ANATOMIA PATOLOGICA A FICATULUI

2.Modificarile agonice si postmortem ale ficatului

Autoliza postmortem se instaleaza rapid, facand dificila diferentierea acestei modificari cadaverice de leziunile toxic-degenerative hepatice. Experimental, la cobai fenomenul se declanseaza la 2 ore de la momentul mortii prin tumefierea mitocondriilor. Hepatocitele periacinare se detaseaza din cordoanele Remack, acestea fiind condensate, rotunjite si hipercrome.

La 6 ore apare fragmentarea fibrelor de reticulina (fibrele elastice sunt mai rezistente). Concomitent se observa tumefierea nucleilor si ruperea membranelor citoplasmice. Reactia celulara inflamatorie lipseste, iar vasele de sange sunt pline cu bacili de putrefactie, creand adevarate "embolii".

Macroscopic, pe suprafata ficatului apar pete decolorate, cenusii, fara delimitare precisa, asemanatoare cu hepatoza hidroprotidica sau cu hepatosteatoza. Acestea se maresc in timp si conflueaza intre ele. Vasele de sange de calibru mare si parenchimul invecinat acestora sufera imbibitie hemoglobinica, iar teritoriile hepatice care vin in contact intim cu vezica biliara se coloreaza in galben-brun sau verzui (imbibitie biliara). Putrefactia se manifesta sub forma emfizemului cadaveric (bule de gaz sub capsula, apoi in parenchim), consistenta devenind moale, cleioasa si crepitanta.

Autoliza se instaleaza mai ales in jurul venelor centrolobulare si se va diferentia de necroza periacinara. Pentru a inlatura acest neajuns, se prefera ca examenul histologic al ficatului sa se realizeze pe fragmente de tesut recoltate de la cadavre proaspete sau de la cele sacrificate de necesitate.

3.Anomaliile ficatului

Chisturile congenitale hepatice apar la toate speciile, fiind descrise mai multe tipuri morfologice:

chisturile congenitale intrahepatice au origine posibila in canalele biliare embrionare; peretii lor sunt formati din tesut conjunctiv captusit cu un epiteliu aplatizat sau cuboidal, iar continutul este clar si seros;

chisturile seroase sunt ocazional atasate de capsula hepatica pe fata diafragmatica la vitel, miel si manz; frecvent sunt de dimensiuni mici, insa pot fi mari si izolate; nu li se cunoaste originea, nu contin bila si este posibil sa involueze in timp:

chisturile multiple derivate din canalele biliare evolueaza in paralel cu o anomalie renala polichistica la pisica, porc si caine; boala se manifesta ca insuficienta renala, distensie abdominala si prezenta de chisturi mari, neregulate, fluctuente, cu continut biliar, care comunica intre ele.

Chisturile congenitale se vor diferentia de chisturile parazitare si de adenomul biliar chistic.

Atrezia biliara este definita ca o absenta a vezicii biliare si atrezia sau absenta canalelor biliare extrahepatice. La carnivore se manifesta prin icter si deficit de vitamina D (datorita imposibilitatii absorbtiei vitaminelor liposolubile).

Sunturile vasculare congenitale se creeaza in urma anastomozelor intre artera hepatica si vena porta sau intre ramurile sistemului port.

4.Distopiile, torsiunea si ruptura hepatica

Modificarile de topografie ale ficatului (distopiile) se pot observa cu usurinta imediat dupa deschiderea abdomenului. Majoritatea modificarilor de pozitie sunt caudale, astfel incat marginile ficatului depasesc cu mult rebordul costal.

Distopia caudala este consecinta cresterii apreciabile a volumului hepatic sau datorita deplasarii in sens caudal a diafragmului (acumulari de lichid in cavitatea pleurala, leziuni ale toracelui).

Se mai pot intalni deplasari in plan ventral sau herniere transdiafragmatica, datorita unor cauze congenitale. In mod frecvent patrunde in cavitatea toracica un singur lob hepatic insotit de alte viscere. Ca rezultat al acestei distopii se produce staza, ruptura sau induratia lobului implicat, dar sunt situatii care nu determina leziuni ulterioare. Au fost surprinse hernii transdiafragmatice a unei portiuni de lob hepatic in caz de ulcer gastro-esofagian perforat la suine. Teritoriul hepatic herniat a suferit in acest caz un proces de necroza ischemica.

Torsiunea unor lobi (lobul lateral stang) la porc si la caine este urmata de infarct si moarte prin soc hemoragic. Lobul afectat poate contine spori de Clostridium spp. care vor trece in forma germinativa. Ca rezultat se instaleaza dezintegrarea tisulara, lobul capatand o consistenta crepitanta si un aspect uscat pe sectiune. O distopie asemanatoare a fost semnalata si la iepure, microscopic instalandu-se o necroza structurata.

Ruptura hepatica apare consecutiv traumatismelor, ficatul fiind un organ destul de friabil, cu o rezistenta mai redusa fata de actiunea factorilor mecanici. Posttraumatic, apar in ficat cicatrice evidente care intereseaza atat capsula cat si parenchimul. Semnele clinice care insotesc ruptura hepatica sunt obisnuit destul de sterse, deoarece functia hepatica nu este major perturbata. In situatiile foarte grave se produce moarte prin soc hipovolemic.

Hemoragiile moderate sunt urmate de o coagulare rapida a sangelui si fibrinoliza. Sangele necoagulat este recirculat cu ajutorul circulatiei limfatice trans-diafragmatice, iar in parenchimul implicat se vor forma cicatrice fine.

Ruptura canalelor biliare majore va fi urmata de peritonita biloasa care poate ramane sterila, cronicizandu-se. Alteori se poate complica datorita bacteriilor care ajung in circulatia entero-hepatica, devenind peritonita septica si determinand moartea animalului.

Leziunile cu un caracter difuz, care se exprima macroscopic prin crestere considerabila de volum, friabilitate mare si tensiune capsulara, predispun ficatul la ruptura spontana. Dintre aceste leziuni se remarca hepatitele acute, amiloidoza, congestia severa, hepatosteatoza si neoplasmele. Parazitii care perforeaza capsula hepatica determina leziuni mici si numeroase, cu pierderi minore de sange. Rupturile deosebit de grave se produc la manji in timpul parturitiei (cu sau fara fracturi costale) si in timpul resuscitarii energice efectuate la animalele de talie mica.

5.Reactia hepatica fata de actiunea factorilor patogeni

Regenerarea hepatocelulara

In urma indepartarii chirurgicale a 70% din masa hepatica nu se produc evenimente fatale pentru organism. In cursul a catorva saptamani ficatul revine la dimensiuni normale, chiar daca forma sa nu mai urmareste vechile detalii anatomice. Regenerarea poate fi mai rapida in urma actiunii unui toxic care distruge hepatocitele dar nu afecteaza stroma, acest aspect permitand refacerea configuratiei histologice originale.

Factorii care intervin in reglarea raspunsului proliferativ sunt putin intelesi. Pentru ca regenerarea hepatica sa fie completa, teritoriul hepatic afectat trebuie sa beneficieze de un aport sanguin si de un drenaj limfatic adecvate. In aceeasi masura, pentru revenirea la arhitectura histologica initiala scheletul fibros si reteaua fibrelor de reticulina trebuie sa ramana intacte. Durata vietii unui hepatocit este destul de lunga (aproximativ 30% din viata organismului). Inlocuirea hepatocitelor imbatranite sau distruse se realizeaza cu ajutorul celor ramase in viata, acestea intrand intr-un proces de diviziune pana cand se restabileste masa hepatica initiala.

In structura ficatului exista o populatie aparte de celule non-parenchimatoase - celulele ovale (oval cells), care au fost denumite in acest mod datorita formei nucleului si care pot fi directionate spre proliferare. Ele constituie o sursa importanta de hepatocite noi, de celule epiteliale ale canalelor biliare sau de celule epiteliale de tip ectopic. Se cunoaste ca blocajul regenerarii hepatocitelor sau depasirea capacitatii regenerative a acestora se insoteste in anumite conditii de multiplicarea celulelor hepatice nediferentiate, respectiv a celulelor ovale.

Leziunile hepatocitare de tip focal (necroze focale) sunt reparate prin proliferarea celulelor hepatice diferentiate inconjuratoare.

Necroza celulelor izolate (asa cum se intampla in intoxicatia cu cupru la oi) este compensata prin diviziunea hepatocitelor cu distributie aleatorie.

In necroza periacinara rolul regenerator revine hepatocitelor neafectate din zona periportala.

In cazul producerii unei necroze periportale si in zona medie, regenerarea este asigurata de restul celulelor vii din acin.

Cand necroza cuprinde teritorii extinse sau atunci cand se practica hepatectomia partiala, procesul regenerativ se realizeaza prin interventia hepatocitelor din teritoriile neafectate, demonstrandu-se in ultimul timp si implicarea celulelor Kupffer.

Atunci cand agresiunile hepatice au un caracter repetitiv (expunere repetata la unele toxice), regenerarea ficatului imbraca aspecte diferite de cele din raspunsul acut. Apar nodulii de regenerare, care pot fi demarcati de benzi retractate de tesut conjunctiv. In unele intoxicatii (alcaloizi, aflatoxine, substante carcinogene) fibrozarea nu este limitata, iar nodulii sunt formati din clone de celule care au scapat impactului toxic. Este posibil ca aceste celule sa isi aiba originea in hepatocitele rezidente sau in celulele ovale.

Hiperplazia canalelor biliare

Canalele biliare reprezinta cu siguranta mai mult decat niste simple canale de conducere a bilei din ficat spre intestin. Datele referitoare la functiile celulelor epiteliale biliare sunt foarte putine, tinand cont si de multitudinea tipurilor de canale.

Hiperplazia canalelor biliare este o reactie caracteristica pentru anumite tipuri de agresiune hepatica, insa sunt multe aspecte care necesita clarificare, mai ales cele care privesc potentialul proliferativ si stimulii metabolici care induc proliferarea. Hiperplazia canalelor biliare se poate face independent de modificarile parenchimului, in special in situatia in care stimulul iritant actioneaza pe teritoriul triadei portale si poate fi independenta de alte leziuni ale acesteia. Proliferarea pura de canale biliare apare ca raspuns fata de unele toxine (alfanaftilizotiocianat) sau in obstructii biliare fizice. Dupa indepartarea factorului declansator, excedentul de canale biliare poate sa dispara complet.

Cea mai evidenta hiperplazie a canalelor biliare apare in eimerioza hepatica a iepurelui (Eimeria stiedae) si in unele forme de distomatoze hepatice (Fasciola hepatica si Dicrocelium spp.). Nu se cunoaste in ce masura astfel de leziuni pot fi considerate preneoplazice.

Activitatea proliferativa in canalele biliare intrahepatice nu este obligatoriu asociata cu leziuni ale hepatocitelor, putand fi vorba numai de o coincidenta. Unele studii sugereaza capacitatea pluripotenta a celulelor ovale (numite si "intercalate") care se pot diferentia in hepatocite sau spre epiteliul canalelor biliare. Studii experimentale de carcinogeneza sugereaza ca hiperplazia biliara si in special cea a canalelor mici poate reprezenta de fapt o incercare de regenerare a parenchimului, atunci cand acesta pierde aceasta capacitate.

Fibroza hepatica

Daca regenerarea hepatocitara reprezinta o caracteristica a leziunilor hepatice cronice, fibrozarea este cel de-al doilea aspect, combinatia dintre cele doua fiind responsabila de aparitia unor noduli mici sau mari in structura ficatului. Acest aspect macroscopic este specific bolilor hepatice cu evolutie cronica.

