativelor individuale de falsificare a informatiei afective. Acestea imbraca, de regula, trei forme diferite:
Inhibarea reactiei constituie, probabil,
modalitatea cea mai raspandita de ascundere a reactiilor emotionale. Nu toti
parametrii fizici sunt insa usor de stapanit. Ne putem controla muschii fetei
si, in acelasi timp, sa ne dam in vileag sentimentele prin indicatori corporali
ramasi nesupravegheati tocmai din pricina importantei acordate celor dintai. Cu
privire la acest fapt, Sigmund Freud afirma: "Cel care are ochi de vazut si
urechi de auzit constata ca muritorii nu pot ascunde nici un secret. Cel ale
carui buze tac, palavragesc cu varful degetelor, se tradeaza prin toti porii".
De asemenea, nici controlul facial nu poate fi perfect. Anumite tehnici cinematografice
au pus in evidenta faptul ca persoanele confruntate cu situatii neasteptate au
expresii ce reprezinta reactia sincera, necontrafacuta, la evenimentele
respective, dar aceste expresii (micromomentane) nu dureaza decat circa 0,02
secunde, dupa care subiectii respectivi isi inhiba brusc manifestarea afectiva
spontana din primul moment. Exagerarea reactiei mimico-gestuale constituie cel
de-al doilea mod de a falsifica informatia afectiva. Efectul urmarit se
inscrie, in majoritatea cazurilor, in sfera santajului sentimental (ne prefacem
mai suparati decat suntem, pentru a impresiona persoane care tin la noi) sau
apartine panopliei clasice a mijloacelor de seductie. Cel
de-al treilea mod de a falsifica informatia
afectiva, si anume, simularea starii contrare poate avea la baza delicatetea
sau orgoliul, dupa cum e vorba de o incercare de a-i menaja pe ceilalti,
ascunzandu-le un fapt ce i-ar putea afecta, ori de manifestarile de mandrie ale
celui ce nu suporta sa fie compatimit etc.
Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Ea include miscarile ce raspund unor necesitati umane si pot fi efectuate atat in prezenta cat si in absenta observatorilor. Sub numele de alter-adaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor intr-un scop practic: cusutul, maturatul si toate acele miscari pe care le presupune indeplinirea unei munci manuale. Auto-adaptorii se refera la nevoile propriului nostru trup si ei pot satisface trebuinte de curatenie, ingrijire sau orice alte necesitati trupesti. Gesturile din familia alter-adaptorilor dobandesc valoare comunicativa atunci cand sunt efectuate in scop didactic. Altminteri, ele pot transmite informatii despre cel care le savarseste numai in calitate de indicii, nu si de semnale. Cat priveste auto-adaptorii, regulile vietii sociale limiteaza drastic, in cazul in care nu interzic cu totul, manifestarea lor in public (de pilda, in prezenta unor persoane straine, ne suflam nasul mai discret decat in singuratate).
Cook[15] vorbeste despre axa staticului si a dinamicului in comunicarea nonverbala, in cea statica aflandu-se elementele care nu sufera transformari la intalnirea cu o alta persoana, iar in cea de-a doua, cele care permit astfel de schimbari:
Axa staticului si a dinamicului in comunicarea nonverbala (adaptare dupa Cook)
|
Static |
Fata (caracteristicile de baza) Fizicul Vocea (caracteristicile de baza) |
Imbracamintea sau alte podoabe Machiajul Frizura |
|
Dinamic |
Orientarea Distanta Postura Gesturile Miscarile difuze ale trupului |
Expresia faciala Directia privirii Tonul vocii Ritmul, cantitatea si fluenta vorbirii si intelesului |
Proxemica
Se vorbeste in ultimul timp tot mai mult despre regulile de politete, salut, despre eticheta despre "limbajul trupului", ca manifestari gestuale care diferentiaza oamenii in functie de aria geografica si gradul de cultura, varsta si temperament. Alaturi de kinezica (kinetica) - stiinta care studiaza limbajul trupului, al comunicarii prin gest si mimica - a aparut o noua stiinta, proxemica proxemia - din englezescul proximity = apropiere, vecinatate).
Antropologul american Edward Hall intelege prin proxemica modul in care omul percepe si isi structureaza spatiul, distantele de interactiune personala, sociala si publica precum si maniera in care isi construieste si organizeaza microspatiul, isi stabileste distantele fata de ceilalti oameni in cadrul vietii cotidiene. Edward Hall observa ca aceste distante de interactiune variaza dupa distantele sociale, dupa prejudecatile indivizilor, dar mai ales dupa cultura de apartenenta.[16]
Proxemica afirma, in esenta, ca instinctul teritorial - atat de important in viata animalelor - e departe de a fi disparut la om. Dimpotriva, manifestarile sale s-au diversificat si nuantat, in concordanta cu evolutia raporturilor sociale. Din acest punct de vedere, Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal, familial si personal.
In ceea ce priveste teritoriul tribal, de la bandele de raufacatori, pana la partidele politice, toate grupurile, asociatiile de orice fel simt nevoia de a-si delimita zona de actiune, marcandu-si teritoriul si aparandu-l prin mijloace specifice, intr-un mod nu mult diferit de cel al haitelor de lupi in cautare de prada. Caracterul tribal al teritoriilor colective se observa si in aparitia in spatiul acestora a unor manifestari "primitive", de genul intonarii unor cantece de lupta.
Trasaturile teritoriului familial sunt perceptibile atat in modul de organizare a locuintei, cat si in manifestarile familiei atunci cand ea se afla in deplasare, la munte, la mare. Daca urmarim comportarea pe plaja, vom observa ca cea dintai familie sosita in zori la plaja are libertatea de a se aseza absolut oriunde doreste, dar prima grija a membrilor ei este aceea de a-si delimita si marca un teritoriu, pe care il considera inviolabil. Urmatorii veniti nu se vor aseza niciodata in imediata vecinatate, ci mult mai departe, distantele dintre "proprietatile" familiale scazand treptat, pe masura aglomerarii plajei. Ca si in cazul relatiilor interpersonale, functioneaza aici asa numitul principiu al "locului central". Acesta consta in alegerea, de preferinta, de catre persoana venita mai tarziu a pozitiei mediane intre locurile deja ocupate.
Teritoriul familial e reprezentat prin doua ipostaze, si anume, ipostaza mobila a lui - constand in invelisul invizibil al automobilului in care se deplaseaza familia aflata in week-end, si ipostaza imobila - casa de locuit. E.T. Hall vede in locuinta europeana din secolele XIII-XX paradigma a ceea ce el numeste "spatiile cu organizare fixa". In distributia incaperilor acestui tip de camin familial, zona cea mai intima, cea a dormitoarelor este amplasata la etaj, ca un veritabil cuib, ea fiind protejata de cateva linii de fortificatii succesive. Gradina din fata casei constituie nu atat un obstacol, cat un spatiu a carui strabatere il obisnuieste pe vizitator cu gandul ca a patruns pe un teritoriu in care libertatea sa de actiune este ingradita. La polul opus se plaseaza, dupa Hall, casa traditionala japoneza, exemplu tipic de "spatiu cu organizare variabila", in care, prin simpla deplasare a unor panouri mobile se modifica distributia incaperilor si unde, ramanand practic locului, iti poti schimba tipul de activitate.
Dintre toate tipurile de spatii mentionate, cel personal s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea cercetatorilor. Acestia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind subimpartita la randul ei in cate doua subzone, dupa cum urmeaza:
a.
Zona intima. Se intinde de
la suprafata epidermei noastre pana la o distanta de cca
b. Zona personala (45-125 cm). Cuprinde, la randul ei, o subzona apropiata (45-75 cm) si una indepartata (75-125 cm). Cea dintai, presupune un grad ridicat de familiaritate intre comunicatori. Mesajul olfactiv al interlocutorului ramane perceptibil si atingerea oricand posibila, dar ponderea comunicarii verbale creste si contactul ocular devine mai bun. In subzona indepartata ne simtim mult mai in largul nostru. Ea corespunde distantei obisnuite dintre doi oameni ce converseaza pe strada. Desigur, limitele mentionate ale zonei personale nu sunt aceleasi in toate mediile, societatile si culturile, ci ele variaza in limite destul de largi, in functie de parametrii psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici. De exemplu, distanta personala este mai mare in cazul locuitorilor de la tara decat in cel al orasenilor, obligati sa traiasca in spatii mai aglomerate.
c. Zona sociala (1,25-3,60 m). Este spatiul negocierilor impersonale, al relatiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total inlaturat. Subzona apropiata (1,25-2,20 m) presupune comunicarea verbala cu o voce plina si clar decupata pe fondul eventualelor zgomote de fond. Frontiera interioara a teritoriului social este marcata prin amplasarea de obiecte tampon: ghiseul, biroul, taraba etc. Subzona indepartata (2,20-3,60 m) adauga doua conotatii noi: sublinierea distantei ierarhice si nevoia de liniste. Transgresarea limitelor stabilite se incarca intotdeauna cu o anumita semnificatie.
d. Zona publica (peste
Prin urmare, indivizi de culturi diferite nu au numai limbi si teritorii diferite, dar mai ales au lumi diferite. "Tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-verbal poate fi diferit in diferite culturi".[17] Autorul demonstreaza la randul sau faptul ca, in cadrul limbajelor non-verbale, fiecare individ are o arie personala de securitate, o distanta sau un spatiu necesar securitatii sale personale, distanta care variaza in functie de variabilele culturale, geografice sau temperamentale. Astfel, Allan Pease defineste patru zone posibile de distante interpersonale, si anume: intima, personala, sociala si publica.
