TEORII SI MODELE ALE COMUNICARII

TEORII SI MODELE ALE COMUNICARII

Exista astazi un fundal, un ansamblu de teorii si modele care formeaza un fel de patrimoniu comun al stiintelor comunicarii. Putem regasi aici lingvistica si derivatele sale (pragmatica, retorica si semiotica), Scoala de la Palo Alto si comunicarea paradoxala, cercetarile sociologice asupra impactului media (Lasswell, Lazarsfeld, Katz), antropologia riturilor interactiunii (Goffman, analiza conversatiei etc). Iata prezentate mai jos, momentele de referinta ce marcheaza "istoria" de 100 de ani a stiintelor comunicarii si informatiei (apud Jean Francois Dortier, in La communication, Etat des savoirs

1. TEORII SI MODELE CLASICE ALE COMUNICARII

In ultimii 50 de ani, fundamentele teoretice ale stiintelor informatiei si

comunicarii s-au imbogatit cu aporturi multiple. Totusi, in ciuda negarilor si criticilor, trei curente ocupa intotdeauna un loc central: este vorba de curentele fondatoare initiale: modelul cibernetic, abordarea empirico-functionalista a comunicarii de masa, metoda structurala si aplicarea sa in lingvistica. Prezentarea acestor modele face subiectul temei de fata.

1. PARADIGME ALE STUDIULUI COMUNICARII:

SCOALA PROCES SI SCOALA SEMIOTICA

2. SCOALA PROCES

Modelul Shannon & Weaver

Modelul lui Gerbner

Modelul lui Lasswell

Modelul lui Newcomb

Modelul Westley - MacLean

3. SCOALA SEMIOTICA

Modelul lui Peirce

Modelul Ogden si Richards

Modelul Saussure

1. PARADIGME ALE STUDIULUI COMUNICARII:

SCOALA PROCES SI SCOALA SEMIOTICA

Intr-o carte clasica dedicata studiului teoretic al comunicarii, John Fiske (Introduction to Communication Studies), incearca sa dea o unitate acestui studiu; pentru aceasta, el pleaca de la prezentarea presupozitiilor de baza asupra naturii comunicarii:

toate tipurile de comunicare implica semne si coduri. Semnele sunt artefacte sau acte care se refera la altceva decat la ele insele; prin aceasta, ele sunt constructii semnificative. Codurile sunt sisteme in care semnele sunt organizate si in care sunt precizate ce semne pot fi corelate cu altele, precum si in ce mod.

semnele si codurile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea si receptarea lor este o practica sociala;

comunicarea este punctul central in viata culturilor: fara comunicare, orice cultura nu poate supravietui; in consecinta, studiul comunicarii trebuie sa implice si studiul culturii in care ea este integrata; Plecand de la aceste considerente, Fiske defineste comunicarea drept interactiune sociala prin intermediul mesajelor, si considera ca, in studiul comunicarii, putem deosebi doua mari scoli: scoala proces si scoala semiotica.

Scoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este modul in care emitatorii si receptorii codeaza si decodeaza un mesaj, modul in care transmitatorul foloseste canalele si mediile comunicarii. Scoala proces este interesata in special de probleme ca eficienta si acuratetea transmiterii mesajului. Aceasta scoala vede comunicarea ca un proces prin care o persoana afecteaza comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. Daca efectul este diferit de ceea ce se intentiona sa se comunice, tendinta este sa se interpreteze acest lucru drept un esec al comunicarii si sa caute motivul esecului de-a lungul desfasurarii procesului de comunicare.

Pentru scoala semiotica, defasurarea comunicarii reprezinta o producere si un schimb de sensuri (semnificatii). Obiectul de interes il reprezinta studierea modului in care mesajele (textele) interactioneaza cu oamenii pentru a produce intelesuri (sau semnificatii) si rolul textelor in cultura noastra. Scoala semiotica foloseste termeni ca semnificatie si nu considera neintelegerile ca fiind neaparat efecte ale esecului de comunicare, ci considera ca ele pot rezulta din diferentele culturale dimtre emitator si receptor. Pentru aceasta scoala, studiul comunicarii este studiul textului si a culturii. Principalele metode de analiza provin din interiorul semioticii.

Scoala proces tinde sa sa rasfranga asupra stiintelor sociale, mai ales asupra psihologiei si sociologiei si se autodefineste ca studiul actelor de comunicare. Scoala semiotica influenteaza lingvistica, studiul fenomenelor artistice si se autodefineste in termeni de producere ai comunicarii. Fiecare scoala interpreteaza definitia data comunicarii (interactiune sociala a mesajelor) in termenii specifici. Prima defineste interactiunea sociala ca fiind procesul prin care o persoana relationeaza cu altele sau afecteaza comportamentul, starea de spirit sau reactiile emotionale ale unei alte persoane si invers. Acesta este intelesul obisnuit. Semiotica defineste interactiunea sociala ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societati. Cele doua scoli se diferentiaza, de asemenea, prin conceptia lor despre ceea ce inseamna mesaj. Scoala proces vede in mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare. Multi dintre continuatori considera ca intentia este un factor esential in definitia mesajului. Intentia emitatorului poate fi declarata sau nedeclarata, dar ea este esentiala pentru a putea analiza mesajul.

Scoala semiotica vede mesajul ca o constructie a semnelor care, prin interactiunea cu receptorii, produc intelesuri. Emitatorul, definit ca transmitator al mesajului, isi declina importanta, accentul este pus pe text si pe cum este el citit. Cititul este procesul descoperirii intelesurilor, atunci cand receptorul interpreteaza textul. Aceasta negociere are loc pe masura ce cititorul introduce aspecte ale experientei sale culturale in descifrarea codurilor si semnelor din care este constituit textul. De asemenea, este de la sine inteleasa multiplicitatea de interpretari pe care o poate lua unul si acelasi text in interactiune cu diferiti cititori. Trebuie doar sa vedem cum diferite texte transmit acelasi eveniment (fapt) in mod diferit pentru a ne da seama de cat de importanta este acesta intelegere, acesta conceptie asupra lumii pe care fiecare text o imparte cu cititorii sai. Faptul ca receptori proveniti din diferite culturi interpreteaza diferit acelasi text, nu este un efect al esecului de comunicare, ci al diferentei de orizonturi culturale. Mesajul nu este ceva trimis simplu de la A la B, ci este un element dintr-o relatie structurala ale carei elemente includ atat realitatea externa, cat si producatorul de text/cititorul. Producerea si citirea textului sunt vazute ca procese paralele, dar nu identice, in care A si B ocupa acelasi loc in relatia structurala. Am putea modela aceasta structura ca un triunghi in care

sagetile reprezinta interactiunea constanta; structura nu este statica, ci este o realitate dinamica

(figura 1).

2. SCOALA PROCES

Modelul Shannon &Weaver

Modelul de baza al comunicarii creat de cercetatorii americani are o reprezentare lineara.

In acest model, a comunica inseamna a transmite un semnal (o informatie) care este primit. Unitatea de masurare a comunicarii este de natura binara, ceea ce inseamna ca transmiterea informatiei (emiterea si receptarea semnalelor) se poate realiza sau nu. Notiunile principale ale modelului sunt cele de: emitator, receptor, canal, cod (dispozitive tehnice de codificare, transmitere si decodificare a informatiei).

Sursa; este vazuta ca un factor de decizie; aceasta inseamna ca sursa decide ce mesaj sa

trimita, sau, mai degraba, sa aleaga unul dintr-o serie de mesaje posibile. Acest mesaj selectat este schimbat apoi de emitator intr-un semnal care este trimis prin canal receptorului.

Zgomot; este ceva care se adauga semnalului in procesul transmiterii care nu este

intentionat de sursa. Poate avea loc la toate cele trei niveluri specificate de cercetatori.

Informatia; in acest model, informatia este inteleasa ca "masura a ceea ce este transmis,

transportat de la emitator catre receptor, masura a incertitudinii din sistem". Deci informatia nu se identifica cu semnificatia a ceea ce este transmis.