Orice leziune, suficient de severa pentru a produce necroza hepatocitara va fi urmata de fibrogeneza locala. In fazele timpurii colagenul se acumuleaza in spatiile Disse si concomitent endoteliul capilarelor sinusoide tinde sa-si piarda porii, ingreunandu-se schimburile metabolice si informationale la acest nivel. In acest mod, relatia care se stabileste intre hepatocite si capilarele sinusoide devine in mod progresiv asemanatoare cu aceea din alte tesuturi. Dupa indepartarea in timp util a factorului care a declansat fibroplazia, colagenul imatur este indepartat prin degradare enzimatica. Daca agentul nociv isi continua actiunea distructiva sau daca leziunea este extrem de severa atunci fibroza este progresiva si persistenta.

Fibroza poate evolua in mai multe moduri:

poate fi raspunsul tesutului conjunctiv din ficat fata de procesele inflamatorii (este implicata stroma portala, din jurul venulelor centrolobulare si din capsula Glisson); in cazul in care procesul inflamator se cantoneaza in triada portala, fibrozarea se va desfasura in acest spatiu si se denumeste drept fibroza biliara;

fibroza poate fi raspunsul fata de leziunile parenchimatoase, maniera de producere si intensitatea procesului depinzand de specificul si durata de actiune a agresorului; in necroza masiva toate hepatocitele din mai multi acini sunt distruse, iar reteaua de reticulina sufera colaps si se condenseaza; ariile portale ramase intacte vor fi capabile ca ulterior sa produca benzi neregulate de tesut cicatriceal, leziunea fiind denumita cicatrice postnecrotica (rezultata din condensarea colagenului preexistent la care se adauga fibroplazia);

fibroza hepatica difuza este consecinta unui proces cronic (leziuni parenchimatoase indelungate, repetate, numeroase episoade de necroza zonala); procesul evolueaza lent pornind de la ariile portale si din zona venulelor, intersecteaza lobulii hepatici si formeaza pseudolobuli; acest tip de fibroza indeparteaza hepatocitele de circulatia sanguina, rezultand malnutritie, hipoxie, si carente in factori hepatotrofici si in final atrofie hepatocelulara;

fibroza periacinara se produce indeosebi in jurul venulelor hepatice si afecteaza animalele care sufera de staza cronica (in situatia in care staza are origine extracardiaca, producand o crestere a presiunii venoase si mai putin in insuficienta cardiaca congestiva); aceeasi reactie se inregistreaza consecutiv actiunii unor produsi toxici (alcaloizii la rumegatoare, nitrozamine).

6.Ciroza hepatica

Ciroza poate fi definita ca o boala hepatica cronica, caracterizata prin fenomene de fibroza si regenerare, ambele determinand dezorganizarea arhitecturii hepatice. Termenul este utilizat adesea pentru descrierea leziunilor hepatice ce apar ca urmare a colapsului postnecrotic si mai putin in situatiile producerii de colagen de novo.

Termenul de ciroza are o aplicabilitate imprecisa si se prefera uneori sa se utilizeze diferiti termeni care sa ateste fibrozarea la care se adauga prezenta nodulilor de regenerare.

La om ciroza se situeaza in primele 10 boli care produc moartea, cauzele majore fiind reprezentate de abuzul de alcool, hepatitele cronice, bolile biliare si excesul de fier.

Ciroza se caracterizeaza prin:

fibroza, cu formarea de benzi sau travei (intre diferite spatii portale, intre diferite spatii centrolobulare, intre spatiile portale si cele centrolobulare) sau cicatrice care inlocuiesc mai multi lobuli alaturati;

arhitectura parenchimului este intrerupta de tesut fibros;

noduli de regenerare parenchimatoasa (micronoduli - sub 3 mm si macromoduli - peste 3 mm).

Trasaturile cirozei constau in:

leziunea parenchimatoasa si fibroza consecutiva acesteia afecteaza intreg ficatul, avand o evolutie difuza (spre deosebire de leziunile focale cicatrizate care nu constituie ciroza);

prezenta nodulilor este importanta pentru diagnostic, reflectand echilibrul dintre activitatea regenerativa si retractarea cicatriceala;

fibrozarea odata declansata este de cele mai multe ori ireversibila, putand insa exista si exceptii;

vascularizatia este prezenta atat in zonele de ciroza cat si in cele normale, insa are loc formarea unor legaturi anormale intre vascularizatia de aport si cea de drenaj venos.

Ciroza se poate clasifica dupa mai multe criterii, multe dintre ele fiind nesatisfacatoare din punct de vedere morfologic, demonstrandu-se trecerea de la forma micronodulara la cea macronodulara. Criteriul cel mai elocvent este cel care ia in discutie etiologia cirozei.

La om ciroza se clasifica astfel:

ciroza alcoolica - 60 - 70% din cazuri;

ciroza asociata hepatitei virale - 10%;

ciroza biliara 5%;

ciroza criptogenica 10 - 15%

ciroza cardiaca;

altele.

Odata instalata, luand in consideratie numai aspectele histologice, este aproape imposibil de stabilit diagnosticul etiologic al cirozei. Toate formele pot evolua clinic silentios, iar cand semnele bolii sunt evidente, aceste sunt nespecifice: anorexie, slabire, organism debil si in final, insuficienta hepatica progresiva, hipertensiune portala si carcinom hepatocelular.

Patogeneza cirozei

Fiziologic, colagenul interstitial (tipul I si III) este concentrat in triada portala, ocazional in spatiul Disse si in jurul venei centrolobulare. Reteaua de colagen si reticulina dintre hepatocite este reprezentata de fascicule foarte fine de colagen de tip IV din spatiile Disse. In ciroza colagenul de tip I si III este depozitat in toate zonele din lobul, rezultand o blocare severa a difuzarii substantelor intre hepatocit si plasma. Colagenizarea spatiilor Disse se finalizeaza prin disparitia fenestrarilor celulelor endoteliale, blocand in acest fel transportul proteinelor.

Cu toate ca sinteza colagenului poate fi realizata in aceeasi masura si de hepatocit, sursa majora este furnizata de celulele Ito. Ele sufera un proces de activare, transformandu-se in celule asemanatoare fibroblastelor. Pe langa functia de sinteza colagenica celulele Ito au capacitate contractila, actionand ca miofibroblaste si contribuind la alterarea hemodinamicii intr-un ficat cu ciroza. Nu se cunosc suficient stimulii care favorizeaza fibrogeneza, dar conditiile care se creeaza in inflamatiile cronice se asociaza cu un risc mare la ciroza. Dintre acesti stimuli au fost mai mult studiati unii mediatori ai inflamatiei (factorii de necroza tumorala α si β, interleukina 1), factorii elaborati de celulele Kupffer cu efect stimulator asupra lipocitelor (celulelor Ito); se presupune ca in absenta unui proces inflamator stimularea este realizata in mod direct asupra lipocitelor de catre factorii toxici.

Ciroza post-necrotica

Se prezinta macroscopic prin formarea de noduli neregulati separati de benzi de tesut conjunctiv. La om, cauza cea mai frecventa este reprezentata de infectiile virale, de toxicele hepatice (fosfor, tetraclorura de carbon, unele medicamente), miceti; alteori reprezinta stadiul final al cirozei alcoolice.

Colapsul sever poate duce la micsorarea dimensiunilor ficatului (atrofie hepatica / ciroza atrofica). Microscopic, arhitectura este complet distrusa, cu formare de noduli si cicatrice fibroase.

In patologia veterinara ciroza post-necrotica poate avea etiologie toxica (reziduurile industriale din alimentatia suinelor), micotoxica (la iepuri si vitei) si virala (la iepuri). Macroscopic se manifesta ca si ciroza hipertrofica, ficatul fiind marit, indurat, cu suprafata neteda sau discret denivelata. Microscopic se inregistreaza fibroplazie in jurul fiecarui hepatocit sau in jurul unor grupari mici de hepatocite.

Ciroza biliara

Se produce secundar obstructiei indelungate a lumenelor canalelor biliare extrahepatice (litiaza biliara, atrezie biliara, tumori, stenoze cu etiologii diverse). Initial, se instaureaza colestaza, apoi fibroza periportala si inflamatia secundara prin colangite ascendente produse de microorganisme enterice. Ficatul are culoare galben-verzui, asociat cu sindromul icteric. La sectionare este dur si fin granular. Histologic se constata dilatarea canalelor si ductelor biliare. Teritoriile portale se leaga intre ele prin travei conjunctive inflamate sau edematiate. La limita dintre parenchim si travei apare o zona ingusta de tesut conjunctiv edematiat care contine numeroase canale biliare. In cazul unei colestaze severe apar hepatocite degenerate in citoplasma carora se acumuleaza pigmenti biliari. Sunt surprinsi nodulii de regenerare, alaturi de infiltratiile cu neutrofile, consecinta a colangitelor ascendente.

Ciroza biliara primara este o boala cronica, progresiva, caracterizata prin distrugerea canalelor biliare intrahepatice, inflamatie portala si fibrozare. In final se instaleaza ciroza si insuficienta hepatica.

Ciroza cardiaca

Apare ca urmare a insuficientei cardiace congestive, cu evolutie severa, prin cresterea presiunii venoase si hipoxie centrolobulara. Din acest motiv, leziunile isi au punctul de plecare din zona centrolobulara. Fibrozarea este discreta si poate usor trecuta cu vederea la examenul histologic. Macroscopic, volumul ficatului este usor redus, cu suprafata discret neregulata, margini rotunjite si consistenta elastica.. Microscopic, fibrozarea delicata porneste din jurul venelor centrolobulare, cu tendinta de a se extinde printre hepatocite, de-a lungul spatiilor Disse. La pasari, acest tip de ciroza apare in dilatatia cardiaca.

Hepatopatia cronica idiopatica a cainilor (Hepatita cronica a cainilor)

Asa cum ii spune si numele, cauza nu se cunoaste, fiind caracterizata prin regenerare nodulara, atrofie hepatica evidenta si insuficienta hepatica, fibrozare progresiva asociata cu procesul inflamator. Termenul de ciroza pentru modificarile hepatice instalate in hepatita cronica a cainelui nu este unanim acceptat. Este posibil ca in etiologia bolii sa intervina: adenovirusul canin - 1, Leptospira spp., virusul hepatitei cu celule acidofile, unele substante hepatotoxice (cupru, medicamente), aflatoxine si mecanisme autoimune.

Ficatul prezinta numerosi noduli mici, pana la 2 - 3 cm diametru. In cazurile grave acestia pot avea un aspect pediculat. Capsula este ingrosata si opaca in zonele internodulare. Marginile lobilor nu prezinta noduli, sunt subtiate, ca urmare a atrofiei. La sectionare ficatul opune rezistenta. Nodulii pot avea culoare nemodificata si consistenta asemanatoare ficatului. Alteori sunt cenusiu-galbui si moi sau prezinta o culoare asemanatoare bilei.

Microscopic, se observa hiperplazia nodulara regenerativa, care produce atrofia parenchimului cu degenerescenta grasa. Atunci cand nodulii sunt de dimensiuni microscopice se poate observa ca isi au punctul de formare in zona portala. In cadrul aceluiasi nodul poate sa apara incarcare grasa a hepatocitelor. Fibrozarea este mai accentuata in zona portala. Prin investigatii imunohistochimice s-au adus argumente suplimentare care atesta existenta unui mecanism imun in producerea leziunilor.

Leziunea apare la cainii peste 2 ani. In mod cu totul intamplator au fost surprinse faze incipiente in care distrofia grasa este neuniform repartizata, iar diferentele dintre parenchimul vechi si cel nou format sunt foarte greu de precizat.

7.Elemente de histopatologie hepatocitara si citologie hepatica

Megalocitoza hepatocitara (citomegalia) a fost descrisa ca o modificare a citoplasmei si nucleului hepatocitelor consecutiv unei intoxicatii cu alcaloizi. Aceeasi modificare se instaleaza si in aflatoxicoza. Marirea celulelor este un fenomen premergator mitozelor, un oarecare grad de cariomegalie instalandu-se in orice situatie de proliferare hepatocelulara.