1. Zona intima este cuprinsa intre 15-46 cm. Dupa parerea autorului, dintre toate distantele, zona aceasta este cea mai importanta. "Omul isi apara aceasta zona ca o proprietate a sa. Doar celor apropiati emotional le este permis sa patrunda in ea. Din aceasta categorie fac parte indragostitii, parintii, sotul sau sotia, copiii, prietenii si rudele apropiate".[18]
2. Zona personala - intre
3. Zona sociala - intre
4. Zona publica - peste
Allan Pease
subliniaza faptul ca aceste distante
sunt determinate cultural. "In timp ce unele culturi, ca de pilda cea
japoneza, s-au obisnuit cu aglomeratia, altele prefera spatiile larg deschise
si le place sa mentina distanta."[19]
De asemenea, distanta personala difera de la o cultura la alta. Englezii au
tendinta de a se plasa la aproximativ
In concluzie, perceperea spatiului se realizeaza in mod diferit de fiecare dintre noi, in functie de educatie, de cultura, de apartenenta sociala si nationala, de timp, de varsta, sex, temperament, etc. Marcajul cultural pe care il reclama proxemica este stimulator si ne indeamna la redefinirea unor concepte legate de comunicare si de raporturile dintre oameni. Allan Pease ne convinge ca "limbajul trupului" este fascinant, ca acesta poate comunica un mesaj mult mai convingator decat cuvintele, pentru ca este mai autentic, sincer, mai deschis si incarcat de o anume emotivitate, care i se transmite si receptorului. De multe ori, atunci cand sensul mesajului non-verbal intra in conflict cu cel verbal, suntem inclinati sa dam crezare mesajului non-verbal. Pozitia corpului, a picioarelor, miscarea mainilor, a capului, a ochilor pot comunica starea sociala, cultura, educatia, emotia, timiditatea, superioritatea sau inferioritatea, modestia, supararea, furia, mandria etc.
Concluzia autorului sus mentionat este urmatoarea: "Cercetarile referitoare la comunicarile non-verbale au evidentiat existenta unei corelatii intre disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte detinut) al unei persoane si numarul de gesturi pe care il utilizeaza pentru a transmite mesajul sau. Aceasta inseamna ca rangul social, instruirea si prestigiul unei persoane au influenta directa asupra numarului de gesturi sau de miscari ale trupului utilizate. Mai precis, persoana aflata pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazeaza, in principal, pe vocabularul sau bogat, in timp ce una mai putin educata sau necalificata se va sprijini, pentru transmiterea intentiilor sale, mai mult pe gesturi decat pe cuvinte."[20]
La aceleasi
concluzii ajunge si Ray Birdwhistell - fondatorul kinezicii (comunicarea prin
intermediul gesturilor si al mimicii), cercetator
Privirea
Cercetatorii sunt unanimi in a-i recunoaste privirii statutul de cel mai important mijloc de transmitere a mesajelor non-verbale. Atat calitatea de dezvaluitori ai starilor interioare, cat si puterea de influentare a sentimentelor si vointei (cazul hipnozei) asigura ochilor o pozitie privilegiata, deopotriva ca emitatori si ca receptori de semnale interpersonale.
Forta recunoscuta a privirii limiteaza dreptul de a o folosi oricum si oricat, societatea stabilind reguli nescrise de restrangere a libertatii privitorului. Cercetatorii au pus in evidenta faptul ca durata medie a privirii adresate unei persoane necunoscute trebuie sa fie de 1,18 secunde pentru a nu fi interpretata ca un act de agresiune. Exista, de asemenea, un criteriu obiectiv pentru distingerea intre privirea insistenta incarcata de simpatie sau dragoste si cea care denota ostilitate: evolutia dimensiunilor pupilei. Adversarilor care se infrunta li se contracta pupilele, in timp ce atractia, interesul, pofta pot produce cresteri spectaculoase ale marimii pupilelor.
Stass si Willis[21] au efectuat un experiment in care subiectii trebuiau sa aleaga un coleg de lucru dintre doua femei, una fiind instruita de experimentatori sa-l priveasca in mod direct pe subiect, in timp ce cealalta trebuia sa priveasca in alta parte atunci cand era prezentata subiectului -alegerea subiectilor s-a orientat in directia persoanei care-i privise direct in timpul prezentarii.
Knapp, Kendon sau Argyle, Ingham, Aikens si McCallin sustin ideea potrivit careia contactul vizual serveste la patru functii majore:
regularizeaza fluxul informational (spre exemplu, cand dorim sa incheiem comunicarea proprie, privim interlocutorul intr-un mod care sa-i sugereze ca este randul sau sa se exprime);
monitorizeaza feedback-ul (de aceea daca discutam cu cineva care poarta ochelari cu lentile intunecate pierdem accesul la un mare numar de informatii rezultate din interactiunea dintre noi si acea persoana); cadrul didactic, in mod deosebit trebuie sa pastreze mereu contactul vizual cu studentii sai, deoarece asa accentueaza ascultarea interactiva si se dezvolta un cadru propice si motivant pentru invatare;
exprima emotiile
Intr-un studiu efectuat de Hess, subiectii trebuiau sa priveasca fotografiile unor femei, fiecare fotografie fiind executata in doua exemplare - un exemplar era lasat asa cum era, iar in celalalt, pupilele erau retusate, parand marite; subiectilor li se cerea o estimare a fotografiilor din perspectiva atractivitatii, cercetatorul observand ca persoana din fotografia retusata trecea ca fiind mai atragatoare decat perechea ei.
indica natura relatiilor interpersonale
In 1972, Ellsworth et al. au efectuat un studiu asupra unor soferi care se opreau la o intersectie - cei care erau fixati prin contact vizual de o persoana care statea dupa un colt ieseau mult mai rapid din intersectie decat cei care nu erau priviti de nimeni in mod deosebit - astfel, contactul vizual poate sa devina inconfortabil pentru cei care sunt subiectii respectivei activitati. Cum precizam anterior, cercetarile au demonstrat ca, fata de o persoana necunoscuta, careia nu i te adresezi, timpul permisibil in mentinerea contactului vizual este de 1-2 secunde.
Dupa Mark Knapp[23] functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in numar de patru:
Cererea de informatie. Privirea joaca un rol determinant in realizarea feedback-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii. In acest sens, s-a observat ca femeia realizeaza un contact vizual mai intens, indiferent de sexul interlocutorului.
Informarea altor persoane ca pot vorbi. Intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice sau prin orientarea deictica a privirii.
Indicarea naturii relatiei. Am mentionat deja modul in care sentimentele pozitive sau negative sunt transmise prin intermediul privirii. Dar orientarea si durata acesteia se pot asocia nu numai cu interesul sau ostilitatea, cu dragostea sau ura. Ele pot semnala si existenta unui raport social de un tip anume: cazul sefilor care cauta sa isi domine subalternii privindu-i insistent in timp ce le vorbesc si, dimpotriva, evita sa-i urmareasca cu privirea cand acestia iau cuvantul, pentru a sublinia ca nu acorda prea mare importanta opiniilor lor. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Intr-o convorbire oficiala, se vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara acest punct undeva intre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa il aduca mai jos, intr-o regiune situata intre barbie si zona coapselor. Femeile, care beneficiaza si de o vedere periferica mai buna decat barbatii, practica pe scara larga privirea laterala.
Interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul. In paralel cu proxemica corporala, la care ne-am referit anterior, privirea instaureaza si o proxemica vizuala, ce poate (uneori) intra in contradictie cu cea dintai. Atunci cand suntem inconjurati de oameni mai mult sau mai putin indiferenti, putem intretine o relatie stransa cu o persoana aflata in celalalt colt al salii, exclusiv prin mijlocirea privirii.
