Paradigme ale comunicarii

PARADIGME ALE COMUNICARII

Notiunea de paradigma este corelata celei de sens. Rostul oricarui proces mental este sa contribuie la emergenta unui sens. Intrucat dinamica si economia psihica a fiecarui individ este unica, sensul devine o chestiune personala. Cu toate acestea, fiecare individ traieste intr-un mediu cultural care propune a priori cadre ce sustin procesul personal

de constituire a sensului. Individul produce sens in acord si pe fondul repertoriului propus de mediul cultural, in raport cu trairile pe care istoria sa personala le-a consemnat.

Pe de alta parte, stiinta se constituie prin obiectivitate si indepartare de trairea personala subiectiva. De aceea, legea presupune sesizarea unor tendinte existente dincolo de individ, la nivelul multimilor.

Sensul stiintific se naste prin indepartarea de trairea individuala astfel incat devine posibila aparitia legii, a repetabilitatii experimentale care conserva rezultatele si nu se dilueaza in diferentele interindividuale. Chiar si in cadrul instalarii in rigorile stiintifice, sensul unui fenomen se distribuie in functie de ansamblul de reprezentari obiective

care dau consistenta teoriei. Acest ansamblu reprezinta o serie de repere prin care realitatea este decodata, repere prin care este reconstruita realitatea sub forma reprezentarilor stiintifice care alcatuiesc paradigma.

Paradigma este un ansamblu coerent de reprezentari care servesc drept cadru de referinta comunitatilor de cercetatori dintr-o ramura stiintifica14. Prin paradigma realitatea externa este transformata in realitate interna, cognitiva, in reprezentare si desfasurata gratie cadrului mental; este un proces de translatare a realitatii din planul mediat perceptiv extern in planul mediat reprezentativ intern. Prin urmare, stiinta se face prin intermediere cognitiva, insa chiar instrumentul de studiu si procesul medierii sunt scoase din ecuatie. Prin incapacitatea cercetatorului de a mentine distanta necesara fata de procesele sale interne mentale si confuzia dintre instrument si continut, subiect si

obiect, paradigma devine realitate. In-sinele realitatii imposibil de cunoscut ca atare este aproximat prin paradigma, care capata valoare de realitate. Una dintre precautiile epistemice fundamentale consta in constientizarea statutului paradigmei astfel incat sa nu polarizeze intregul camp mental al cercetatorului, ceea ce ar conduce catre convingerea

ferma a caracterului imuabil al descoperirilor sale. Relativismul paradigmatic este, in acest sens, un exercitiu necesar oricarui cercetator si unica maniera de protectie fata de tentatiile de putere ale scientismului.

Decodorul paradigmatic este acceptat de membrii unei comunitati stiintifice in functie de coordonatele subiective si istoria predominant personala cat si epistemica a fiecaruia. Personalitatea cercetatorului este filtrul paradigmatic fundamental in ciuda oricaror precautii metodologice, intrucat palierul afectiv sustine orice demers volitiv si cu atat mai mult asamblarea sensului personal. Sensul ramane o chestiune personala care devine una de grup pentru a se constitui, in cazul comunitatii stiintifice, intr-o paradigma.

Daca sensul ramane individual, respins de comunitatea stiintifica fenomen care se petrece in preludiul oricaror rupturi epistemice savantul este excomunicat din eclezia stiintei si declarat iconoclast, prizonier al propriilor trairi si reprezentari false ale realitatii, autoinduse. Prin urmare, problematica obiectivitatii si distanta fata de

obiectul cercetat este actuala nu numai la nivelul asamblarii unei teorii, ci si in ceea ce priveste acceptarea sa proces influentat de coordonatele profunde ale personalitatii cercetatorului.

Maniera in care este inteles fenomenul comunicarii depinde de paradigma la care cercetatorul adera. Ansamblul de reprezentari subiacent oricarei paradigme determina maniere specifice de raportare la comunicare. Trecerea de la o paradigma la alta presupune o schimbare majora a reprezentarii despre lume, in speta despre modul in care

comunicam.

Paradigma structurala

Care este specificul psihologiei comunicarii in ordinea distantei fata de obiectul de studiu si a rigorilor metodologice, cu atat mai mult cu cat in campul problematic se situeaza atat psihismul individual (zona intrapsihica) cat si interactiunea (zona intersubiectiva)? Daca aceasta disciplina se centreaza asupra psihismului individual se afla intr-o zona incomoda din pespectiva cunoasterii stiintifice palierul emic (disjunctie initiata de lingvistul L. K. Pike), de profunzime, dificil de cercetat si verificat, sub forma coordonatelor idiografice. Daca zona de interes este relatia, obiectul de studiu permite, prin indepartarea de variatiile individuale (inconfortabile din punct de vedere experimental), o abordare de tip etic, nomotetica, legica, prin mentinerea la distanta a bulversantei variabilitati intrapsihice.

