Partile/momentele discursului in antichitatea greco-romana si actualitatea lor

Partile/momentele discursului in antichitatea greco-romana si actualitatea lor

● evidentierea, definirea si importanta celor cinci parti ale discursului retoric:

― criteriul dupa care se disting in majoritatea tratatelor din Antichitate este cel sarcinilor oratorului in diferitele etape - de importanta variabila - din elaborarea discursului: inventia, dispozitia, elocutia, actiunea si memoria (cuvintele care le desemneaza sunt traducerile literale ale unor cuvinte latinesti si nu corespund intotdeauna sensurilor care li se dau in mod curent):

1) inventia (inventio, heursis);

2) dispozitia (dispositio, taxis);

3) elocutia (elocutio, lexis);

4) actiunea (actio, hupocrisis);

5) memoria (memoria, mnm);

― definirea si caracterizarea lor generala:

1) inventia:

A) def: ca prima etapa a elaborarii discursului, fiind in mod cert cea mai complexa dintre toate si necesitand la toti autorii antici lungi dezvoltari, ea consta in cautarea ideilor si a argumentelor (cvasi-logice, empirice si constrangatoare);

B) importanta ei: este redata cel mai bine de cuvantul "inventie" daca acesta este tradus prin "descoperire" (traducerea mai exacta a lui heursis), caci se considera ca ar fi vorba mai putin de "a crea" si mai mult de "a regasi" argumentele care ar exista independent de orator;

2) dispozitia:

A) este arta de a ordona argumentele, constand in ansamblarea argumentelor conform cu un plan, planurile discursului fiind in antichitate oarecum "prefabricate" asa cum sunt azi, intr-un anumit mod, planurile dizertatiilor, scrisorilor comerciale sau rapoartelor profesionale;

B) importanta ei: in Antichitate, ca si azi de altfel, utilizarea planurilor tip autorizeaza si, daca este cazul, reclama anumite libertati;

3) elocutia:

A) este studiul stilului, al ornamentelor si al tuturor procedeelor estetice si consta in ansamblul tehnicilor relative la scriitura unui discurs, avand drept sarcini atingerea urmatoarelor obiective:

a) corectitudinea limbajului, respectarea gramaticii;

b) calitatea stilului;

c) relevanta in raport cu subiectul tratat;

B) importanta ei rezulta din intelesurile acordate termenului "elocutie" in timp:

a) intelesul modern al termenului "elocutie": nu-l acopera pe cel actual, intrucat se aplica doar discursului oral;

b) intelesul actual al cuvantului elocutio (in greaca lexis): este cel propus de Roland Barthes, adica cel de "enuntare" sau "locutiune", elocutia ca parte a retoricii fiind adevar arta de a pregati discursul pentru a fi scris, dar stiind totusi ca el va fi rostit;

4) actiunea:

A) corespunde intocmai la ceea ce s-ar numi azi "elocutiunea", fiind arta de "a face sa treaca" un discurs in fata unui public si constand in ansamblul tehnicilor discursului oral;

B) importanta ei este data de reusita "trecerii" discursului in fata unui public.

5) memoria (memoria, mnm): este adaugata de anumite tratate ale perioadei romane.

● tehnicile inventiei:

― caile argumentative, care indica ce tipuri de argumente (de ordin afectiv sau rational) trebuie sa aleaga oratorul (Aristotel, Retorica, I, 1356 a):

1) etosul: cale afectiva, reprezentand calitatile legate de insasi persoana oratorului, adica imaginea pe care el o realizeaza despre sine in fata publicului: acesta trebuie sa se arate in toate cazurile cinstit, bine dispus, competent si, dupa caz, sever sau binevoitor, agresiv sau conciliant, auster sau amuzant (pe scurt, etosul este o problema de aparenta, de imagine, de postura, cu el fiind asociate diferitele forme de argumente ale autoritatii);