Limbajul ochilor ne poate spune foarte multe despre o persoana. De pilda, Richard Bandler si John Grinder au sugerat ca oamenii se uita intr-o directie (in partea stanga) cand incearca sa-si aminteasca ceva si in alta directie cand incearca sa inventeze ceva (in partea dreapta).
Expresiile fetei - oameni din diferite colturi ale globului au expresii faciale similare atunci cand exprima diferite emotii: frica, suparare, bucurie, surpriza etc.
Comunicarea cromatica, manifestata prin modificarea culorii obrazului, transmite ideea unei puternice emotii, de durere sau de bucurie.
Studiile cu privire la comunicarea cromatica stau la baza realizarii unor foarte cunoscute teste de personalitate, de pilda testul elaborat de psihologul Max Luscher, in care, pe baza ordinii in care sunt alese anumite culori se evidentiaza o anumita stare dispozitionala. Astfel, s-a constatat ca, in genere:
culoarea gri este simbolul neutralitatii, nefiind nici alb, nici negru. Ea poate fi tradusa prin notiunea de neimplicare ori ca o mascare a interesului pentru un anumit lucru;
albastrul sugereaza calmul, unitatea si repausul. Se presupune ca privitul la o culoare albastra are rolul de a relaxa sistemul nervos; de asemenea, el mai poate fi vazut ca o "profunzime a sentimentelor", induce grija si afectiune;
verdele este asociat adesea cu natura, cu cresterea, cu "tensiunea elastica" ce determina nevoia de imbunatatire a ceva ce face parte din viata noastra. De asemenea, el evidentiaza fermitate, constanta si persistenta, nevoia/dorinta de dominare reliefata printr-un inalt nivel al stimei de sine. Metaforic fiind vazut ca "elasticitate a dorintei", verdele indica un nivel crescut al dorintei de autoimbunatatire;
rosul simbolizeaza "forta dorintei" definind activismul persoanei, vitalitatea acesteia determinand o latura agresiv-ofensiva, competitivitate si operativitate. Asociata cu presiunea sangelui, aceasta culoare exprima, de asemenea, aspectele afective ale dorintei, excitabilitate, dominatie si sexualitate;
galbenul este vazut mai degraba ca un simbol al inspiratiei, concretizat prin spontaneitatea/originalitatea persoanei. El defineste, in acelasi timp, un sentiment al fericirii persoanei guvernate si de o lipsa a inhibitiei, evidentiind dorinta de schimbare, centrarea pe investigatie si productivitate;
cafeniu/maro -vazut ca un amestec intre rosu si galben- reprezinta radacinile persoanei, securitatea caminului si a familiei acesteia. Centrat pe corp, el semnifica nevoia de confort;
violetul este tot o combinatie (intre rosu si albastru) si de aceea combina simbolul impulsivitatii si competitivitatii rosului cu sentimentul predarii gentile indus de albastru. Culoarea este vazuta ca avand un suport mistic, privind intelegerea intuitiva a lucrurilor dincolo de suportul lor real/evident;
negrul fiind o negare a insesi ideii de culoare, defineste o reprezentare a "nimicului", a renuntarii, persoana respectiva simtindu-se "fara noroc"; uneori preferinta pentru culoarea neagra evidentiaza si un act de rebeliune impotriva sortii potrivnice. Aceasta perspectiva este data de faptul ca este vazut ca un negativism al culorii, dar in alt unghi de vedere negrul poate fi privit ca un consolidator al tuturor culorilor (pe care le are ori nu le are inauntrul sau).
Desigur aceste explicatii nu sunt nici definitive, nici aceleasi pentru toate persoanele, existand variatii in functie de evolutia personala. Totusi anumite conotatii ale lor pot fi luate ca un cadru concret, ca punct de plecare pentru explorarea mai in profunzime a impactului lor in viata noastra. De pilda, se observa ca restaurantele care asteapta ca potentialii clienti sa petreaca un timp mai indelungat la ei, tind sa nu utilizeze nuante vii, ci mai degraba linistitoare, care induc consumatorilor necesitatea de a nu se grabi sa paraseasca respectivul local. Dimpotriva, in fast-food-uri - concepute pentru oameni grabiti, sunt folosite culori dinamice: galben, rosu, portocaliu, inducand clientului ideea de a manca repede si de a lasa locul altui consumator.
Aria nonverbalului este mare, unii autori extind aceasta arie la toate lucrurile care ne reprezinta intr-un fel: felul in care ne imbracam, mobila pe care o avem in casa si aranjamentul acesteia, oferirea unor daruri (de exemplu, daca parintii ofera unui copil carti pot sa-i ceara in felul acesta sa fie mai studios) etc.
Din punct de vedere interactional, unii cercetatori remarca faptul ca avem o aranjare a mobilierului pe doua dimensiuni: cea care incurajeaza interactiunea de grup (numita sociopetala - cum ar fi aranjarea unor scaune confortabile intr-un cerc) si cea care descurajeaza o astfel de interactiune (numita sociofugala - este vizibila in aranjarea bancilor intr-o clasa, comunicarea este in directia profesorului, si nu intre elevi).
In cadrul comunicarii umane non-verbale intra, de asemenea, si limbajul tactil, strans legat de spatiul personal amintit anterior, la kinezica sau kinetica. Prin limbaj tactil intelegem atingerea, sarutul, imbratisarea, bataia pe umar -ca forme vechi ale comunicarii prin care se stabileste o relatie de intimitate, pentru manifestarea unui sentiment de compasiune, de dragoste, simpatie, protectie, s.a.m.d.
Comunicarea umana nearticulata este o alta modalitate a comunicarii umane non-verbale; este una dintre cele mai vechi forme de comunicare si cunoaste o mare diversitate de manifestari: strigatul, tusea, rasul, oftatul, fluieratul etc. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflati la distante mari, de coordonare a unor actiuni colective, de satisfactie si bucurie, de durere (oftatul), de dezaprobare (tusea).
Desigur, comunicarea umana non-verbala implica si limbajul muzical, limbajul plastic, limbajul cinematografic, toate trei fiind modalitati specifice de comunicare, deosebit de importante - ce fac in primul rand obiectul de studiu al esteticii si al artelor respective. Dintre sistemele de comunicare non-verbala elaborate de om, cel mai complex ramane, fara indoiala, muzica. Analiza continutului comunicarii muzicale nu e deloc usoara, in primul rand din cauza caracterului atat de diferit al semanticii muzicale in raport cu semantica limbilor naturale. Comunicarea muzicala fiind fundamental diferita de cea verbala, devine evident faptul ca sensul muzicii trebuie cautat in ea insasi (si nu in pretextele literare sau in comentariile ce uneori o insotesc). Spre deosebire de limba, despre care s-a spus (pornind de la caracterul arbitrar al semnului lingvistic) ca a fost nascocita pentru a disimula gandurile oamenilor, limbajul muzical nu lasa loc pentru minciuna. Aceasta din simplul motiv ca, pentru a induce in eroare receptorul, instanta pe care schema Shannon - Weaver (a se vedea pag. 40) o numeste transmitator trebuie sa cunoasca intelesurile exacte ale semnalelor cu ajutorul carora se codifica mesajul. Numai stiind ce inseamna alb si negru, putem numi albul negru si negrul alb. Or, compozitorul nu se afla in situatia de a stapani semantica discursului sau in felul in care o stapaneste, de exemplu, scriitorul. Ignorand, in buna masura intelesurile unitatilor de limbaj cu care opereaza - sunete, motive, fraze, perioade, celule melodice etc., el isi vede blocata eventuala intentie de inselare a auditoriului.
Sinceritatea apare, in acest caz, nu ca o optiune morala, ci ca o consecinta inevitabila a insasi naturii intime a comunicarii muzicale. De aici si marea incredere a melomanilor in autenticitatea artei sunetelor, pe care o simt funciarmente onesta, ferita in mai mare masura ca oricare alta, de pericolul imposturii. Asemenea lichidului ce ia forma vasului in care e pastrat, opera muzicala conserva si transmite configuratia reala a profilului interior al compozitorului, iar valoarea ei este cu atat mai ridicata cu cat omul e mai complex si personalitatea sa mai puternica.