Intrebarea nu admite un raspuns si este reprezentativa pentru spiritul stiintific modern care mentine la distanta fenomene fundamentale precum angoasa, credinta, iubirea, in ciuda faptului ca se constituie in resurse fundamentale si elemente de referinta destinale pentru oricare ganditor.

Apetenta fata de o paradigma isi regaseste sursele in istoria personala, indiferent in ce maniera este considerat filonul ontogenetic. De aceea, fiecare mod de a intelege fenomenul comunicarii este valid in contextul personal al cercetatorului si orice dialog pe tema antreneaza, dupa stabilirea apartenentelor paradigmatice, dificultati de translatie

intre modele. Orice diferend pe tema adevarului unui model teoretic al comunicarii trebuie sa aiba in vedere relativismul fiecarei abordari, prin declararea pozitiei cercetatorului intr-unul dintre cele patru cadre paradigmatice majore. Diferitele paradigme ale comunicarii se poate distribui, folosind, de pilda, modelul clasic elaborat de C. F. Shannon in Teoria matematica a comunicarii (1952), prin centrarea pe un anumit element al sau. Acesta poate sa fie emitatorul/receptorul, fenomenele de (de)codare, canalul de comunicare, sau retroaferentatia. In esenta, paradigmele comunicarii gliseaza fie spre polul intrapsihic fie spre cel intersubiectiv, fara a fi exclusiv axate pe unul dintre ele. Intrucat disjunctia intrapsihic-intersubiectiv se instituie pe fondul unei antinomii a carei geneza impune simultan doua coordonate polare (ego si alter, inauntrul subiectului si inafara sa, in relatie cu Celalalt) intre care exista o cauzalitate circulara (individul se constituie prin relatie cu lumea care restituie individul), raportul dintre paradigme este de asemenea circular, de proximitate, in care diferenta se face prin nuanta si grad si nu prin natura. Intr-o astfel de reprezentare (vezi fig.), paradigma structurala se afla in proximitatea celei tranzactionale, ordonate spre polul intrapsihic, in timp ce paradigmele relationala si fenomenologica alcatuiesc o grupa omoloaga, aflata in vecinatatea polului intersubiectiv-relational. Circularitatea are avantajul reprezentarii dinamice a paradigmelor care pot fi utilizate ca decodor privilegiat, in functie de structura si relatiile semnificative care au marcat personalitatea cercetatorului, fiind percepute nu atat ca imagini statice cat ca reprezentari cu potential dinamic, intersanjabil.

Paradigmele proxime polului intrapsihic afirma ca mesajul poate fi analizat in special prin cercetarea dinamicii si a structurii individuale. Paradigmele care tind spre polul intersubiectiv afirma ca analiza mesajului presupune intelegerea datelor relatiei caruia este emergent. In comunicarea coordonatelor paradigmatice se activeaza mize narcisice si reprezentari ale lumii a caror satisfacere sau nivel de convergenta recomanda complexitatea fenomenului comunicarii in chiar incercarea de a stabili repere, de a comunica despre comunicare.

2.1. Paradigma structurala

Paradigma structurala propune un model asupra comunicarii care se centreaza pe palierul intrapsihic, respectiv asupra personalitatii, precizandu-i relevanta majora asupra fenomenului studiat. Lumea este construita conform alcatuirii interne a subiectului, in raport cu nevoile sale vitale. Analiza procesului comunicarii devine analiza resorturilor interne ale subiectului care-l determina sa perceapa realitatea si sa reactioneze specific. Structura psihica de suprafata, dar in special cea de profunzime determina manierele expresive ale subiecului. Celalalt, alter-ul nu este decat un obiect reconstruit de subiect in concordanta cu nevoile sale.

In psihologie, paradigma structurala a fost introdusa de catre Sigmund Freud. Situata in opozitie cu behaviorismul pespectiva care excludea din discursul stiintific structura individului pentru a se centra exclusiv asupra comportamentului sau, ca unic fenomen cuantificabil psihanaliza propune o paradigma care confera subiectului adancime si

consistenta interna. Teoria psihanalitica (in speta aplicata problematicii comunicarii) considera ca resorturile comunicarii pot fi surprinse prin intermediul dorintelor individului si a balansului expresiv-represiv al acestora. Raportul cu celalalt-receptor este determinat de nevoile emitatorului: obiectul, arata Freud, este creat gratie pulsiunii subiectului, vectorul sau comportamental. (proces dinamic, element de tensiune care orienteaza organismul spre un scop)