Redundanta/entropia; redundanta - conceptul este strans legat de cel de informatie. Poate fi definita drept ceea ce poate fi predictibil sau conventional intr-un mesaj. Opus redundantei este conceptul de entropie. Redundanta este rezultatul predictibilitatii ridicate, iar entropia, a unei predictibilitati scazute. Un mesaj cu o predictibilitate redusa poate fi numit entropic si avand un nivel ridicat de informatie. Invers, un mesaj cu o predictibilitate ridicata este redundant si cu un nivel scazut de informatie.

Canalul; este pur si simplu mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. Principalele

canale sunt undele de lumina, de sunet si de radio, caburile telefonice, sistemul nervos.

Mijloc de comunicare; reprezinta mijlocul fizic sau tehnic prin care mesajul este convertit intr-un semnal capabil sa fie transmis prin intermediul unui canal. Proprietatile fizice sau tehnologice ale mijlocului de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor care il folosesc.

Mijloacele pot fi clasificate in trei mari categorii:

mijloace prezentationale: vocea, fata, corpul;

mijloace reprezentationale: carti, picturi, fotografii, arhitectura, decoratiunile interioare etc.;

mijloace mecanice: telefon, radio, televiziune, teletext.

Codul - este un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Consta atat in semne (semnale fizice care trimit la altceva decat la ele insele), cat si in reguli sau conventii care determina cum si in ce contexte pot fi folosite si combinate aceste semne pentru a forma mesaje mai complexe (morfologie, sintaxa, in raport cu sistemul lingvistic).

Conform comentariului realizat de Ioan Dragan (Paradigme ale comunicarii de masa), aceasta teorie raspunde, in principal, la doua intrebari:

1. cum poate fi transmisa o informatie in modul cel mai rapid si cu costurile cele mai reduse;

2. cum se poate asigura identitatea dintre informatia primita si cea emisa.

Daca prima intrebare este generata de contextul crearii teoriei (in timpul celui de-al doilea razboi mondial cand autorii se ocupau de eficienta liniilor telegrafice), raspunsul la a doua intrebare nu poate fi oferit decat daca se iau in calcul cele trei nivele de cercetare identificate de Shannon &Weaver in studiul comunicarii:

Nivelul A - probleme tehnice; cu cata acuratete pot fi transmise simbolurile de comunicare;

Nivelul B - probleme semantice; cat de precis transmit simbolurile intelesurile dorite;

Nivelul C - probleme de eficacitate; cat de mult poate fi modificat comportamentul receptorului in sensul dorit de emitator.

Modelul lui Gerbner

George Gerbner, profesor la universitatea din Pensylvania a incercat sa realizeze un model de comunicare cu utilizare generala. Modelul realizat a fost semnificativ mai complex decat cel al lui Shannon & Weaver. Modelul lui Gerbner (figura 3) introduce ca elemente originale: perceptia, productia, semnificatia mesajului; mesajul ca unitate a formei si continutului; notiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre productia mesajelor si perceptia evenimentelor si mesajelor; Conform acestui model, procesul de comunicare este un proces subiectiv, selectiv, variabil si imprevizibil.

Axa orizontala reda procesul de perceptie:

la originea procesului de comunicare se afla perceptia unui eveniment; primul element al modelului este M (cel care percepe);

perceptia implica o legatura intre eveniment (E) si reconstituirea lui senzoriala, creativa si cognitiva de catre M; E poate fi un eveniment natural sau un eveniment mediatizat care va fi un mesaj de tipul S/E;

perceptia lui E este o reactie a lui M, reactie care se manifesta prin diferite mijloace;

Reactia si receptarea se produc intr-o situatie data care le poate influenta si modifica.

Situatia are dimensiuni psihologice, fizice si sociale. Intre E (eveniment) si E (perceptie, mesaj) intervin:

Actiunea de selectie;

Accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput);

Contextul in care se produce.

Axa verticala cuprinde elemente care caracterizeaza productia mesajelor (produsul

comunicarii) si controlul relatiei dintre M (agent) si S/E (mesaj). Este axa "mijloacelor

comunicarii, a mijloacelor utilizate pentru creatia, transmiterea si distribuirea mesajelor".

aceste mijloace sunt formate din:

agenti care permit transmiterea semnalelor (canale, mijloace tehnice, media);

procedee de alegere si combinare a mijloacelor utilizate;

resurse administrative, institutionale pentru controlul productiei si distribuirii mesajelor;

Toate aceste mijloace permit transformarea unei reactii (perceptii) intr-un mesaj care poate fi perceput.

mijlocele servesc sa faca disponibile pentru destinatar elementele componente ale mesajului;

forma S este data de enuntul mesajului; ea este legata de mijloacele utilizate si este indisolubil legata de continutul mesajului. Mesajul trebuie sa posede o forma si o structura bine definite;

enuntul mesajului se produce intr-un context dat. Contextul se refera la elementele care intervin pentru a face ca un eveniment sa fie selectat pentru a fi perceput;

orice transmisie structurata si nealeatoare este un semnal. Forma semnalului (mesajului) cuprinde calitati de reprezentare, de referinta, de simbolizare sau de corespondenta. Deci semnalul cuprinde elemente de forma si continut ale mesajului, adica de semnificatie a mesajului (S si E sunt indisolubile), ceea ce face ca mesajul sa

aiba calitati de forma si de continut specifice;

orice perceptie a unui enunt produce efecte (consecinte); unele tin de eficienta (atingerea obiectivelor vizate, a obiectivelor initiale ale comunicarii), altele sunt consecinte neintentionate sau nedorite ale comunicarii.

Modelul indica in primul rand importanta elementelor care intervin in perceptia evenimentelor: punctele de vedere si experientele trecute ale lui M influenteaza perceptia - E . Acesta este un fapt "creat" prin perceptie, fiecare persoana avand o perceptie proprie. Diversi M pot percepe diferit acelasi eveniment. In al doilea rind, modelul arata ca sistemul comunicarii este dinamic si deschis, in sensul ca efectele (consecintele) sunt partial previzibile, partial imprevizibile. El poate fi aplicat in analiza diferitelor situatii de comunicare, pentru analiza de continut a mesajelor, a corespondentei dintre realitati si mesajele comunicarii de masa, a receptarii mesajelor de catre publicuri. (G. Gerbner, Toward a General Model of Communication apud Ioan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa

Modelul lui Lasswell

Modelul lui Harold D. Lasswell este un model specific studiului comunicarii de masa. Autorul sustine ca, pentru a intelege procesul comunicarii de masa, noi avem nevoie sa studiem nivelele ce corespund urmatoarelor intrebari:

Cine?

Ce spune?

Prin ce canal?

Cui?

Cu ce efect?

Aceasta formula a fost folosita de Lasswell in 1948 pentru a inzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media. Tradusa in termeni de sectoare de cercetare, ea duce la urmatorul rezultat: analiza controlului, analiza continutului, analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor, analiza audientei si analiza efectelor (Armand, Michelle Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii

Pentru Fiske (op. cit), acest model reprezinta versiunea verbala a modelului Shannon & Weaver; este un model liniar care priveste comunicarea ca o transmitere de mesaje si este mai interesat de efectele comunicarii decat de semnificatii. Prin "efect" se intelege ca o schimbare observabila si masurabila a starii receptorului este cauzata de un element identificabil in proces. Modificand unul din elementele procesului, vom modifica si efectul. Dupa Lasswell, procesul de comunicare indeplineste trei functii principale in societate: "supravegherea mediului, dezvaluind tot ceeea ce ar putea ameninta sau afecta sistemul de valori al unei comunitati sau al partilor care o compun, punerea in relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de mediu, transmiterea mostenirii sociale Lasswell, "The Structure and Function of Communication in Society" apud Mattelart, op. cit). Lazarsfeld si Merton adauga la aceste trei functii o a patra, cea de entertainment sau distractie.