Pentru aprecierea corecta a fenomenului de cariomegalie si citomegalie se va tine cont de cresterea cantitatii de cromatina nucleara din profaza. In ficat mitozele sunt rare, dar pot fi surprinse in intoxicatia cu cupru si in cea cu lupin sau in urma tratamentelor cu unele citostatice.

Corpii acidofili (Councilman) sunt structuri sferice, eozinofile, regasite in citoplasma hepatocitelor, care atesta o leziune subletala produsa de hipoxie, intoxicatii, carente, infectii virale.

Moartea hepatocitelor (moartea celulara) apare cu frecveta mare in ficat si consta in moartea celulelor izolate. Ea se exprima sub forma apoptozei (moarte programata genetic) sau sub forma necrozei/necrobiozei hepatocitare.

Apoptoza hepatocitelor se manifesta in fazele initiale prin condensarea brusca a citoplasmei si nucleilor, componente care isi pastreaza intacte functiile metabolice. In urmatoarea etapa se formeaza corpii apoptotici (fragmente de nucleu inconjurate de membrana si citoplasma proprii). Aceste structuri sunt fagocitate rapid de celulele invecinate (cu formare ulterioara de corpi acidofili) sau de catre macrofage.

Necroza hepatocitelor poate afecta celule izolate sau poate fi de tip focal, zonal sau extinsa. Necroza centrolobulara este specifica ischemiei si apare ca urmare a reactiei la anumite medicamente sau toxice. Localizarea zonelor de necroza in teritoriile de mijloc ale acinului hepatic sunt foarte rar intalnite. Necroza de tip periportal apare de exemplu in intoxicatia cu fosfor.

Degenerarea hepatocitara se exprima ca o tumefiere a hepatocitelor si hiperhidratare celulara (distrofie granulara, vacuolara, balonizanta). In fazele avansate de degenerescenta, hepatocitele sunt tumefiate, cu citoplasma clara si cu reduse zone de citoplasma.

Inflamatia se manifesta prin aparitia celularitatii specifice inflamatiei acute sau cronice. Celulele inflamatorii se pot limita ca localizare la spatiul portal sau pot patrunde si in parenchim.

Regenerarea este un proces caracteristic hepatocitelor. Se manifesta printr-o ingrosare a cordoanelor Remack si printr-o dezorganizare discreta a arhitecturii parenchimatoase.

In ultimul timp se acorda o importanta tot mai mare biopsiei hepatice (la caine, pisica, taurine) si aspiratiei prin ac fin pentru stabilirea diagnosticului de leziune hepatica la animalele in viata sau pentru elucidarea unor mecanisme patogenetice ce intervin in producerea leziunilor. In acest context, asemanator studiilor din patologia umana, s-au stabilit o serie de caracteristici ale citologiei hepatice la cainii sanatosi, de diferite varste. Astfel, in mod normal se observa hepatocite cu limite celulare clare, cu unul sau doi nuclei si cu unu pana la 3 nucleoli/nucleu. Citoplasma hepatocitelor contine in mod normal rare vacuole de dimensiuni reduse (glicogen si lipide) si cantitati reduse de pigmenti (ceroid, pigmenti biliari). In frotiuri se mai identifica un numar redus de celule epiteliale cubice sau inalte provenite din epiteliile canalelor biliare, limfocite, neutrofile, lipocite, mastocite, fibrocite, celule mezoteliale, eozinofile si macrofage (celule Kupffer).

8.Ficatul gras

Este o boala a ficatului ce evolueaza frecvent la om, taurine, cabaline, canide si feline si se caracterizeaza prin prezenta lipidelor in citoplasma hepatocitelor. In mod fiziologic pot fi intalnite acumulari de lipide in ficat: ultimele faze de gestatie, la vacile cu productii mari de lapte, puisori imediat dupa ecloziune.

Este cunoscut faptul ca ficatul detine rolul central in metabolismul lipidic al organismului. O cantitate mare de acizi grasi mobilizata din tesutul adipos de depozit este preluata de ficat si transformata in trigliceride sau este folosita in mod direct pentru obtinerea energiei prin oxidarea acizilor grasi. Trigliceridele din hepatocite sunt utilizate la sintetizarea unor lipo-proteine, fiind preluate apoi de plasma si folosite de toate tesuturile. Perturbarile care pot sa apara in sinteza proteinelor, fosfolipidelor si a ATP-ului pot determina inhibarea sintezei sau secretiei de lipo-proteine, care va fi urmata de acumulari excesive de trigliceride in citoplasma hepatocitelor. Deoarece sinteza lipo-proteinelor se desfasoara in reticulul endoplasmic rugos, orice distrugere a membranelor acestuia sau ale aparatului Golgi va reprezenta punctul de plecare in cadrul leziunilor hepatotoxice. Aportul excesiv si mobilizarea trigliceridelor duc la depasirea capacitatii functionale a hepatocitelor.

In conditii normale pot fi observate picaturi fine de lipide in citoplasma hepatocitelor din teritoriul periportal sau in apropierea sinusoidelor. In hepatosteatoza cantitatea de trigliceride creste indeosebi in zona periferica a acinilor. Initial trigliceridele apar ca vacuole mici in citoplasma, care au tendinta redusa de fuzionare. Nucleul nu prezinta modificari de pozitie, dar poate fi modificat ca aspect. In formele cu evolutie acuta (produse de toxine sau anoxie) aceasta faza nu este depasita, fiind urmata de moarte celulara sau de regenerare. In aceasta situatie, ficatul nu inregistreaza modificari de volum. Culoarea se modifica mai ales in jurul venulelor hepatice, devenind galbuie, insa aceasta modificare nu devine intotdeauna evidenta. Consistenta este mai scazuta, iar pe sectiune se poate observa o zona decolorata, in jurul venulelor hepatice.

In formele cu evolutie grava sau in cazul leziunilor avansate sunt implicate majoritatea hepatocitelor. Vacuolele lipidice fuzioneaza, rezultand o vacuola mai mare, care va disloca nucleul si va determina modificari de contur ale celulei. Capilarele sinusoide sunt compresate, iar la examenul microscopic cu un obiectiv mic (4, 10), tesutul hepatic aminteste de cel adipos. Picaturile lipidice pot fi intalnite si in epiteliul canalelor biliare. Modificarile descrise se instaleaza progresiv, ca urmare a interventiei unor agresori de intensitate medie, cum ar fi perturbarile nutritionale si metabolice si mai putin actiunii toxicelor si anoxiei tisulare. Ficatul prezinta o crestere moderata de volum sau hepatomegalie, culoare galben-lutoasa si consistenta friabila. Marginile sunt rotunjite si suprafata neteda. Pe sectiune aspectul parenchimului este uniform, gras, fara desen acinar. Aspectele mentionate se pot complica prin instalarea congestiei si a necrozei zonale. In cazurile extreme fragmentele de ficat plutesc in apa sau in fixatori.

Hepatosteatoza grava nu se manifesta clinic in mod constant prin insuficienta hepatica. Daca defectul metabolic este corectat si leziunile nu persista un timp indelungat, ficatul isi poate reveni la structura si functia initiala. In cazul in care leziunile sunt persistente, se pot inregistra fibrozarea parenchimului, hiperplazie nodulara si acumulare de pigmenti biliari.

Ficatul gras este extrem de sensibil la actiunea factorilor toxici si cea a tulburarilor nutritionale, situatii in care focarele de necroza se instaleaza mult mai usor. Cand se produce o acumulare rapida si masiva de lipide, tendinta la ruptura hepatica este iminenta, alaturi de formarea unor structuri celulare multinucleate intr-o masa de vacuole lipidice, rezultat al fuziunii celulare (chisturi grase). In urmatorul stadiu macrofagele inglobeaza lipidele, formand agregate de celule spumoase dispuse in sinusoide, in stroma triadei portale si in venulele hepatice. Prin digestia partiala, in citoplasma macrofagelor se formeaza ceroidul (putin solubil in solventi organici, PAS - pozitiv, la coloratii obisnuite nu se coloreaza specific, frecvent avand culoare galbui). Cantitati considerabile de lipide si ceroid pot fi gasite si in vasele limfatice din stroma hepatica si din limfonodurile portale.

Asa cum am amintit, ficatul gras fiziologic apare la rumegatoare in ultima faza de gestatie si la cele cu productii mari de lapte, la nou-nascuti datorita ingestiei unui lapte foarte gras si la puisorii nou eclozionati.

In mod patologic, infometarea si starea de cetoza a rumegatoarelor asociata cu gestatia sunt cele mai cunoscute si mai frecvente cauze ale aparitiei ficatului gras. In diabetul zaharat hepatocitele incarcate lipidic se aglomereaza in spatiul periacinar, dar fenomenul poate difuza si cuprinde intreg acinul. Aceleasi aspecte sunt generate si de hipoxie, anemie si staza. Intoxicatiile genereaza hepatosteatoza, insa fenomenul se asociaza cu aparitia necrozei hepatocelulare. Carentele nutritionale cum ar fi cele de colina, acizi grasi esentiali, cobalt si o scadere a concentratiei plasmatice a vitaminei B₁₂ (boala ficatului alb la oaie si capra) se manifesta lezional prin incarcare lipidica hepatocitara. In "lipidoza hepatica felina" s-a demonstrat asocierea sindromului cu o serie de afectiuni anterioare de tipul: proceselor inflamatorii sau tumorale hepatice, tumorilor extrahepatice, leziunilor renale, leziunilor intestinale, etc.

9.Hepatotoxicitatea acuta

Transformarile histologice care apar in hepatotoxicitatea acuta sunt destul de constante si variaza de la necroza celulelor izolate pana la zone intinse de necroza de coagulare si hemoragii masive cu distrugerea celulelor din structura capilarelor sinusoide. Caracteristica de baza este necroza severa periacinara, rareori inregistrandu-se necroza periportala sau a zonei medii din structura acinului. In functie de natura dezechilibrelor metabolice care se instaleaza, leziunile necrotice pot coexista cu cele de distrofie grasa sau de degenerescenta hidroprotidica in hepatocitele din apropierea zonelor de necroza.

Manifestarile clinice si macroscopice ale intoxicatiei acute mortale nu sunt tipice si depind de originea toxicului. Animalele mor dupa o perioada scurta, prezentand abatere pana la prostratie, anorexie, colici si semne nervoase atribuite sindromului hepato-encefalic.

La necropsie, se observa acumulare discreta de lichid clar, galbui in cavitate peritoneala. Acest lichid contine o cantitate suficienta de fibrinogen, insa nu coaguleaza in contact cu aerul. Ficatul prezinta culoare rosie-purpurie si o usoara tumefiere, edem al vezicii biliare. Cand intoxicatia este puternica, hemoragiile hepatice sunt mai putin severe, ficatul este decolorat si prezinta evident desenul acinar. Asociate leziunilor hepatice se mai pot inregistra echimoze si petesii pe seroase, mai ales pe epicard si endocard, hemoragii difuze in intestin (mai ales in duoden la rumegatoare) si hemoragii in vezica biliara. Prezenta hemoragiilor se explica prin interventia metabolitilor toxici excretati prin bila sau prin consumul excesiv de factori ai coagularii (coagulopatie de consum) datorita distrugerii sinusoidelor si a insuficientei hepatice instalate.

Cauza cea mai importanta a hepatotoxicitatii acute este reprezentata de consumul unor plante toxice si de unele medicamente (Solanaceae, Compositae, Ulmaceae, tetraclorura de carbon, fosfor, fier).

10.Hepatotoxicitatea cronica

Indiferent de cauza, hepatotoxicitatea cronica prezinta o serie de transformari comune: necrobioza extinsa, fibrozare, hiperplazia canalelor biliare, regenerarea nodulara si diferite stadii de colestaza. Unele toxice induc megalocitoza hepatocitara, altele au potential carcinogen si teratogen. Semnele clinice constau in aparitia fenomenelor de fotosensibilizare, icter si manifestari nervoase.