Fiecare subiect se recomanda printr-o structura specifica ce determina maniera in care comunica: paradigma structurala se refera in special la perspectiva topica asupra psihismului. S. Freud si-a construit teoria prin succesive remanieri in raport cu experienta clinica (problematica de caz si specificul pacientilor). Incepand din 1895 si-a conturat

prima sa topica psihanalitica, care opunea doua sisteme: constient (impreuna cu palierul subconstient, care erau animate de aceleasi procese) si inconstient. Incepand din 1920 vechea topica este remaniata si pastrata ca valenta atributiva in caracterizarea celor trei noi instante psihice: Eul, Se-ul si Supraeul. Subiectul va comunica (se va comporta, in genere) in functie de capacitatea sa de a media intre principiul placerii (expresia pulsionala imediata) si principiul datoriei (al amanarii descarcarii si implinirii nevoilor), conform principiului realitatii (al adaptarii la contextul imediat). Pentru Freud, comportamentul nu poate avea o dimensiune mecanicista corelata direct stimulilor externi intrucat acestia din urma sunt (re)semnificati conform coordonatelor profunde ale psihismului, in functie de fondul pulsional. Pulsiunea, reprezentant psihic al instinctului, scoate individul din starea narcisica primara stare de radicala izolare de lume pentru a-l introduce treptat in starea obiectuala.

Obiectul este, in concluzie, un rezultat al pulsiunii. Comportamentul in genere si, in speta, maniera de a comunica, reprezinta un efect al ordinii de profunzime, al balansului expresivrepresiv pulsional. De pilda, intr-o lucrare din prima decada a istoriei psihanalizei, Psihopatologia vietii cotidiene, Freud vorbeste despre actele ratate: un domn respectabil ia primul cuvantul in cadrul unei sedinte pentru a spune: Declar sedinta inchisa!. Inlocuirea cuvantului deschisa cu inchisa nu este intamplatoare, un artefact al comportamentului, ci este efectul de structura al subiectului. Domnul respectabil dorea sa nu fie prezent la respectiva sedinta, considerand-o inchisa inainte sa inceapa. Nevoia de profunzime putea sa se refere, de exemplu, la imaginea de sine a subiectului, la dificultatea de adaptare la propriile nevoi agresive etc. Maniera in care un profesionist comunica in relatia cu o colega, pentru a ne opri asupra altui exemplu, nu poate fi inteligibila daca nu se au in vedere nevoile erotice ale acestuia, indiferent de starea sa civila. Indiferent, intrucat pulsiunea isi cere expresia in ciuda comandamentelor culturale, in speta a regulilor morale si civile. Mesajul profesionistului catre colega sa va fi reprezentat un compromis intre principiul placerii al expresiei erotice directe si cel al datoriei al normelor morale. Principiul realitatii, amenajat de capacitatea de compromis a Eului sau il va determina sa lanseze o serie de glume cu tema de seductie fara a-i propune insa colegei sale o intalnire amoroasa, fapt

inacceptabil. Cuvantul de spirit, umorul, reprezinta una dintre manierele de exprimare socialmente acceptabila a nevoilor cenzurate in diferitele amenajari ale ordinii culturale. Daca profesionistul nu va reusi sa isi exprime nevoile nici sub forma socializata a umorului, dificultatea din cadrul acestei relatii va putea iradia asupra altei relatii in care mesajul erotic va fi pregnant chiar daca situatia, cadrul sau persoana nu va genera stimuli evidenti: profesionistul se va angaja in relatie cu o alta persoana cu care nu se afla in relatii de constrangere. Se pot alcatui diferite inventare de nevoi aflate la sursele specificului in care comunica subiectul. Pentru Freud, nevoile sociale sunt derivate din cele biologice fara a caror energie (localizata la nivelul Se-ului) fenomenul cultural nu ar fi posibil. Psihanaliza propune un sistem al pulsiunilor ireductibile sub forma a doua categorii: pulsiuni de viata (nevoile de autoconservare si erotice) si de moarte (de reducere si anihilare a tensiunii psihice si biologice). Nevoia de a domina, de a injosi, de a controla sunt reductibile pulsiunilor de moarte (agresivitatii). Nevoia de cunoastere, de implinire, de afiliere sunt reductibile pulsiunilor de viata (transformarii prin sublimare a nevoilor erotice). Conform acestei paradigme, comunicarea poate fi inteleasa daca este analizat rolul determinant al structurii subiectului care impregneaza in mesaj nevoi vitale. Nevoile vitale sunt cele care marcheaza sensul mesajului. Cu masura cu care nevoile vitale se cer satisfacute (imediat sau mediat) pe intreg parcursul vietii individului, mesajele sale, stilul sau de comunicare va fi permanent intemeiat de determinantii structurali. In cadrul psihanalizei, paradigma structurala va capata accente relationale prin glisarea spre problematica relatiilor de obiect, specifica adeptilor intersubiectivismului. Din paradigma structurala psihanalitica origineaza si alte directii ale teoriei comunicarii, precum modelul tranzactional sau comunicarea proiectiva.