2) patosul: cale afectiva, reprezentand ansamblul emotiilor pe care oratorul incearca sa le provoace auditoriului: mila, ura, furie, indignare, teama etc.;

3) logosul (discursul): cale rationala, identificandu-se cu argumentarea in sens logic si lipsita de pasiuni, cea care permite sa "se dovedeasca" un lucru prin probele aduse in favoarea lui;

― probele argumentative, care arata din ce domenii oratorul isi poate extrage datele necesare sustinerii punctului sau de vedere:

1) probe "extra-tehnice", adica cele care exista in fapte sau in texte, independent de orator (numite atechnoi de catre Aristotel in Retorica sa, "naturale" sau "extrinseci" de catre B. Lamy in La Rhtorique ou l'Art de parler, 1675) si clasificate de Aristotel (Retorica, I, 1375 a - 1377 b) si Cicero (Despre orator, II, 116) in 5 categorii:

A) textele de legi (care inglobeaza cutuma si jurisprudenta);

B) marturiile vechi (autoritati morale ale unor mari oameni disparuti) si noi (care atesta realitatea sau verosimilitatea faptelor, la care se mai adauga si rumoarea publica);

a) contractele si conventiile diverse dintre particulari;

b) marturiile sub tortura (numai sclavii erau torturati);

c^') juramintele;

2) probe "intra-tehnice", cele care sunt furnizate de catre propriul discurs al oratorului, de talentul sau, de creativitatea sa (numite entechnoi de catre Aristotel in Retorica sa, "artificiale" sau "intrinseci" de catre B. Lamy in La Rhtorique ou l'Art de parler, 1675) si care se impart in doua categorii:

A) exemplul, in sensul larg de argument inductiv;

B) entimema, in sensul de silogism (rationament deductiv) bazat pe premise probabile si care ajunge la o concluzie doar verosimila;

― locurile argumentative, care indica tipurile de argumente prestabilite aflate la dispozitia oratorului, mai precis spus, care arata sursele din care oratorul isi poate scoate argumentele in cadrul intra-tehnic:

1) definitii date locurilor argumentative in retorica antica:

A) definitia data de Aristotel si Cicero: in Topicele lor, acestia subliniaza ca locurile (numite loci, topoi) nu sunt argumente propriu-zise, chiar daca Aristotel foloseste si cuvantul topos pentru a defini unele "tipuri de argumente", pe care le analizeaza mai ales in cartea a II-a a Retoricii;

B) definitia lui Quintilian: locurile sunt rezervoare de argumente, forme vide constituite in grile, mijloace mnemotehnice de descoperire a ideilor discursului, astfel incat, atunci cand suntem in criza de idei asupra unui subiect, ne punem intotdeauna faimoasele intrebari ale vechii scolastici (quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? ≡ "cine, ce, unde, prin ce mijloace, de ce, cum, cand?") <= acest mod de a proceda porneste de la principiul dupa care nu se creeaza argumente ex nihilo si ca acestea din urma, aflate la baza gandirii, nu pot sa se iveasca decat urmand un anumit demers, fara care "in lipsa de metoda si de cercetare, nu pot fi gasite decat din intamplare" (Quintilian, Arta oratorica, V, 10, 22);

2) clasificari ale locurilor argumentative in retorica antica:

A) clasificarea lui Quintilian:

a) locurile persoanei (familia sa, patria sa, varsta sa, sexul sau, soarta sa etc.);

b) locurile cauzei (locul, timpul, modul, genul, specia, diferentele, proprietatile etc.);

B) clasificarea consacrata in retorica antica:

a) locuri comune (sunt cele mai generale si prin aceasta susceptibile de a se integra in orice discurs, fie el deliberativ, judiciar sau epidictic, expresia "loc comun" devenind in timp sinonima celei de "cliseu" si desemnand o forma de argument sau o tema buna la toate): in evul mediu, de exemplu, cele mai batatorite teme au fost locul modestiei afectate, locul invocarii naturii si locul invocarii lumii rasturnate;

b) locuri speciale (variaza dupa contexte): de exemplu, locurile judiciare (sunt numite "stari ale cauzei" - status causae - si corespund intrebarilor care nu se pun decat in fata unui tribunal, cele mai importante dintre ele fiind urmatoarele trei: starea conjecturala - faptul a avut intr-adevar loc?; starea legala - probleme de interpretare a legilor; starea "juridiciala" - termenul juridicialis, care inseamna "relativ la o problema de drept", trimite la problemele calificarii judiciare a faptelor).