Arhitectura, pictura
si sculptura, mai puternic ancorate in materialitate, tanjesc dupa
puritatea si autonomia muzicii. Liniile, formele, culorile, lumina ce
alcatuiesc alfabetul limbajului pictural isi datoresc prezenta in opera nu
subordonarii in raport cu un model exterior, ci exigentelor reciproce rezultate
din economia interna a lucrarii. In aceasta perspectiva, obiectele reprezentate
devin figuri-semne pe care artistul le coordoneaza in functie de un imperativ
ce-si are sorgintea si justificarea in
insasi opera de arta, iar nu in criterii sau reguli preexistente, exterioare
acesteia. Placerea estetica incercata de receptorul comunicarii plastice se
datoreste tocmai faptului ca unitatea mijloacelor de expresie folosite este
resimtita ca o garantie a autenticitatii mesajului, codul - indisociabil de
acesta - devenind astfel un agent al comuniunii dintre creator si publicul sau.
Arta sincretica, prezentand elemente comune cu pictura (imaginea), teatrul (jocul actorilor), muzica (coloana sonora) si chiar literatura (scenariul), cinematograful nu pare, la prima vedere, sa dispuna de un mijloc de exprimare specific, numai al sau. O examinare mai atenta spulbera aceasta impresie superficiala. Imaginea cinematografica prezinta anumite trasaturi care o disting net de imaginea picturala. Factorii care guverneaza compozitia cadrului de film sunt unii inexistenti in pictura, si anume:
Miscarea subiectului;
Amplasarea si miscarea camerei in raport cu subiectul;
Variatiile de directie si intensitate a iluminarii subiectului.
Toate acestea contribuie efectiv la dramaturgia filmului -prin crearea unei ambiante propice trezirii anumitor sentimente in raport cu actiunea si personajele.
Apreciem ca, in cadrul comunicarii publice, comunicarea umana non-verbala are o importanta cu mult mai mare decat se considera la prima vedere. Sa nu pierdem din vedere faptul ca, atunci cand un emitator doreste sa convinga si sa atraga un anumit segment de public el trebuie sa faca apel si la nivelul inconstient (cu tot ce presupune acesta) al acestuia, nu numai la nivelul constient. Pentru aceasta, deosebit de percutante, folositoare sunt tipurile de comunicare amintite (pe scurt) mai sus, comunicarea non-verbala in ansamblul ei.
In concluzie, combinarea comunicarii verbale cu cea non-verbala, diversitatea si complexitatea stimulilor constituie - dupa noi - una din cheile succesului in persuadarea publicurilor, in procesul relationarii cu cetatenii.
Dupa cum reiese din cele prezentate mai sus, comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Ea se realizeaza - cum am vazut - prin intermediul privirii, gestului, perceperii spatiului, timpului si, mai ales, prin intermediul cuvantului.
Comunicarea directa presupune insa o apropiere fizica intre emitator si receptor, deci o limita spatiala, ca si una temporala. Rolul pe care ea il are in viata cotidiana este imens. Dupa cum se observa in schema dupa Bernard Voyenne (pag. 115), acest tip de comunicare se realizeaza si printr-o transmitere in lant a unui mesaj, de la un emitator la un numar (teoretic infinit) de receptori, care pot, la randul lor, sa retransmita imediat mesajul, viciindu-l insa - voit sau nevoit - deformandu-l, prin adaos sau, dimpotriva, prin omisiune a unor elemente ale informatiei, conform intereselor, conceptiilor, optiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale. Este vorba despre zvon (amintit deja) care are o importanta mare in comunicare, in mod deosebit, in comunicarea de masa.
2. Comunicarea indirecta
Trecerea de la comunicarea directa (faza culturii orale) la comunicare indirecta, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicala a tipului de mesaj, ca si a relatiilor care se stabilesc intre emitator si receptor. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevarata "ruptura intre lumea magica a auzului si lumea indiferenta a vazului" .
Caracteristici ale comunicarii indirecte
Prin urmare, scrierea inaugureaza un nou tip de comunicare, prin care se suprima conditionarea materiala, fizica, apropierea dintre partenerii de dialog si se creeaza posibilitatea transmiterii unei informatii nedeformate, autentice, obiective in timp si in spatiu.
Schema comunicarii indirecte (prin scriere)
(dupa Bernard Voyenne)
- lipsa de apropiere fizica;
- transmitere in lant cu posibilitatea declansarii de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor;
- raspunsul este mult mai lent decat in comunicarea directa.
Istoria scrierii ne trimite in urma cu zeci de mii de ani, pana la desenele rupestre din epoca preistorica, la reprezentarile de oameni si animale de pe peretii pesterilor ale omului primitiv (cam acum 20000 de ani sau, si mai inainte, cam acum 50000 de ani, cand se inregistreaza o serie de trasaturi - puncte, linii, spirale - care reprezinta o transpunere grafica a unor semne specifice gandirii mitice).
Antropologul Andr Leroi-Gourhan considera ca cele mai indepartate vestigii ale scrierii dateaza de acum 35.000 de ani i.Hr. si ca ele reprezinta "linii gravate in os sau in piatra, mici incizii echidistante ce aduc marturia despartirii reprezentarii prin figuri de imaginile figurative concrete si dovezile celei mai vechi exprimari a manifestarilor ritmice."[25] Initial, desenele au avut o functie multipla (magica, artistica, de comunicare). O etapa care precede aparitia scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care consta in exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reala sau simbolica. Folosirea pictogramelor a constituit prima incercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitata pentru ca putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Este un inceput de scriere pentru ca isi propune sa comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisa, pentru ca nu reproduce ideile in succesiunea lor. Treptat, pictogramele vor incepe sa fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treapta fundamentala in transformarea lor in scriere. La originea scrisului se afla, de asemenea, motive economice: nevoia "contabilizarii" unor produse agricole ce erau puse in circulatie, intocmirea unor liste, inventare de bunuri etc. De la pictografie se trece la ideografie, adica la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezinta obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit in scrierea hieroglifica egipteana (hieroglife = imagini sacre) si chineza pentru a nota o idee sau un cuvant. Singura scriere ideografica pastrata pana astazi este scrierea chineza.
Ideogramele au fost notate la inceput cu linii curbe, apoi cu linii drepte, pana cand semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiforma. Scrierea cuneiforma a fost folosita de sumerieni, care intre 5000 si 4000 i.Hr., in regiunea corespunzatoare actualului Irak de Sud, cunoscusera o civilizatie infloritoare si carora le este atribuita inventarea scrierii. Scrierea cuneiforma s-a raspandit in Orientul Apropiat si a continuat sa fie scrierea de circulatie pentru multe secole.
Hartia apare in secolul al II-lea d.Hr. in China, se raspandeste in secolele al VI-lea si al VII-lea in Asia, iar in secolele al XI-lea si al XII-lea in Europa.
O forma de tranzitie intre scrierea fonetica (silabica) si alfabet este scrierea feniciana - un sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adaugate de greci). Prin adoptarea alfabetului fenician de catre greci (in jurul anului 775 i.Hr), acesta a devenit stramosul tuturor alfabetelor occidentale.
Ultima faza a scrierii o reprezinta scrierea alfabetica - este cel mai evoluat, cel mai comod si cel mai usor adaptabil. Scrierea alfabetica este astazi folosita de popoarele civilizate in toata lumea; are avantajul de a folosi litere ce reprezinta sunete izolate, si nu idei sau silabe (e imposibil sa cunosti toate cele 80.000 de simboluri ale scrierii chineze, este greu sa stapanesti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi si e infinit mai simplu sa folosesti numai 22, 24 sau 26 de semne). Simplificarea alfabetului a contribuit la marea raspandire a scrierii. Marea realizare a acestei inventii consta - cum spuneam - in reprezentarea fiecarui sunet printr-un singur semn. Castigurile generate de descoperirea scrierii alfabetice sunt imense. Trecerea de la canalul auditiv la cel vizual inseamna de fapt: stimularea gandirii abstracte, a creativitatii, a activitatii intelectuale, a disciplinarii ei, a capacitatii de aprofundare prin lectura. Scrierea inseamna precizie, logica, perenitate, durata - o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul si chiar cu viitorul. Marshall McLuhan considera ca o data cu inventarea scrierii, incepe "Galaxia Gutenberg", care a adus atatea beneficii lumii. Concomitent, autorul atrage atentia si asupra pericolelor pe care le prezinta scrisul pentru omenire. El vorbeste despre scindarea culturii si civilizatiei grecesti, despre faptul ca schizofrenia (dedublarea personalitatii umane) este o consecinta inevitabila a alfabetizarii. Despartirea intre lumea orala si cea vizuala, intre inima si minte, intre inteligenta si pasiune, intre ratiune si sensibilitate - sunt cele doua tendinte care caracterizeaza lumea Greciei antice si care duc la dezvoltarea unilaterala a individualismului, rationalismului si nationalismului. In antichitate, Platon considera si el ca scrisul prezinta un mare neajuns prin caracterul de indiferenta, de impasibilitate, de impersonalitate fata de oralitatea exprimarii, mult mai vie, mai expresiva, autentica. Prin intermediul mitului lui Theuth, socotit inventatorul scrisului, Platon isi exprima scepticismul cu privire la capacitatea scrierii de a fi un leac impotriva uitarii: "Caci scrisul va aduce cu sine uitarea in sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punandu-si credinta in scris, oamenii isi vor aminti din afara, cu ajutorul unor icoane straine, si nu dinauntru, prin cazna proprie. Leacul pe care tu l-ai gasit nu e facut sa invartoseze tinerea de minte, ci doar readucerea aminte".