2.2. Paradigma tranzactionala

Paradigma tranzactionala orienteaza interesul catre palierul interpersonal, interactional, respectiv asupra modalitatilor de codare-decodare ale mesajului, fara insa a eluda dimensiunea intrapsihica. Elementele esentiale ale comunicarii se situeaza la nivelul de continut al mesajului, in timp ce structura interna a individului devine secundara. Prototipul paradigmei este analiza tranzactionala propusa de Eric Berne, autor cu formare psihanalitica. Teoria lui Berne reprezinta o adaptare a celei de a doua topice freudiene (Se-ul, Eul, Supraeul) intr-o perspectiva nuantat intersubiectiva. (E. Berne, Transactional Analysis in Psychotherapy, Grove Press, New York , 1963)

Corespunzator Se-ului freudian, rezervor pulsional in care afectele sunt procese de descarcare, Berne propune archeopsycheea, instanta gratie careia individul traieste spontan, necenzurat, precum un copil, emotiile: mandrie, bucurie, furie, placere, frustrare, iubire etc. Corespunzator Eului freudian, instanta care mediaza si realizeaza compromisul dintre norma si pulsiune, dintre placere si norma, Berne propune neopsycheea, formatiune care permite modularea trairilor, amanarea descarcarii directe prin intermediul functiilor rezolutive si programatice ale gandirii.

Exteropsyche este instanta pe care Berne o gandeste in raport cu Supraeul freudian. Daca Supraeul contine comandamentul, legea morala, exteropsycheea este sursa oricarei injonctiuni morale provenite de la autoritate spre discipol. Elementul de esenta este, pentru Berne, tranzactia, unitatea actiunii sociale, mesaj generat de o stare interioara a Eului emitatorului (identificabila atat la nivel verbal cat si nonverbal) care interactioneaza

cu o stare similara sau complementara a Eului receptorului. In mod ireductibil exista trei stari ale Eului: Eul Copil (archeopsyche) indica palierul afectiv al personalitatii, liber de constrangeri, centrat pe traire adaptata defensiva sau rebela. Mesajul contine dorinta in expresia ei directa prin care se poate manipula si controla, este sustinut de afecte pozitive sau negative. Eul Adult (neopsyche) reprezinta aspectul rational prin care

individul estimeaza probabilitati si decide in raport cu elementele realitatii. Mesajele generate de aceasta stare a Eului contin o importanta componenta rezolutiva, fundamentata pe analiza, comparare, negociere, invatare. Eul Parental (exteropsyche) structurat conform principiului datoriei, poate fi asociat imperativului trebuie, are o componenta limitativa si una protectiva. In ordine limitativa, mesajul generat de aceasta

stare a Eului va contine ordine, judecati, amenintari; protectiv va ingriji si consola. Eul parental este sediul etic si axiologic, palierul normativ al individului.

Ca si in psihanaliza (topica Se, Eu, Supraeu), Berne propune un model al personalitatii, care ca orice model genereaza reductii simplificatoare prin descompunerea obiectului de studiu (a carui functionare este hipercomplexa, emergenta, sinergica), ceea ce are ca

efect separarea interactiunilor celor trei instante si eludarea efectelor complexe si a semnificatiilor plurinivelare si plurivoce. Mesajul, comunicarea, sunt analizate, descompuse, conform celor trei surse, chiar daca cele trei instante nu produc informatie in stare pura ci sunt interdependente.

Perspectiva lui Berne consta dintr-o reductie, cu scopuri tehnice analitice, a mesajului, care este dispus in trei mari categorii avand un emitator specific (archeo-, neo- sau extero-) dar nu si un anumit receptor. Conceptul central al teoriei, cel de tranzactie, indica valentele intersubiective ale teoriei lui Eric Berne. Tranzactia determina esenta relatiei dintre doua persoane si se realizeaza la nivelul Eului. Fiecare stare a Eului tinde sa interactioneze cu o alta stare complementara. De exemplu, mesajul parental normativ (Astazi trebuie sa faci ore suplimentare!) determina o reactie infantila defensiva (Nu pot!) si constituie o tranzactie complementara. Daca reactia nu este infantila, ci de adult (Putem rezolva maine!) sau de parinte (Trebuie sa organizezi mai eficient timpul!), tranzactia este incrucisata. Prin urmare, tipul de tranzactie se naste din interactiunea dintre stari ale Eului: complementare daca se pastreaza categoria si incrucisate daca se

schimba. Complementar exista trei tranzactii posibile: pot interactiona doi copii, doi adulti sau doi parinti. Incrucisat sunt sase tranzactii: parinte adult, parinte copil, adult parinte, adult copil, copil parinte, copil adult.