● tehnicile dispozitiei:

― diversitatea planurilor de discurs utilizate in antichitate:

1) exista tot atat de multe planuri de discurs cate discursuri, folosirea lor avand loc cu exceptia cazurilor in care elocinta este mai degraba plicticoasa;

2) dincolo de diversitatea planurilor, exista totusi un plan general al discursurilor, o structura in chiasm, pentru ca argumentarea rationala (nararea, probarea) este incadrata de un inceput si de un sfarsit (exordiul, peroratia) care privilegiaza afectivul;

― planul cel mai frecvent urmat de majoritatea discursurilor antice poate fi schitat totusi, in liniile sale generale, dupa cum urmeaza:

1) exordiul sau proemul (exordium, prooimion), ca parte introductiva - analoaga intrucatva introducerilor din dizertatiile scolare si universitare actuale - in care oratorul se straduieste sa satisfaca doua obiective (sa capteze atentia si sa-si anunte planul) este, de regula, subdivizat in:

A) captatio benvolentiae ("captarea bunavointei"): subdiviziune care consta in a atrage pur si simplu atentia auditoriului daca este vorba de o cauza simpla de pledat sau daca discursul se situeaza in cadrul epidictic, ori de a-l emotiona daca respectiva cauza este obscura sau dificil de aparat;

B) respingerile eventualelor obiectii: secventa care are loc doar uneori, daca este cazul;

C) partitio sau divisio: termenii latinesti care desemneaza aceasta parte a dispozitiei corespund anuntarii planului ("partitiune" sau "diviziune");

2) naratiunea (narratio, digsis), care este partea cea mai lunga a discursurilor, in principal a celor judiciare, fiind de aceea adesea subdivizata, pentru mai multa claritate sau alaturata partii care urmeaza, pentru a nu forma decat o singura piesa:

A) consta in expunerea faptelor, trebuind sa fie concisa, clara si verosimila, daca nu poate fi intotdeauna veridica si necesita, din partea oratorului, talentul nararii propriu-zise si al descrierii, incluzand in mod special:

a) topografiile, altfel spus descrierile locurilor;

b) prosopografiile, adica portretele;

B) importanta ei: naratiunea ocupa un loc deosebit de important in pledoarii (genul judiciar al elocintei) si elogii (genul epidictic), dar nu poate furniza, la rigoare, decat exemple in cadrul genului deliberativ;

3) probarea (confirmatio, apodeixis sau pistis), care urmeaza nararii:

A) consta in enuntarea argumentelor, a probelor, structurarea interna a acestei parti ridicand problema dispunerii argumentelor dupa importanta lor (trebuie oare sa se inceapa cu cele mai tari si sa se sfarseasca cu cele mai slabe, sau invers?): solutia oferita de Cicero la ceasta problema preconizeaza un sistem mixt ("Interesul vostru - spunea el in Despre orator, II, 313 - cere sa raspundeti cat mai repede posibil atentiei judecatorilor. Daca de la inceput ei nu sunt satisfacuti, sarcina voastra va deveni in continuare mult mai dificila");

B) structurarea interna a acestei parti este urmatoarea:

a) propozitia (propositio, prothsis): rezuma problema de dezbatut;

b) argumentarea: este expunerea probelor propriu-zise;

c) altercatia: este o dezbatere scurta cu partea adversa, lansata in general de o intrebare acuzatoare;