In traditia functionalista a cercetarii comunicarii de masa se inscrie si studiul lui Lazarsfeld despre alegerile prezidentiale din 1940. Acest studiu panel, destinat a stabili contributia unor surse diferite la modificarea optiunii politice in timp, a ajuns la concluzia ca discutia avea un rol mai important in acest sens decat mass-media. Un studiu ulterior, care a testat eficienta influentei personale, a confirmat acesta idee si a propus ipoteza unei "comunicari in doua trepte". Conform rezultatelor acestui studiu, s-au putut decela cateva grupuri mari de cauze ce actioneaza impreuna care pot explica faptul ca indivizii sunt mai predispusi sa tina seama de informatiile si sfaturile venite din partea celor pe care ii cunosc personal, respectiv:

au mai mare incredere in ei;

un contact personal poate exercita o presiune informala in sensul conformarii;

se ofera posibilitatea discutarii si argumentarii, persuasiunea fiind rezultatul schimbului reciproc de opinii;

o sugestie venita din partea unei cunostinte din propriul cerc de contacte sociale poarta in sine garantia conformarii la normele de grup.

Pentru a comunica cu succes trebuie, deci, sa se acorde o mai mare atentie grupurilor si procesului de comunicare nonformal de difuziune a informatiilor in interiorul fiecarui grup sau categorie de public vizata.

Modelul lui Newcomb

Semnificatia principala a acestui model consta in faptul ca este primul model care

introduce problematica rolului comunicarii intr-o societate sau intr-o relatie sociala. Pentru Newcomb acest rol este simplu: acela de a mentine echilibrul in cadrul unui sistem social. Modul in care functioneaza acest model este urmatorul (figura 4): A/B este comunicator/receptor; ei pot fi indivizi sau conducerea unei intreprinderi/reprezentantii sindicatelor, sau guvern/guvernati etc. X este o parte din mediul social. ABX este un sistem, ceea ce inseamna ca relatiile interne sunt interdependente.

Componentele minimale ale sistemului ABX sunt:

orientarea lui A catre X incluzand in acelasi timp atitudinea fata de X ca obiect

abordabil sau de evitat, caracterizat prin semn si intensitate, precum si atributele

cognitive (credinte si structuri cognitive);

orientarea lui A spre B in exact acelasi sens (pentru a evita confuzia ne vom referi la

atractie pozitiva sau negativa fata de A sau B ca persoana si la atitudini favorabile sau

nefavorabile catre X);

orientarea lui B catre X;

orientarea lui B catre A.

Acest model presupune, desi nu declara explicit, ca oamenii au nevoie de informatie. Intr-o democratie, informatia este de obicei privita ca un drept, dar nu se constientizeaza ca informatia este, in primul rand, o necesitate. Fara ea, nu ne putem simti ca o parte a societatii. Trebuie sa avem informatie potrivita despre mediul nostru social pentru a sti cum sa reactionam la el si pentru a identifica in reactia noastra factori pe care putem sa-i impartasim cu membrii grupului, ai subculturii sau culturii din care facem parte. Denis McQuail (Comunicarea) sustine ca modelul lui Newcomb este un model al

"tensiunii catre simetrie", de acelasi tip cu modelele inspirate de psihologia gestaltista. Dinamica actelor de comunicare consta in tensiunea produsa de dezacord.

Modelul Westley si MacLean

Acest model (figura 5) este inspirat de modelul lui Newcomb si descrie procesul comunicarii interpersonale. Pe scurt, modelul arata ca informatia, fie este data de un individ A altui individ B, fie este cautata de B la o sursa A dispunand de competente specifice in raport cu nevoile lui B.

X , X , X , X ..X reprezinta "obiectele de orientare", adica multitudinea de evenimente si obiecte care compun mediul lui A si B si care pot eventual forma obiect de comunicare intre ei;

A si B reprezinta indivizi;

X' reprezinta mesajul;

f BA reprezinta feed-backul, adica un mesaj transmis de B spre A asupra situatiei lui

B, transformata ca efecte al X';

f reprezinta feed-backul.

Potrivit acestei reprezentari simple asupra comunicarii dintre doi actori, persoana A transmite o informatie catre persoana B asupra evenimentului X. A este comunicatorul, iar B este in situatia receptorului de informatie fie ca o cere, fie pur si simplu ca o primeste. Comunicarea incepe, de fapt, prin selectionarea de catre A a "obiectelor de orientare X carora le da o forma abstracta (le transforma in mesaj X' si il transmite catre B). Acesta din urma poate avea si el o perceptie directa a lui X (X , B) sau suporta efectul lui X', raspunzand lui A prin retroactiunea fBA. Modelul Westley & MacLean subliniaza nevoia sociala de informatie pe care a pus-o in evidenta modelul lui Newcomb. Ei vor adapta acest model si pentru studiul mass-media.

3. SCOALA SEMIOTICA

Termenii cu care opereaza semiotica (semn, semnificatie, icon, denotatie, conotatie) sunt termeni care se refera la diverse modalitati de producerea a sensului, a intelesului. Modelele propuse de scoala semiotica difera de cele propuse de scoala proces nu numai prin faptul ca nu sunt lineare, ci si prin faptul ca nu contin indicatii despre etapele transmiterii mesajului. Aceste modele sunt de tip structural, si indica relatiile care se stabilesc intre elementele prin care se creeaza sensul.

In centrul acestei stiinte sta conceptul de semn. Semiotica are trei domenii principale de studiu:

1. semnul insusi; acesta consta in studiul diferitelor varietati de semne, in studiul diferitelor moduri in care acestea transmit intelesul, precum si in studiul modului in care semnul relationeaza cu oamenii care il folosesc. Semnele sunt definite ca fiind niste constructe umane si pot fi intelese numai in utilizarile pe care oamenii le atribuie.

2. codurile (sistemele in care semnele sunt utilizate); acest studiu cuprinde modurile in care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei societati sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru transmiterea lor.

3. cultura in care aceste coduri si semne opereaza. La randul ei, aceasta este dependenta

pentru propria ei existenta si forma de folosirea acestor coduri si semne.

Pentru a intelege in mod cat mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (in special lingvistice) (Ioan Dragan, Teorii ale comunicarii de masa) este important de retinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau dimensiune a mesajului:

prima se refera la faptul ca mesajul este un element al circuitului comunicational: trimis

de catre emitator, el circula printr-un canal si ajunge la receptor (este, sa spunem, o

"informatie" care circula intre cei doi poli ai circuitului comunicational);

sub alt aspect, mesajul poate fi, totodata, descris ca element al unui proces de

reprezentare, ca intermediar intre o realitate si imaginea acestei realitati (realitatea la care

mesajul se refera sau la care trimite). Modelele semiotice iau in considerare dubla situare

(informationala si simbolica) a mesajului; acestea se situeaza si se cristalizeaza la

intersectia celor doua procese - de comunicare si de reprezentare (figura 6)

Modelul lui Peirce

Pentru Peirce, orice proces semiotic este o relatie intre trei componente: semnul insusi, obiectul reprezentat si interpretantul (figura 7).

Definitia semnului implica, deci, un model triadic: ''Un semn, sau un reprezentamen este ceva care tine locul a ceva in anumite privinte sau in virtutea anumitor insisiri. El se adreseaza cuiva, creand in mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care il creeza il numesc interpretantul primului semn. Semnul tine locul a ceva, anume al obiectului sau. El tine locul acestui obiect nu in toate privintele, ci cu referire la un fel de idee pe care am numit-o uneori fundamentul representamenului'' (Peirce, Comunicare si actiune

apud Umberto Eco, Lector in fabula

Un semn se refera la altceva decat la el insusi (obiectul) si este inteles de cineva: acesta este efectul pe care il produce in mintea receptorului (interpretantul). Interpretantul nu este interpretul semnului, ci este un concept mental produs deopotriva de semn si de experienta obiectului pentru cel ce utilizeaza semnul. Interpretantul unui obiect nu este o semnificatie definita de dictionar, ci variaza in functie de experienta pe care utilizatorul semnului a avut-o vis-a vis de acel obiect. O semnificatie nu este niciodata o relatie intre un semn si ceea ce reprezinta semnul (obiectul). Semnificatia rezulta din relalatia triadica, in care interpretantul are un rol mediator de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn prin alt semn. Interpretantul este o alta reprezentare, care se refera la un acelasi obiect pe baza unui alt fundament (ground-ul reprezentarii); acesta este punctul de plecare al semiozei nelimitate: relatia semn-obiect nu este posibila decat prin raportare la un alt interpretant care se explica pe sine printr-un alt interpretant. In cadrul teoriei codurilor, (Umberto Eco, Tratat de semiotica generala) interpretantul poate fi identificat cu intrega serie de denotatii si conotatii succesive ale

unei expresii.

