Abordari in analiza dezvoltarii copilului

Abordari in analiza dezvoltarii copilului

"Omul a avut izvoare - si are varste. Pe cele dintai i le-au relevat mitologiile, i le-au relevat religiile. Pe cele din urma le traverseaza pe cont propriu." (I. Ianosi, Varstele Omului)

Despre "varstele omului" putem vorbi din nenumarate puncte de vedere. Cei mai multi teoreticieni au incercat sa realizeze o impartire in etape a vietii. Fiecare dintre acestia a pornit dintr-un anumit punct. Cand vorbim despre dezvoltare, despre dezvoltarea umana, nu putem sa nu ne gandim la diferite faze ce trebuiesc parcurse, etape prin care sa se realizeze dezvotarea.

Ce este dezvoltarea?

Dezvoltarea presupune trecerea prin diferite faze progresive spre o treapta superioara, presupune evolutia, transformarea. Cand spunem ca ne dezvoltam, intelegem o extindere prin dobandirea de proportii, insemnatate, forta, cu alte cuvinte ne marim, crestem.

Aceasta crestere, evolutie poate fi fizica, psihica, morala, sociala. Trecerea de la o "varsta" la alta se face prin schimbare, schimbare ce are la baza multi factori, fara de care dezvoltarea umana nu ar fi posibila.

Dezvoltarea poate fi analizata prin prisma mai multor stiinte ca: antropologie, sociologie, educatie, economie si ecologie, biologie si nu in ultimul rand psihologie.

Psihologia dezvoltarii

Psihologii au cercetat dezvoltarea copilului prin diferite metode, de la tipurile de influente care se exercita asupra copiilor, incepand cu primele interactiuni care au loc intre parinti si copii lor, pana la modalitatile de crestere si educare a copiilor din diferite culturi.

Principalele perspective de analiza s-au concretizat in teorii. Prima este teoria invatarii sociale, in care sunt luate in consideratie contactele pe care le are copilul cu alte persoane, pentru a determina influenta acestora asupra dezvoltarii copilului. Cea de-a doua abordare va fi abordarea psihanalitica. A treia perspectiva este cea a abordarii structuraliste in studiul dezvoltarii, care pune accent pe maturizarea biologica a copilului si pe dezvoltarea secventiala a cognitiei sale.

Dezvoltarea copilului in teoria invatarii sociale

Abordarea dezvoltarii copilului in teoria invatarii sociale isi are originile in aceste teorii (sociale), dar se considera ca nu poate fi explicat orice aspect numai din perspectiva proceselor de conditionare. In schimb teoreticienii acestei abordari accepta ideea ca personalitatea sau comportamentul copilului se dezvolta ca urmare a interactiunii sociale - prin recompense si pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol si conformarea la expectante. In cursul dezvoltarii copilului intra in joc toate procesele sociale: perceptia sociala si intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale si comportamentele asociate si comunicarea, atat verbala cat si non-verbala.

Interactiunea parinte-copil

Atasamentul intre copil si parinti pare sa apara, complet, la varsta de aproximativ sapte luni. Inainte, copilul nu pare sa se tulbure in mod deosebit daca este separat de parintii sai, dar dupa aceea va plange si va afisa diverse simptome de suferinta. Totusi acest atasament nu apare chiar brusc, ci se construieste de-a lungul celor sapte luni de viata, prin procesul de interactiune cu parintii, realizat pe diverse cai. Copilul se naste pregatit sa reactioneze fata de parinti intr-o anumita maniera si parintii, la randul lor, se comporta si ei intr-un anumit fel. Pe masura ce aceasta interactiune se dezvolta, copilul si parintii se acomodeaza si, treptat, se formeaza intre ei o relatie de atasament.

Primul contact al copilului cu lumea exterioara are loc in mare masura, prin gesturile, mimica si vorbele persoanei care are grija de el. Desi nu pare mult, aceste lucruri ii pot oferii copilului o experienta destul de variata: ridicarea si strangerea in brate sunt foarte diferite de faptul de a-i vorbi, iar zambetul constituie un tip de stimulare foarte diferit de gadilat. Din aceasta diversitate de comportamente pe care le manifesta parintii (nu trebuie neaparat ca parintele sa fie principala persoana care are grija de copil) copilul incepe sa isi formeze cunostintele asupra lumii.

Dupa cum au aratat multi cercetatori, in special Schaffer (1971), copilul are o tendinta mult mai puternica de a reactiona la oameni, decat la alti stimuli din mediul sau, cum ar fi licaririle de lumina sau zgomotele. La copil pare sa existe o tendinta de sociabilitate foarte puternica si foarte bine conturata. Deoarece fiintele umane in comparatie cu multe alte specii sunt foarte sociabile si, in mod normal nu-si traiesc viata complet izolate, acest lucru este de asteptat. Interesant este insa modul in care se dezvolta la copii aceasta sociabilitate.

In 1954 Ahrens a efectuat un studiu in care a demonstrat existenta tendintei innascute a copiilor de a zimbi cand privesc ceva care seamana cu o figura umana. Cand copilul este foarte mic, aceasta tendinta se manifesta ca raspuns la stimuli foarte simpli cum ar fi o bucata ovala de carton pe care sunt desenate doua puncte, care seamana cu ochii. Totusi pe masura ce copilul mai creste si experienta sa se amplifica, nu mai reactioneaza la o astfel de imagine, stimulul trebuie sa fie mult mai detaliat. La cinci luni copilul va reactiona la o imagine foarte realista cum ar fi o fotografie. Pe langa faptul ca, la inceput, copilul are tendinta de baza, pe care invata sa o complice pe masura ce se dezvolta. Reactia copilului este interesanta. Acesta zambeste la vederea figurii.