Ca o solutie la scindarea de care s-a vorbit, profesorul canadian Marhall McLuhan propune reintoarcerea la lumea oral-auditiva, la retribalizare, la instaurarea unui "sat" global, dar nu prin printr-o proiectie in trecut, ci in viitor prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibila datorita cuceririlor erei electronice: radioul si televiziunea.
3. Comunicarea multipla
Un rol important in simplificarea semnelor si in difuzarea
scrierii l-a avut aparitia tiparului. In secolul al XV-lea, in jurul anului 1450,
Inventarea
tiparului a insemnat inceputul unei noi
ere in istoria comunicarii prin posibilitatea multiplicarii mesajelor
intr-un numar teoretic infinit de exemplare, asigurandu-se astfel fidelitatea
informatiei scrise, propagarea ei in lant, caracterul multidirectional al
difuzarii.
Schema comunicarii multiple (prin imprimate)
(dupa Bernard Voyenne)
- Aceleasi caracteristici ca si in cazul comunicarii indirecte (prin scriere), dar mesajele sunt multiple si transmise razant, prin propagare.
- Comunicarea multipla are un caracter puternic socializat.
Descoperirea tiparului a impus civilizatia vizuala, provocand o schimbare radicala a raporturilor dintre emitator si receptor, dintre autor si public. Tipografia a facut din cultura un bun de consum, o marfa uniforma si repetabila. Aceasta marfa, care alimenteaza setea de cunoastere, nevoia informarii rapide si exacte, se materializeaza in doua produse ce tin de civilizatia omului modern, si anume: cartea si presa.
Prin omogenitatea si liniaritatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectura accesibila unui public foarte larg, dar, in acelasi timp, a provocat o ruptura intre spirit si inima, favorizand egocentrismul, logocentrismul, "detribalizarea" individului prin izolarea vizualitatii, impusa de lectura textului. Tiparul revolutioneaza nu numai tehnica editarii, ci si modul de gandire si de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor "intr-un univers subiectiv de libertate si spontaneitate fara margini", dupa cum afirma McLuhan[27].
Astfel, tiparul este supranumit si "tehnologia individua-lismului". Cartea insemna o crestere extraordinara a vitezei de citire a textului tiparit, o gandire mai rapida si mai profunda, o posibilitate de adancire in semnificatia textului prin revenire si meditare asupra lui, insa are si puterea de-al instala pe lector intr-un univers subiectiv de libertate, de-ai dezvolta egocentrismul, individualismul. Citind o carte putem sa ne identificam cu personajele preferate si sa ne imaginam in voie tot ce dorim, rupandu-ne de planul real, de cotidianul uneori anost.
In acelasi timp, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci si o forma materiala concreta, o marfa; ea are nevoie de piete de desfacere, de difuzare. In acest context, se stabileste o anumita relatie intre emitator si receptor, intre public si autor, iar intre ei intervine un al treilea personaj, editorul, care finalizeaza procesul de comunicare prin tiparirea cartii.
Ziarul,
in sensul actual al cuvantului, ceea ce inseamna periodicitate, continuitate,
informatie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preturi accesibile,
a aparut in Europa 17 mai 1605
In
tara noastra primele ziare au aparut in 1829: Curierul romanesc, la 8 aprilie,
editat
Bernard Voyenne vorbeste in cartea sa "La presse dans la socit contemporaine" despre trei caracteristici ale comunicarii sociale prin intermediul presei[28], care o diferentiaza de toate celelalte forme de comunicare, si anume:
Atat in cazul cartii, cat si in cel al ziarului putem vorbi de functiile textului: discursiva, documentara si iconica.
a. Comunicarea indirecta, realizata prin intermediul scrisului, inseamna transformarea discursului oral in text. Intre cele doua exista asemanari si deosebiri. Astfel, discursului oral ii este specifica redundanta, in timp ce textul se caracterizeaza prin precizie, claritate, ordine si structura logica a ideilor. Dar, uneori, textul poate reproduce discursul, caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. Impresia de oralitate este atat de profunda incat nu avem nici un moment senzatia ca ne aflam in fata unui text. Acesta este cazul multor scriitori care urmeaza indeaproape limba vorbita.
b. Functia documentara a textului presupune o eliberare (totala) de redundanta oralitatii, o capacitate maxima de analiza si sinteza, un caracter informativ si reflexiv, ceea ce inseamna inscrierea sa intr-un cod, care , pentru a fi descifrat, cere un efort de intelegere. Expresia valorica suprema a functiei documentare a textului este cartea.
c. Textul este imagine, atat in cazul cartii, si mai ales in cazul ziarului. Prin urmare, el are o functie iconica. Punerea in pagina (in cazul ziarului, al cartii) are o importanta deosebita pentru cititor, pentru atragerea sau respingerea lui, pentru comunicarea cu el. Alcatuirea unei pagini de ziar cu titluri, subtitluri, rubrici speciale, la care se adauga fotografii, desene, caricaturi etc. - are un rol important asupra impactului cu cititorul.
4. Comunicarea colectiva
Efectele aparitiei tiparului, scolarizarea masiva, revolutia industriala, dezvoltarea oraselor, a postei si mijloacelor moderne de comunicatie, inventiile specifice erei electronice -vor duce la aparitia unor noi modalitati de comunicare si a unor noi relatii intre oameni, cu consecinte in plan social si psihologic.
Daca in comunicarea directa, indirecta si multipla emitatorul de mesaje este unul singur, in cazul comunicarii colective - prin intermediul ziarului, radioului si televiziunii - atat emitatorul cat si receptorul devin doua grupuri: cei care scriu si tiparesc ziarul sau realizeaza o emisiune de radio si cei care-l citesc sau audiaza. Altfel formulat, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Mesajul insusi se socializeaza. Modalitatea de comunicare este mai complexa: ea este indirecta, multipla si colectiva. Procesul comunicarii colective se realizeaza prin intermediul unor grupuri sociale specializate, si anume: cei care constituie antreprenorii de presa si personalul lor.
Schema comunicarii colective (dupa Bernard Voyenne)
- Emitatorul si receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, acestea insusi fiind compuse fie din indivizi, fie din grupuri mai mici.
- Mesajele trebuie in mod obligatoriu, sa treaca printr-un organ de informare.
- Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Receptarea lor periodica tinde catre permanenta.
Dupa cum se observa in schema de mai sus, comunicarea se socializeaza, mai precis: daca in comunicarea directa, indirecta si multipla emitatorul de mesaje este unul singur, in cazul comunicarii colective - prin intermediul ziarului, radioului si televiziunii - atat emitatorul cat si receptorul devin doua grupuri (de unde numele de comunicare colectiva). Acea punere in comun a codurilor pe care o denota etimologia cuvantului comunicare, precum si imperativul codificarii mult discutat in subpunctele anterioare-devin foarte greu de pus in practica (de unde si disolutia treptata a axei verticale a conceptului de comunicare).
De asemenea, o alta trasatura ce tine de socializarea comunicarii se refera la caracterul unidirectional si mediat al comunicarii. Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice "erei electronice".
O alta trasatura ce defineste socializarea comunicarii (cu consecinte negative vis-a-vis de comunicare ca proces) se refera la feed-back. Reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emitator este lenta, chiar de indiferenta. Cand ea se produce, receptorii devin, la randul lor, purtatori ai unor noi mesaje.
Mijloacele de comunicare de masa au o istorie destul de recenta, deoarece se bazeaza pe o tehnologie moderna (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea), pe o revolutie industriala, dar si pe aparitia unor organizatii comerciale interesate atat in productia de masa, cat si in difuzarea de masa, aducatoare de profit. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masa este presa (e vorba de presa moderna, care poseda toate posibilitatile pentru aparitia unor ziare de mare tiraj si la preturi accesibile unui public de masa). Inventarea rotativei, de exemplu, intre anii 1860-1870 in Statele Unite ale Americii, in Anglia, in Franta, avea sa insemne imprimarea a 12.000-18.000 de exemplare pe ora. Cercetatorii considera ca varsta de aur a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890-1920, marcata de aparitia unui mare numar de ziare si in tiraje impresionante. In Franta se tipareau 9 milioane de exemplare in 1914, iar in S.U.A., in 1920 -27,8 milioane de exemplare.