11.Insuficienta hepatica

Insuficienta hepatica semnifica o alterare majora a tuturor functiilor ficatului. Ea poate fi consecinta unor leziuni progresive, cronice, care implica o distrugere discreta si repetata a parenchimului hepatic, dar poate sa se instaleze si in situatia in care factorul agresor actioneaza brutal si extins. Pentru ca leziunile sa determine semne clinice este necesara distrugerea a aproximativ 80% din capacitate functionala a ficatului. Atunci cand functiile ficatului sunt afectate considerabil, orice boala intercurenta (gastroenterite, infectii sistemice, perturbari ale echilibrului electrolitic, interventii chirurgicale) poate sa determine instalarea insuficientei hepatice.

In practica, se cunosc mai multe boli/afectiuni care pot genera insuficienta hepatica:

leziuni ultrastructurale care nu produc necroza hepatocitara (ficatul gras acut din gestatie, toxicitatea indusa de tetraciclina);

boli hepatice cronice (ciroza, boli metabolice ereditare);

necroza hepatica masiva (hepatitele virale cu evolutie fulminanta, intoxicatiile grave cu tetraclorura de carbon, fosfor, ciuperci otravitoare).

Manifestarile clinice majore sunt reprezentate de: icter, hipoalbuminemie, coagulopatii, coagulare intravasculara diseminata, hiperazotemie, cresterea concentratiei enzimelor hepatice serice, ginecomastie, atrofie testiculara, eritem, teleangiectazie, encefalopatie hepatica, sindrom hepato-renal, coma. Ascita este un semn particular foarte important al insuficientei cronice hepatice determinata de ciroza.

Encefalopatia hepatica - sindromul hepato-encefalic

Acest sindrom este o complicatie a insuficientei hepatice acute si cronice, manifestandu-se clinic cu semne nervoase, comportament anormal si modificarea reflexelor. Sindromul hepato-encefalic poate fi considerat o boala metabolica a sistemului nervos central si a sistemului neuromuscular, in care leziunile cerebrale au o putere de expresie minima (edem si reactie astrocitara). Apare ca urmare a expunerii encefalului la metaboliti toxici rezultati consecutiv disfunctiei hepatice, pe primul loc situandu-se amoniacul.

Manifestarile nervoase sunt nespecifice. La oaie se poate manifesta rareori prin semne de orbire cu origine centrala, abatere, miscari necoordonate si tremuraturi. Taurinele manifesta o simptomatologie asemanatoare la care se adauga ticurile si semnele de agresivitate. La cal sunt citate adevarate crize de "nebunie", iar la caine si pisica apare inapetenta, voma, retentia azotata (azotul se acumuleaza in circulatia generala si in lichidul cefalo-rahidian), crize de agresivitate si hipersalivatie (la pisica), . In cazurile de insuficienta hepatica completa se constata convulsii hipoglicemice, rezultat al imposibilitatii sintezei de glucoza.

Sindromul hepato-renal

Subiectii cu hepatopatii grave prezinta si semne de insuficienta renala, fara a constata prezenta unor cauze evidente morfologice si functionale care sa duca la disfunctia renala. Patogeneza acestui sindrom este neclara, dar este posibil ca un rol important in instalarea fenomenelor sa il joace reducerea volumului de sange circulant prin rinichi, mai ales in zona corticalei (urmare a vasoconstrictiei).

Colestaza si icterul

Se considera ca icterul ar putea avea doua cauze majore:

superproductia de bilirubina (rezultat al evolutiei unor boli hemolitice);

imposibilitatea excretiei pigmentului, ceea ce va determina colestaza.

Colestaza se produce prin incapacitate de preluare a bilirubinei conjugate si neconjugate alaturi de imposibilitatea eliminarii bilirubinei conjugate. De regula, cele doua mecanisme evolueaza combinat.

Leziunile hepatocitare care produc insuficienta excretiei biliare pot fi nespecifice (la fel ca in cazul hepatotoxicitatii ce se instaleaza ca urmare a necrozelor hepatice). Exista situatii cand leziunile produse determina blocaj numai pentru aceasta functie, restul functiilor hepatice ramanand nealterate.

Organitele celulare din hepatocite implicate in colestaza sunt urmatoarele:

reticulul endoplasmic rugos, care participa la transportul bilei conjugate si a sarurilor biliare;

aparatul filamentos contractil din citoplasma polului biliar al hepatocitelor, aparat implicat in eliberarea activa a bilei in canaliculele biliare.

Obstructiile biliare extrahepatice produc initial o crestere a presiunii bilei in canale cu ectazie evidenta a acestora si staza bilei in canalele din spatiul port; ulterior apar modificari asemanatoare colestaszei extrahepatice. Pigmentii biliari sunt prezenti in canalicule dar si in citoplasma hepatocitelor. Necroza celulara cu posibila rupere a canaliculelor determina reactie macrofagica si giganto-celulara. Intensitatea icterului depinde de durata colestazei si de asocierea cu mecanismele hemolitice. In caz de necroza hepatica acuta icterul este minim datorita perioadei scurte de colestaza.

Colestaza si icterul trebuie diferentiate de alte pigmentatii care coloreaza tesuturile in nuante de galben. Carotenoizii determina la cal pigmentare care se limiteaza numai la zonele de tesut adipos. Nu se cunoaste explicatia colorarii in galben a depozitelor de grasime la pisicile batrane.

Fotosensibilizarea

Este un fenomen care insoteste colestaza non-hemolitica, avand o durata de cateva zile. Apare la ierbivorele care vin in contact cu lumina solara (radiatiile ultraviolete) si care se hranesc cu furaje proaspete, verzi. Se produce dermatita si gangrena cutanata localizata pe teritoriile depigmentate, glabre sau acoperite cu putin par.

Hemoragiile si insuficienta cardiaca

In bolile hepatice cronice generate de insuficienta cardiaca se inregistreaza deficit de factori de coagulare. Ca urmare, se instaleaza coagulare intravasculara diseminata si diateza hemoragica.

Nefropatia

Insuficienta hepatica acuta poate fi acompaniata de oligurie si alte semne ale insuficientei renale. Rinichii sunt mariti, galbui, de consistenta moale. Histologic, in epiteliul tubilor contorti apar acumulari de pigment, iar in lumenul acestora se formeaza cilindri biliari (nefroza biliara).

Edemul pulmonar

Este consecinta deficitului de albumine (hipoalbuminemie) care insoteste bolile hepatice cronice.

12.Inflamatiile ficatului - hepatitele

Hepatitele sunt leziuni inflamatorii, cu dispunere focala sau difuza, produse de diferiti agenti patogeni infectiosi sau parazitari. Termenul de hepatita include si transformarile hepatice care se produc sub impactul toxicelor, atunci cand leziunile necrotice sunt insotite de exsudatie leucocitara. In lipsa acestor celule se discuta de necroza hepatica toxica.

Hepatitele sunt caracterizate de o serie de reactii specifice acestui organ: edemul local, activarea celulelor Kupffer, leucocitoza hepatica, la care se adauga fenomene alterative, exsudative si proliferative care vor contura un anumit tip morfologic de hepatita.

Edemul local apare in hepatitele acute sau in colangitele difuze, in afectiunile toxice severe si in staza hepatica. El este in corelatie cu modificarile de permeabilitate vasculara si de hemodinamica. Macroscopic, leziunea nu se observa decat in peretele vezicii biliare si in canalele biliare extrahepatice. Microscopic, edemul este evident in triada portala si uneori in parenchimul limitrof, manifestandu-se ca o separare clara intre endoteliul capilarelor sinusoide si cordoanele hepatocitare, cu evidentierea spatiului Disse. Uneori, lichidul de edem este bogat in proteine.

Mobilizarea celulelor Kupffer si a macrofagelor in aria portala este un raspuns constant in hepatite. Trebuie mentionat faptul ca fenomenul apare si in alte afectiuni hepatice neinflamatorii. Celulele Kupffer participa la captarea si indepartarea particulelor circulante - bacterii in cazul bacteriemiilor subacute, eritrocite in anemiile hemolitice, fragmente care rezulta in urma distrugerii hepatocitelor. Celulele Kupffer activate cresc in numar si dimensiuni, nucleii devin mari si veziculosi, iar citoplasma bazofila contine numeroase vacuole si particule inglobate.

Sechestrarea difuza a neutrofilelor in capilarele sinusoide (leucocitoza hepatica) apare in numeroase bacteriemii acute si subacute. Leucocitoza hepatica este dificil de diferentiat de metaplazia mieloida a ficatului (apare atunci cand ficatul preia functia mielopoietica a maduvei osoase). Diferenta dintre leucocitoza hepatica si hematopoieza normala se va face cu mare atentie, mai ales in cazul ficatului provenit de la fetusi si de la nou-nascuti.

Agentii patogeni capabili sa determine inflamatia ficatului sunt reprezentati de virusuri, bacterii, fungi si paraziti. Hepatitele sunt leziuni frecvent diagnosticate la animale. In ficatul animalelor adulte sunt adesea observate consecinte ale acestor inflamatii care manifesta un grad redus de extindere si o patogeneza obscura.

Semnele tipice ale unei inflamatii acute sunt cele care se cantoneaza in tesutul conjunctiv vascularizat, in ficat regasindu-se in triada portala si in jurul canalelor biliare. Fenomenele inflamatorii se remarca usor si pot fi asociate cu leziuni primare parenchimatoase. Aspectele descrise sunt specifice hepatitelor cu etiologie virala. Capsula Glisson este bogata in vase limfatice, prezenta exsudatului in aceasta structura putand indica o hepatita difuza. Exsudatul capsular poate fi indepartat prin miscarile peristaltice ale viscerelor abdominale, acest lucru ingreunand evidentierea reactiei inflamatorii.

In parenchim, indicatorii specifici inflamatiei constau in:

prezenta celulelor inflamatorii in sinusoide;

ectazia limfaticelor si edem in triada portala;

prezenta leucocitelor in triada portala.

Hepatita acuta difuza este frecventa la animale si are in general etiologie virala. Macroscopic este de multe ori greu de diagnosticat, datorita lipsei focarelor evidente de necroza. La caine este descrisa in cadrul hepatitei contagioase canine si in toxoplasmoza, la vitei si manji in infectiile produse de virusuri Herpes. Morfologic poate fi incadrata drept o hepatita parenchimatoasa sau drept hepatita hemoragica.

Hepatitele focale pot evolua acut si cronic cu focare de necroza rare sau numeroase sau cu formare de granuloame. Reactiile inflamatorii produc crestere de volum a ficatului. Ca forme anatomopatologice se pot diagnostica:

- hepatite necrotice miliare (holera, streptococia, listerioza aviara) sau in focare mari (necrobaciloza la mamifere, histomonoza aviara), hepatita purulenta (de origine metastatica, produsa de Corynebacterium spp., Streptococcus spp., Staphylococcus spp.), hepatita limfohistiocitara (salmoneloza), hepatita granulomatoasa (tuberculoza la toate speciile, morva la cabaline, salmoneloza, coligranulomatoza si micoze viscerale la pasari). Microscopic, pot fi identificate focare inflamatorii care nu prezinta specificitate, prezenta lor reflectand activitatea celulelor Kupffer fata de bacteriile intestinale (pot fi insotite de reactie leucocitara focala). In functie de tipul morfologic de inflamatie, celularitatea va fi reprezentata preferential de: neutrofile - hepatita purulenta; celule mononucleate - hepatita limfohistiocitara; macrofage, celule epitelioide si celule gigante multinucleate - hepatita granulomatoasa.

