Aquis-ul comunitar in domeniul politicilor sociale si al ocupǎrii fortei de muncǎ

Aquis-ul comunitar in domeniul politicilor sociale si al ocupǎrii fortei de muncǎ

4.1.Politicile sociale europene

4.2.Retrospectiva implicǎrii statului in furnizarea bunastǎrii

sociale in Europa

4.3.Istoricul reglementarilor europene in domeniul politicilor

sociale

4.4. Cadrul juridic european in domeniul ocupǎrii si

protectiei sociale a lucrǎtorilor

4.4.1. Legislatia europeanǎ a muncii

4.4.2. Ocuparea fortei de muncǎ

4.4.3. Carta Comunǎ a Drepturilor Sociale

Fundamentale pentru Muncitori

4.4.4. Fondul Social European

4.5. Organisme internationale cu atributii in domeniul muncii

4.6. Dumping-ul social

4.7.Extinderea spre Est a Uniunii Europene

4.7.1. Criteriile de la Copenhaga

4.7.2. Mecanismul negocierilor

4.1.Politicile sociale europene

Totalitatea reglementǎrilor, tratatelor si conventiilor ce guverneazǎ Comunitǎtile Europene, in orice domeniu de activitate, constituie,,acquis-ul comunitar". Acesta se referǎ la ,, tot ce s-a hotǎrat si a fost convenit de la stabilirea Comunitǎtilor panǎ in prezent, oricare ar fi forma sub care se prezintǎ, fie cǎ este obligatoriu din punct de vedere juridic sau nu."

Notiunea de politici sociale se referǎ la activitǎtile desfǎsurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, institutii, actiuni, legislatie) care influenteazǎ bunǎstarea indivizilor, a comunitǎtii intr-o societate. Sociologul britanic T.H.Marshall(1950) sublinieazǎ cǎ ,,obiectivul esential al politicii sociale in secolul XX este asigurarea bunǎstǎrii cetǎtenilor".

Evolutia socio-economicǎ a statelor europene incepand cu perioada postbelicǎ a impus o ,,globalizare a politicilor sociale" prin accentuarea transferurilor problemelor si deciziilor de la nivel national la nivel supranational si prin sporirea influentei unor institutii supranationale, precum: UE, ILO, ONU, NATO, FMI, Banca Mondialǎ, UNICEF,etc.

Efectele globalizǎrii economiei:

Ø       aparitia companiilor multinationale care determinǎ amplificarea

circulatiei de capital;

Ø           migratia fortei de muncǎ dinspre tǎrile sǎrace spre cele dezvoltate in cadrul Statelor Membre, care a impus crearea unui sistem de asigurǎri transnational;

Ø         ,,critici aduse politicilor economice ale tǎrilor bogate care le-au transformat pe cele sǎrace in surse de materii prime si piete de desfacere", compensand aceasta situatie prin elaborarea unor politici de redistributie intre state;

Ø         ,,migratia socialǎ" a cetǎtenilor, prin doua fluxuri: dinspre tǎrile sǎrace inspre tǎrile bogate, in cǎutare de ajutoare sociale si invers, pentru ,,turismul social"- pensionarii si somerii din tǎrile dezvoltate merg cu banii de protectie socialǎ in tǎrile cu preturi reduse, ca turisti, pentru a evita starea de sǎrǎcie cu care s-ar fi confruntat in propria tarǎ cu aceeasi bani.

,,Politicile sociale europene sunt acelea promovate de Uniunea Europeanǎ ca institutie suprastatalǎ/ regionalǎ, dar si cele promovate de fiecare dintre statele Europei, numite in literatura de specialitate state ale bunǎstǎrii sociale".

Scopul politicilor sociale europene este, conform art. B, Titlul I si art.G, Titlul II din Tratatul de la Maastricht ,,realizarea unui nivel ridicat de ocupare a fortei de muncǎ si de protectie socialǎ, cresterea nivelului si calitǎtatii vietii, coeziunea economicǎ si socialǎ si solidaritatea intre statele membre".

Acest tip de protectie socialǎ publicǎ cuprinde: sisteme de pensii si asigurǎri sociale, programe nationale de sǎnǎtate si educatie publicǎ, politici in domeniul locuintelor sociale, al familiei, al protectiei copiilor si a categoriilor marginalizate economic si social.

Sistemul de mǎsuri protectioniste a fost adoptat de elitele politice ale tǎrilor occidentale in perioada postbelicǎ ,,cu scopul de a evita repetarea crizelor economice interbelice si instabilitatea social-politicǎ generatǎ de functionarea neingrǎditǎ a pietelor" prin sustinerea tuturor categoriilor sociale, ,,diminuand pe aceastǎ cale atractivitatea modelului comunist practicat in statele din sistemul sovietic si reducand astfel potentialul destabilizator al partidelor si miscǎrilor sociale de stanga" .

In vederea reducerii problemelor economico-sociale cu care se confruntǎ, guvernele occidentale au hotǎrat integrarea politicilor economice nationale in cadrul Comunitǎtii Economice Europene (CEE) si, apoi, in Uniunea Europeanǎ, prin crearea Sistemului Monetar European in 1979 si a pietei unice europene la sfarsitul anilor `80, si prin programe de privatizare si de reducere a puterii monopolurilor nationale.

Piata Unicǎ europeanǎ, creatǎ in urma Actului Unic European (1986), impunea liberalizarea circulatiei bunurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de muncǎ in spatiul statelor membre. De asemenea, responsabilitatea in domeniul politicii monetare a fost atribuitǎ Bǎncii Centrale Europene care a sustinut initierea unei politici monetare unice, bazatǎ pe moneda unicǎ europeanǎ (euro) .

Acordurile dintre statele membre ale Uniunii Europene si dintre acestea si statele candidate nu urmǎresc crearea unor politici sociale supranationale care sǎ inlocuiascǎ rolul fiscal si social al statului bunǎstǎrii, ci au ca scop ,,cresterea competitivitǎtii fortei de muncǎ si a regiunilor afectate de procesele de liberalizare economicǎ si imbunǎtǎtirea functionǎrii pietei muncii la nivel european, prin adoptarea unui regim complementar de drepturi economico-sociale" .

