Stabilirea scopului si/sau a obiectivelor in contextul programarii neurolingvistice

Stabilirea scopului si/sau a obiectivelor in contextul programarii neurolingvistice

Indiferent de "stilul" de comunicare pe care il avem, pentru a putea ajunge la rezultatele dorite este necesar sa ne cunoastem, foarte bine propriile scopuri si/sau obiective. Nu putem sa nu relevam, chiar cu riscul de a repeta, un fapt atat de (aparent) banal si uzitat, adeseori, pana la exasperare: cel mai important pentru noi, in orice moment al actiunilor intreprinse, este sa ne cunoastem si sa ne urmarim, consecvent, obiectivul si/sau scopul propus(e) ! .

Este mai mult decat evident ca persoanele care reusesc in ceea ce intreprind au o trasatura comuna: sunt capabile sa isi defineasca, foarte precis, scopul si obiectivele. Cu cat vom reusi sa definim mai bine si mai clar ceea ce vrem sa obtinem, cu atat ne vom putea oferi, cu mai multa generozitate, mijloacele pentru a avea succes in demersul nostru catre reusita. In acest context, PNL ne arata ca, pentru a defini cat mai bine un obiectiv, trebuie sa fim capabili sa construim, aferent acestuia, o imagine care sa poata fi exprimata printr-o singura modalitate. Mai precis, imaginea aferenta obiectivului vizat trebuie sa fie clara, concreta si pozitiva. Spre exemplu, daca ne propunem ca obiectiv libertatea, va fi necesar sa ne furnizam raspunsurile aferente semnificatiei concrete a termenului "libertate": avem libertatea de a face ce vrem ?; avem libertatea de a ne organiza, cum vrem, timpul ?; avem libertatea de a ne alege prietenii ?; avem libertatea de a spune chiar tot ceea ce gandim, fara sa ne fie teama de urmari ?; etc.

In general, in demersul sau de a ne propune o "strategie a obiectivelor", PNL apeleaza la sapte intrebari fundamentale, pornind de la ceea ce dorim sa facem (sau de la fapte si/sau lucruri asupra carora avem o idee precisa). Tendinta generala a acestor intrebari este de a ne permite sa cunoastem, prioritar, cum si, intr-o etapa ulterioara,
de ce sa facem. In acest context, este cazul sa ne stabilim un obiectiv in termeni de proces, si nu de rationalizare sau de justificare. Intrebarile au fost selectionate in functie de eficacitatea lor, avandu-se prioritar in vedere frecventa apelarii (utilizarii) lor de catre specialistii in comunicare. Insistam asupra faptului ca intrebarile redate mai jos au un caracter pur orientativ, in acest sens propunandu-va nu utilizarea lor "copiata", ci adaptarea acestora in functie de contextul dat si/sau creat. Ele trebuie, deci, bine memorizate si sunt destinate sa ne clarifice, prin intermediul raspunsurilor primite, viitoarele linii strategice de actiune:

1. Ce doriti ?

2. Dupa ce v-ati dat seama ca ati obtinut ceea ce doreati ?

3. Cum va sti, o terta persoana, ca ati obtinut ceea ce doreati ?

4. Ce se va intampla acum, dupa ce ati obtinut ceea ce doreati ?

5. Ce se va intampla daca ceva/cineva va va impiedica sa obtineti ceea ce doriti ?

6. Cand doriti sa obtineti rezultatul dorit ?

7. Ce ati putea pierde obtinand ceea ce doriti ?

Este recomandabil ca aceste intrebari sa aiba o dubla apelare si/sau utilizare, respectiv, sa le formulam atat propriei noastre persoane, sub forma unui dialog interior, cat si interlocutorului, intr-o forma adecvata, astfel incat sa excludem riscul oricarei neintelegeri.

Insistam, de asemenea, asupra faptului ca, in functie de modul in care stim sa apelam tipologia intrebarilor, este imperativ sa:

nu acceptam decat raspunsuri formulate "la pozitiv". Subliniem, in context, faptul ca negarea este o creatie abstracta si, daca dorim sa aratam ca ceva este interzis, va fi necesar sa utilizam o reprezentare a ceea ce vrem;

sa interzicem, cu un "semn" unanim recunoscut, orice negare. Ceea ce este echivalent cu a fi, intotdeauna, directi si simpli, ca o conditie obligatorie pentru a reusi;