Hepatitele cronice active sunt specifice patologiei umane, fiind diagnosticate in hepatitele virale. Modificari asemanatoare sunt descrise si in lupusul eritematos sistemic. Leziunile se manifesta prin inflamatie cronica in aria portala, cu tendinta de extindere in parenchimul periportal, afectand treptat hepatocitele. Hepatocite individuale sau grupuri mici sunt izolate de septe fine de tesut conjunctiv si putine celule inflamatorii. Leziunile extinse pot genera insuficienta hepatica. Nodulii hepatici nu apar in mod obligatoriu.

13.Inflamatiile tractusului biliar

Termenii folositi in practica sunt colecistita (inflamatia vezicii biliare), colangita / angiocolita (inflamatia canalelor biliare) si colangiolita (inflamatia canalelor biliare mici intrahepatice). Aceasta clasificare este totusi rigida si artificiala. Colecistita poate evolua singura numai in cazul in care este blocat gatul vezicii biliare. In general, procesul inflamator se prezinta sub forma de colangiohepatita.

In evolutia colangiohepatitelor este implicat parenchimul hepatic periportal, datorita extinderii procesului inflamator din canalele biliare. Cauzele aparitiei inflamatiei sunt reprezentate de paraziti, impactul realizat de acestia fiind completat si agravat de interventia suprapusa a bacteriilor. O alta cauza care duce la instalarea colangiohepatitelor sunt micotoxinele.

Colangiohepatitele bacteriene sunt mai rare decat cele cu etiologie parazitara si au o patogeneza asemanatoare pielonefritelor. Numeroasele bacterii care induc diferite boli cu producere de bacteriemie sunt eliminate prin bila. De exemplu, Salmonella spp. realizeaza prin circulatia porto-biliara un circuit continuu intre ficat si intestin. Nu se cunosc mecanismele prin care bacteriile reusesc sa supravietuiasca traversarii din sinusoidele hepatice prin hepatocit si de aici sa patrunda in canaliculele biliare. Bacteriile implicate cel mai des in producerea de colangiohepatite sunt cele din genul Streptoccocus si diversi coliformi, probabil cu origine enterica. Ca infectie specifica se citeaza colecistita fibrinoasa din salmoneloza la taurine. Este posibila insa si contaminarea pe cale hematogena. Inflamatiile produse pe cale descendenta se produc tot la taurine si isi au originea in hepatitele supurative traumatice care se extind prin intermediul limfaticelor. Leziunea poate imbraca un caracter difuz, cuprinzand tot sistemul biliar.

Morfologic, colangiohepatitele se pot manifesta ca infectie supurativa exploziva, ca inflamatie cu intensitate medie care persista luni pana la ani sau ca fibroza hepatica ce urmareste canalele biliare.

Colangiohepetitele supurative severe se pot finaliza prin moartea animalului in urma socului septicemic. Ficatul este tumefiat, moale, decolorat si cu arhitectura modificata. Focarele supurative variaza ca numar (de la cateva pana la foarte numeroase), ca dimensiuni (miliare neincapsulate sau mari), dispuse subcapsular sau in parenchimul hepatic. In celelalte organe apar semne ce se atribuie icterului si septicemiei. Microscopic, canalele biliare contin exsudat purulent, iar cele de calibru mic sunt distruse. In triada portala dar si in restul acinului apar infiltratii cu neutrofile normale sau degenerate.

In colangiohepatitele subacute si cronice reactia inflamatorie imbraca cel mai des caracter proliferativ. Ficatul este marit ca volum, cu suprafata neteda, fin granulara sau denivelata datorita ariilor de atrofie ce alterneaza cu nodulii de hiperplazie regenerativa. Capsula Glisson este ingrosata, acoperita cu excrescente fine, fibroase sau poate adera la viscerele invecinate. Icterul apare inconstant. La sectionare se observa cu usurinta teritoriul portal si se accentueaza lobulatia hepatica. In cazurile cu evolutie cronica, difuza, fibrogeneza se amplifica, ficatul se mareste, devine cenusiu si indurat. Canalele interlobulare sunt ingrosate, contin o secretie deshidratata si detritus. Microscopic, reactia este centrata pe teritoriul portal. In formele subacute predomina infiltratia cu leucocite si macrofage si se constata proliferarea canalelor mici. In formele cronice sunt evidente fibrozarea si hiperplazia canalelor biliare mici. Afectarea parenchimului hepatic este minima dar inevitabila. Distrugerea permanenta a hepatocitelor periportale stimuleaza fibroplazia locala, aria periportala apare ingrosata si cu tendinta de extindere in ariile invecinate. Acest proces va duce la segmentarea acinilor hepatici. Prezenta nodulilor de regenerare nu constituie un element caracteristic colangiohepatitelor, dar pot fi remarcati.

Colangitele si colangiohepatitele apar ca boli bine conturate etiologic la pisicile adulte, adesea in corelatie cu o pancreatita interstitiala discreta. Infiltratul inflamator este format mai ales din limfocite (neutrofilele sunt rare, iar eozinofilele pot fi destul de numeroase). Fibrozarea portala este redusa, remarcandu-se proliferarea canalelor biliare, fibroza periportala cu alterarea arhitecturii acinului. Leziunile sunt comparabile cu cele din ciroza biliara.

Tipuri de hepatite si colangiohepatite

In functie de agentul patogen, inflamatiile ficatului capata anumite particularitati morfologice, ceea ce va permite uneori definirea anatomopatologica a hepatitelor. Sunt insa numeroase situatii cand incercarea de a exprima anatomopatologic exact un anumit tip de hepatita nu este posibila, tinand cont de complexitatea aspectelor. In aceste situatii se apeleaza la criteriul evolutiv de clasificare (hepatite acute, subacute, cronice), sau, atunci cand se deceleaza o leziune complexa specifica unei boli se poate apela la diagnosticul etiologic (hepatita salmonelica).

Hepatita infectioasa canina (Hepatita Rubarth)

Este produsa de Adenovirus canin 1, ce prezinta tropism pentru endotelii, mezoteliu si parenchimul hepatic. In acest mod se explica edemul, hemoragiile si necroza hepatica. Caracteristica microscopica consta in prezenta incluziilor intranucleare mari in endotelii si in hepatocite.

Ficatul este marit in volum, poate prezenta congestie, cu un desen fin, de culoare galbuie, consistenta devenind friabila. Capsula Glisson poate prezenta leziuni discrete de perihepatita fibrinoasa, observata mai ales intre lobii hepatici sub forma unei retele foarte fine de fibrina. La majoritatea cazurilor se constata edemul vezicii biliare.

Microscopic, se observa semnele caracteristice hepatotoxicitatii acute, cu instalarea necrozei focale, care afecteaza mai ales parenchimul periacinar. Capilarele sinusoide sunt pline cu sange, reteaua de reticulina ramane intacta, ceea ce va permite o regenerare completa dupa stingerea fenomenelor inflamatorii. Frecvent se constata degenerescenta grasa hepatocitara. Reactia leucocitara este de intensitate medie si este rezultatul aparitiei focarelor de necroza. Pentru diagnosticul de certitudine este necesara identificarea incluziilor intranucleare inconjurate de un halou evident.

Hepatite bacteriene

Aparitia leziunilor inflamatorii hepatice cu etiologie bacteriana este legata de urmatoarele mecanisme:

insamantarea directa a ficatului prin intermediul corpilor straini;

invazie capsulara, ca urmare a peritonitelor supurative;

calea hematogena, prin arterele hepatice, venele portale si venele ombilicale;

prin canalele biliare.

Infectiile specifice se instaleaza cel mai des in perioada fetala si perinatala. Etiologic, au fost izolate mai multe genuri de bacterii:

Listeria monocytogenes, la miel, vitel si purcel;

Campylobacter spp. la miel;

Actinobacillus eqvuli

Yersinia pseudotuberculosis, la miel si ocazional la caine si pisica

Yersinia tularensis, la miel;

Pasteurella haemolitica si Haemophilus la miel;

Salmonella spp. la toate speciile;

Nocardia spp. la caine;

Mycobacterium spp. la toate speciile.

Abcesul hepatic este un proces inflamator cu etiologie bacteriana, care evolueaza mai frecvent la taurine. Este afectat mai des lobul stang datorita insamantarii produse de corpii straini din retea (reticulita traumatica). Originea hematogena a abcesului hepatic este determinata de omfaloflebitele perinatale (la vitei dar si la alte specii) sau prin arterele hepatice, ca urmare a piemiei. Contaminarea pe cale biliara este mai rar intalnita si se produce la porc in urma migratiei adultilor de Ascaris suum in sens retrograd in canalul coledoc sau in vezica biliara si insamantarii cu bacterii din tubul digestiv. La cal, caine si pisica abcesul hepatic este produs de enterobacterii, care produc o colangiohepatita fulminanta ascendenta.

Hepatite parazitare

Hepatitele parazitare sunt produse de cestode, nematode sau trematode care au in ciclul lor o faza de migrare hepatica sau au tropism pentru canalele biliare. Migrarea larvara prin parenchimul hepatic determina intr-o prima etapa leziuni de tip traumatic (hemoragico-necrotice). Hepatita traumatica hemoragico-necrotica se exprima macroscopic sub forma unor traiecte lineare sau sinuase, rosii-negricioase. Ulterior, la periferia traiectelor de migrare si in spatiile porto-biliare se produce o puternica infiltratie eozinofilica. Macroscopic leziunile capata o tenta de galben-verziu. Prin mecanism imun, la locul de migrare poate sa apara reactie de tip granulomatos, caracterizata prin aparitia celulelor gigante multinucleate. Tesutul de granulatie aparut de-a lungul traiectelor de migrare larvara va participa in timp la vindecarea prin cicatrizare a leziunilor initiale. Acest tip de succesiune a leziunilor se intalneste in cisticercoza hepato-peritoneala a oilor (Cysticercus tenuicollis), la iepure in cisticercoza seroaselor (Cysticercus pisiformis).

La porc, leziunile produse de migrarea larvelor de Ascaris suum sunt asemanatoare, determinand macroscopic o hepatita interstitiala focala cu aspect de "pete de lapte".

La om si la speciile de interes economic, in ficat se formeaza frecvent chisturi hidatice (hidatida fiind forma larvara a cestodului Echinococcus granulosus). Dupa ingerarea oualor de E. granulosus de catre gazdele intermediare, acestea eclozioneaza si elibereaza in intestin oncosferele. Ulterior unei faze de migrare, prin intermediul circulatiei sanguine, larvele se cantoneaza in diferite organe si tesuturi, cel mai adesea fiind afectat ficatul si pulmonul.

Macroscopic, chistul hidatic este formatiune sferica plina cu lichid, bine delimitata printr-o capsula albicioasa proprie tesutului in care se formeaza, denumita adventice. In ficat, ca si in pulmon se pot dezvolta hidatide unice sau multiple, care deformeaza suprafata organului. Hidatida contine in interior lichidul hidatic, lichid limpede, transparent, ca "apa de stanca", care nu coaguleaza si eventual hidatide fiice. De pe suprafata adventicei se desprinde o membrana albicioasa denumita cuticula si care histologic prezinta pe fata interna un strat de celule - membrana proligera sau germinativa, un adevarat plasmodiu. Cuticula, membrana proligera si lichidul hidatic sunt structuri proprii parazitului. Adventicea reprezinta reactia tisulara de tip inflamator, care difera structural de la specie la specie.

La taurine, adventicea este formata dintr-o zona interna bogata in celule gigante multinucleate de corp strain, o zona mediana populata cu macrofage, limfocite, limfoblaste si rare eozinofile si o zona externa formata din tesut conjunctiv fibros bogat in mastocite.

La ovine, structura adventicei este bogata in glicozaminoglicani, mediu optim pentru precipitarea sarurilor minerale. Celularitatea este mai slab reprezentata, hidatidele fiind mai mici, au forma neregulata si sufera adesea procese de involutie.

La suine, ca si al om, in structura adventicei se constata un numar considerabil de eozinofile.