Actiunile Comisiei Europene, sustinute de Carta comunitarǎ a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor (1989) si de prevederile sociale ale Tratatului Uniunii Europene (Amsterdam, 1997), urmǎresc:

Ø      garantarea libertǎtii de miscare, de muncǎ si de rezidentǎ pe teritoriul UE;

Ø      eliminarea discriminǎrilor in accesul pe piata muncii si reducerea marginalizǎrii economico-sociale;

Ø      asigurarea conditiilor optime de protectie si sǎnǎtate la locul de muncǎ si a standardelor de viatǎ ale lucrǎtorilor pe teritoriul UE;

Ø      promovarea programelor de formare profesionalǎ, a dezvoltǎrii fortei de muncǎ si a dialogului social;

Ø      garantarea dreptului la asociere si negociere colectivǎ, precum si a dreptului la o remunerare corespunzǎtoare;

Ø      eliminarea diferentelor de gen de pe piata fortei de muncǎ .

Politica socialǎ si de creare a locurilor de muncǎ a Uniunii Europene, inclusiv functionarea Fondului Social European (ESF) ,,trebuie vǎzute in contextul monopolului politic al guvernelor nationale asupra definitiei cetǎteniei sociale, programele de crestere a mobilitǎtii si competitivitǎtii fortei de muncǎ ale ESF servind astfel o functie similarǎ politicii regionale implementate prin intermediul fondurilor structurale" .

Uniunea Europeanǎ a elaborat o serie de programe menite sǎ diminuieze impactul negativ al aderǎrii statelor central si est-europene la piata unicǎ, fie prin asistentǎ financiarǎ nerambursabilǎ (programe Phare) pentru sustinerea dezvoltǎrii institutionale si a investitiilor, fie printr-o serie de facilitǎti care sǎ sprijine integrarea in sistemul economico-social european.

4.2.Retrospectiva implicǎrii statului in furnizarea bunǎstǎrii

sociale in Europa

Implicarea statului in furnizarea bunǎstǎrii individuale este legatǎ de douǎ momente importante pentru istoria socialǎ: ,,Legea sǎracilor" (The Poor Low) , in perioada Reginei Elisabeta a Marii Britanii (1601), si modelul asigurǎrilor sociale propus de reformatorii conservatori Bismarck si von Taffe (1880).

Prima prevedea responsabilitatea statului pentru persoanele dependente, insǎ ,,activitǎtile concrete de prevenire a cersitului si de atragere a sǎracilor in activitǎti lucrative reveneau in grija comunitǎtilor locale, a parohiilor." Modelul asigurǎrilor sociale propus de cancelarul german a avut implicatii majore asupra stratificǎrii sociale, urmǎrind accentuarea diviziunii sociale intre diferitele categorii de salariati prin propunerea unor legi diferite pentru fiecare categorie de muncitori, precum si relatia directǎ dintre angajat si autoritatea centralǎ de stat.

Asa cum subliniazǎ Esping -Andresen , Otto van Bismarck considerǎ angajatii ca pe niste ,,soldati ai muncii intr-o economie functionand ca o armatǎ" in care statul (reprezentandu-l pe general) are autoritate deplinǎ asupra managerilor (ofiterii). Acest model a reprezentat primul sistem de asigurǎri sociale si prima implicare a statului modern in protectia socialǎ a indivizilor pe baze contributorii.

Panǎ la cancelarul german, nicǎieri in lume statul nu s-a mai implicat in protectia socialǎ a cetǎtenilor. Reformele sociale au evoluat apoi treptat de la protectia muncitorilor, la protectia familiilor acestora (pensii de urmas, asigurǎri de sǎnǎtate), a celor care nu puteau lucra ( persoanele cu handicap, copii fǎrǎ sustinǎtori legali), si panǎ la protectia tuturor cetǎtenilor (asigurǎri de sǎnǎtate generale, ajutor social, alocatii pentru copii).

Evolutia implicǎrii statului in protectia socialǎ a indivizilor a impus o serie de reglementǎri, de institutii de control si de tratate si conventii la nivel national si international.

4.3. Istoricul reglementǎrilor europene in domeniul

politicilor sociale

Pentru o intelegere profundǎ si o interpretare corectǎ a tratatelor europene care au reglementat de-a lungul timpului sistemul economic si social european, se impune o trecere in revistǎ a principalelor momente ale evolutiei Comunitǎtii Europene.

Ideea creǎrii unor ,,state unite ale Europei" a fost lansatǎ de Winston Churchill, in septembrie 1946, care, in discursul sǎu de la Universitatea din Zurich, a propus ,,infiintarea unei structuri regionale si formarea unui Consiliu al Europei ." Drept urmare, trei ani mai tarziu, la 5 mai 1949, s-a semnat Tratatul de constituire al Consiliului Europei.

Urmǎtorii pasi spre integrarea europeanǎ au fost infiintarea in 1948 a Organizatiei de Cooperare Economicǎ Europeanǎ (OCEE) si Declaratia Schuman din 9 mai 1950, prin care s-a propus crearea Comunitǎtii Europene a Cǎrbunelui si Otelului (The European Coal and Steel Community-ECSC) din care fǎceau parte: Germania, Italia, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg. Comitetul de coordonare al acestei organizatii a ajuns la concluzia cǎ ,,nu se poate crea Piata Comunǎ fǎrǎ armonizarea securitǎtii sociale si inlǎturarea inegalitǎtii de platǎ a femeilor si bǎrbatilor. "

Cea de-a doua problemǎ a fost reglementatǎ prin Tratatul de la Roma-1957-care a pus bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la tratamentul echitabil al femeilor si bǎrbatilor (art.119), la libera circulatie a muncitorilor si la libertatea de stabilire a acestora, in contextul creǎrii Pietei Unice . Regulamentul nr.3, adoptat in ianuarie 1958, in urma acestui tratat, prevedea infiintarea Fondului Social European, ,,instrumentul de finantare a politicilor sociale si cel mai vechi dintre fondurile structurale. "

In 1958 a luat fiintǎ Comunitatea Economicǎ Europeanǎ (European Economic Community-CEE) care a promovat un sistem de securitate socialǎ bazat pe contributiile angajatilor. La data de 1 iulie 1967 a intrat in vigoare Tratatul de Fuziune a Comunitǎtii Europene, dar care a fost anulat de Tratatul de la Amsterdam.