La ora actuala, cel mai mare tiraj din lume ii revine cotidianului japonez Yomiuri Schimbun, cu un total de 14,5 milioane de exemplare pe zi (sursa Quid, 1997). Un indicator interesant este cel al numarului de ziare vandute la 1000 de locuitori, respectiv gradul de lectura al lor. Intr-un astfel de clasament conduce Norvegia cu 610 exemplare, urmata de Elvetia (592), Japonia (575), Suedia (472), Finlanda (471), SUA (226), Franta (156) etc.
Evident, secolul al XX-lea aduce o extraordinara diversificare a presei, atat in planul tehnicii de imprimare, cat si in cel al calitatii ziarelor, al comercializarii si difuzarii lor. Constatam existenta unei prese politice, a unei prese a elitelor intelectuale, a unei prese economice, prese pentru femei, pentru copii, a unei prese literar-artistice, presa de divertisment etc. In acest sens, in Romania putem vorbi de o adevarata revolutie a comunicarii, manifestata prin aparitia, intr-un timp foarte scurt (dupa 1989), a unui mare numar de ziare si reviste (la sfarsitul anului 1991, numarul lor atingea 2000 de titluri), prin reinfiintarea unor ziare din perioada interbelica (Universul, Dreptatea, Adevarul, Cuvantul, Dimineata etc.), prin aparitia unor posturi locale de radio si televiziune, precum si prin infiintarea unor posturi independente de televiziune. La ora actuala, piata este dominata de tabloide sau ziare din categoria presei serioase semi-populare care, conform BRAT (consultat in 2007), au avut in 2006 urmatoarele tiraje medii lunare pe aparitie: Libertatea -255.937, Jurnalul National -82.814, Evenimentul zilei -66.957, in timp ce titluri care s-ar integra in categoria presei de calitate au tiraje mult mai mici: Ziarul financiar -15.486, Cotidianul -8.583.
O etapa importanta in dezvoltarea comunicatiilor moderne a fost determinata de tehnologia electronica. Ea marcheaza aparitia telegrafului (inventatorul american S.F.B. Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat in 1840), a telefonului (in 1876, omul de stiinta american Alexander Graham Bell a inventat telefonul), fonografului (Thomas Edison, in 1877 si-a patentat fonograful), radioului (brevetat in 1896, inventat de fizicianul italian Guglielmo Marconi), cinematografului, televiziunii. Aparitia televiziunii este, desigur rezultatul unui lung sir de inventii in domeniul electricitatii, al radiofoniei si cinematografiei, deci a unui canal audio-video. Germania realizeaza primele experiente publice de televiziune in 1928, Anglia in 1929, Franta in 1932. Astazi, televiziunea este prezenta in majoritatea tarilor lumii, chiar si in tarile "lumii a treia". Ideea "satului global" - de care vorbeste McLuhan - este totusi departe de a se infaptui; cauza fundamentala fiind inegalitatile dintre tarile dezvoltate, care detin 95% din statiile de emisie de televiziune, si tarile in curs de dezvoltare, care detin doar 5%.
La toate acestea se adauga o noua cucerire a epocii moderne: calculatorul. Cu ajutorul lui, informatiile pot fi pastrate si prelucrate in diverse moduri cu o maxima rapiditate. Prin capacitatea sa exceptionala de a memora cantitati imense de date, se modifica profund modalitatea de comunicare, calculatorul capatand un rol fundamental in evolutia societatii in general, a presei, in special. Calculatorul devine nu numai o banca importanta de date pentru ziare, ci si un mod modern de editare, prin prelucrarea stirilor, punerea lor in pagina etc. Calculatorul poseda un mare potential comunicativ, prin introducerea tehnologiei informatice care, in esenta ei, este comunicationala.
Procesul informatizarii produce transformari substantiale in sfera comunicarii. Se modifica mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscatorilor, ceea ce provoaca o anumita inegalitate in procesul comunicarii. In acelasi timp, se observa tendinta de mondializare a contextului comunicarii, ceea ce inseamna integrarea comunicarii intr-o industrie a comunicarii, adica de asigurare a accesibilitatii ei. In lucrarea lui Alvin Tffler[29], e pusa urmatoarea intrebare: "Va fi computerul eroul comunicarii?" Raspunsul este fara echivoc: "Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiintei umane intr-o forma contemporana, dar, mai ales, in forme ale viitorului comunicational. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii si va pastra cu grija frumusetea si bogatia limbii naturale, asa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice grecesti. Tehnologia informationala va da fiinta unei noi realitati, existenta artificiala. Prin codurile si limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranta si destinderea sensurilor univoce, ci si la participarea la procesul mai larg al democratizarii vietii sociale".
Daca adaugam la toate acestea tehnologia mai noua a Internetului, cu multiplele sale posibilitati de comunicare, vom fi de acord, impreuna cu Alvin Tffler, ca "noul sistem mass-media este un accelerator de powershift" (putere in miscare). Totul este ca intre mijloacele moderne de comunicare sa existe o conlucrare complexa, pe diverse planuri.
Mihai Coman in lucrarea "Introducere in sistemul mass-media" remarca faptul ca, la ora actuala, in peisajul comunicarii de masa, pe langa tipurile "traditionale" de media au aparut si s-au impus noi forme de comunicare, ce au la baza tocmai ideea convergentei (teoretizata inca din 1978 de Nicholas Negroponte). Ele combina elemente textuale si grafice (specifice, pana de curand presei scrise) cu sunete si imagini in miscare (tipice vizualului traditional), cu imagini de sinteza si cu facilitatile tehnologice oferite de calculatoare, generand produse care, prin modul de asamblare si de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Frecvent, media de tip nou este denumita cu termenul generic multimedia.
Avantajele comunicarii electronice (e-mail, web, Internet, modem) sunt numeroase: rapiditate, costuri relativ mici, posibilitatea actualizarii permanente, interactivitate etc.
Dupa introducerea Internetului in 1993, Romania are in prezent peste 100.000 de utilizatori de web si este posibil sa aiba cea mai rapida expansiune a pietei din Europa Centrala si de Est. Daca va propuneti ca institutia sau organizatia pe care o reprezentati sa fie conectata in timp real cu mediul sau intern sau extern, comunicarea electronica nu mai este o moda, ci o necesitate. Economia de timp realizata in acest mod este imensa, ea inseamna de fapt economie de alte resurse.
- Puteti inlocui in mare parte memo-urile interne si staff meeting-urile cu informarile regulate prin e-mail sau cu realizarea unor site-uri Intranet (destinate numai angajatilor). Informatia de interes pentru angajati poate fi distribuita aproape instantaneu.
- Rapiditatea comunicarii interne atrage in plus o mult mai mare flexibilitate in impartirea sarcinilor, precum si in crearea si functionarea echipelor.
- Timpul de editare al unui document pentru a carui varianta finala este nevoie de contributiile si acordul mai multor persoane, eventual situate in locuri diferite si cu programe diferite de lucru, poate fi redus cu perioade de ordinul saptamanilor.
Dupa cum se observa, in cazul comunicarii colective putem discuta despre doua concepte importante in era noastra, si anume: comunicarea de masa si mass-media. Intre cele doua nu exista o suprapunere totala de sensuri. Mai exact, cand avem in vedere obiectul comunicarii, vorbim despre comunicare de masa, difuzare masiva (in engleza - mass communication), iar cand punem accentul pe instrumente - tehnicile, mijloacele de difuzare, informare colectiva, masiva sau de masa folosim termenul de mass-media (acesta s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvant englez -mass, care trimite la masa de consumatori ai formelor culturale si un cuvant latin, media - pluralul de la medium, ce se refera la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective, precizam ca acest termen al constructiei reprezinta o permanenta sursa de ambiguitati conceptuale si lingvistice).
Comunicarea de masa - definitii, caracteristici
Fenomenul atat de complex si contradictoriu al comunicarii de masa a cunoscut, cum este si firesc, numeroase tipuri de definire, si numeroase perspective de clasificare. In lucrarea de referinta in domeniu a domnului Mihai Coman "Introducere in sistemul mass media" sunt amintite mai multe definitii consacrate.