preferam raspunsurile exprimate in termeni concreti. Astfel, cu cat vom fi mai capabili sa "coboram" de la nivelul abstractului, cu atat vom diminua posibilitatile de ambiguitate care sunt, in general, surse de "probleme" si/ sau de conflicte. Spre exemplu, punand intrebarea "Cum veti sti ca v-ati atins obiectivul ?", vrem (asteptam) sa obtinem raspunsuri capabile sa ne arate dovezile "palpabile" (vizibile) de care interlocutorul are nevoie pentru a fi sigur ca si-a atins, realmente, obiectivul vizat. In situatia in care vom intalni, in continutul raspunsurilor interlocutorului nostru, termeni vagi si/ sau imposibil de utilizat pentru a avea o idee clara asupra semnificatiei lor, este recomandabil sa apelam la intrebari de tipul celor redate in continuare: (raspuns: Nu imi pot atinge obiectivul din cauza timiditatii si a emotivitatii !) - Mai precis, cum actioneaza timiditatea si emotivitatea astfel incat sa va impiedice sa va atingeti obiectivele vizate?; (raspuns: Doresc sa imi asum responsabilitati in munca mea !) - Ce inseamna, pentru dumneavoastra, sa va asumati responsabilitati ? Puteti fi mai concret ? Am dat precedentele doua exemple mai ales datorita faptului ca, frecvent, unii tinerii absolventi de facultate (si, in general, tinerii) apeleaza la aceste tipuri de "scuze" sau "declaratii fulminante", sperand ca vor obtine anumite facilitati. Dar, asa cum experienta o arata, "intrebarile-tip" de genul celor relevate "inlatura", rapid, orice "umbra" de indoiala asupra viitoarelor directii de actiune.

In demersul lor, indreptat spre convingerea tuturor cititorilor asupra importantei cunoasterii detaliate a propriilor scopuri si/sau obiective, Grinder si Bandler s-au bazat pe experienta si rezultatele activitatii lingvistului american Noam Chomsky, insistand asupra a trei elemente de maxima utilitate pentru (auto)modelarea comportamentului, in functie de raspunsurile primite la intrebarile puse de noi interlocutorului, respectiv la omisiuni, generalizari si distorsiuni.

Omisiunile constituie un fenomen de "modelare a experientei" capabil sa ne permita ignorarea anumitor informatii, in detrimentul altora. Altfel spus, este vorba despre principiul alegerii selective a informatiilor, principiu pe care il aplicam, in si cu grade diferite de vointa, cunostinta si constiinta, in majoritatea exprimarilor formulate interlocutorilor nostri. In general, exista urmatoarele trei categorii de omisiuni la care apelam pentru atingerea scopului si/sau a obiectivului vizat:

omisiunile simple aferente verbelor. Acestea sunt cel mai frecvent intalnite, deoarece verbele sunt, intotdeauna, mai mult sau mai putin precise. Spre exemplu, cand o persoana ne spune "Vestea aceasta m-a surprins ! ", incercam sa dam "frau" liber imaginatiei noastre, pentru ca nu stim, nici macar cu aproximatie, cum a fost surprinsa respectiva persoana. In acest caz, in contra-replica, este oportun si recomandabil sa ii punem o intrebare de genul "Ce inseamna, pentru dumneavoastra, sa fiti surprins de o anumita veste ?" sau "Cum (in ce sens) v-a surprins aceasta veste ?". Cu siguranta ca raspunsurile "generate" de un asemenea tip de intrebari vor fi capabile sa ne ofere importante si utile elemente de reflectie. Sau, pentru a apela si la alte exemple: (raspuns: "Drumurile sunt periculoase iarna") - De ce, in mod particular?; (raspuns: "Voi pregati examenul in mod foarte serios !") - Mai exact, cum il vei pregati ?; etc.;

omisiunile simple prin comparatie. In cazul acestora pornim de la faptul, de altfel evident, ca orice comparatie presupune si implica existenta a doi termeni. In situatie contrara, comparatiile nu isi mai au nici sensul si nici locul, fiind necesara, din partea noastra, "readucerea" interlocutorului la subiectul supus comparatiei. Spre exemplu, la afirmatia "Am platit mai scump detergentul pe care l-am cumparat saptamana trecuta", intrebarea adecvata este cea de genul "Mai scump, comparativ cu ce ?"; sau, la atat de "generoasa" intrebare "Vrei sa fii miliardar ?", intrebarea pe care o putem pune este: "Pe banii cui ?" In general, acest tip de omisiuni este atat de frecvent intalnit incat, nu de putine ori, trece neobservat la o prima "auditie", deoarece avem tendinta (evident, subiectiva) de a accepta unele mesaje asa cum ne sunt "livrate", fara a le "bloca". Esential este, insa, sa le "contestam" cat mai repede, pentru a nu lasa loc nici unei ambiguitati, prin intrebari solicitatoare de lamuriri suplimentare;