Dupa Peirce, exista trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) si simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumita asemanare cu obiectul real sau fictiv, de exemplu, o fotografie, o schema, o diagrama; un indice este un semn care se afla intr-o relatie reala, nu de reflectare cu obiectul, functionand ca o indicatie sau o referinta; de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc.; simbolul este un semn determinat numai in cadrul unei interpretari, dar nu are legatura fizica sau de asemanare cu obiectul: de exemplu, un steag.

Modelul lui Ogden si Richards

Modelul Ogden si Richards corespunde modelului lui Peirce. In aceasta perspectiva, in analiza comunicarii se poate da prioritate:

realitatilor (lucrurilor);

psihicului, gandirii (ideilor);

limbajului (cuvintelor), retinandu-se atunci dubla functie a cuvintelor - noi

gandim cu ajutorul cuvintelor si comunicam cu altii prin intermediul lor.

Modelul lui Saussure

Saussure este considerat intemeietorul lingvisticii moderne si al semiologiei, fiind cel care a construit primul proiect al unei "teorii generale a sistemelor de semnificare", initiind studierea "vietii semnelor in sanul vietii sociale. El se concentreaza, ca lingvist, asupra semnului insusi. Semnul, pentru Saussure, este unitatea intre semnificat si semnificant. Semnificantul este imaginea acustica, forma fizica a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul este conceptul mental la care se refera acesta. Acest concept mental este in mare masura comun tuturor membrilor unei culturi care impartasesc acelasi limbaj. Sunt vizibile similaritatile intre diada semnificant/semnificat al lui Saussure, si cea peirceana semn/interpretant. Saussure este insa mai putin interesat de relatia semnului ca intreg cu realitatea externa (obiectul, la Peirce) (figura 9).

Modelul arata ca relatia dintre concept si obiectul real pe care il reprezinta este operatia de semnificare: prin intermediul acestei operatii omul acorda intelesuri realitatii, o intelege. Este important sa reamintim ca semnificatul este, in aceeasi masura ca si semnificantul, productia unei culturi particulare. Este evident ca semnificantii (cuvintele) sunt diferite in functie de limba. Acelasi lucru se intampla si cu semnificatiile cuvintelor: ele difera, mai mult sau mai putin, de la cultura la cultura, fiecare avand propria experienta a obiectelor (vezi ipoteza Shapir-Worf).

DE RETINUT:

Conform lui Fiske (Introduction to Communication Studies), putem considera ca exista doua paradigme clasice in studiul comunicarii: scoala proces si scoala semiotica

Prin ce se caracterizeza scoala proces si care sunt principalele modele ale comunicarii care o reprezinta?

Caracteristicile scolii proces

vede comunicarea ca transmitere a mesajelor;

este interesata in special de probleme ca eficienta si acuratetea transmiterii mesajului;

daca efectul este diferit de ceea ce se intentiona sa se comunice, tendinta este sa se interpreteze acest lucru drept un esec al comunicarii si sa se caute motivul esecului de-a lungul desfasurarii procesului de comunicare;

se autodefineste ca studiul actelor de comunicare;

defineste interactiunea sociala ca fiind procesul prin care o persoana relationeaza cu altele sau afecteaza comportamentul, starea de spirit sau reactiile emotionale ale unei alte persoane si invers;

vede in mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare.

intentia emitatorului poate fi declarata sau nedeclarata, dar ea este esentiala pentru a putea analiza mesajul.

Modele reprezentative:

Modelul Shannon & Weaver;

Modelul lui Gerbner;

Modelul lui Lasswell;

Modelul lui Newcomb;

Modelul Westley - MacLean.

Prin ce se caracterizeza scoala semiotica, si care sunt principalele modele ale comunicarii care o reprezinta?

Caracteristicile scolii semiotice:

defasurarea comunicarii reprezinta o producere si un schimb de sensuri (semnificatii),

obiectul de interes il reprezinta studierea modului in care mesajele (textele) interactioneaza cu oamenii pentru a produce intelesuri (sau semnificatii) si rolul textelor in cultura noastra;

nu considera neintelegerile ca fiind neaparat efecte ale esecului de comunicare, ci considera ca ele pot rezulta din diferentele culturale dimtre emitator si receptor;

se autodefineste in termeni de producere ai comunicarii;

defineste interactiunea sociala ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societati;

vede mesajul ca o constructie a semnelor care, prin interactiunea cu receptorii, produce intelesuri.

Modele reprezentative:

Modelul lui Peirce;

Modelul Ogden si Richards;

Modelul Saussure.

2. NOI MODELE    ALE COMUNICARII

Ca reactie la modelele inspirate de paradigmele structural-functionaliste,care au dominat multa vreme scena teoretica a analizei comunicarii, au aparut contributii recente animate de ambitia de a depasi modelele clasice informationale" (procesuale) si "lingvistice" (semiotice) ale comunicarii. Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea informatiei" sau "mesajelor" prin codificare si decodificare sau prin indicatii ale intentiilor comunicative. Comunicarea trebuie inteleasa ca o comprehensiune reciproca, ca intercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia, la intentiile si motivele sale). Aceste demersuri consacra alte unitati de analiza - persoana, grupurile, raporturile intersubiective - in experienta vietii cotidiene.

1. FUNDAMENTE TEORETICE ALE NOILOR

MODELE COMUNICATIONALE

2. SCOALA DE LA PALO ALTO

3. ANALIZA CONVERSATIEI

4. TEORIA CONVERSATIEI

FUNDAMENTE TEORETICE ALE NOILOR

MODELE COMUNICATIONALE

Noile paradigme ale comunicarii (care valorizeaza teoriile interactionismului simbolic, etnometodologiei, fenomenolgiei sociale) nu mai trateaza obiectivitatea lumii si subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la o "activitate organizata, mediata simbolic,efectuata impreuna de catre membrii unei comunitati de limbaj si de actiune in cadrul coordonarii actiunilor lor practice". Din aceasta perspectiva, comunicarea reprezinta "modelarea unei lumi comune prin intermediul unei actiuni conjugate". Aceasta perspectiva comuna nu inseamna o simpla convergenta a unor puncte de vedere personale, ci faptul ca partenerii construiesc impreuna locul comun (norme, reguli) pornind de la care se vor raporta unii la altii, se vor raporta la lume si isi vor organiza actiunile impreuna. (Ioan Dragan, Paradigme ale comunicarii de masa

In aceasta conceptie, limbajul este o parte integranta a activitatilor sociale; el articuleaza practicile, orientarile si relatiile interumane intr-o forma de viata. Aceasta abordare se indeparteaza de optica epistemologica clasica, "nu se mai acorda prioritate reprezentarii din punctul de vedere al unui observator dezangajat, a proprietatilor unei lumi exterioare si al unei lumi interioare predeterminate, ci activitatii organizante/conjugate a actorilor sociali, prin care o lume comuna, un spatiu public, un camp practic, un sens impartasit al realitatii comune sunt continuu modelate si mentinute drept conditii si rezulate ale actiunii." (Dupa Luis Quere, D'un modele epistemologique de la communication a un modele praxeologique apud Dragan, op. cit

Interactionismul simbolic

Herbert Blumer inaugureaza "interactionismul simbolic" si rezuma cele trei premise ale acestui demers, care isi alege drept obiectiv studierea modului in care actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din "activitatile lor interactive": "Prima premisa este ca oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri. A doua este ca semnificatia acestor lucruri deriva si se naste din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori. A treia este ca aceste semnificatii sunt utilizate si modificate pintr-un proces de interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalneste". (H. Blumer, Symbolic Interactionism: Perspective and Method apud Armand si Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii

Noile modele ale comunicarii se indeparteaza de modelele initiale ale teoriei informatiei si de modelul behaviorist care limitau comunicarea la transmiterea si receptarea mesajelor unice (univoce, sens unic), circuland intr-un singur canal in acelasi timp si la un receptor pasiv. Definitia si abordarea comunicarii se vor imbogati prin elaborarea unor modele complexe care iau in considerare circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la procesul de comunicare in rolurile de emitator si receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor si al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social si cultural al schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de masa. Unele modele vor merge chiar mai departe (scoala californiana de la Palo Alto); potrivit acestei scoli, comunicarea este nu numai circulara, ci si continua, presupunand o interactiune neincetata intre fiintele umane, desfasurata simultan prin multiple canale si prin mijloace variate. Notiunea clasica de mesaj este si ea depasita: mai importante decat continuturile comunicarii sunt interactiunile celor care participa la comunicare si interdependentele dintre ansamblul comportamentelor lor: comunicarea este asemenea functionarii unei orchestre fara dirijor, in care fiecare interactioneaza cu toti si toti intre ei, iar in acest proces de interactiuni continue se creeaza realitatea sociala, care este o realitate socio-comunicationala. Este o iluzie de a crede ca exista o singura realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificatie, care este produsul interactiunilor umane si al comunicarii.

Actiunea comunicationala

Un model de referinta in teoria comunicarii prin amploarea constructiei teoretice a fost formulat de Jurgen Habermas Comunicare si actiune), reprezentant al ultimei generatii a Scolii de la Frankfurt. Prelucrand teoriile sociologiei actiunii initiate de Talcott Parsons, Habermas elaboreaza in 1981 o sociologie a "actiunii comunicationale". Actiunea si interactiunea nu mai sunt considerate doar ca producere de efecte, ci se analizeaza ca fiind asociate unor schimburi simbolice si contexte de limbaj. Atitudinile, opiniile care insotesc actiunea nu pot da seama de realitate doar luate ele singure. Sociologia critica trebuie sa studieze retelele de interactiune intr-o societate constituita din relatii comunicationale, "unirea in comunicare a subiectilor opusi". "Actiunii strategice", adica ratiunii si actiunii cu scop strict utilitar si instrumental (al caror

dispozitiv privilegiat il constituie mijloacele de comunicare de masa) si care risca sa colonizeze "lumea sociala traita", Habermas le opune alte moduri de actiune sau de raportare la lume, fiecare cu propriul sau criteriu de validitate: actiunea obiectiva, cognitiva, care isi impune sa spuna adevarul, actiunea intersubiectiva, care tinteste dreptatea morala a actiunii, actiunea expresiva, care presupune sinceritate. El considera ca, in principal, criza democratiei se datoreaza faptului ca dispozitivele sociale care ar trebui sa faciliteze schimburile si desfasurarea rationalitatii sale comunicationale au devenit autonome; ele fac sa circule informatia, dar blocheaza relatiile comunicationale, adica activitatile de interpretare ale indivizilor si grupurilor sociale. Jean Marie Vincent considera insa ca notiunea de rationalitate comunicationala a lui Habermas este "puternic impregnata cu elemente normative, reprezentand un principiu de explicatie metasocial apud Armand si Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicarii, Polirom 2001, Mattelart), ceea ce ne poate face sa ne intrebam daca nu cumva relatiile comunicationale, pe care filosoful german le considera fundamentul socialului, nu sunt copiate dupa o conceptie a dialogului dintre filosofi.

SCOALA DE LA PALO ALTO

Pozitia teoretica a scolii de la Palo Alto se caracterizeaza prin considerarea comunicarii ca fenomen social integrat, incercand prin "gramatica" (sau "logica comunicarii") sa construiasca o punte de legatura intre aspectele relationale si cele organizationale, intre mecanismele care regleaza raporturile interindividuale si cele care regleaza raporturile sociale. Paul Watzlawick precizeaza: "ascultam in permanenta de regulile de comunicare, dar regulile in sine, gramatica comunicarii, sunt lucruri pe care nu le cunoastem" (Une logique de la communication). Precursor al noului model al comunicarii teoretizat de Scoala de la Palo Alto, este recunoscut Gregory Bateson, antropolog si ecologist englez, format initial ca biolog. Lucrarea sa, Spre o ecologie a spiritului, a incercat sa introduca o perspectiva "organicista" asupra comunicarii. Bateson opune metafora masinii (care ar fi adecvata ca metafora fondatoare pentru modelul matematic), metaforei organismului, mai adecvata in a exprima natura sistemului informational-comunicativ. Gandirea organicista situeaza informatia ca dimensiune relevanta a unui subiect aflat intr-un mediu determinat, ambele neputand fi definite decat printr-o relatie de reciprociate: eu-l traieste intr-o lume a carei parte este el insusi, dar el contribuie, la randul lui, la constituirea acestei lumi. Metafora organismului introduce in studierea comunicarii o gandire holista. Comunicarea insasi este opera si instrument: opera si produsul nu sunt distincte de ceea ce le da nastere. Dupa Bateson, comunicarea este un schimb al subsistemelor unei totalitati, un schimb de informatie. La randul ei, informatia este o "diferenta care produce diferente". Ea este sursa dinamicii totalitatii sau sistemului, deoarece "interactiunea dintre partile unui spirit este declansata prin diferenta

Scoala de la Palo Alto, proiectand organic comunicarea, va ajunge imediat la teza: Totul este comunicare. Comunicarea este noul termen care exprima relatia omului cu lumea. Comunicarea furnizeaza regulile de intelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece stiinta, arta sau practicile cotidiene nu sunt decat sectoare continute in comunicarea care le inglobeaza. Comunicarea va reflecta intregul joc al ratiunii si al activitatilor ei. Cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului Invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson are drept scop sa explice cum se poate spune ca fiecare individ participa la comunicare, mai mult decat ca s-ar afla el la originea comunicarii sau ca ar fi tinta ei. Ei au formulat cateva principii de comunicare interumana, numite axiome.

Axioma 1. Comunicarea este inevitabila. (Imposibilitatea de a nu comunica; nu putem sa nu comunicam). Aceasta axioma are sens numai in conditiile in care inglobam in sfera comunicarii si transmiterea neintentionata de informatie, ce se realizeaza prin intermediul indicilor. Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa, vom putea accepta usor prima axioma. "Daca vom admite ca, intr-o interactiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, ca este o comunicare, urmeaza de aici ca nu se poate sa nu se comunice, indiferent daca se vrea sau nu. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tacere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influenteaza altele, iar acestea, la randul lor, nu pot sa nu reactioneze la comunicari si prin insusi acest fapt sa comunice." (Watzlawick, Une logique de la communication

Comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal si, mai ales, la intentionalitate. Noi comunicam doar atunci cand intentiile, constiente sau reusite se transmit si sunt intelese de receptor. Din punctul de vedere al noii teorii, comunicarea verbala si intentionala reprezinta doar varful unui iceberg urias, care inchide intr-o unitate intregul comportament al unui individ integrat organic intr-o totalitate cuprinzand alte moduri de comportament: tonul, postura, contextul. Evident, pentru nevoile analizei putem distinge "unitati" ale comunicarii: mesajul (unitatea elementara), interactiunea (o serie de mesaje schimbate intre indivizi), modele de interactiune.

Axioma 2. "Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai" (Orice comunicare se analizeaza in continut si relatie; Orice comunicare prezinta doua aspecte: continutul si relatia, astfel incat al doilea il inglobeaza pe primul si prin aceasta este o metacomunicare). Asta inseamna ca orice comunicare nu se limiteaza sa transmita o informatie, ci induce in acelasi timp un comportament. In termenii lui Bateson, se pot numi cele doua aspecte "indicele" respectiv "ordinea" oricarei comunicari. Indicele este sinonimul continutului mesajului. Un mesaj, sub aspectul lui de "indice" transmite o informatie: in comunicarea umana, acest termen este de aceea sinonim cu continutul mesajului. El poate avea ca obiect orice este comunicabil; problema de a sti daca o asemenea informatie este adevarata sau falsa, valida ori nevalida sau indecidabila nu intra aici in calcul. Aspectul de "ordine" dimpotriva, desemneaza maniera in care este inteles mesajul si, in cele din urma, relatia intre parteneri. Un raport interesant se manifesta intre cele doua aspecte ale comunicarii: cu cat o relatie este mai spontana si sanatoasa, cu atat aspectul relatie al comunicarii trece in plan secund. Invers, relatiile bolnave se caracterizeaza printr-o dezbatere fara sfarsit asupra naturii relatiei, iar continutul comunicarii sfarseste prin a-si pierde orice importanta. Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva si daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate usor, cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea.