Astfel, dupa C. Wright, "comunicarea de masa este orientata catre audiente largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de catre comunicator; mesajele sunt transmise in mod public si sunt calculate astfel incat sa ajunga repede la public, uneori chiar in mod simultan cu emiterea lor; de obicei ele sunt tranziente si nu au caracter de documente inregistrate. In sfarsit, comunicatorul tinde sa fie integrat si sa actioneze in organizatii formale, care implica mari cheltuieli. Michael Real sustine ca acest tip de comunicare "emana de la o sursa individuala sau organizationala, prin modalitati de codare si multiplicare electronice sau mecanice, adresandu-se unor audiente relativ mari, eterogene si anonime, care nu au decat posibilitati limitate de feedback". Dupa T. O Sullivan: "comunicarea de masa reprezinta practica si produsul care ofera divertisment si informatii unei audiente formate din persoane necunoscute; aceste continuturi, transmise pe suporturi tiparite, sonore si audiovizuale, au statutul unor marfuri, care sunt produse industrial, cu ajutorul unor tehnologii complexe, sunt regularizate de stat si finantate de firme particulare; aceste continuturi sunt consumate in mod personal, privat, de catre publicul lor." , "() ansamblul formelor institutionalizate de productie si difuzare, pe scara larga, a mesajelor; procesele de productie se bazeaza pe o diviziune a muncii precisa si implica forme de mediere complexe, precum sistemul editorial, de film, de radio sau de fotografie."
Cercetatorul american H. D. Lasswell, in lucrarea sa "Structura si functia comunicarii in societate" (1948), a determinat directiile majore ale cercetarii comunicarii de masa, pornind de la ideea ca, in orice actiune de comunicare, trebuie sa avem in vedere cele cinci intrebari fundamentale: Cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?
Astfel, cine? vizeaza studiul emitatorului; ce? vizeaza analiza de continut a comunicarii; prin ce canal? vizeaza analiza canalelor de comunicatie, a mediului (presa scrisa, radio, televiziune, cinema, video etc.); cui? vizeaza analiza publicului, a modului de receptare a mesajelor; cu ce efect? are in vedere analiza scopului, a eficacitatii comunicarii.
Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj si mijloc de comunicare) si cine? (producator si receptor). El considera ca: "Societatile se deosebesc intre ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunica oamenii decat prin continutul comunicarii".
Mass-media
In limbajul de specialitate, foarte adesea notiunea de comunicare de masa este considerata sinonima cu aceea de mass-media. Fenomenul complex al mass-mediei face obiectul diverselor stiinte, cum ar fi: sociologia mass-media, psihologia sociala, lingvistica, cibernetica, teoria informatiei, semiotica etc. In definirea conceptului mass-media, trebuie sa avem in vedere doua aspecte esentiale:
Componentele mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, cartea, marea presa, discul, publicitatea etc.) se impun cercetarii[32] din cel putin doua puncte de vedere: din punctul de vedere al continutului (a ceea ce se transmite) si din punctul de vedere al modelarii continutului (cum se transmite). Tehnicile moderne sunt cele amintite mai sus, la care se pot adauga si telefonul, magnetofonul, casetofonul, iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate si adaptate la limbajele de comunicare de masa.
Mihai Coman in lucrarea amintita, remarca faptul ca, in toate acceptiile pe care le cunoaste aceasta sintagma, o idee ramane mereu constanta: aceea a comunicarii de la un centru unitar catre o multitudine de "periferii"; in comunicarea de masa se realizeaza difuzarea unui produs realizat de un grup de specialisti catre mai multi receptori -"media" fiind fie suportul, fie tehnica, fie suma institutiilor, fie toate acestea la un loc, prin care se asigura circulatia mesajelor, intr-un mod din ce in ce mai rapid, pe arii geografice din ce in ce mai extinse, catre conglomerate din ce in ce mai numeroase de oameni.
La ora actuala, termenul "media" are tendinta sa se rupa de celalalt element al sintagmei ("mass") si sa acopere singur, aria de semnificatii specifice acestei constructii. Specialistii apreciaza ca autonomizarea cuvantului "media" se datoreaza influentei operei profesorului canadian McLuhan, care a folosit acest cuvant pentru a desemna simultan ansamblul tehnicilor (inclusiv suporturilor) de comunicare si ansamblul institutiilor si produselor create in cadrul sistemului comunicarii de masa. Termenul "media" a generat in ultimul timp numeroase constructii derivate, ce au intrat deja in limbajul de specialitate, denumind fie anumite realizari ale noilor tehnologii (multimedia, hypermedia, mediateca), fie anumite activitati specifice - este vorba de mediere si mediatizare. Domnul Mihai Coman apreciaza ca medierea se refera la acele suporturi care se interpun, in actul comunicarii, intre emitator si receptor (limba naturala sau limbajele artificiale - Morse, al surdomutilor, al calculatoarelor), iar mediatizarea se refera la actul prin care anumite mesaje sunt transformate, sub influenta sistemului mass-media, in timpul procesului de productie si difuzare specific comunicarii de masa.
Mass-media - definitie
Dintr-o perspectiva sintetica, mass-media sau formele "clasice" ale comunicarii de masa - cum apreciaza acelasi autor - se refera la "institutiile sociale care se ocupa cu producerea si distributia cunostintelor si care se disting prin urmatoarele caracteristici: folosirea unor tehnici (relativ) avansate pentru productia de masa si distribuirea mesajelor; organizarea riguroasa si reglementarea sociala a activitatii lor; trimiterea mesajelor catre audienta (in mod potential) foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului si libere sa-i preia mesajele sau sa le refuze."[33]
Mihai Coman ordoneaza elementele componente ale sistemului mass-media in diverse categorii, in functie de criteriul de clasificare folosit. Astfel:
Caracteristicile comunicarii de masa
Mihai Coman in lucrarea mentionata evidentiaza notele specifice pentru acest tip de comunicare prin contrapunerea lui la modelul elementar (analizat si de noi in subcapitolul 3) al comunicarii interpersonale. Astfel sunt subliniate caracteristicile emitatorului (creatorii mesajelor), canalului de difuzare, receptorului (audientele) si continutului transmis.
Producatorii
In mass-media, mesajele sunt produse de echipe de oameni specializati in cautarea si procesarea informatiei, pe de o parte, si conceperea si fabricarea divertismentului, pe de alta parte; acesti specialisti lucreaza in structuri organizationale complexe, bazate pe o diviziune accentuata a muncii, pe ierarhii clare, pe norme si proceduri de lucru standardizate. Ei sunt grupati in institutii ramificate, in care productia urmeaza aceleasi reguli ca in marile unitati industriale (vizeaza obtinerea profitului si este marcata de competitia cu institutiile similare). Productia de mesaje mass-media este deosebit de costisitoare: solicita concentrari mari de resurse tehnice si umane si consuma cantitati impresionante de materie prima (un mare ziar ca Los Angeles Times inghite anual 450.000 de tone de hartie), de energie electrica, substante chimice, pelicula cinematografica, benzi magnetice etc.
Numarul si varietatea specialistilor care contribuie la finalizarea unui produs mass-media sunt si ele semnificative. De pilda, la realizarea unei singure pagini de ziar contribuie mai multi reporteri, fotoreporteri, editori, un grafician, un secretar de redactie, numerosi tehnicieni, reprezentanti ai serviciilor de management si de marketing. In ciuda aparentelor cei care lucreaza intr-o institutie de mass-media au o activitate de rutina, si sunt perceputi global de audientele lor. In plus, jurnalistii nu au cum sa stie - chiar daca sondajele si analizele de audienta ofera unele date - ce gandeste sau simte fiecare cititor/ascultator/telespectator in momentul in care le recepteaza mesajele.
Canalul
Mesajele create de industriile mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase institutii specializate. Acest sistem permite ameliorarea calitatii comunicarii, cresterea ariei de difuzare si a vitezei cu care circula mesajele respective. Plasarea informatiei pe unde hertziene sau pe fluxuri electromagnetice permite transmiterea ei de suportul material si difuzarea datelor cu viteze enorme; comunicarea se poate realiza acum la distante uriase, in conditii de instantaneitate.
Orice media traduce mesajul din forma sa initiala intr-o forma marcata de caracteristicile ei tehnice: cuvantul vorbit devine suma de semne conventionale sau unda electrica; imaginea reala devine suma de puncte (albe, negre, colorate) sau unda electronica. Aceste operatii de translare modifica structura si semnificatia initiala a mesajului. De aceea, specialistii in comunicarea de masa pentru a obtine efectul dorit trebuie sa-si adecveze structura si continutul mesajelor la caracteristicile canalului de transmitere. De cealalta parte, modul in care publicul percepe mesajele transmise este profund afectat de caracteristicile fiecarei media. De pilda, cartea permite un contact prelungit cu informatiile date, iar cel ce citeste este activ, poate selecta si ordona mesajele, dar in cazul suportului electronic nu se mai intampla acelasi lucru. Receptorul nu poate opri, incetini sau grabi circuitul acestor informatii, nu poate reveni asupra unui material deja transmis, nu poate crea un "program" propriu, diferit de cel al fluxului originar.