omisiunile complexe (operatorii modali de necesitate sau de posibilitate). Si acest tip de omisiune este, de asemenea, frecvent intalnit si este generat, aproape in exclusivitate, de utilizarea, "din abundenta", a unor verbe ca: a trebui, a vrea, a putea, a fi necesar sa (in cazul operatorilor modali de necesitate); daca ne referim la operatorii modali de posibilitate, exemplele cel mai frecvent intalnite pot fi de forma: Imi este imposibil !; Nu pot !; Nu suntem capabili sa ne depasim conditia de balcanici !; etc. Asadar, aceste verbe si/sau exprimari introduc o formulare care indica o limita sau o imposibilitate, neoferind, insa, nici un element sau indicatie capabil(a) sa lamureasca situatia de fapt. Spre exemplu, intr-o propozitie de genul: "Nu pot discuta, serios, cu nici unul dintre colegii mei" ni se indica, clar, o imposibilitate, dar nu ni se ofera, in schimb, nici o indicatie capabila sa ne sugereze motivele generatoare ale unei astfel de situatii. Intreband, simplu, "De ce ?", este evident ca vom putea obtine lamuriri suplimentare (spre exemplu: "Nu pot sa discut, serios, cu nici unul dintre colegii mei, deoarece nu am incredere in ei"). Pentru a putea solutiona o eventuala "capcana" (in sensul ca unele omisiuni sunt apelate in mod special, pentru a ne face sa intrebam lucruri la care raspunsul este, deja, pregatit ), este recomandabil sa "suplimentam" intrebarea initiala cu una de genul "In ce sens nu ai incredere in ei ?". Evident, intrebarea poate aparea de-a dreptul stupida dar, in acelasi timp, poate avea, prin raspunsul implicat, o mare eficacitate pentru cel care o pune. Sau, pentru a oferi un alt exemplu de intrebare oportun a fi pusa la un asemenea tip de formulari, la "plangerea" de genul "Nu pot discuta, serios, cu nici unul dintre colegii mei", putem replica astfel : "Ce te impiedica sa o faci ?". Asemenea intrebari au, nu arareori, "darul" de a "bloca" interlocutorul si/sau de a il (re)aduce la o pozitie mai realista (sau mai explicita) referitor la propriile opinii si/sau formulari.

Generalizarile, in contextul PNL, inseamna a face o constanta dintr-un caz particular sau, altfel spus, presupun a "ridica la rang de lege o experienta". La nivelul limbajului apelat, fenomenul generalizarii este relevat prin utilizarea anumitor cuvinte si/sau expresii, de genul: "Va vorbesc in numele tuturor colegilor mei"; "Se intampla, din ce in ce mai des, sa "; "Nu am fost lasat sa vorbesc"; etc. Intrebarile oportun a fi formulate la astfel de generalizari urmeaza "contextul general" precizat anterior; spre exemplu, la formularea "Nu am fost lasat sa vorbesc", o intrebare de genul "Mai precis, cine nu v-a lasat sa vorbiti ?" poate lamuri multe lucruri. Astfel, in functie de scopul urmarit, putem apela o atitudine de necontestare, la una de a nu cauta sa aflam elemente suplimentare etc. Daca, insa, dorim elemente suplimentare, cu scopul de a aprofunda situatia, va fi necesar sa avansam "pas-cu-pas": "Mai precis cine nu v-a lasat sa vorbiti ?" "Ce l-a determinat pe X sa nu va lase sa vorbiti ?" "Practic, ce vroiati sa spuneti ?" etc. In alte situatii, la generalizarea initiala se mai adauga, treptat, cate "ceva", ajungandu-se, spre exemplu, la o formulare de genul "Nimeni nu ma intelege !". Raspunsul la aceasta veritabila "tragedie" poate avea alura: "Daca va inteleg bine, in nici un moment al existentei dumneavoastra nu s-a gasit cineva sa va inteleaga !?" . Desi, din punct de vedere gramatical, exprimarea nu este cea mai "fericita", generalizarea initiala se transforma intr-una caricaturizata Si, in mod normal, raspunsul firesc ar putea fi de genul: "Nu, nu este exact asa; vreau sa spun ca, acum, am impresia ca nimeni nu ma poate intelege". Iata, deci, cum, concentrandu-ne asupra unei generalizari si, indeosebi, asupra cuvintelor si/sau a expresiilor utilizate, putem ca, printr-o "regula" (respectiv, prin tipul intrebarii) impusa interlocutorului, sa ii "determinam" acestuia dorinta (sau chiar necesitatea) de a trece de la arbitrar si de la impersonal, la fapte, lucruri si/sau persoane precise. Concluzionand, subliniem ca, asa cum practica o dovedeste, este recomandabil sa apelam cat mai putin la generalizari, in favoarea "personalizarilor", cu exceptia cazurilor in care intentiile noastre sunt orientate spre alte scopuri