Din raportul intern dintre starile Eului dar mai ales in raport cu Celalalt se nasc atitudinile existentiale. Esenta atitudinii existentiale se refera la acceptare: de sine si a celuilalt. De pilda, pe plan intern, subiectiv, daca starea de parinte este exacerbata si va cenzura permanent starea de copil, individul nu isi va accepta trairile fiind inclinat spre o

perspectiva rigid-normativa asupra vietii. Sunt posibile patru atitudini existentiale: acceptare de sine cu acceptarea celuilalt, acceptare de sine cu rejectia celuilalt, neacceptare de sine cu acceptarea celuilalt, neacceptare de sine cu rejectia celuilalt.

Conceptul metaforic de tricou se refera la imaginea de sine pe care o afisam, determinata de atitudinea existentiala. Represia afectiva este posibila in cadrul oricarui gen de tranzactie si in special in cele incrucisate. Individul nu poate comunica trairea sa indiferent de care stare a Eului ar fi produsa. Trairile reprimate, de-a lungul istoriei subiectului, sunt contabilizate sub forma de timbre o colectie de frustrari cu efect asupra comunicarii actuale. Timbrele mentin individul in paternuri de comunicare, ce vor fi constituit odinioara unice maniere adaptative la comportamentul celuilalt (prin care se capitalizeaza beneficii importante) si devin roluri prin care celalalt este determinat sa se comporte precum persoane semnificative ale istoriei personale. Oferta de joc presupune castiguri nu numai pentru promotor, ci si pentru cel care intra in rolul omolog. De exemplu, initiatorul rolului persoanei geniale cel care se comporta pentru a obtine si mentine admiratia celuilalt il va obliga pe co-jucator sa devina autoritatea preamarita care poate tutela copilul genial oferindu-i beneficiul parintelui prestigios, impecabil. In acest caz este vorba despre repetarea unei tranzactii complementare

de la archeopsyche la exteropsyche. Analiza tranzactionala presupune identificarea tiparelor de interactiune a tranzactiilor care se repeta ciclic si asambleaza un joc.

Prin jocuri se incearca satisfacerea nevoilor vitale ale indivizilor gratie interactiunilor a caror redundanta le fac inteligibile. Analiza jocurilor presupune descrierea semnificatiei rolurilor, a scopurilor si avantajelor obtinute de participanti.

Eric Berne situeaza paradigma tranzactionala, prin interesul acordat analizei inter-actiunilor prezente in relatie, in tangenta cu modelele relationale, intrucit apetenta spre intersubiectivism este temperata prin analiza Eului ca element-sursa intrasubiectiv.

2.3. Paradigma relationala

Paradigma relationala se intemeiaza pe supozitia potrivit careia elementul central de studiu il constituie relatia dintre indivizi, in timp ce elementele structurale de personalitate sunt un epifenomen. Esenta oricarei fiinte, elementul determinat psihogenetic, este relatia pe care individul o intretine cu mediul sau. Comunicarea este inteleasa in termenii generali de interactiune care scoate individul din starea alienanta,

nespecifica, de insingurare. Chiar daca relatia produce modificari fundamentale in individ, primatul interactionist oculteaza orice preocupare privind istoria devenirii intrasubiective. Sub acest aspect, paradigma relationala se situeaza in proximitatea celei behavioriste. Pentru aceasta paradigma este ilustrativ sistemul propus de scoala de la Palo

Alto sub conducerea antropologului Gregory Bateson. Comunicarea se realizeaza pe doua canale: analogic si digital. Modelul comunicarii pe cele doua canale provine din istoria domeniului IT: primele calculatoare functionau cu marimi discrete si pozitive (analogice datelor), in timp ce in tehnica de calcul actuala, digitala, principiul functional este totul sau nimic. In comunicarea analogica, reprezentata prin tot ceea ce se comunica non-verbal, exista raporturi directe (prin analogie) cu obiectele desemnate (de ex. mainile si picioarele incrucisate transmit inchidere). Comunicarea digitala este cea verbala: cand este numit un obiect exista statuata, in mod arbitrar, o relatie cu un cuvant. Relatia este arbitrara pentru ca, spre exemplu, nu exista nici o regula conform careia cuvantul pisica este singurul potrivit pentru a desemna, in limba romana, animalul cu pricina. Acest tip de relatie este o conventie semantica in spatele careia nu exista nici o corelatie imagistica (prin analogie) intre cuvant si obiectul desemnat (nu este nimic pisiciform in cuvantul pisica). In comunicarea digitala totul sau nimic necunoasterea relatiei dintre obiect si cuvant produce pierderea totala a mesajului (daca in loc de cuvantul pisica s-ar folosi,

in limba romana, cuvantul inexistent isfig, propozitia isfig bea lapte nu ar capata un sens specific, ci o varietate potentiala de semnificatii). In ordine filogenetica, comunicarea analogica se situeaza inaintea celei digitale. Instalarea omului in cultura a presupus trecerea la limbajul digital, care a permis schimbul riguros de informatie, imposibil prin limbajul nonverbal.