Axioma 3. "Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza efect sau stimul raspuns". Aceasta a treia axioma se poate obtine din studiul interactiunii sau schimbului de mesaje intre parteneri. Vazuta din afara, o serie de comunicatii poate fi intelesa ca un sir neintrupt de schimburi de elemente informationale. Interlocutorii par a avea initiativa sau preeminenta, sau pot avea un statut de dependenta; se puncteaza rolurile pe care si le asuma sau le revin partenerilor si care-i determina de fiecare data ca "stimuli" sau "raspuns" ai secventei comunicationale.

Axioma 4. "Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica". Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara de tipul 0 si 1 si analogic, in cazul utilizarii unei logici cu o infinitate continua de valori. Dupa Watzlawick, comunicarea analogica, in care se include, practic, orice comunicare non-verbala (care nu intretine intre semn si obiect o relatie pur conventionala), isi afla radacinile in stadiile arhaice ale evolutiei umane si are o extensiune mult mai generala decat comunicarea digitala, verbala, relativ recenta si mult mai abstracta, capabila sa reprezinte nu numai sensuri, ci si logica limbajului. Numai in comunicarea interumana sunt posibile cele doua tipuri. Altfel spus, omul este singurul gen de organism capabil sa utilizeze cele doua moduri de comunicare, digitala si analogica. Aparitia si utilizarea comunicarii digitale a avut o importanta capitala pentru evolutia omului, a culturii, ea fiind cea care condenseaza o cantitate mai mare de informatie si permite conservarea ei in timp precum si recuperarea ei recurenta la orice moment ulterior. Cum au aratat insa studiile de etologie ale lui Timbertgen, Lorentz sau Bateson, pentru aspectul de relatie al comunicarii rolul fundamental il are tipul analogic de comunicare. Interventia in cadrul comunicarii a dimensiunii relationale explica de ce comunicarea analogica are o conexiune atat de stransa cu contextul comunicarii; acelasi gest, de exemplu, pare normal intr-un context si transmite o informatie de un anumit tip si pare anormal "bolnav", intr-un alt context, alerteaza pe ceilalti oameni asupra starii mentale a omului, nu-i face sa reactioneze doar la informatia cuprinsa in comunicare.

Cele doua tipuri de comunicare nu exista paralel sau complementar; ele pot sa coexiste si sa se completeze in orice mesaj. Dupa toate probabilitatile, continutul se transmite digital si relatia analogic. Relatia analogic - digital in cadrul comunicarii, exemplificata de diferenta dintre tipurile corespunzatoare de calculatoare, are numeroase consecinte pragmatice in diverse domenii ale actiunii sociale. Prezenta si complementaritatea celor doua tipuri in mesajele comunicarii, face necesara traducerea continua intre ele, atat de cei care emit semnale, cat si de cei care le receptioneaza; aceasta nu se poate face insa in chip complet fara pierderi de informatie si de sensuri. Limbajul digital poseda o sintaxa logica complexa si comoda, dar e lipsit de o semantica adecvata pentru relatie. Limbajul analogic poseda semantica, nu insa si sintaxa corespunzatoare unei definitii neechivoce a naturii relatiilor. Exista o stransa legatura intre axiomele 2 si 4: componenta informationala a comunicarii e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relatiei si tot ei fac obiectul incriminarilor atunci cand raporturile dintre comunicatori nu mai functioneaza normal.

Axioma 5. Pornind de la studiile antropologice si psihologice ale lui Bateson, adeptii Scolii de la Palo Alto au formulat o alta idee de baza a analizei comunicarii: in comportamentul comunicational se pot distinge sisteme simetrice in care partenerii adopta un "comportament in oglinda", (intemeiat pe egalitate) si sisteme complementare, centrate pe diferenta (de exemplu, doctor-pacient, profesorstudent). In felul acesta se ajunge la urmatoarea axioma: "Orice proces se comunicare este simetric sau complementar, daca el se intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta."

Axioma 6. "Comunicarea este ireversibila". Asertiunea trebuie pusa in legatura cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, odata receptata, un efect oarecare asupra celui ce a primit-o, mai intens sau mai slab, prompt sau manifest cu intarziere, perceptibil ori nu pentru un observator din afara.

Axioma 7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare. Intelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor, nefiind un caraus al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le confera acelorasi cuvinte.

In finalul studiului lor programatic, autorii modelului fac urmatoarele consideratii generale (apud Parvu, Filosofia comunicarii

Prima observatie: axiomele propuse sunt prime incercari de a da o forma logica sistematica unui proces extrem de complex si de aceea nu trebuie intelese decat ca studii preliminare la o teorie adecvata.

A doua observatie: aceste axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt extrase din observarea unor fenomene sau genuri de comunicare diferite, sau din observarea fenomenelor de comunicare in registre foarte diferite. Daca ele au o unitate, aceasta nu rezida in originea lor, ci in importanta lor pragmatica. Aceasta conduce la punerea accentului nu pe "actele" individuale, ci pe conotatiile interpersonale.

Axiomatica globala pe care o propun autorii, prin care se incearca sa se determine prin conditii o intreaga "situatie comunicationala" este astfel in acord stilistic cu natura sistemica a comunicarii, redata de Birdwhistell: "un individ nu comunica, el ia parte la comunicarea in care devine un element. El se poate misca, poate face zgomot.dar el nu comunica. El poate vedea, poate intelege, simti, gusta, atinge, dar el nu comunica. In alti termeni, el nu este autorul comunicarii, el participa la ea. Comunicarea, in calitatea ei de sistem, nu trebuie sa fie conceputa dupa modelul elementar al actiunii si reactiunii, oricat de complex ar fi enuntul lui. Ca sistem, comunicarea nu trebuie sa fie definita decat la nivelul unui schimb apud Parvu, Filosofia comunicarii

In acest gen de prezentare structurala a comunicarii, fiecare axioma participa determinativ la definirea globala a situatiei de comunicare si isi extrage semnificatia numai din acesta participare.

"Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de comunicare". Aspectul "relatie" al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct. Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital si analogic nu rezida doar intr-un izomorfism presupus cu continutul si relatia, ci in ambiguitatea, inevitabila si semnificativa, in care se afla emitatorul si receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic "actiune-reactiune". In fine, paradigma simetrie-complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor reciproca". (P.Watzlawick, Une logique de la communication

Importanta conceptiei de la Palo Alto consta in considerarea comunicarii ca o activitate colectiva, condusa de reguli invatate inconstient. Modelul orchestral al comunicarii tinde sa puna in evidenta necesitatea gramaticii comunicarii fara de care aceasta nu-si poate realiza functiile esentiale.

Asa cum arata B. Miege (La pense communicationnelle), modelului comunicarii elaborat de Scoala de la Palo Alto i-au fost aduse trei critici importante:

critica logica. Aceasta se refera la o presupozitie epistemologica a modelui; nivelului metacomunicational, care permite sa se dea un sens nivelului comunicarii, trebuie sa i se confere posibilitatea de a-i observa functionarea pentru a-i decela eventualele distorsiuni introduse in comunicarea "pura"; rezulta de aici ca acest model este intemeiat pe ideea ca observatorul a fost dotat cu o capacitate de observatie si perceptie care nu introduce distorsiune. Ori, acest postulat epistemologic este astazi cel mai adesea respins.

critica interna. Pornind de la o observatie a lui Peirce, D. Bougnoux identifica distinctiile Scolii de la Palo Alto dintre comunicarea de relatie si de continut cu distinctia dintre comunicarea indiciala si cea simbolica; prima este insa opaca, putin mobila si intranzitiva (fara obiect). Ea nu se cunoaste pe sine insasi si e lipsita de intentie; de aceea, nu poate avea rolul major acordat de modelul scolii de la Palo Alto.

critica teoretica. Scoala de la Palo Alto este pandantul psihologic al functionalismului clasic: psihoterapia realizata de aceasta scoala urmareste sa evite suferinta care rezulta din comportamentele disfunctionale prin conformarea la normele sociale. Ca si functionalismul, aceasta scoala are ca premisa nevoia de comunicare a individului in cadrul unui sistem; integrarea in sistem (lingvistica, psihologica, comportamentala)

presupune insa mereu preeminenta, autonomia si rationalitatea sistemului.