Din punct de vedere evolutiv, hidatidele pot suferi insamantari bacteriene transformandu-se in veritabile abcese, se pot deshidrata si suferi procese de calcificare distrofica. La mamiferele de interes economic se impune efectuarea diagnosticului diferential intre chisturile hidatice inveterate si calcificate si granuloamele tuberculoase.

Trematodozele hepatice sunt produse de un numar mare de trematode: Fasciola hepatica, Fasciola gigantica (specii care paraziteaza la ierbivore, rozatoare, omnivore), Dicrocelium lanceolatum (paraziteaza ierbivorele si mai rar rozatoarele), Opisthorchis felineus (afecteaza carnivorele domestice si alte mamifere care se hranesc preferential cu peste).

Fasciola hepatica este cel mai cunoscut si mai raspandit dintre trematode, fiind un parazit al cailor biliare la ovine si bovine, dar si la alte categorii de mamifere domestice, salbatice si om. Tinand cont de ciclul biologic, leziunile nu se limiteaza la nivel hepatic, fiind afectate si alte teritorii in stransa corelatie cu traseul migratiei larvare si cu posibilele localizari eratice ale parazitului.

Metacercarii ingerati penetreaza peretele intestinal, pasaj care nu se soldeaza cu leziuni macroscopice. Atasarea lor la peritoneu se poate traduce prin leziuni cu diferite grade de intensitate, corelate cu numarul parazitilor si cu posibilitatea reinfestarii. De cele mai multe ori se costata prezenta peritonitei, cu localizare predilecta la nivelul capsulei hepatice. In functie de vechimea leziunilor aceasta poate imbraca un caracter acut, exsudativ, de tip fibrino-hemoragic sau cronic, cu ingrosarea difuza a capsulei Glisson si formare de aderente peritoneale. Leziunile parenchimului hepatic sunt de tip traumatic, rezultat al migratiei parazitilor tineri. Necrozele de coagulare identificate pot fi consecinta eliminarii produsilor de excretie parazitari. Macroscopic, parenchimul hepatic este traversat de tunele de culoare rosie negricioasa, cu aspect sinuos. Cand leziunile sunt ceva mai vechi ele vor prezenta o culoare usor galbui, datorita puternicei infiltratii cu eozinofile sau sunt albicioase, ca urmare a fibrozei.

Histologic, hepatita traumatica de migratie se traduce prin zone delimitate de detritus si hemoragie; la scurt timp zonele distruse sunt invadate de numeroase eozinofile. Progresiv, traiectele de migratie se umplu cu un tesut de granulatie ce contine macrofage, limfocite, eozinofile si celule gigante multinucleate. In final, teritoriile distruse sunt inlocuite de tesut conjunctiv, cu formare de cicatrice fibroase, care contin un numar mare de pigmentofage (macrofage cu hemosiderina, lipofuscina si ceroizi in citoplasma). Daca infestatia este slaba acestea dispar in timp; cand numarul parazitilor este mare, cicatricele produse au tendinta evidenta de confluare, cu instalarea fibrozei hepatice. Trebuie precizat ca nu toti parazitii in migratie ajung sa se stabileasca in lumenul canalelor biliare. Acestia sufera un proces de inchistare, cu formarea in jurul lor a unei capsule de tesut conjunctiv. Spatiul delimitat de capsula este ocupat de parazit, excretiile acestuia, detritus si sange. Chisturile vechi sufera fibrozare sau calcificare.

Parazitii adulti se localizeaza in canalele biliare si produc leziuni de colangiohepatita. Leziunile pot afecta intregul parenchim hepatic, insa in mod obisnuit sunt mai evidente in lobul stang. Canalele biliare de calibru mare devin evidente in dreptul hilului hepatic sub forma unor cordoane albicioase dure, ramificate. Aceasta evidentieire excesiva este pusa pe seama ectaziei, dar si a ingrosarii peretilor. Dilatarea canalelor este produsa de prezenta in lumen a unui numar mare de paraziti adulti si prin acumularea unui volum excesiv de bila. Leziunile comune tuturor speciilor sensibile sunt de colangiohepatita subacuta si cronica. Epiteliul canalelor biliare se descuameaza (angiocolita catarala este cea mai frecventa leziune, indiferent de specie), actiunea mecanica a parazitilor determinand ulcere (mai frecvente la rumegatoarele mari). Ingrosarea ulterioara a peretilor este rezultatul formarii unui tesut de granulatie abundent, care progresiv va suferi un proces de fibrozare si mineralizare. Iritatia persistenta si reinfestarea gazdei va duce la o extindere a procesului inflamator in spatiile porto-biliare. Acest fenomen se traduce prin fibrozare si hiperplazia canalelor biliare. Cicatricele aparute in urma fazei de migratie fuzioneaza cu leziunile mentionate anterior, avand ca rezultat fibroza hepatica.

Dicrocoelium lanceolatum (Dicrocoelium dendriticum) paraziteaza un numar mare de specii domestice si salbatice (ovine, taurine, suine, caprioara, iepure salbatic, urs, mistret); parazitul se localizeaza in canalele biliare de calibru mic. Migratia larvelor se relizeaza din duoden prin canalul coledoc in ficat. Colangiohepatita din dicrocelioza este mai putin grava, comparativ cu cea din fascioloza. Canalele biliare sunt dilatate, datorita parazitilor si oualor depuse de acestia. Numarul canalelor biliare creste considerabil, astfel ca la o infestatie cu aproximativ 300 de paraziti adulti se ajunge pana la 10-12 canale intr-un spatiu portobiliar. Infestatiile grave sunt urmate de fibroza biliara, cu micsorare volumului hepatic si cresterea evidenta a consistentei. Leziunile histologice sunt identice cu cele descrise in fascioloza, hiperplazia glandelor mucoase din canalele biliare mari fiind mai evidenta in dicrocelioza.

Opisthorchis felineus paraziteaza canalele biliare si pancreatice la carnivore. Leziunile se exprima numai in infestatiile grave si sunt reprezentate de colangiohepatita si fibroza biliara. In plus, sunt citate proliferari de tip adenomatos sau carcinomatos ale glandelor biliare.

15.Patologia vezicii biliare

Colelitiaza sau calculoza vezicii biliare este o afectiune asimptomatica intalnita in patologia veterinara, dar de o importanta mult mai redusa comparativ cu implicatiile colelitiazei din patologia umana. Apare la taurine, suine, ovine, canine, calculii, de regula multipli, avand in compozitia lor colesterol, pigmenti biliari, saruri biliare, saruri de calciu si proteine. In etiologia calculozei biliare sunt incriminate trematodele hepatice, Pseudomonas aeruginosa sau alti agenti infectiosi.

Complicatiile colelitiazei sunt reprezentate de icter mecanic, necroza mucoasei vezicii biliare, colecistita sau ruptura a vezicii biliare cu peritonita acuta biloasa.

Colecistitele au diferite forme morfologice de manifestare, fiind diagnosticate atat la mamifere cat si la pasari. Ele se produc fie prin insamantare hematogena, fie ca o continuare a colangiohepatitelor fie prin insamantare ascendenta, de la nivel intestinal. Cu siguranta mai sunt numeroase necunoscute in mecanismele de producere a leziunilor vezicii biliare, acest organ nefiind un simplu rezervor pentru secretia biliara. La pasare de exemplu, s-a demonstrat existenta tesutului limfoid asociat mucoaselor si in peretele vezicii biliare, acesta intervenind in reactiile imune locale si sistemice.

Anatomopatologic sunt descrise: colecistite catarale, nespecifice si destul de usor de omis in urma examenului macroscopic; colecistita seroasa, edematoasa din hepatita infectioasa canina; colecistita hemoragica; colecistita fibrino-necrotica din colibaciloza aviara; colecistita limfohistiocitara din salmoneloze; colecistita granulomatoasa din tuberculoza si coligranulomatoza aviara.

16.Tumorile ficatului si vezicii biliare

Generalitati

Tumorile ficatului si cele ale vezicii biliare au o incidenta mica in cadrul speciilor de interes economic si al animalelor de companie. Etiologia neoplaziilor spontane este necunoscuta.

Studiile de etiologie asupra tumorilor hepatice si ale vezicii biliare la om, concepute pe animale de laborator au dovedit cel mai des posibilitatea implicarii unor substante chimice si a unor virusuri. Etiologia virala este legata de interventia virusurilor cu tropism hepatic, insa aceasta ipoteza vizeaza mai ales specia umana.

Datele referitoare la relatia dintre unele substante chimice si dezvoltarea unor neoplasme hepatice sunt mult mai precise. Trebuie totusi precizat faptul ca animalele domestice sunt mai putin expuse riscului contaminarii cu aceste toxice in mod natural. Se cunoaste ca prezenta aflatoxinelor si a nitrozaminelor in mediul de viata se coreleaza cu posibilitatea inducerii de tumori maligne hepatice. Carcinogeneza hepatica poate fi declansata numai in situatia in care dozele ingerate odata cu hrana sunt mici si repetate, contaminarea realizandu-se pe perioade lungi de timp. Potentialul neoplazic se manifesta in cadrul speciei suine la concentratii de 1 ppm aflatoxine sau la 0,4 mg/kg corp dietilnitrozamina. Cainele este mult mai sensibil la actiunea ultimului compus, astfel ca s-a reusit inducerea unor forme diferite de cancer hepatic la doze de 50-500 ppm.

O categorie aparte de substante cu un potential carcinogenetic deosebit este reprezentata de dioxine. Din aceasta categorie fac parte mai multe substante din grupa dibenzodioxinelor policlorurate congenere si a dibenzofuranilor policlorurati. Pe langa alte efecte induse de dioxine, cel mai important este acela de inducere a carcinoamelor hepatice.

Etiologia parazitara a neoplasmelor hepatice este incerta. Atat la om cat si la carnivorele domestice au fost remarcate situatii de colangiocarcinom asociate cu prezenta in canalele biliare a unor trematode. Cu toate acestea, unele studii epidemiologice au dovedit ca numarul cel mai mare de colangiocarcinoame a fost remarcat in arii geografice in care acesti paraziti nu sunt prezenti.

Etiologia bacteriana este tot atat de discutabila ca si cea parazitara. Impregnatiile argentice executate pe probe de ficat cu leziuni inflamatorii si hiperplazice benigne si maligne provenite de la carnivore crescute in captivitate au demonstrat prezenta unor bacterii spiralate apartinand genului Helicobacter spp. Identificarea bacteriilor a fost asociata cu posibilitatea aparitiei de neoplasme hepatice.

INFORMATIV

Adenomul hepatocelular

Adenomul hepatocelular afecteaza mai multe specii: caine, vaca, oaie, porc si pasari. Este adevarat ca multe lucrari sesizeaza dificultatea in separarea tumorilor hepatocitare benigne si maligne. Mai mult, se cunosc foarte putine lucruri despre tumorile benigne si datorita incidentei foarte mici pe care o au la animale.

Adenomul hepatocelular este o tumora ce apare mai des la animalele batrane, dar a fost raportata si la tineret (miel si purcel). In general se accepta ideea ca la carnivore incidenta tumorilor hepatice maligne este mai mare, la taurine si ovine tumorile benigne fiind mai frecvente.

Datorita dimensiunilor mici, adenomul hepatocelular trece neobservat clinic, de obicei fiind o surpriza de necropsie. In situatia in care tumora se asociaza cu o alta boala hepatica, simptomatologia este indusa de aceasta si nu de tumora in sine. Exista lucrari care afirma ca adenomul hepatocelular evolueaza ca leziune unica ce poate inregistra diametre de peste 10 cm.

Adenomul hepatocelular poate evolua sub forma unica sau multicentrica. Tumorile sunt proeminente la suprafata si compreseaza teritoriile invecinate, nefiind incapsulate. Culoarea variaza de la nuanta parenchimului normal pana la rosu inchis, bronzat sau albicios. Nuantele deschise se datoreaza incarcarii lipidice a hepatocitelor. Consistenta este asemanatoare cu cea a ficatului normal sau devine usor friabila datorita prezentei lipidelor.