In 1961 este elaboratǎ Carta Socialǎ Europeanǎ, semnatǎ la Torino, in cadrul Consiliului Europei, care prevede 19 drepturi precum: dreptul la muncǎ, dreptul la conditii corecte de lucru, dreptul la conditii de sǎnǎtate si securitate la locul de muncǎ, dreptul la o remunerare corectǎ, dreptul la organizare si la negociere colectivǎ, dreptul la securitate socialǎ, la asistentǎ medicalǎ, etc. La 3 mai 1996 a fost adoptatǎ la Strasbourg, Carta Socialǎ Europeanǎ Revizuitǎ.

Un alt moment important a fost adoptarea in februarie 1986 a Actului Unic European (The Single European Act), care avea ca scop finalizarea pietei interne, ,,ca zonǎ fǎrǎ frontiere interne in care este asiguratǎ libera circulatie a mǎrfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului" . De asemenea, AUC cuprinde directive privind sǎnǎtatea si siguranta la locul de muncǎ, necesitatea promovǎrii dialogului social si a coeziunii economice si sociale (concretizatǎ prin infiintarea Fondului pentru Coeziune Economicǎ si socialǎ).

Sfarsitul anului 1989 a marcat o etapǎ decisivǎ in constructia socialǎ europeanǎ, prin adoptarea Cartei Europene privind Drepturile Fundamentale ale Muncitorilor (European Chart of Basic Rights of Workers), ,,primul document programatic al politicii sociale" care stabileste drepturile sociale esentiale . Carta Sociala a fost semnatǎ in cadrul Consiliului European de la Strasbourg doar de 11 state, guvernul britanic condus de M.Thatcher refuzand adoptarea ei printr-o replicǎ devenitǎ celebrǎ: ,,You keep Social Europe and I shall keep employment"(,,Pǎstrati-vǎ voi Europa Socialǎ, eu voi pǎstra locurile de muncǎ").

Un an mai tarziu a fost semnat Tratatul asupra Uniunii Europene-Tratatul de la Maastricht-, ratificat in 1992 dupa un proces indelungat, intrucat oamenii au inceput sǎ se teamǎ cǎ vor pierde din influenta statului national asupra deciziilor politice si economice majore. Acest tratat isi propune in art.2 ,,atingerea unui nivel inalt al protectiei sociale si ocupǎrii fortei de muncǎ", egalitatea intre sexe, ,,cresterea standardelor de viatǎ si a calitǎtii vietii", precum si ,,realizarea coeziunii economice si sociale si a solidaritǎtii dintre statele membre".

Tratatul intǎreste rolul Consiliului European si sublinieazǎ faptul cǎ pentru a fi membru al Comunitǎtii, ,,guvernarea unui stat trebuie sǎ se bazeze pe principiile democratiei". O altǎ noutate a constituit-o semnarea unui ,,Protocol Social"(Social Policy Protocol) de cǎtre 11 state, Marea Britanie refuzand din nou sǎ participe, protocol care stabileste obiectivele politicii sociale, prefigurate de Carta Europeanǎ.

Evolutiile viitoare ale politicilor sociale la nivel comunitar au fost schitate in 1993 in Cartea Verde (Green Paper), urmatǎ in 1994 de Cartea Albǎ (White Paper) care stabilea prioritǎtile politice panǎ in 2000, cuprinse in programe periodice: 1995-1997 si 1998-2000.

In 1995, la Consiliul European de la Essen, au fost identificate cinci domenii prioritare de actiune pentru ocuparea fortei de muncǎ: promovarea investitiilor in invatamantul profesional, reducerea costurilor indirecte ale fortei de muncǎ, cresterea economicǎ bazatǎ pe ocuparea intensivǎ a fortei de muncǎ, cresterea eficientei utilizǎrii fortei de muncǎ, intǎrirea mǎsurilor de ajutorare a grupurilor expuse riscului excluderii de

pe piata muncii. Comisia Europeanǎ a rǎspuns acestor prioritǎti prin comunicarea sa privind "Dezvoltarea sistemelor de ocupare a fortei de muncǎ in Uniunea Europeanǎ, progrese recente si tendinte" [COM (95) 465].

In acest fel, ocuparea fortei de muncǎ a fost declaratǎ drept obiectiv prioritar al Uniunii, iar guvernele statelor membre au hotarat sǎ sprijine dezvoltarea unei strategii coordonate la nivel comunitar privind ocuparea fortei de muncǎ.

Panǎ in 1997 Comunitatea Europenǎ folosea doua instrumente: Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam, iar politicilor sociale europene se bazau pe Tratatul de la Roma si pe Protocolul Social.

Primele semne de cooperare in domeniul politicilor sociale de ocupare a fortei de muncǎ se pot observa in Acordul de Politicǎ Socialǎ semnat de cele 14 State Membre in decembrie 1992, care a fost incorporat, prin Tratatul de la Amsterdam, in Tratatul asupra Comunitǎtii Europene. Tratatul de al Amsterdam a fost semnat in 1997 (a intrat in vigoare in 1999) si a adus trei elemente de noutate:

abrogarea Protocolului Social si lansarea unui Acord Social (Social Policy Agreement), semnat si de Marea Britanie;

recunoasterea pentru prima datǎ in istoria Comunitǎtii a drepturilor fundamentale ale cetǎtenilor, fǎcandu-se referire nu doar la libera circulatie a lucrǎtorilor, ci si a cetǎtenilor, dar ,,Pentru a obtine insǎ dreptul de rezidentǎ intr-un stat membru trebuie fǎcutǎ dovada unei slujbe sau a unor mijloace proprii de intretinere."

integrarea unui nou articol privind ocuparea fortei de muncǎ (Title of Employment-VIII), care a accentuat existenta unei ,,strategii coordonate la nivel comunitar de promovare privind ocuparea fortei de muncǎ" .