ANALIZA CONVERSATIEI

"Analiza conversatiei" este o componenta importanta a etnometodologiei. Loc privilegiat al schimburilor simbolice, conversatia este abordata ca o actiune, nu doar pentru studierea limbii, ci si ca practica de limbaj, pentru a intelege in ce fel construiesc locutorii operatiunile acestei forme predominante de interactiune sociala si pentru a dezvalui procedurile si asteptarile prin care este produsa si inteleasa aceasta interactiune.

Etnometodologia

Intemeietor al etnometodologiei este Harold Garfinkel. Elev al lui Parsons si apoi profesor la Universitatea California, Los Angeles, el pune bazele acestei abordari in 1967 cu lucrarea Studies in Ethnomethdology. Etnometodologia are ca obiectiv studierea rationamentului practic de simt comun in situatiile obisnuite de actiune. Pentru Garfinkel (Studies in Ethnomethdology, Prentice Hall, 1967) (apud Armand si Michele Mattelart Istoria teoriilor comunicarii), analiza evenimentelor lumii sociale dintr-un punct de vedere stiintific adecvat, adica exteriorul obiectului, este departe de a fi o strategie ideala in cazul in care se abordeaza fluxul evenimentelor curente. "Cercetarea etnometodologica analizeaza activitatile de toate zilele ca metode folosite de membrii grupului cu scopul de a face aceste activitati vizibil-rationale-si-raportabile-(in sensul in care se poate da seama de ele)-pentru scopuri practice, adica observabile si descriptibile ca organizare a activitatilor obisnuite de zi cu zi. Reflexivitatea acestui fenomen este o activitate speciala, constand in imprejurari practice, in cunoasterea comuna, in structurile sociale si rationamentul sociologic practic. Aceasta reflexivitate ne ingaduie sa reperam si sa analizam ocurenta lor: ca atare, da posibilitatea de a le analiza Autorul insista asupra caracterului metodic al actiunilor practice, iar sarcina etnometodologului este sa identifice operatiunile prin care oamenii isi dau seama si dau seama despre ce sunt si ce fac ei in activitatile curente si in diferite contexte de interactiune. Conceperea relatiei dintre actiune si contextul ei este innoita din temelii de etnometodologie. Nu doar contextul influenteaza continutul presupus al actiunii, ci si actiunea contribuie la sensul elaborat progresiv al contextului, al situatiei insesi.

Conversatia, mai exact orice comunicare verbala in care impartirea interventiilor verbale nu este preformata, devine centru de interes fiindca este una dintre formele fundamentale de organizare sociala, relativ simplu de definit si de delimitat. Este un proces ce se desfasoara pe masura ce participantii fac schimb de enunturi verbale; acestea se construiesc in comun, fiindca exista reciprocitate si cooperare in producerea unui text.

In cartea Conversatia - structuri si strategii, Liliana Ionescu Ruxandroiu defineste conversatia prin comparatie cu discutia. Conform autoarei, conversatia reprezinta prototipul utilizarii limbii. Ea reprezinta tipul familiar curent de comunicare orala, dialogica, in care doi sau mai multi participanti isi asuma in mod liber rolul de emitator. Discutia presupune un cadru institutional si, cel putin partial, prealocarea rolului de emitator. In cazul conversatiei, participantii se manifesta ca indivizi (interventia consideratiilor de rol si de statut ca factor restrictiv, fara sa fie exclusa, nu este esentiala), pe cand discutia se poarta din perspectiva rolului social al participantilor. Diferentele dintre conversatie si discutie sunt legate si de temele care pot fi abordate: conversatia nu implica limitari sub acest aspect, pe cand tema de discutie este strict determinata de cadrul institutional in care aceasta are loc.

Conversatia (apud Liliana Ionescu Ruxandroiu, Conversatia - structuri si strategii) se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

este creata continuu, prin interactiune; este rezultatul interactiunii unor indivizi care au obiective conversationale diferite si adesea divergente. Evolutia conversatiei este, in general, nepredictibila, dar atat in producerea, cat si in interpretarea enunturilor, se tine seama cu necesitate de partener. Atat emitatorul, cat si receptorul valorifica in cursul proceselor specifice fiecaruia dintre aceste roluri datele pe care le poseda in legatura cu celalalt, date care configureaza orizontul productiv si cel interpretativ al partenerului. Preocuparea emitatorului de a facilita receptarea este reflectata si de gradul ridicat de redundanta al enunturilor specifice conversatiei;

toate aspectele semnalate pun in evidenta caracterul de interactiune sociala specific al conversatiei. Aceasta presupune existenta unui teritoriu comun participantilor, dorinta de a impartasi cu altii anumite informatii despre lume, realizarea unui anumit echilibru intre necesitatile individuale si necesitatile altor membri ai comunitatii.

Pragmatic, conversatia apare ca o activitate serioasa si necesara, cu functie coeziva, facilitand cele mai diverse forme de interactiune sociala;

conversatia este inerent contextuala; contextul este parte integranta a conversatiei, functionand ca un criteriu esential de a decide daca aceasta este coerenta sau nu;

este structurata; conversatia isi are propria ei organizare. Ea se desfasoara sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti. In cursul unei conversatii se actualizeaza doua tipuri de roluri: emitator si receptor. Se vorbeste si despre un rol de auditor, prin care se desemneaza situatia celui care asista la conversatie fara a interveni. In situatia in care la conversatie participa mai multe persoane, una (sau unele) dintre ele pot sa nu fie selectate ca destinatari ai anumitor interventii, emitatorul orientandu-se explicit spre cel de la care asteapta raspuns. Ordonarea conversatiei nu este determinata in primul rand de ordonarea diverselor secvente componente, ci de faptul ca interactiunea dintre emitator si receptor presupune coordonarea interdependentei context/actiune puse in evidenta de etnometodologie. activitatii de producere a semnificatiilor: negocierea sensurilor, crearea unor contexte interpretative etc. Conversatia poate fi definita prin trei caracteristici esentiale: interactiune, ordine si indeplinire (realizare). Un enunt verbal, complex sau nu, chiar si o singura fraza nu este produsul unui singur locutor, ci rezultatul unui proces interactiv. Chiar daca unul dintre participanti nu contribuie verbal, sau daca este vorba despre interventia verbala a unui singur locutor, partenerul contribuie la realizarea enuntului prin simplul fapt ca locutorul i se adreseaza lui: prin insasi existenta sa, interlocutorul contribuie la randamentul discursiv al locutorului, care nu poate vorbi fara a construi ipoteze asupra celuilalt. Datorita unei coordonari foarte precise intre cel care vorbeste si cel care asculta, discursul apare intotdeauna ca o constructie. Fiecare participant arata cum intelege sau interpreteaza el activitatea celuilalt si cum ar dori sa o inteleaga sau sa o interpreteze celalalt pe a sa. Prin activitatea lor, participantii incep sa se cunoasca repede si stabilesc aceleasi raporturi si cu partenerii, in vederea activitatilor care vor urma. Fiecare element al conversatiei poate constitui obiectul unei negocieri, de la sensul unui cuvant pana la tipul de activitate ce trebuie indeplinita, ori pana la interpretarea unei activitati deja realizate. Participantii isi indeplinesc activitatile conversationale in mod organizat. Ei dispun de metode (in sensul prestiintific), care le permit rezolvarea sarcinilor conversationale pe care le-au propus sau pe care le-au negociat la inceputul interactiunii si, de asemenea, sa-si organizeze conversatia in acord cu aceste sarcini. Aceasta organizare este formata din secvente: ea se constituie prin succesiunea interventiilor verbale. O interventie verbala asociata aceleia care o precede si aceleia ce va urma furnizeaza contextul "local" pentru intelegerea si interpretarea sensului activitatilor conversationale. Interventia verbala, moment fundamental, nu constituie o unitate lingvistica, ci una interactionala, care acopera o multitudine de mijloace lingvistice, mergand de la constructii lexicale autonome pana la fraze complexe.