Histologic, adenomul hepatocelular se prezinta ca o masa omogena, usor diferita sau asemanatoare structurii normale. Parenchimul tumoral este strict delilmitat de restul ficatului, chiar daca nu se constata incapsularea tumorii. Celulele se dispun sub forma de cordoane neregulate sau inaparente datorita colabarii capilarelor sinusoide. Cand cordoanele hepatocitare sunt bine evidentiate, acestea au tendinta de a se aseza perpendicular pe margine, accentuand in acest fel periferia tumorii. In general aceste cordoane au 2-3 celule grosime.

Hepatocitele care intra in structura tumorii sunt aproape normale, doar citoplasma este usor mai bazofila si incarcata cu lipide sau glicogen. Nucleii sunt hipercromi si variati ca dimensiuni, cu nucleoli evidenti, dovedind activitatea metabolica crescuta. Mitozele pot fi remarcate, dar sunt putin numeroase.

Hiperplazia nodulara

Cu toate ca hiperplazia nodulara este o leziune spontana comuna, datele de literatura sunt destul de putine. Este consemnata mai ales la caine si porc. Pentru specia canina incidenta cea mai mare se remarca la exemplarele batrane, iar pentru suine, mai ales la tineret.

Hiperplazia nodulara nu se exprima printr-o simptomatologie evidenta, probabil si datorita dimensiunilor mici pe care le au leziunile. Descoperirea lor se realizeaza din acest motiv in timpul necropsie si in abator.

Caracteristicile macroscopice sunt atipice, facand relativ usoara confuzia dintre adenomul hepatocelular si hiperplazia nodulara. In general apar ca mase tisulare sferice, cu diametre pornind de la cativa milimetri la cativa centimetri, care proemina usor sub capsula, de culoare albicioasa sau intunecate. Uneori nodulii nu se disting prin culoare de restul parenchimului, decat in situatia in care sectiunea este spalata sau sugativata, examinarea facandu-se la o lumina puternica. Nodulii au o crestere expansiva, determinand compresiune, dar nu sunt incapsulati. Leziunile multiple se asociaza cu fibroza hepatica.

Nodulii hiperplazici sunt slab definiti histologic in literatura de specialitate. Termenul de nodul hiperplazic trebuie sa includa numai acele proliferari hepatice care pastreaza aproape intacta arhitectura acinara (prezenta triadei portale si a venulelor periacinare). Acest tesut va compresa teritoriile normale limitrofe, determinand atrofie, fara a prezenta incapsulare. Stroma nodulilor de hiperplazie este slab dezvoltata, cu toate ca parenchimul hepatic limitrof poate prezenta fibrozare. Cordoanele hepatocitare au 1-2 hepatocite grosime. Hepatocitele sunt normale ca dimensiuni sau marite datorita acumularilor intracitoplasmice (glicogen sau lipide). Nucleii sunt normali, insa cu nucleoli mari. Sinusoidele nodulare sunt dilatate, pline cu sange. Ocazional pot aparea focare de metaplazie mieloida.

Carcinomul hepatocelular

Carcinomul hepatocelular este o tumora care a fost diagnosticata de-a lungul timpului la mai multe specii, incluzand cainele, pisica, oaia, porcul, diverse specii de pasari si pastravul. Incidenta tumorii in functie de varsta este destul de variata in corelatie cu specia implicata. La caine, marea majoritate a cazurilor sunt raportate in intervalul 10-11 ani, cu toate ca boala poate evolua si la animale de 4 ani. La oaie si porc, limita de varsta este mult mai scazuta, carcinomul hepatocelular fiind diagnosticat la animale sub 1 an pentru specia ovina si sub 6 luni la suine. Cainii masculi sunt mai sensibili comparativ cu femelele, neexistand predispozitie de rasa.

Semnele clinice in carcinomul hepatocelular sunt nespecifice: anorexie, voma, ascita si letargie. Mult mai rar apar icterul, pierdere in greutate si diaree. Hepatomegalia este semnul cel mai comun. Animalele afectate pot prezenta crize nervoase ca rezultat al sindromului hepato-encefalic.

Macroscopic, variaza de la leziuni mici, de cativa centimetri, cu forma rotunda, pana la mase mari, cu caracter difuz, care masoara mai mult de 10 cm. Leziunile de dimensiuni mari au un pronuntat caracter neregulat, cu suprafata polinodulara, fara a fi ombilicate. Tumorile depasesc considerabil suprafata normala a ficatului; cele mici au in general forma sferica sau ovala si se aseamana foarte mult cu tumorile benigne. Delimitarea tumorilor de tesutul normal se realizeaza destul de bine chiar si in situatia in care acestea sunt mari si neregulate ca forma si dimensiune. Aderentele se stabilesc de obicei cu suprafata diafragmatica, dar si cu alte viscere din cavitatea peritoneala. Culoarea si consistenta carcinomului hepatocelular variaza foarte mult in cadrul aceleiasi mase tumorale. Tumorile mici seamana cu parenchimul normal. Tumorile mari prezinta un aspect mozaicat, in care se observa o alternanta a culorii normale, cu nuante usor mai deschise sau cenusii. In unele situatii, intreaga masa neoplazica este colorata in nuante bronzate sau galben deschis datorita incarcarii lipidice a hepatocitelor tumorale. Zonele de culoare rosie inchisa care pot fi remarcate in cazul neoplasmelor mari sunt consecinta hemoragiilor care apar consecutiv necrozei, iar cele de culoare cenusie-albicioasa se dispun de obicei in centrul tumorii si sunt reprezentate morfologic de focare de necroza ischemica. Consistenta carcinomului hepatocelular este moale sau friabila. Datorita fragilitatii mari, ruptura hepatica este frecventa, cu producere de hemoperitoneu si coaguli de sange pe capsula hepatica.

Tumorile se pot dezvolta in orice lob hepatic, dar de obicei au fost remarcate la caine in lobul lateral stang. Neoplasmele se dezvolta practic in tot ficatul, fie datorita dezvoltarii multicentrice , fie datorita metastazelor intrahepatice ale unei singure tumori.

Aspectele histologice variaza in functie de gradul de diferentiere sau de modul de aranjare a celulelor tumorale. In cazul tumorilor bine diferentiate celulele tumorale se dispun in cordoane sau trabecule groase. In mod obisnuit cordoanele au 5-10 celule grosime si ocazional pana la 20 de celule grosime. Trabeculele mari pot prezenta zone de necroza. Unele arii trabeculare dispun de spatii acinare sau canaliculare pline cu bila.

Cu toate ca structura trabeculara este cel mai des intalnita, au mai fost descrise si alte aspecte: structuri pseudoglandulare, teci solide, spatii chistice sau aglomerari celulare cu dispunere anarhica. Capilarele sinusoide pot prezenta dilatatii evidente, care separa grupuri neregulate de celule. In foarte putine situatii grupurile de celule sunt separate de benzi de tesut conjunctiv. Aspectele histologice descrise nu sunt exclusive, multe dintre situatii fiind practic rezultatul combinarii in diferite proportii a tipurilor amintite.

Caracterele morfologice ale celulelor tumorale variaza la fel de mult. Celulele bine diferentiate seamana foarte bine cu hepatocitele normale, avand nuclei rotunzi, dispusi central. Citoplasma poate prezenta vacuole care contin glicogen sau lipide. Pigmentii biliari se regasesc ocazional in celulele tumorale. Celulele slab diferentiate se deosebesc esential de cele normale, pierzand forma poligonala si devenind rotunde sau fusiforme. Dimensiunile nucleolilor sunt mari, indiferent de gradul de diferentiere. Mitozele apar mai des in caz de carcinom, dar oricum ele sunt putin numeroase. Un aspect distinct al unor carcinoame hepatocelulare consta in aparitia celulelor gigante multinucleate, care contin nuclei mari, multilobati.

Trebuie precizat faptul ca diagnosticul diferential intre adenomul si adenocarcinomul hepatocelular bine diferentiat este dificil la examenul histologic si aproape imposibil prin examen citologic. Invazia vasculara care poate fi evidentiata in cadrul sectiunilor histologice nu poate fi stabilita in cadrul unei amprente. Hepatocitele maligne se pot distinge de cele normale prin raportul N/C in favoarea nucleului, prin nucleolii mari, in numar de unul pana la trei si prin prezenta celulelor multinucleate atipice.

Exista situatii in care carcinomul hepatocelular si colangiocarcinomul se combina rezultand hepatocolangiocarcinomul.

Carcinomul hepatocelular este puternic invaziv, invazia producandu-se prin grupuri de celule si nu prin celule izolate. Cele mai frecvente situsuri de metastazare sunt limfonodurile hepatice si pulmonul. Datorita identificarii celulelor tumorale in lumenul capilarelor alveolare se banuieste ca metastazele apar pe cale hematogena. Ocazional, au mai fost identificate metastaze in cord, splina, rinichi, intestin, creier si ovar. Carcinomul hepatocelular poate metastaza prin implantare in epiploon si peritoneu, mai ales atunci cand masa neoplazica este friabila si sufera rupturi. Tumorile cu grad mare de anaplazie au in consecinta o putere sporita de metastazare, comparativ cu cele bine diferentiate. La caine, rata de metastazare a carcinomului hepatocelular este de 61%.

Colangiomul

Colangiomul sau adenomul colangiocelular este tumora benigna a canalelor biliare. Se dezvolta mai ales in cadrul speciilor de carnivore (caine si pisica) si la suine. Nu se cunosc suficiente date referitoare la simptomatologie, deoarece leziunile evolueaza asimptomatic fiind descoperite la necropsie sau in abator.

Leziunile pot fi unice sau multiple, variate ca dimensiune, ajungand pana la cativa centimetri diametru. Masele tumorale au forma ovalara sau rotunda, proemina pe suprafata hepatica sau sunt pozitionate in profunzime. Delimitarea fata de tesutul hepatic normal este imprecisa. Culoarea variaza de la alba la cenusie. Marea majoritate a tumorilor au consistenta ferma, dar poate deveni fluctuenta datorita chisturilor pline cu un continut clar, mucos.

Histologic, colangiomul este compus din structuri glandulare, captusite de un epiteliu monostratificat de tip cubic sau columnar. Diametrul lumenelor variaza foarte mult, pornind de la cel obisnuit pentru un canal biliar normal si ajungand pana la cativa milimetri. Spatiile chistice sunt pline cu mucina. Cantitatea de stroma din tumora este mica, fiind formata din fibre de colagen mature. Colangiomul nu se asociaza cu proces inflamator.

Celulele neoplazice seamana foarte mult cu celulele epiteliale din canalele biliare normale. Forma lor este uniforma, fiind cuboidale sau columnare, citoplasma fiind usor bazofila. Nucleul este veziculos si ocupa pozitie centrala sau bazala. In general, celulele se aseaza intr-un singur strat, dar pot sa apara si mici proectii cu aspect papilifer.

Colangiomul este o tumora benigna, ca atare nu produce metastaze. Dezvoltarea sa poate sa induca fenomene de compresie asupra parenchimului invecinat prin cresterea lenta, continua a masei tumorale sau prin distensia progresiva a formatiunilor chistice.

Colangiocarcinomul

Colangiocarcinomul sau carcinomul canalelor biliare afecteaza cainele, pisica, oaia, vaca si calul. Colangiocarcinomul tinde sa afecteze mai ales cainii batrani (peste 10 ani). In cazul animalelor de ferma limita de varsta coboara foarte mult: mai putin de 3 ani la taurine, mai putin de 1 an la ovine si mai putin de 6 luni la suine. Femelele castrate si masculii prezinta o incidenta mai mare a bolii.

Semnele clinice sunt putin cunoscute, mai ales in situatia animalelor de ferma. La caine apare letargie, voma, ascita, dispnee si pierdere in greutate. Icterul apare inconstant, fiind citat la un numar mic de cazuri.