Aceastǎ strategie este o continuare a Strategiei Europene de Ocupare (SEO-The European Employment Strategy), initiatǎ in 1997, cunoscutǎ sub numele de Procesul Luxemburg. Liniile directoare propuse de SEO au fost transpuse in politici nationale, prin adoptarea si aplicarea Planurilor Nationale de Actiune pentru ocuparea fortei de muncǎ, elaborate de statele membre si supuse spre examinare Comisiei si Consiliului European de al Kln (1999).

In februarie 2001 a fost semnat Tratatul de al Nisa care amendeazǎ Tratatul de la Maastricht si celelalate tratate de constituire a Comunitǎtilor, cu scopul de ,,a termina procesul demarat prin Tratatul de la Amsterdam de pregǎtire a institutiilor Uniunii Europene pentru functionarea intr-o Uniune extinsǎ" .

Anul 2000 a marcat un moment major in evolutia politicilor sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisabon Strategy) care a stabilit obiectivele pe zece ani ale Uniunii Europene, de a creste performanta economicǎ, de a crea mai multe locuri de muncǎ si de a folosi la maxim posibilitǎtile oferite de o societate bazatǎ pe cunoastere. S-a pus accentul pe faptul cǎ protectia socialǎ trebuie privitǎ ca un factor productiv care trebuie sǎ incurajeze legǎturile dintre protectia socialǎ si politica de ocupare a fortei de muncǎ. Consiliul European de la Lisabona si-a propus ca scop si cresterea panǎ in 2010 a ratei ocupǎrii totale cu panǎ la 70% si a ratei ocupǎrii pentru femei cu panǎ la 60 %.

In urma acestei strategii a fost adoptatǎ Agenda Politicii Sociale (Social Policy Agenda) care preia acele obiective si elemente de strategie ce tin de politica socialǎ si le traduce intr-un program de actiune pe 5 ani. Acest document constituie baza politicii sociale actuale si pune accentul pe,,modernizarea sistemului social si investitia in oameni" si pe rolul prioritar al politicilor active de ocupare si diminuarea alocǎrii resurselor pentru politicile pasive de ocupare a fortei de muncǎ.

Pornind de la experienta acumulatǎ panǎ in 2004, prin completǎri si amendamente aduse Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeanǎ a elaborat in februarie 2005 noua Agendǎ Socialǎ pentru perioada 2006-2010, care isi propune realizarea unei ocupǎri depline, prin abordarea SEO din perspectiva implicǎrii actorilor sociali la toate nivelele.

4.4. Cadrul juridic european in domeniul ocupǎrii si protectiei sociale a lucrǎtorilor

Instrumentele internationale in domeniul muncii sunt focalizate pe dreptul la muncǎ si pe dreptul persoanelor care detin un loc de muncǎ, desi gradul de ocupare al populatiei active este intr-un declin evident la nivel mondial.

Politicile sociale europene se ghideazǎ, asa cum am arǎtat mai sus, dupǎ prevederile stabilite de Tratatul de la Roma (Tratatul Comunitǎtii Europene, 1957), de Actul Unic European (1986/1987), precum si de Tratatul de la Maastricht (1992) si de Tratatul de la Amsterdam (Tratatul Uniunii Europene, 1997). Primul abordeazǎ libera circulatie a muncitorilor si libertatea de stabilire a acestora, in contextul creǎrii pietei unice. Actul Unic European vine in completare, prin articolele referitoare la sǎnǎtatea si siguranta locului de muncǎ, dialogul cu partenerii sociali si coeziunea economicǎ si socialǎ. Celelalate douǎ tratate aduc in plus completǎri cu privire la combaterea discriminǎrilor (de gen, rasiale, etnice, religioase, bazate pe dizabilitǎti, varstǎ sau orientare sexualǎ), la dezvoltarea programelor de formare socialǎ si la sustinerea dialogului social.

Agenda Politicii Sociale cuprinde, asa cum am arǎtat anterior, strategia Uniunii Europene in domeniul politicilor sociale pentru perioada 2000-2005 si urmǎreste indeplinirea urmǎtoarelor prioritǎti :

Ø      asigurarea unui grad ridicat de fortǎ de muncǎ prin crearea de noi locuri de muncǎ adaptate la cerintele unei societǎti bazate pe ,,cunoastere si dezvoltare tehnologicǎ", promovarea mobilitǎtii fortei de muncǎ;

Ø      cresterea calitǎtii muncii;

Ø      sporirea calitǎtii politicilor sociale prin modernizarea si imbunǎtǎtirea protectiei sociale, promovarea incluziunii sociale, a egalitǎtii de gen si prin combaterea discriminǎrii;

Ø      promovarea calitǎtii in relatiile industriale, prin intǎrirea dialogului social.

4.4.1.Legislatia Europeanǎ a Muncii

Imbunǎtǎtirea conditiilor de lucru si a respectǎrii drepturilor muncitorilor sunt unele din cele mai importante obiective ale Uniunii, prin care aceasta urmǎreste ca dezvoltarea pietei unice sǎ nu fie insotitǎ de scǎderea standardelor de lucru si de distorsiuni. Prioritǎtile Comunitǎtii in domeniul legislatiei muncii se indreaptǎ spre definirea cerintelor minime de lucru si nu spre armonizarea legislatiei.