4) digresiunea (digressio, parekbasis) este o paranteza mobila, in general plasata aproape de probare:

a) consta intr-o povestire sau o descriere care se indeparteaza de subiect stricto sensu;

b) importanta ei: digresiunea este momentul potrivit pentru a miza pe path (patos) cu un dublu scop:

b₁) fie pentru amuzament;

b₂) fie pentru a provoca indignarea sau mila;

5) peroratia (peroratio, pilogos) este parte, uneori destul de lunga, a bravurii finale, constand in faptul ca oratorul mizeaza pe pasional: el reia in concluzie chestiunile esentiale ale argumentarii si le amplifica, adica dramatizeaza, mizele procesului sau temele discursului;

● tehnicile elocutiei:

― stilurile de a scrie, care sunt asezate de Cicero (Oratorul, 69-112) in legatura cu cele trei obiective ale retoricii ca teorie (sa probeze sau sa informeze, sa placa si sa emotioneze):

1) stilul simplu: este cel al informarii si al explicatiei, despuiat de ornamente, el convenind in general nararii si probarii si trebuind sa straluceasca prin claritatea si precizia sa;

2) stilul mijlociu (sau placut): mai inflorat si mai picant, acest stil este mai curand cel al exordiului si al digresiunii;

3) stilul inalt (sau grav): cel mai ornat, cel mai puternic si cel mai majestuos, el convine peroratiei si in general pasajelor care trebuie sa faca auditoriul sa vibreze, Cicero sfatuindu-ne sa nu abuzam de el, caci prea multe emotii risca sa oboseasca (ibid., 98-99), iar un orator abil trebuie sa stie sa alterneze cele trei stiluri;

― figurile discursului, care au capatat o mare importanta la antici, mai ales la latini:

1) contrar celor ce doreau stilistii si lingvistii incepand cu secolul al XIX-lea in special, elocutia nu este redusa de catre antici la aceste figuri, desi anticii sunt totusi la originea ideii, atat de exploatata de catre urmasi, ca figurile discursului constituie o abatere in raport cu o specie de norme, un "grad zero al limbajului", ca si cum ar fi existat la origine un limbaj fara figuri pe care retorica ar fi avut misiunea de a-l imbogati si ornamenta;

2) clasificarile antice cela mai cunoscute apartin lui Aristotel, Cicero si Quintilian, ele reprezentand ebsele (de altfel atat de contradictorii intre ele) nomenclatoarelor ulterioare (moderne si contemporane);

● tehnicile actiunii si memoriei:

― tehnicile actiunii vizeaza, in principal:

1) activitatea vocii;

2) atitudinile corporale;

― tehnicile de memorizare a argumentelor:

1) atunci cand trebuie sa se improvizeze;

2) atunci cand trebuie sa se vorbeasca fara notite;

3) atunci cand trebuie sa se vorbeasca dupa notite.

● aplicatie: Care dintre tabelele recapitulative de mai jos corespunde carei grupari a tehnicilor pe parti/momente ale discursului?

Parti

Tehnici

― tabelul 1:

― tabelul 2:

Tehnici   Parti	INVENTIA	DISPOZITIA	ELOCUTIA, ACTIUNEA SI MEMORIA
stilul simplu
stilul mijlociu (placut)
stilul inalt (grav)
activitatea vocii
atitudinile corporale
improvizatia
vorbire libera (fara notite)
vorbire dupa notite

― tabelul 3:

	Tehnici   Parti			INVENTIA	DISPOZITIA	ELOCUTIA, ACTIUNEA SI MEMORIA
CAI ARGUMENTATIVE	etos
	patos
	logos
PROBE ARGUMENTATIVE	EXTRATEHNICE	TEXTE DE LEGI	cutuma
			jurispruden- ta
		MARTURII (VECHI SI NOI)	contracte si conventii
			marturii sub tortura
			juraminte
	INTRATEHNICE	exemplul
		entimema
LOCURI ARGUMENTATIVE	ale persoanei
	ale cauzei
	comune
	speciale