Macroscopic, dimensiunile colangiocarcinomului variaza foarte mult. Tumorile mari sunt lobulate si au mai mult de 10 cm in diametru, cuprinzand si lobii adiacenti. Tumorile mici nu depasesc 1 cm diametru. Indiferent de dimensiunea neoplasmelor, acestea sunt destul de bine delimitate de tesutul inconjurator. Tumorile mari care proemina la suprafata ficatului prezinta centrul decliv, cele mici sunt incluse in grosimea parenchimului si nu pot fi observate. Culoarea colangiocarcinomului variaza de la alb-cenusiu la brun deschis. De obicei tumorile sunt solide pe sectiune, dar pot fi remarcate chisturi care prezinta un continut gelatinos de culoare galbui. Centrul tumorii poate fi ocupat de zone de lichefiere (cavitati pline cu un lichid de culoare rosie inchisa). Colangiocarcinomul se poate dezvolta in orice lob hepatic, evoluand ca tumora unica sau multicentrica. Evolutia multicentrica nu este totusi sigura; este posibil ca tumorile multiple sa fie rezultatul metastazarii intrahepatice.

Aspectele histologice sunt constante la toate speciile amintite. Cele mai multe dintre neoplasme sunt compuse din structuri glandulare sau din grupuri de celule tumorale inconjurate de o stroma abundenta. Structurile glandulare variaza ca forma si dimensiuni. Stroma este formata din colagen imatur; infiltratia leucocitara este prezenta atunci cand se instaleaza fenomenele de necroza.

Al doilea tip histologic in colangiocarcinom este caracterizat de prezenta spatiilor chistice delimitate de un epiteliu monostratificat. Acest gen a fost denumit chistadenocarcinomul canalelor biliare. Lumenul structurilor glandulare si al chisturilor este plin cu mucina. Pigmentii biliari nu sunt remarcati in mod obisnuit.

Din punct de vedere citologic, celulele epiteliale tumorale au un grad variabil de diferentiere. Ele sunt de obicei moderat diferentiate: celule cuboidale sau columnare, cu citoplasma variabila cantitativ si ca tinctorialitate. Celulele anaplazice au nuclei mari, rotunzi sau ovalari, uniformi ca dimensiuni, hipercromi, cu cromatina dispusa uniform in interiorul nucleului. Rar pot fi remarcate celule gigante. Mitozele sunt frecvente si reprezinta un aspect comun pentru colangiocarcinom.

Colangiocarcinomul este o tumora agresiva, cu putere deosebita de invazie si metastazare. Metastazele se produc atat pe cale sanguina, cat si limfatica si afecteaza limfonodurile regionale si pulmonii in prima faza. Implantarea peritoneala este obisnuita. Mai pot aparea metastaze in splina, rinichi, pancreas si oase.

Hemangiosarcomul

Hemangiosarcomul hepatic este descris la caine, fiind destul de greu de precizat daca tumora s-a dezvoltat primar in ficat. Ficatul este situs de metastazare pentru hemangiosarcomul splenic, mai putin de 5% din hemangiosarcoamele hepatice fiind practic tumori primare. Sunt afectati cainii peste 5 ani, neexistand predispozitie de sex. Dintre rasele afectate se pare ca Ciobanescul german este cel mai frecvent implicat. Semnele clinice sunt destul de putine si evolueaza pe o perioada scurta de timp. Caracteristica este ruptura hepatica, urmata de hemoragie peritoneala masiva. Alte semne clinice sunt abatere, anorexie si abdomen dilatat.

Hemangiosarcomul hepatic evolueaza obisnuit ca tumora unica, dar sunt citate si cazuri de dezvoltare multicentrica. Tumorile multiple pot fi insa consecinta metastazarii intrahepatice. Dimensiunile neoplasmelor variaza de la cativa milimetri la 15 cm diametru, sunt marmorate avand nuante de la rosu-inchis spre negricios, pana la alb si galben-deschis. Pe sectiune se pot observa spatii chistice din care se scurge o cantitate mare de sange.

Hemangiosarcomul hepatic nu difera esential de alte hemangiosarcoame ce se dezvolta in alte organe. Se cunosc trei tipuri morfologice distincte: spatii vasculare mari pline cu sange delimitate de celule endoteliale neoplazice, numeroase structuri vasculare cu morfologie asemanatoare capilarelor si arii solide in care aspectul de vase de sange nu este clar exprimat. Celulele endoteliale neoplazice au un raport nucleu/citoplasma in favoarea nucleului, au forma poligonala sau fusiforma. Nucleii tind sa adopte forma celulei, fiind elongati in cazul celulelor fusiforme si ovalari sau rotunzi in cazul celor poligonale. Mitozele sunt frecvente.

Diagnosticul diferential trebuie facut cu hemangiomul hepatic, hamartomul hepatic (frecvent la taurine) si teleangiectazie (telangiectazie). In ultima situatie se produce o dilatatie a capilarelor sinusoide, fara prezenta unor celule endoteliale cu caracterele de malignitate descrise, observandu-se cavitati pline cu sange.

Hemangiosarcomul este o tumora agresiva, care induce metastaze in pulmon, rinichi, limfonoduri regionale si peritoneu.

Alte sarcoame hepatice cu dezvoltare primara

Sarcoamele hepatice sunt destul de rar intalnite, exceptand hemangiosarcomul si afecteaza mai ales cainele. Sunt descrise leiomiosarcomul, fibrosarcomul si osteosarcomul hepatic. Morfologic, aceste sarcoame nu difera de cele care se dezvolta in alte viscere. Problema de diagnostic rezida din a stabili daca acele tumori sunt primare sau metastaze.

Mielolipomul hepatic

Mielolipomul hepatic este o tumora rara care afecteaza cu precadere pisicile domestice, dar si alte feline salbatice crescute in captivitate. Dezvoltarea neoplasmelor nu este insotita de semne clinice, boala fiind detectata numai in fazele terminale. In general tumora are o crestere multicentrica, fiind localizata in mai mult de un lob hepatic. De obicei proemina sub capsula, dar se pot dezvolta si in profunzimea parenchimului. Marimea neoplasmelor variaza de la cativa milimetri la cativa centimetri, iar forma este in general sferica. Culoarea este deschisa variind de la cenusiu-galbuie la portocalie-deschisa. Teritorii din tumora pot fi colorate in rosu-inchis datorita hemoragiilor. Consistenta este moale spre friabila.

Histologic, mielolipomul este alcatuit din cele doua tipuri de tesuturi: tesut adipos si tesut mieloid. Adipocitele tipice se intercaleaza printre hepatocitele inconjuratoare, delimitarea dintre masa tumorala si ficatul normal fiind imprecisa. Rareori se poate constata o incapsularea a mielolipomului. Proportia dintre cele doua tipuri de tesut este variabila, dar de obicei tesutul mieloid este cel mai abundent. Componenta mieloida este reprezentata de celule imature care apartin atat liniei eritrocitare cat si celei granulocitare.

Nu se cunosc suficiente date referitoare la comportamentul biologic al mielolipomului. Datorita aspectului histologic diferentiat se crede ca tumorile multiple sunt rezultatul dezvoltarii multicentrice si mai putin al metastazarii intrahepatice. Slaba delimitare a maselor tumorale poate fi asociata cu un potential invaziv ridicat al acestei tumori. Nu sunt consemnate cazuri de metastazare.

Hiperplazia chistica a vezicii biliare

Leziunea este descrisa la caine si la oaie si apare sub alte denumiri, cum ar fi adenomatoza vezicii biliare sau polipoza adenomatoasa. Unele dintre aceste leziuni pot fi consecinta unor procese inflamatorii anterioare.

Macroscopic, peretele vezicii este ingrosat, de culoare alb-cenusie. Suprafata este acoperita cu chisturi care au diametre de cativa milimetri, ceea ce ofera suprafetei aspect de fagure de miere. Chisturile mari nu sunt obisnuite, dar atunci cand apar au aspect de polipi.

Adenomul si adenocarcinomul vezicii biliare

Tumorile vezicii biliare sunt rar intalnite la animalele domestice. Un numar mic de cazuri sunt descrise la taurine si caine, probabil si datorita unui examen necropsic superficial.

Macroscopic, tumorile benigne nu pot fi observate cu usurinta prin transversul peretelui, dar pot fi descoperite la palpatie sau la deschiderea vezicii biliare. Neoplasmele se localizeaza mai ales in zona fundica, desi au fost depistate si in corp sau in gatul vezicii. Tumorile benigne sunt de obicei solitare, sub forma unor mase de culoare cenusie sau rosie, fiind atasate la perete printr-un pedicul scurt si gros. Diametrul nodulilor poate sa ajunga pana la 7 cm, iar suprafata acestora este puternic faldurata. In structura tumorilor pot fi observate numeroase chisturi. In contrast cu tumorile benigne, cele maligne pot fi observate prin transversul peretelui, datorita invaziei acestuia si a tesutului hepatic inconjurator. Neoplasmele maligne au o consistenta dura si o baza de implantare mare.

Adenomul vezicii biliare prezinta o structura papilifera sau simpla. Suprafata tumorii si cavitatile chistice sunt captusite de un epiteliu monostratificat format din celule inalte, similare celor care acopera in mod obisnuit mucoasa vezicii biliare. Celulele au nucleul asezat in pozitie bazala, iar citoplasma clara se dispune apical. Mitozele nu sunt observate sau sunt foarte rare. Daca structurile glandulare au un lumen puternic dilatat, tumora va primi denumirea de adenom papilifer chistic. Tumora nu invadeaza stratul muscular, dar poate sa produca atrofie de compresiune. Stroma tumorii este discreta, edematiata si infiltrata cu celule inflamatorii (limfocite si putine eozinofile).

Adenocarcinomul papilifer chistic este similar cu forma benigna, insa celulele au caractere evidente de malignitate. Se observa dispunere acinara a celulelor tumorale sau aglomerari de celule anaplazice cu aspect cuboidal sau scvamos. Apar frecvent fenomene de necroza si calcificare. Mitozele sunt frecvente. Celulele tumorale invadeaza peretele vezicii biliare, putand ajunge pana in tesutul hepatic invecinat. Cel mai frecvent apar metastaze in lobii hepatici la distanta, in limfocentri regionali si in pulmon.

Trebuie consemnat faptul ca leziunile benigne de tipul adenomului se pot transforma in leziuni maligne.

Rezumat

Elemente de structura si functie

Modificari agonice si postmortem ale ficatului

Anomaliile ficatului:

Chisturi congenitale,

Atrezia biliara,

Suntirile vasculare.

Distopiile, torsiunea si ruptura hepatica

Reactia hepatica fata de actiunea factorilor patogeni:

Regenerarea hepatocelulara,

Hiperplazia canalelor biliare,

Fibroza hepatica.

Ciroza hepatica:

Patogeneza cirozei,

Ciroza post-necrotica,

Ciroza biliara,

Ciroza cardiaca,

Hepatopatia cronica idiopatica a cainilor.

Elemente de histopatologie hepatocitara si citologie hepatica

Ficatul gras

Hepatotoxicitatea acuta

Hepatotoxicitatea cronica

Insuficienta hepatica

Inflamatiile ficatului:

Hepatita acuta difuza,

Hepatite focale,

Hepatite cronice active.

Inflamatiile tractusului biliar

Tipuri de hepatite si colangiohepatite:

Hepatita infectioasa canina,

Hepatite bacteriene,

Hepatite parazitare.

Patologia vezicii biliare:

Colelitiaza,

Colecistitele.

Tumorile ficatului si vezicii biliare:

Adenomul hepatocelular,

Hiperplazia nodulara,

Carcinomul hepatocelular,

Colangiomul,

Colangiocarcinomul,

Hemangiosarcomul,

Hiperplazia chistica a vezicii biliare,

Adenomul si adenocarcinomul vezicii biliare.