Legislatia Europeanǎ a Muncii se bazeazǎ in prezent pe o serie de directive ale Consiliului European:

Ø      Directiva 98/59 se referǎ la cerintele minimale pe care trebuie sǎ le indeplineascǎ statele membre pentru a proteja drepturile muncitorilor in cazul unor disponibilizǎri colective;

Ø      Directiva 77/87 impune protejarea drepturilor angajatilor in cazul unui transfer al afacerilor, aplicandu-se regula acordului de muncǎ cel mai favorabil pentru angajati;

Ø      Directiva 80/87 se referǎ la protectia angajatilor in cazul falimentului firmei;

Ø      Regulamentul 1612/68 prevede liberul acces la angajare si egalitatea de tratament;

Ø      Directiva 68/360 stabileste dreptul de a intra pe teritoriul unui stat si de a obtine permisul de rezidentǎ;

Ø      Regulamentul 1215/70 se referǎ la dreptul de a rǎmane pe teritoriul unui stat membru dupa angajarea in acel stat;

Ø      Directiva 62/221 face referire la dreptul Statelor Membre de a deroga de la prevederile liberei circulatii pe motiv de ordine, securitate si sǎnǎtate publicǎ;

Ø      Directiva 45/94 prevede obligatia firmelor internationale de a infiinta un Consiliu European al Muncii, prin care sǎ-i informeze si sǎ-i consulte pe angajati;

Ø      Directivele 533/91 si 104/93 stabilesc faptul cǎ muncitorii trebuie sǎ beneficieze de minimum 11ore libere zilnic, minim o zi liberǎ pe sǎptǎmana si minim patru sǎptǎmani de concediu de odihnǎ plǎtit, pe an;

Ø      Directiva 33/1994 prevede protectia tinerilor la locul de muncǎ si interzicerea muncii sub vǎrsta de 15 ani;

Ø      Directivele 34/96 si 70/99 se referǎ la acorduri de parteneriate incheiate cu UNICE, ETUC si CEEP, etc.

Legislatia Uniunii Europene in domeniul politicilor sociale cuprinde mai multe directii, printre care: libera circulatie a muncitorilor, tratamentul egal intre sexe, dialogul social.

a) Libera circulatie a lucrǎtorilor (,,orice persoanǎ care depune o activitate in calitate de angajat"), dar si a liber-profesionistilor (profesionisti, comercianti,etc.) este garantatǎ doar pentru persoanele care desfǎsoarǎ o activitate economicǎ, cu normǎ intreagǎ sau redusǎ, indiferent de motivele pentru care si-a cǎutat un loc de muncǎ.

Tratatul de la Maastricht prevede dreptul de a lucra ca angajat in alt stat membru, avǎnd la bazǎ principiul nediscriminǎrii: lucrǎtorii unui alt stat membru au aceleasi drepturi cu lucrǎtorii statului respectiv (dreptul la tratament egal cu privire la conditiile de muncǎ, la protectie socialǎ si integrare socialǎ, economicǎ si culturalǎ a muncitorului si a familiei acestuia in statul gazdǎ).

Existǎ insǎ si o serie de obstacole in calea liberei circulatii a lucrǎtorilor in interiorul Comunitǎtii: recunoasterea reciprocǎ a diplomelor, lipsa de coordonare intre sistemele de securitate socialǎ, informarea asupra oportunitǎtilor de lucru. Pentru acest ultim aspect, s-a infiintat EURES care informeazǎ zilnic asupra locurilor de muncǎ si asupra formalitǎtilor ce se cer pentru angajare. De asemenea, ,,daca esti somer si obtii ajutor de somaj, nu ai dreptul sǎ mergi in alt stat membru si sǎ continui sǎ primesti acest beneficiu decat pe o perioadǎ de trei luni".

Libera circulatie a muncitorilor presupune o coordonare a schemelor de securitate socialǎ, care functioneazǎ dupǎ o serie de reguli . Una dintre acestea este Lex Locis Laboris (legea locului de muncǎ) care se aplicǎ tuturor muncitorilor, inclusiv celor care au muncit intr-o tarǎ si la pensie merg in alt stat. Astfel, ei plǎtesc contributiile in statul unde au lucrat si tot de acolo primesc pensia, chiar dacǎ se mutǎ. Cea de-a doua se referǎ la sistemul de beneficii. Cele in bani sunt primite de la statul in care ai muncit si ai plǎtit contributiile la sistemele de asigurǎri, iar cele in naturǎ, sub formǎ de servicii, de la tara in care te-ai nǎscut.

In acest moment, lucrǎtorii nu sunt multumiti de sistemul actual de pensii de stat si se discutǎ despre dezvoltarea unui sistem de asigurǎri private, care ar produce insǎ mari pierderi pentru sistemele de asigurǎri nationale, deoarece ,,muncitorii reprezintǎ contribuabili, care, dacǎ pǎrǎsesc sistemul national, acesta va rǎmane numai cu beneficiarii care vor trebui plǎtiti in continuare"

b) Tratamentul egal aplicat bǎrbatilor si femeilor cu privire la accesul pe piata muncii, la formare si promovare profesionalǎ si la conditiile de muncǎ a fost interpretat de cǎtre Curte in sensul cǎ nu asigurǎ prioritate absolutǎ femeilor in cazul unor calificǎri echivalente. Acest aspect a fost dezbǎtut in cadrul art.119 al Tratatului de la Roma, transformat in Articolul 141 din Tratatul Comunitǎtii Europene care puneau accentul pe remunerare egalǎ ,,pentru muncǎ egalǎ sau de valoare egalǎ".

In prezent, existǎ cinci Directive in care este explicat ce este si ce nu este permis in legǎturǎ cu tratamentul echitabil dintre femei si bǎrbati: 1975, 1976 (modificatǎ in 1997), 1978 si 1986 .

De asemenea, trebuie mentionat faptul cǎ, intrucat speranta de viatǎ a femeilor este mai mare decat a bǎrbatilor, dacǎ acestea ar avea pensia ocupationalǎ egalǎ cu a bǎrbatilor, costurile angajǎrii unei femei ar fi mai mari, ceea ce ar duce la o discriminare indirectǎ, angajatorii nemaifiind interesati sǎ angajeze femei.

c) Dialogul social la nivel european a fost lansat in 1995, dar a fost propus si in Actul Unic European (1986), in Protocolul Social cuprins in Tratatul de la Maastricht (1992) si in Tratatul de la Amsterdam. Actorii principali implicati in dialogul european sunt : ETUC, care cuprinde organizatii sindicale din aproximativ 28 de tǎri, UNICE, format din organizatii ale angajatorilor, inclusiv din tǎrile din afara UE, precum si CEEP-Centrul European al Intreprinderilor Publice.