Comunicarea poate fi analizata si sub alte doua aspecte (P. Watzlawick, J. Helmick Beavin, Don D. Jackson, Une logique de la communication, Editions du Seuil, 1972.) :

al relatiei construite intre parteneri, prin mesajul transmis in maniera analogica. Limbajul analogic poseda o semantica adecvata relatiei dar nu are o sintaxa care sa permita definitii ale naturii relatiei. In domeniul relatiei, comunicarea se realizeaza sub forma analogica si, de aceea, limbajul digital nu este adecvat definirii starilor de relatie

(Nu-mi gasesc cuvintele pentru a-ti spune cum te percep!). Mesajul analogic constituie sursa privilegiata de informatii privind relatia cu partenerul. Mesajele nonverbale analogice ofera informatii privind acordul/dezacordul, frustrarea/gratificarea, dominanta/obedienta dintre parteneri;

al continutului, al informatiei transmise digital intre parteneri.

Limbajul digital are o sintaxa logica deosebit de complexa dar este lipsit de o semantica adecvata relatiei. Receptarea informatiei digitale este importanta insa nu exclusiva. Mesajul de relatie poate fi determinant asupra continutului si, de aceea, centrarea exclusiva pe continut trebuie evitata in ceea ce priveste decriptarea mesajului analogic.

Cele doua aspecte ale comunicarii (relatie, continut) sunt tipuri logice diferite (vezi infra). Chiar daca in ordine filogenetica limbajul digital este ultimul achizitionat, nivelul relatiei si limbajul analogic este supraordonat limbajului digital si continutului comunicarii.

Conflictele se pot produce prin erori de traducere din limbajul analogic in cel digital, pentru ca materialul analogic este antitetic si se preteaza la diferite interpretari digitale, frecvent contradictorii (de ex. jocul Mimo).

Din punct de vedere al relatiei, orice tip de comunicare este fie simetric, fie complementar, in functie de modul in care se intemeiaza: pe egalitate sau pe diferenta.

In consecinta, nivelul relatiei subordoneaza doua modalitati de interactiune:

simetrica se caracterizeaza prin egalitate si prin minimizarea diferentelor dintre interlocutori;

complementara se caracterizeaza prin maximizarea diferentelor. In interactiunea complementara exista doua pozitii posibile: o pozitia superioara, prima sau inalta; o pozitia inferioara, secunda sau joasa. Mediul socio-cultural implica interactiunea complementara in contexte precise: parinti-copil, profesor-discipol, medic-bolnav etc. Interactiunea complementara nu poate fi impusa de unul dintre subiecti fara a fi acceptata de celalalt, astfel incat fiecare subiect justifica pozitia celuilalt. Este procesul denumit de Bateson schismogeneza: conturarea, diferentierea statusului individual prin repetarea aceluiasi tip de interactiune (intre parinte-copil, de pilda, se produce o schismogeneza complementara).

Cel doua modalitati de relatie pot trece una in cealalta producand conflict. De exemplu, in incercarea de trecere de la complementar la simetric raportul se poate transforma intr-o escalada a simetriei: A (parinte) se doreste simetricul lui B (copil) in relatie, insa tinde mereu spre a fi complementul inalt al lui B. Rezulta o atitudine fals simetrica (real, complementara) in care A se doreste mai egal decat B. Mentinerea unei relatii de complementaritate devine sursa de conflict: A creste, devine adult si nu mai este copilul lui B; insa B doreste, concomitent cu independenta si simetria relationala, sa mentina complementaritatea initiala cu A. In masura in care A si B nu accepta reciproc sa fie imaginea reflectata a celuilalt se va conserva relatia complementara si simetria nu va fi posibila (situatie indicata de raporturile conflictuale dintre parinti si copiii adulti). In raport cu modalitatea de relatie simetrica sau complementara se poate valida si nivelul continutului. De pilda, A ii spune lui B ca norii de tip cumulus au culoare neagra. Daca relatia este de tip complementar cu A ascendent, B poate accepta aceasta afirmatie. Daca

este de tip simetric, poate avea dubii si poate cerceta sursa afirmatiei (in acest caz eronata). In aceasta privinta, chiar daca la nivelul continutului se vehiculeaza un neomesaj iar in relatie un arheomesaj, ordinea genetica de constituire a capacitatilor de comunicare (copilul comunica mai intai analogic) este determinanta sub aspectul interactiunii celor doua tipuri de mesaje. De aici si apelul la autoritate, ca eroare de argumentare, care se situeaza intotdeauna complementar ascendent in relatie, ceea ce valideaza, fara suspiciuni, orice continut al mesajului: magister dixit.