Distorsiunile constituie cel de-al treilea element apelabil in demersul nostru catre (auto)modelarea comportamentului, in functie de raspunsurile primite de la interlocutor. Ele sunt capabile sa efectueze "substitutii" de date in experienta pe care o posedam, dupa cum pot fi generatoare de creativitate si de inventivitate. Dar, in acelasi timp, distorsiunile ne pot crea mari handicapuri, mai ales in situatiile in care iau forma unor presupozitii, a unor relatii cauzale pentru efecte arbitrare, precum si a unor interpretari si/sau a unor anticipari hazardante. Cel mai uzual intalnite distorsiuni sunt urmatoarele:

"nominalizarile", respectiv acele "fenomene" lingvistice care transforma un proces intr-un eveniment (spre exemplu, adeseori, a iubi este transformat in dragoste) In marea majoritate a cazurilor, "nominalizarile" sunt indicate de cuvinte abstracte (dragoste, libertate, decizie, bunastare, creativitate, imaginatie, bogatie, saracie, speranta etc.), de unde deriva si faptul ca semnificatia lor poate fi diferita de la un utilizator la altul. In acest context, apelarea la intrebari capabile sa lamureasca, intr-o maniera cat mai clara, ambii interlocutori, se poate dovedi a fi de maxima eficacitate. Spre exemplu, la formularea "Vreau sa obtin o ameliorare a conditiilor de lucru", intrebarea "Cum le-ati vedea, dumneavoastra, ameliorate ?" poate fi urmata de un raspuns de forma: "Pai, in primul rand, mi-ar mai trebui ceva mai mult spatiu, un birou mai bine luminat, dotat cu mobilier modern si functional etc. ". De mentionat si de retinut faptul ca, intre "o imbunatatire" si elementele (foarte) precise care dovedeau respectivei persoane cum "vede" ea "imbunatatirea", exista o mare si semnificativa diferenta In general, cu cat vom reusi sa "epuram" conversatia de ambiguitati, cu atat vom genera o comunicare interpersonala mai simpla, directa si eficienta;

"divinizarile" se bazeaza pe insusirile supranaturale pe care (inca suficient de) multi oameni banuiesc ca le au si sunt relevate de exprimari de genul: "Mda, stiu, sigur, la ce va ganditi !"; replica poate fi: "Da, dar cum faceti ? "; "Stiu, deja, ce-o sa spuna cand se va intoarce !"; replica: "V-as fi recunoscator sa invat si eu cum ?! "; "Cu siguranta, aceasta o sa-i faca mare placere !"; replica: "Nu mi-am dat, nici macar o data, seama de acest fapt ! "; etc. Dupa cum se poate observa, verbe ca a gandi, a crede, a resimti, a judeca, a estima etc. pot conduce, adeseori, la "divinizari". Intr-un atare context, este eficient sa apelam la empatie si la inferiorizare. Spre exemplu, inferiorizandu-ne, il "aducem" pe interlocutor (in functie si de scopul urmarit de noi) "cu picioarele pe pamant", si il determinam sa fie dornic sa ne explice ce si cum .;

relatiile "cauza - efect". In mod paradoxal, acestea par a fi extrem de uzuale, normale si logice ! Dar apelarea si utilizarea abuziva a relatiilor "cauza-efect" poate provoca, nu de putine ori, situatii dintre cele mai contradictorii si chiar bizare. De regula, stabilirea unei relatii "cauza - efect" asigura si reconforteaza, dar aceasta se dovedeste, adeseori, total inexacta, mai ales datorita faptului ca, in general, este putin probabil ca un efect sa fie generat de o singura cauza ! Cu alte cuvinte, a reduce explicatiile la un singur element, poate constitui o importanta limita ("bariera") in calea optiunilor care ar putea exista si ar fi de natura sa lamureasca mult mai complex o anumita stare de fapt. Iata de ce este (cel putin) recomandabil sa "verificam" modul in care interlocutorul nostru stie, cu-adevarat, ce vrea, "parandu-l", in functie de caz, in orice situatie contextual-specifica. Spre exemplu, la formularea "As pleca la munte, dar nu am, si eu, o masina !", una dintre replicile cele mai adecvate poate fi: "Sa inteleg ca, daca vei avea o masina, vei pleca, si tu, la munte !?". Din momentul formularii acestei intrebari, desi nu am schimbat, practic, continutul afirmatiei conditionale a interlocutorului, reformularea apelata va fi de natura sa ne conduca la obtinerea a minimum doua lucruri: primul consta in verificarea relatiei "cauza-efect", iar cel de-al doilea, in a "deschide usa" unei contestari a precedentei: "La drept vorbind, nu este chiar asa Dar chiar ca mi-ar placea sa plec la munte cu o masina ! ". Din acest moment, discutia este "relansata" si "deschisa", mai ales ca i-am demonstrat interlocutorului ca plecarea sa la munte nu este, deloc, conditionata de . existenta unei masini