4.4.2. Ocuparea fortei de muncǎ

Ocuparea fortei de muncǎ este evaluatǎ prin rapoarte anuale de cǎtre Consiliu si Comisia Europeanǎ, alǎturi de Comitetul de Ocupare a Fortei de Muncǎ si de Serviciile Europene de Ocupare a Fortei de Muncǎ (European Employment Services-EURES).

Marea problemǎ cu care se confruntǎ economiile mondiale o constituie somajul.Combaterea acestuia nu este de competenta Comunitǎtii, insǎ aceasta poate sprijini formarea profesionalǎ a fortei de muncǎ, in concordantǎ cu schimbǎrile economice. Introducerea monedei unice insǎ, poate spori crearea de noi locuri de muncǎ, datoritǎ flexibilitǎtii ridicate pe care o genereazǎ in schimburile comerciale dintre statele membre.

4.4.3. Carta Comunǎ a Drepturilor Sociale Fundamentale pentru Muncitori

Carta Comunǎ a Drepturilor Sociale Fundamentale pentru Muncitori (European Chart of Basic Rights of Workers), a fost adoptatǎ la 9 decembrie 1989 si cuprinde aspecte ale conditiilor de muncǎ si de trai ale muncitorilor. Cele 12 principii surprise in Carta Socialǎ ,,au scopul de a crea o bazǎ de hotǎrari ce pot ameliora libera circulatie a persoanelor" . Acestea sunt:

Dreptul de a munci intr-o tarǎ membrǎ a Uniunii Europene, dupǎ libera alegere;

Libertatea de a alege o ocupatie si dreptul de a fi plǎtit corect;

Dreptul de a-si imbunǎtǎti conditiile de viatǎ si de muncǎ;

Dreptul la protectie socialǎ sub prevederile sistemelor nationale;

Dreptul de a se asocia liber si in afaceri colective;

Dreptul la pregǎtire vocationalǎ;

Dreptul femeilor si bǎrbatilor la tratament egalitar;

Dreptul celor care muncesc la informatie, consultare si participare;

Dreptul protejǎrii sǎnǎtǎtii si sigurantei la locul de muncǎ;

Protejarea copiilor si adolescentilor;

Un standard decent de viatǎ pentru persoanele in varstǎ;

Imbunǎtǎtirea integrǎrii sociale si profesionale a persoanelor cu dizabilitǎti.

Carta nu are valoarea juridicǎ a unui regulament sau a unei directive, ea doar enuntǎ drepturile fundamentale. Implementarea Cartei la inceputul anilor `90 a generat anumite progrese in domeniul dreptului social european, mai ales directivele bazate pe Articolul 118 A: sǎnǎtate-protectia muncii, concediul de maternitate, durata maximǎ a timpului de muncǎ."

Inca de la lansarea Cartei Sociale, au apǎrut critici din partea celor care se opuneau limitǎrii suveranitǎtii nationale a Statelor Membre, prin declansarea unui proces de reglementare supranationalǎ a politicilor sociale, printre care si Marea Britanie, care a refuzat semnarea documentului.

Nemultumirile au venit, pe de o parte, din directia tǎrilor cu puternice state ale bunǎstǎrii (Benelux, Germania, Danemarca, Suedia, Norvegia), care au considerat cǎ, prin noile reglementǎri, vor fi obligate sǎ reducǎ sistemul generos de securitate socialǎ.

Pe de altǎ parte, statele mai putin dezvoltate au reclamat impunerea unor standarde sociale minime prea ridicate, care le-ar inlǎtura si unicul lor avantaj: forta de muncǎ ieftinǎ. ,,Datoritǎ unor standarde mai scǎzute de securitate socialǎ, tǎrile mai putin dezvoltate pot mentine un cost mai scǎzut al fortei de muncǎ, concurand tǎrile cu standarde mai ridicate cu produsele lor mai ieftine, obtinute cu mai multǎ muncǎ si mai putin capital." In aceste conditii, riscurile de producere a fenomenului de dumping social sunt sporite.

O altǎ reglementare prioritarǎ a Uniunii Europene in domeniul protectiei lucrǎtorilor este Directiva Consiliului nr.94/33 din 24 iunie 2994, care se referǎ la protectia tinerilor in procesul muncii, document de referintǎ pentru dezvoltarea dreptului social comunitar.

4.4.4. Fondul Social European

Fondul Social European a fost infiintat in 1958, odatǎ cu Tratatul de Roma, si are ca obiective ,,imbunǎtǎtirea oportunitǎtilor de angajare pentru lucrǎtori in piata comunǎ si contribuirea la ridicarea standardelor de viatǎ" . FSE este cel mai vechi dintre cele patru fonduri structurale ale UE, alǎturi de Fondul European pentru Dezvoltare Regionalǎ, Fondul pentru restructurarea agriculturii si Fondul pentru pescuit.

Intrucat costurile ocupǎrii sunt uneori greu de suportat mai ales de cǎtre statele est-europene, care trec prin perioada de tranzitie si care tind sǎ adere la structurile europene, a fost infiintat acest Fond, ca principal instrument financiar pentru actiunile structurale ale Uniunii Europene. Accesul la FSE se face pe principiul co-finantǎrii; pentru proiectele propuse de fiecare stat este necesarǎ cofinantarea de la bugetul national de stat, local sau privat.

Acesta isi propune sǎ acopere jumǎtate din cheltuielile statelor membre pentru a asigura muncitorilor o reconversie productivǎ, prin reintegrarea profesionalǎ si cu indemnizatii de reinstalare, precum si sǎ sprijine salariatii afectati de restructurarea intreprinderilor.