In paradigma relationala, extragerea sensului mesajului (avand in vedere cauzalitatea sa non-liniara) este o chestiune care tine cu necesitate de analiza contextului, de sesizarea formelor redundante care permit asamblarea de ipoteze privind regulile care s-au consolidat in comunicare. Jocul relational constituie o forma de echilibru al sistemului

alcatuit din indivizii- jucatori carora le asigura totodata homeostazia. Retragerea din joc a unui individ afecteaza nu doar propriul sau echilibru, relatiile in sine dar si restul participantilor. De aceea, cel care se retrage din joc si afecteaza echilibrul sistemului este frecvent tap ispasitor si reflecta prin comportamentul personal starea intregului sistem relational.

Perspectiva sistemica asupra relatiilor permite intelegerea factorilor care concura la intarirea comunicarii disfunctionale si la dificultatea interventiilor terapeutice: relatia este un sistem in care fiecare membru are o functie si o definitie de sine. De pilda, individul incapatanat sau cel cu probleme sunt maniere de a numi echilibrul sistemului relational extragand pe unul dintre participanti si eludand rolul si definitia celorlalti.

Definitia alocata celuilalt se intemeiaza pe atitudinea fata de acesta iar atitudinea este definitorie pentru modul de interactiune. Definitia acordata siesi, celuilalt si relatiei constituie elemente ale unei ecuatii complexe care constituie sursa intelegerii oricarui mesaj. Conceptul de context, de cadru de referinta, este central in paradigma relationala si pune o problema esentiala a cunoasterii si a limitelor sale. Nu exista fenomene care nu pot fi explicate ci fenomene care nu pot fi corespunzator incadrate si contextualizate. Paradigmele fizicii cuantice privind interconectabilitatea si perspectivele non-liniare, holistico-holografice, sustin paradigma relationala. Orice fenomen devine inteligibil odata cu articularea sa intr-un cadru suficient de larg pentru a-i contura statutul si functiile. Enigmele se nasc pe fondul insuficientei cunoasteri a contextului in care se petrec. In aceasta perspectiva, hermeneutica este stiinta incadrarii corespunzatoare. Un mesaj sau comportament ramane criptic atata vreme cat contextul sau nu este accesibil cunoasterii. Este inclus aici si subiectul cunoasterii, nevoia sa de cunoastere, expectantele si conditionarile sale. Analiza comunicarii presupune in primul rand analiza agentului cunoscator care nu poate fi exclus pe criteriul subiectivitatii. Emergenta, la nivel cognitiv, a sensului dintr-un context dat, exercitiu princeps al paradigmei relationale, angajeaza factori afectivi specifici structurii cercetatorului. Paradigma relationala opune o perspectiva sincronica diacroniei paradigmei structurale. In ordine genetica, orice structura este rezultatul istoriei sale. Intrucat orice arheologie personala comporta riscuri esentiale, observarea comportamentului aici si acum devine mult mai eficienta comparativ travaliului hazardat al reconstituirii determinantilor trecutului personal. Analiza relatiei (sine-subiect celalalt-obiect) concentreaza interesul cercetatorului asupra momentului actual, fara a incerca decriptarea reprezentarilor care mediaza accesul la structurile de profunzime, mediatoare ale mesajului. Restituirea trecutului si a influentelor sale asupra structurii subiectului nu mai este necesara in conditiile in care comportamentul actual contine referinte ale conditionarilor revolute. Personalitatea reprezinta unul din elementele sistemului, iar preocuparea privind surprinderea dinamicii intrapsihice gliseaza spre cea a sistemului in care specificul individual este voalat pana la a fi intersanjabil.