Activitatile partenerilor sunt determinate foarte putin de norme sau de concepte exterioare; importanta lor este, mai curand, determinata de randamentul dat, constituirea sensului rezultand tocmai din activitatea participantilor.

4. TEORIA CONVERSATIEI

O directie posibila a regandirii comunicarii pana la nivelul conditiilor ei de posibilitate o ofera programele "teoriei conversatiei". Conversatia pare a introduce un ecran de barare a tentativelor stiintifice. Ea mobilizeaza, in primul rand, functia fatica, cea centrata pe canalul de comunicare si distorsiunile acestuia. Fr. Berthet scria (apud Mihai Dinu, Comunicarea Intr-un anumit sens, functia fatica este conversatia prin excelenta. Daca obiectul functiei fatice este contactul sau accentuarea lui, pe scurt daca ceea ce e vizat este legatura sociala ca atare (stabilirea ca si verificarea ei, conditia ei de existenta ca si consolidarea ei), atunci toate celelalte obiective ale schimbului de cuvinte nu sunt decat secundare, iar a vorbi nu mai inseamna a schimba informatii, ci a stabili posibilitatea schimbului

Teoria lui Paul Grice (Logic and Conversation, 1975) intentioneaza sa degajeze principiile care prezideaza orice comunicare, pe baza formularii cadrului a priori implicit al acesteia prin analiza conversatiei, a investigarii conditiilor ei de existenta si adecvare. Aceste conditii ("maxime ale actiunii comunicationale") care se aplica conversatiei in sine, indiferent de tema ei, sunt formulate ca principii ale comunicarii, pornind de la presupozitia ca exista o conexiune substantiala intre structura conversatiei si natura discursului in genere. De fapt, teoria lui Grice (apud Cristian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea) incearca sa raspunda la urmatoarele intrebari: In ce mod emitatorul, adoptand pozitia rezonabila de a nu spune tot (caci nu avem aproape niciodata timpul de a spune tot), poate prevedea ca mesajul sau va fi inteles asa cum doreste el? In ce mod destinatarul intelege altceva, sau mai mult decat ceea ce s-a spus? Ambii se sprijina pe cunoasterea regulilor comunicative care ghideaza constructia sensului dincolo de simpla echivalenta intre expresie si continut. Altfel spus, pentru a se intelege, interlocutorii trebuie nu numai sa fi memorizat sensul cuvintelor, asa cum incearca dictionarele sa-l descrie, ci sa si posede principiile generale care ii vor permite mai mult.

Grice a incercat sa enumere, sub numele de maxime conversationale, regulile carora trebuie sa se conformeze actorii unui dialog. Maximele conversatiei vor avea astfel de-a face direct cu "trasaturile generale ale discursului". Aceste maxime sunt formulate pornind de la un principiu general, principiul cooperarii: "Contributia ta la conversatie trebuie sa corespunda cu ceea ce se cere din partea ta, cu stadiul atins de conversatie, cu scopul sau directia acceptata a discutiei in care esti angajat

Legand o conversatie, interlocutorii intreprind o activitate colectiva in care fiecare dintre ei trebuie sa poata conta unul pe celalalt pentru ca aceasta sa fie dusa la bun sfarsit. Acesta este un fel de transcendental al comunicarii, in sensul ca daca ai acceptat sa conversezi, ai admis tacit un principiu normativ si etic prin care te angajezi sa supui orice diferend argumentelor menite sa realizeze un consens. Principiul de cooperare a lui Grice conduce la formularea maximelor conversatiei; aceste categorii devin conditii pentru ca acel "implicit" prezent in orice practica a comunicarii, sa nu violeze principiul cooperarii.

Maximele cantitatii se refera la masura sau cantitatea informatiei de respectat intr-o conversatie; cele ale calitatii invita la veridicitate si adevarul sustinerilor; maxima relatiei ("Fii relevant!" - se refera la situatia partenerilor in cadrul conversatiei; cele ale modalitatii iti cer sa fii clar si precis. Toate aceste maxime organizeaza nucleul potential al comunicarii si induc, in viziunea lui Grice, un caracter reflexiv necesar teoriei comunicarii.

Maximele conversationale

Categoria cantitatii

1. Contributia voastra sa fie pe atat de informativa pe cat se cere (pentru finalitatile din acel moment ale schimbului);

2. Contributia voastra sa nu fie mai informativa decat se cere.

Categoria calitatii

Supermaxima:

Incercati sa faceti in asa fel incat contributia voastra sa fie adevarata.

Doua maxime mai precise:

1. Nu spuneti ceea ce considerati ca este fals;

2. Nu spuneti lucruri asupra carora nu aveti informatia adecvata.

Categoria relatiei

Fiti relevant!

Categoria modalitatii

Supermaxima:

Fiti clar!

Maxime variate:

1. Exprimarea sa nu fie obscura;

2. Evitati ambiguitatea;

3. Fiti concis! (evitati orice prolixitate care nu este necesara);

4. Exprimati-va cu ordine.

In ce masura principiul cooperarii al lui Paul Grice, precum si

maximele stabilite plecand de la acesta sunt respectate intr-o

conversatie obisnuita? Comentati raspunsul la aceasta intrebare. Ce

va spune acest raspuns despre natura teoriei lui Paul Grice?

DE RETINUT:

Ce este si care sunt premisele de la care pleaca interactionismul simbolic?

Interactionismul simbolic reprezinta studierea modului in care actorii sociali interpreteaza simbolurile nascute din activitatile lor interactive;

Premisele interactionismului simbolic (dupa H.Blumer):

1. oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri;

2. semnificatia acestor lucruri deriva si se naste din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori;

3. aceste semnificatii sunt utilizate si modificate pintr-un proces de interpretare efectuat de un individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalneste.

Care sunt axiomele comunicarii elaborate in cadrul Scolii de la Palo Alto?

Teza: Totul este comunicare.

Opera de baza: cartea O logica a comunicarii, scrisa de trei membri ai Colegiului invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson. Ei au formulat cateva principii de comunicare interumana, numite de autori axiome.

Axiome

1. Comunicarea este inevitabila;

2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai;

3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns;

4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica;

5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, daca el se intemeiaza, respectiv, pe egalitate sau diferenta;

6. Comunicarea este ireversibila;

7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare. "Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situatie care comporta doua sau mai multe persoane sa fie o situatie interpersonala, o situatie de comunicare. Aspectul "relatie" al unei asemenea comunicari precizeaza mai bine acest punct. Importanta pragmatica, interpersonala a modurilor de comunicare digital si analogic nu rezida doar intr-un izomorfism presupus cu continutul si relatia, ci in ambiguitatea, inevitabila si semnificativa, in care se afla emitatorul si receptorul atunci cand se pune problema traducerii unui mod in altul. Ceea ce am spus despre problemele de punctare se bazeaza tocmai pe metamorfoza implicita a modelului clasic "actiune-reactiune". In fine, paradigma simetrie complementaritate este poate cea care se apropie cel mai mult de conceptul matematic de functie, pozitiile indivizilor nefiind decat variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al caror sens nu este absolut, ci nu se releva decat in relatia lor reciproca." (P.Watzlawick, Une logique de la communication

Care sunt trasaturile conversatiei?

Conversatia se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

este creata continuu, prin interactiune;

are un caracter de interactiune sociala;

conversatia este inerent contextuala;

este structurata; se desfasoara sub forma unei succesiuni de interventii alternative ale unor participanti.