In prezent, FSE finanteazǎ acele actiuni ale statelor membre pe perioada 2000-2006 (Regulamentul nr.1784/1999) care urmǎresc prevenirea si combaterea somajului, dezvoltarea resurselor umane si integrarea socialǎ pe piata muncii, egalitatea de sanse, dezvoltarea durabila si coeziunea economicǎ si socialǎ.

4.5. Organisme internationale cu atributii in domeniul muncii

Actorii sociali europeni cu atributii in domeniul politicilor sociale si ocupǎrii fortei de muncǎ sunt: Organizatia Internationalǎ a Muncii, Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeanǎ.

Organizatia Internationalǎ a Muncii (International Labour Organization- ILO) are sediul la Geneva, a fost creatǎ in 1919, ,,ca efect al constientizarii nevoii de protectie socialǎ impotriva efectelor negative ale muncii industriale" si a primit statutul de institutie specializatǎ in 1946. Romania, in calitate de semnatarǎ a Tratatului de la Versailles, este membrǎ fondatoare a OIM. Tara noastrǎ a facut parte din aceastǎ organizatie in perioada 1919-1940 si a revenit in 1956.

In anii `80, guvernul de la Bucuresti a fost acuzat de nerespectarea normelor OIM, in special privind dreptul de asociere, libertate sindicalǎ, munca fortatǎ si durata muncii. Dupa `89 relatiile cu Organizatia Internationalǎ a Muncii s-au ameliorat si au fost elaborate la nivel national o serie de acte normative in concordantǎ cu legislatia internationalǎ.

Conferinta Internationalǎ a Muncii din 1944, tinutǎ la Philadelphia, a completat Constitutia OIM prin, asa-zisa, Declaratie de la Philadelphia, care a definit scopurile si obiectivele organizatiei pe baza urmǎtoarelor principii :

Ø      munca nu este o marfǎ;

Ø      libertatea de expresie si asociere este o conditie indispensabilǎ a unui progres continuu;

Ø      lupta contra mizeriei trebuie dusǎ de fiecare natiune, cu ajutor international continuu si concentrat;

Ø      sǎrǎcia, acolo unde existǎ, constituie un pericol pentru prosperi-tatea tuturor.

Consiliul Uniunii Europene este principala institutie cu atributii de decizie, creatǎ la 5 mai 1949. Principiile CE se referǎ la democratia pluralistǎ, respectul drepturilor omului si la statul de drept. Acestǎ organizatie este formatǎ din ministrii Statelor Membre, are datoria de a aplica legislatia comunitarǎ si imparte puterea legislativǎ cu Parlamentul European . Consiliul European a elaborat o serie de acte normative, printre care: Carta Socialǎ Europeanǎ, Conventia pentru protectia drepturilor omului si libertǎtilor fundamentale, Conventia europeanǎ privind statutul juridic al muncitorului emigrant, etc.

Comisia Europeanǎ este formatǎ din comisari desemnati de Statele Membre pentru un mandat de 5 ani si are rolul de a aplica corect legislatia comunitarǎ, de a implementa deciziile luate de Consiliu, putand sǎ intervinǎ in procesul legislativ prin propuneri si amendamente.

Parlamentul European este implicat in procesul decizional cu privire la politica de ocupare a fortei de muncǎ prin Comitetul pentru Ocupare si Probleme Sociale ( Committee on Employment and Social Affairs).

Alti actori principali in domeniul politicilor sociale europene sunt : Comitetul Economic si Social (format din angajatori si membri ai sindicatelor) cu rol consultativ in problemele comunitare legate de politica ocupǎrii fortei de muncǎ, Fundatia Europeanǎ pentru Imbunǎtǎtirea Conditiilor de Muncǎ si de Viatǎ (Dublin), Agentia Europeanǎ pentru Sǎnǎtate si Securitate la Locul de Muncǎ (Bilbao), Observatorul European pentru Rasism si Xenofobie (Viena), Comitetul pentru Ocuparea Fortei de Muncǎ si Piata Muncii, Confederatia Europeanǎ a Sindicatelor (ETUC, Brussels) .

4.6. Dumping-ul social

De-a lungul timpului, in evolutia economiei europene s-a promovat ideea creǎrii unei Piete Comune, dar a existat temerea cǎ aceasta ar fi afectat competitia intre economiile nationale, determinand fenomenul de ,,dumping social". Acest termen se referǎ la situatia in care ,,un stat mentine la un nivel redus sau reduce in mod voluntar protectia socialǎ acordatǎ cetǎtenilor sǎi, in vederea imbunǎtǎtirii avantajelor comparative ale economiei sale in relatiile comerciale cu alte state" .

In aceastǎ situatie se creeazǎ o supraofertǎ pe piata muncii ieftinǎ, relativ bine calificatǎ, dispusǎ sǎ munceascǎ cu salarii mici. Se considerǎ cǎ tǎrile slab dezvoltate pot recurge la dumpingul social ca solutie de stimulare a exporturilor si de atragere a capitalurilor strǎine, insǎ acesta reprezintǎ o consecintǎ negativǎ a lipsei de coordonare a politicilor economico-sociale europene.

In acest sens, s-au identificat douǎ cauze care ar genera acest fenomen: ,,nivelul scǎzut al contributiilor la sistemul de securitate socialǎ " si inegalitǎtile salariale. Problema dumpingului social presupune, pe langǎ eliminarea ,,barierelor protectioniste ridicate de economiile dezvoltate in calea exporturilor tǎrilor in curs de dezvoltare", si dezvoltarea unui management macroeconomic la nivelul acestora din urmǎ in vederea cresterii competitivitǎtii productiei locale si a investitiilor strǎine si sustinerii liberei circulatii a fortei de muncǎ, o datǎ cu integrarea in structurile europene .