2.4. Paradigma fenomenologica

Paradigma fenomenologica reprezinta o alta maniera de glisare din modelele intrapsihice spre cele intersubiective, relationale. Cu toate acestea, individul este prezent intrucat sublinierea aspectelor interelationale se face cu includerea fenomenelor actuale intrapsihice. Aceasta paradigma este relationala numai in masura in care nu acorda importanta istoriei dinamicii intrapsihice, ci actualitatii intentionale. Analiza fenomenologica presupune descrierea experientiala a oricarui fenomen (de catre cel care-l traieste), in incercarea de a-i surprinde esenta prin investigarea sistematica a continuturilor constiintei. In acest scop, este necesara perceperea intuitiva si holistica a fenomenului, limitand reflec-tia analitica si reflexul acesteia care sustin prejudecati si interpretari grabite, hazardate. Sub acest aspect, paradigma fenomenologica este o atitudine in raport cu lumea, o maniera de a o reflecta. Pentru E. Husserl, fenomenologia

se opune manierei legice in care psihologul intelege fenomenele cognitive, intrucat legea psihologica este fundamentul legilor logicii iar acestea din urma sunt independente de procesul gandirii. (E. Husserl, Recherches logiques: Prolgomne la logique pure, PUF, Paris, 1990)

Descrierea fenomenului este esentializata si verificata in raport cu alte fenomene similare intr-o miscare de de-personalizare. Chiar daca se are in vedere sensul personal, ca rezultanta a proceselor colective de elaborare a semnificatiilor, rezultatul obtinut devine general. Perspectiva fenomenologica presupune raportarea la individ prin prisma lumii sale, speciale, ireductibile. Lumea individului este considerata intr-o maniera sincronica, aici si acum, fara incursiuni in trecutul acestuia, stabilind un context actual care normeaza implicit universul sau. Ansamblul trairilor care alcatuiesc lumea subiectului nu

mai este raportat la standarde culturale (patologie, normalitate), operatie care se opune perceperii intuitive, ci este luat ca atare. Fiecare lume constituie o constructie personala reusita in raport cu datele sale. Este o perspectiva constructivista sociala sau psihica prin care lumea este claditaconform istoriei expresiei nevoilor vitale. Ceea ce consideram a fi o realitate cat se poate de perceptiva, nu este decat rezultatul unei sume de interpretari realizate si consolidate prin comunicare

Problema esentiala devine maniera in care lumile diferite ale indivizilor interactioneaza si structureaza comunicarea. Fiecare individ conserva date narcisice fundamentale care alcatuiesc Weltanschauungul sau. Atitudinea fata de lume presupune incercarea permanenta de a regasi in datele perceptuale elemente sintonice cu expectantele subiectului si, de aceea, sensul presupune intentionalitate. Daca lumea celalalt nu sunt concordante cu expectantele-nevoi ale subiectului, mai devreme sau mai tarziu acestea vor deveni, gratie intentiei si comportamentului subiectului. Intr-o lume alcatuita dupa chipul si nevoile subiectului, Celalalt-diferit induce un spatiu ne-ordonat in raport cu capacitatea subiectului de a-si controla spatiul. Spatiul ne-ordonat poate fi trait in diferite maniere, de la bresa existentiala, angoasa, siderare, la sansa de constructie comuna, liniste, acceptare, in functie de capacitatile rezonatorii ale lumilor aflate in confluenta. Pentru nebun exista un veritabil razboi al lumilor evident prin modul in care comunica, prin faptul ca nu poate sa tina cont de coordonatele lumilor straine, ale

alter-ului si nu identifica rezonatorii. De aceea, este cautata intentia, pentru ca fiecare lume sa capete, din propria perspectiva, o definitie inteligibila pentru observator. Orice comportament inglobeaza o intentie, chiar daca aceasta nu este inteleasa de observator, situatie in care golul este umplut prin atribuire.

Nebunul (denumit ca atare intrucat intentiile sale sunt inabituale si incomprehensibile) nu poate decripta elementele comune ale definitiilor lumii sale si ale celorlalti (cunoastere normativa, comuna de baza), pierzand posibilitatea de a mai trai altundeva decat in izolarea universului sau. Patologia fenomenologica, desi descriptiva, se instituie pe o perspectiva genetica implicita (din perspectiva justificarii sensului si nu a identificarii dinamicii si continuturilor) si mai ales non-normativa. Cu toate acestea, continutul comunicarii este analizat prin raportarea la contextul normativ in care se afla subiectul, fara a fi constient de influentele pe care le exercita. Metoda comprehensiva consta in precizarea sensului (intrapsihic si intersubiectiv al) comportamentului, aproximand intentiile pe care se intemeiaza. Binomul normal-patologic, instalat prin diferitele norme specifice unei culturi nu mai are putere separatoare: experientele vitale ale bolnavului l-au condus la intentiile si sensul actual. Delirul, de pilda, este o maniera de raport cu lumea, esential identica individului care percepe lumea cat se poate de obiectiv. Perspectiva fenomenologica fundamenteaza si curentele antipsihiatrice care pun problema statutului pe care societatea il confera nebuniei, prin intermediul institutiilor sale. Efectele iatrogenice ale azilelor si, pe fond, fundamentele lor ideologice nu sunt decat o masura a nevoilor defensive ale societatii in fata alteritatii stranii si bulversante ale chipului nebunului si nu expresia nevoilor individului etichetat ca atare.