Audientele
In comunicarea de masa, audienta este constituita dintr-o multitudine de oameni, risipiti in plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural, aflati in imposibilitatea de a comunica intre ei sau cu persoanele care au produs mesajele respective. Acesti oameni consuma un produs mass-media in urma unei decizii asumate. Uneori, consumul mesajelor media este o ocupatie secundara (ascultam radioul in timp ce gatim), alteori ne izoleaza in consumul lor (ne punem castile pe urechi pentru a asculta muzica preferata).
Asa cum precizam la caracterul puternic socializat al comunicarii colective, in sistemul mass-media comunicarea este unidirectionata, emitatorul (organizatiile mass-media) dominand si chiar monopolizand actul de transmitere a mesajelor; raspunsul receptorilor este slab, tardiv (in raport cu momentul difuzarii materialelor), fara puterea de a schimba continutul comunicarii. Prin urmare, receptorii nu pot comunica direct cu receptorii (cum se intampla in comunicarea directa); de asemenea, nu sunt legati intre ei printr-un sistem de comunicare complex. La nivelul unor audiente de sute de mii de oameni, posibilitatile de interactiune sunt cvasi-nule. Feedback-ul - atat de necesar pentru ceea ce inseamna comunicarea - nu se poate realiza.
Continutul
Cea mai importanta caracteristica a continuturilor vehiculate de sistemul mass-media este data de faptul ca aceste produse sunt distribuite ca bunuri de consum. Pentru a atrage un numar cat mai mare de "clienti", comunicarea de masa ofera o varietate mare de continuturi, accesibile, atractive, promovate prin campanii de publicitate, o "hrana" semipreparata pentru a fi digerata foarte usor de consumator - cum ar spune Theodor Adorno (Scoala de la Frankfurt).
La modul general, oferta mass-media cuprinde urmatoarele categorii de continuturi:
Eterogenitatea audientelor ii obliga pe creatorii de mesaje mass-media sa uniformizeze si sa simplifice continuturile transmise. Ei considera ca mesajele mass-media trebuie sa fie accesibile cat mai multor oameni, deci trebuie sa fie eliberate de elementele de stricta specialitate sau de notele excesiv intelectualiste. In secolul trecut, astronomul belgian Adolphe Quetelet a lansat o formula memorabila: "Omul mediu este, pentru o natiune, ceea ce este centrul gravitational pentru un corp; aprecierea tuturor miscarilor sau a echilibrului unei natiuni trebuie sa se raporteze la el". Acelasi "om mediu" -remarca Mihai Coman - constituie si centrul gravitational in jurul caruia se invart mesajele sistemului mass-media. Din aceasta cauza, continuturile vehiculate de comunicarea de masa se vor caracteriza prin simplitate, claritate, afectivitate, trasaturi ce ofera uriaselor mase de oameni care consuma aceste produse culturale posibilitatea decodarii (un acces direct, rapid la intelegerea mesajelor purtate de ele).
Vom incheia discutia prezenta despre modurile si mijloacele de comunicare trecand in revista functiile mass-media in societatea contemporana, functii ce corespund in buna masura tipologiei enuntate anterior la continuturile vehiculate de ea:
a. Cea mai importanta functie a presei, a mass-media, in general, este aceea de a informa. Ratiunea aparitiei presei aceasta a fost: de a informa, de a inregistra, de a comunica (schimb de informatii) ce se intampla in lume. Informatia este sangele viu al unui ziar. Drama omenirii ia nastere ca urmare a faptului ca descoperirea se face mult mai repede decat informarea. Faptele evolueaza prea repede pentru ca omul sa poata lua cunostinta clara de ele. Sociologul american Alvin Tffler, in "Puterea in miscare", considera ca lupta pentru putere va inseamna lupta pentru stapanirea informatiilor (natura puterii se schimba in functie de cunoastere, si are loc o "alchimie a informatiei"). In opinia sa, cele trei principale surse ale puterii sunt, violenta, averea si cunoasterea, iar cunoasterea devine resursa centrala a economiei avansate. Avutia inseamna, deci, informatie. Intre cele trei surse ale puterii intervine o dinamica a schimbarii in favoarea celei din urma. Societatea viitorului va fi, in sensul cel mai democratic,o societate a informatiei sau nu va fi deloc.
b. A doua functie fundamentala a mass-mediei este cea formativa, modelatoare, de a exprima si forma opinii, comportamente, mentalitati, de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoastere si de educatie a populatiei in domeniile culturii si civilizatiei. Mijlocul reprezinta mesajul, el influenteaza modul de receptare a mesajului, nu ramane neutru. "Mijlocul are valoare de mesaj formativ" este ideea fundamentala a intregii opere a lui McLuhan. Modul in care sunt selectate si comentate stirile depinde de diverse criterii, subiective sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul general de cultura al ziaristilor, de etica lor profesionala, de receptorii acestor stiri.
c. A treia functie importanta a mass-mediei este cea comerciala. Dupa cum se stie, stirile sunt acelea care vand ziarul. Intr-o societate democratica, schimbul liber de informatii, accesul liber la informatie sunt necesare ca aerul pentru organism. Dar sunt stiri si () stiri. O informatie este rezultatul unei selectii (subiective), a unei optiuni, a unui filtru (gazetarul, grupul actionar, redactia). Intre emitatorul si receptorul de informatii poate sa existe o identitate de interese, valori si atunci functia formativa a presei are un rol benefic, dar cand nu exista aceasta identitate, functia amintita se transforma in manipulare, care are drept scop (mascat) denaturarea adevarului, abaterea voita de la informatia exacta, obiectiva. Marile agentii de presa au transformat informatia in marfa, ele vand si cumpara informatii aducatoare de profit. Cele doua mijloace consacrate de manipulare a maselor sunt publicitatea si propaganda. Imensele cheltuieli ce se fac in lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienti a unei convingeri capabile sa-i transforme in cumparatori. Arta de a convinge presupune afirmatia si repetitia, variatia aspectului anunturilor. Un mare rol in publicitate il are ilustratia, ca si metoda imaginilor comparative.
d. A patra functie a mass-mediei este cea recreativa, de divertisment.
Omul modern traieste sub o continua stare de stres, supus zilnic bombardamentului informational care-i artificializeaza viata, rupandu-l de natura, de trebuintele sale fundamentale firesti, falsificandu-i opiniile. Marea masa de oameni mediatizati, iradiati cu informatii contradictorii, confuze are, de cele mai multe ori, sentimentul de obiect si nu de subiect, de asistenta pasiva la evenimentele care o afecteaza. De aici, nevoia de aparare, de relaxare, de divertisment. Prin urmare, raspunzand la aceasta nevoie, mai toate ziarele publica glume, caricaturi, radioul si televiziunea au emisiuni speciale de umor. Astazi insa,divertismentul nu mai este un simplu divertisment, pentru ca reprezinta in ultima instanta, tot o forma (mascata) a unei atitudini, a unei optiuni. In fond, ultimele doua functii mass-media, cea comerciala si cea recreativa, au tot un rol formativ (pozitiv sau negativ dupa caz).
Alvin Tffler observa rolul imens al televiziunii (o numeste piata de imagerie in extindere) si puterea ei extraordinara de influentare, care se datoreaza caracterului de spectacol, dar care adesea zugraveste o imagine falsa a realitatii. El vorbeste despre substratul intentionat al acestui spectacol, dar si despre continutul neintentionat, prezent in toate programele si reclamele de televiziune. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de catre spectator. Totul se indosariaza in minte, formand o parte din banca generala de cunostinte despre lume a persoanei respective. Din acest motiv, simpla distractie nu mai este simpla.
Gina Stoiciu, Orientari operationale in cercetarea comunicarii de masa, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pp. 31-32.
Bernard Voyenne, La presse dans la socit contemporaine, in Collection U., Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p. 11.
Apud. Liliana Ionescu-Ruxandoiu si Dumitru Chitoran, Sociolingvistica - orientari actuale, Ed. Did. si Ped, 1975, p. 284.
Joshua Fishman, Sociologia limbii - o stiinta interdisciplinara pentru studiul limbii in societate, in Liliana Ionescu-Ruxandoiu si Dumitru Chitoran, Sociolingvistica - orientari actuale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975, p. 147.
Platon - dialogul Phaidros, Opere vol IV, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p. 466.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 6887
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