4.7.Extinderea spre Est a Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene reprezintǎ cea mai mare provocare a Europei la inceputul secolului XXI, inceputǎ in 1957, prin semnarea Tratatului de constituire a Comunitǎtii Europene de cǎtre statele fondatoare: Franta, Germania (Republica Federalǎ Germanǎ), Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene este acela cǎ integrarea este deschisǎ fiecǎrei tǎri europene, care respectǎ principiile libertǎtii, democratiei, pentru drepturile omului si libertǎtile fundamentale si statul de drept.[47]

In prezent, Uniunea Europeanǎ se confruntǎ cu douǎ provocǎri majore: aprofundarea integrǎrii politice si extinderea spre est. Ceea ce deosebeste procesul de extindere inceput in 2004 nu sunt numai provocǎrile ,,traditionale" ale aderǎrilor succesive din trecut, dar si abordarea diferitǎ a dosarului extinderii cu un numǎr de state fǎrǎ precedent.

Extinderea Uniunii Europene inspre centrul si estul Europei este o provocare atat pentru Uniune, cat si pentru tǎrile candidate. Trebuie subliniat faptul cǎ acestea, cu o populatie de peste 100 de milioane de cetǎteni, vor dubla numǎrul statelor membre, iar decalajele economice si sociale vor impune programe intense de ajustare structuralǎ.

Consiliul European de la Essen (Germania), din decembrie 1994, a initiat o strategie globalǎ de pre-aderare[48] destinatǎ tǎrilor din Europa Centrala si de Est, care vizeazǎ:

Ø      crearea conditiilor optime de aplicare a acordurilor de asociere incheiate cu aceste tǎri;

Ø      sustinerea procesului de tranzitie si de restructurare economicǎ prin

imprumuturi nerambursabile si asistentǎ tehnicǎ (programul PHARE) ;

Ø       promovarea unui dialog structurat pe problemele majore proprii fiecǎrei tǎri candidate.

Pornind de la principiile fundamentale ale politicii sociale, incepand cu 1995, Comisia Europeana a propus un program de actiune in domeniul social in urmǎtoarele directii prioritare: ocuparea fortei de munca; consolidarea legislatiei sociale; egalitatea de sanse intre femei si bǎrbati; participarea cetǎtenilor si intǎrirea dialogului social.

Consiliul Uniunii Europene, intrunit la Luxemburg in decembrie 1997, a hotǎrat deschiderea negocierilor in aprilie 1998 cu primele sase tǎri candidate, considerate cel mai bine pregǎtite: Cipru, Estonia, Polonia, Republica Ceha, Slovenia, Ungaria. Doi ani mai tarziu, la Helsinki, s-a aprobat deschiderea negocierilor in februarie 2000 cu urmǎtoarele tǎri candidate: Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Bulgaria si Romania (pentru ultimele douǎ state fiind stipulate anumite conditionǎri, motiv pentru care acestea vor face parte din UE abia in 2007).

Criteriile de la Copenhaga

Comisia Europeanǎ evalueazǎ, prin rapoartele sale anuale asupra progresului inregistrat in procesul de aderare, pe baza unor criterii economice si politice obiective, capacitatea fiecǎrui candidat de a indeplini obligatiile pe termen mediu ce decurg din statutul de membru. Aceste criterii garanteazǎ un tratament egal pentru toti candidatii, au fost stabilite de Consiliul European in 1993, la Copenhaga si impun :

Ø      ,,institutii stabile, care sǎ garanteze democratia, statul de drept, drepturile omului, respectul si protectia minoritǎtilor;

Ø      o economie de piatǎ functionalǎ si capacitatea de a face fatǎ presiunilor concurentiale si fortelor de piatǎ din Uniune;

Ø      capacitatea de a-si asuma obligatiile de membru al Uniunii, inclusiv aderarea la scopurile uniunii politice, economice si monetare".

Tratatul de la Amsterdam (1997) a venit in completarea ,,criteriilor de la Copenhaga" cu cinci criterii esentiale, considerate mai drastice decat precedentele, care se referǎ la aspecte privind apartenenta europeanǎ, apǎrarea drepturilor omului, respectarea mecanismelor de piatǎ, cu o economie deschisǎ si bazatǎ pe concurentǎ, a politicii comerciale europene, precum si alinierea la principiile si regulile Uniunii Europene .

4.7.2. Mecanismul negocierii

Momentul aderǎrii pentru fiecare tarǎ depinde de stadiul de indeplinire a criteriilor politice si economice si de transpunerea aquis-ului comunitar in legislatia nationalǎ, evaluate prin Rapoarte anuale ale Comisiei. Negocierile de aderare ale tǎrilor candidate se desfǎsoarǎ pentru 31 de capitole, pentru fiecare domeniu din sectorul economic si social (Capitolul 13 se referǎ la Politici sociale si ocuparea fortei de muncǎ).

In iunie 1995, Romania a aplicat oficial pentru aderarea la Uniunea Europeanǎ, candidatura fiind acceptatǎ in 1997, impreunǎ cu a celorlalte state central si est-europene. Negocierile de aderare ale tǎrii noastre au fost deschise oficial la 15 februarie 2000 si s-au incheiat in decembrie 2004, cu ocazia summitului de la Bruxelles.[51]

Fiecare stat candidat elaboreazǎ si prezintǎ Comisiei documente de pozitie pentru capitolele respective, prin care isi exprimǎ punctul de vedere privind modul in care intelege sǎ negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicitǎ pentru armonizarea deplinǎ a cadrului legislativ, etc.

De asemenea, Comisia pregǎteste propriile documente de pozitie pe care le inainteazǎ Consiliului, iar acesta dǎ Comisiei un mandat de negociere. Inchiderea unui capitol inseamnǎ cǎ negocierile au fost finalizate provizoriu, deoarece se considerǎ cǎ ,,nimic nu e considerat definitiv negociat panǎ nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole".

Negocierile dureazǎ cativa ani, iar rezultatele sunt prezentate intr-un Tratat de aderare, care va fi propus spre ratificare in parlamentele statelor membre, in parlamentul tǎrii candidate si in Parlamentul European. Procedurile de ratificare dureazǎ intre un an si jumǎtate si doi ani, si, abia dupa ratificarea tratatului de aderare, se considerǎ ca statul respectiv este membru al Uniunii Europene .