Stratton (1982) a aratat ca exista o multime de mecanisme independente, care ajuta la formarea atasamentului. Desi acestea incep de obicei, cu o forma de "programare" biologica, se dezvolta si se ajusteaza continuu prin experienta pe care copilul o dobandeste prin interactiuni.

O alta modalitate importanta de interactiune intre adulti si copii este imitarea. S-a dovedit ca pana si copiii foarte mici imita expresiile mamelor lor, iar mamele afiseaza deseori expresii faciale exagerate atunci cand le vorbesc copiilor. Stern (1977) a aratat ca bebelusi de cateva saptamani se angajeaza in interactiuni cu mamele lor, in care imita expresiile acestora.

Metzoff si Moor (1977) au constatat ca principalele tipuri de imitare intilnnite la sugarii foarte mici (12-21 zile) sunt deschiderea gurii si scoaterea limbii, dar, pe masura ce crsc, capacitatile lor devin din ce in ce mai complexe.

Plansul poate fi deasemeni considerat modalitate de comunicare. Pentru o creatura neajutorata locomotor aceasta este o strategie esentiala pentru supravietuire. Mamele isi dezvolta adesea o capacitate de intelegere a plansului copilului lor, diferentiind situatiile in care copilul este flamand, are dureri sau este furios. Una din cele mai importante variante de comunicare intre mama si copil, asupra careia s-au concentrat numerosi cercetatori este contactul vizual. Fitzgerald (1968) a constatat ca dilatarea pupilelor, care  este o cale prin care semnalam inconsitent afectiunea fata de alte persoane, este un semnal pe care il transmit si copiii, mai ales fata de parintii lor, incepand chiar de la varsta de patru luni. Inainte de aceasta varsta il afiseaza la vederea oricarei figuri. Acest aspect sugereaza doua lucruri, mai intai ca persoanele care interactioneaza cu copilul vor primi si alte mesaje in afara de zambet, care le arata ca si copilului ii face placere interactiunea, in al doilea rand se observa ca pe la patru luni copilul incepe sa aiba preferinte in privinta persoanelor din jurul sau.

Astfel comunicarea non-verbala fundamenteaza dezvoltarea atasamentelor intre copil si parinti, constituind o prima experienta care va fi utila in intractiunile sociale viitoare. Deci putem observa ca, de la nastere, copilul este dotat cu un set de comportamente pe care se va baza dezvoltarea interactiunilor. De asemenea multe dintre reflexele lui au sens numai cand copilul este vazut cu mama sa . Un renumit reflex al copilului este reflexul Moro: daca cineva loveste masa pe care sta copilul, acesta isi intinde bratele brusc apoi le strange la piept, plangand si deschizandu-si larg ochi. Reflexele de acest tip se intalnesc la nou-nascuti, desi adesea dispar cu totul dupa aproximativ cinci zile. Reflexul Moro este folosit pentru a testa functionarea normala a creierului si a corpului unui nou-nascut. Prechtl (1965) a observat reflexul Moro la copii care se lipeau de mamele lor, clarificand astfel faptul ca este, de fapt, un raspuns adaptativ util la un stimul care sperie, avand ca rezultat apropierea copilului de mama. Cred ca putem vedea reflexul si ca pe un stimul pentru mama, care la randul ei, va fi mai protectoare fata de copil.

Procesul invatarii sociale

Atunci cand analizam fenomenul de durata al dezvoltarii copilului putem observa ca acesta presupune un proces de socializare, in care copilul invata sa se conformeze normelor societatii si sa actioneze adecvat. Desi acest proces poate implica expectante diferite de la o societate la alta, se pare ca natura foarte sociabila a copiilor presupune o disponibilitate foarte mare de a invata si de a raspunde la influentele sociale.

In principal, exista trei modalitati de incurajare a socializarii la copil, prin procesul de imitare si identificare, prin educatia directa, implicand pedepse si recompense si prin transmiterea expectantelor sociale. Multi teoreticieni ai invatarii sociale considera ca procesul de imitare si de identificare este cel mai important dintre cele trei.

Imitarea

Copilul observa si imta persoanele din jurul sau:copii mic se joaca adoptand roluri sociale si imitand adultii pe care i-au vazut in aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul invata o gama de comportamente pe care le poate utiliza mai tarziu.

Imitarea este deseori descrisa drept o scurtatura in invatare. Aceasta presupune copierea unei anumite actiuni sau a unui set de actiuni si permite copilului sa dobandeasca o serie de deprinderi fizice, foarte rapid si foarte eficient. Unii teoreticieni considera usurinta copilului de a invata prin imitare un tip foarte generalizat de "montaj de invatare", in care copilul este pregatit pentru a invata prin copierea actiunilor altor persoane. Prin imitare cipilul este capabil sa invete mai mult decat ar putea sa prinda prin invatarea directa.

Identificarea

Exista si un proces in doua etape, care este implicat in invatarea bazata pe observatie. Deseori, un copil va invata un stil mai general de comportament asumandu-si un rol complet sau modelandu-se dupa o alta persoana. Desi acest lucru poate sa inceapa cu procesul de imitare, invatarea se interioarizeaza rapid, astfel incat copilul ajunge sa se identifice cu persoana sau cu rolul respectiv. Identificarea are loc intr-o perioada mult mai mare de timp decat imitarea si se crede ca, in mare masura, invatarea rolurilor sociale, cum ar fi invatarea rolului de sex, are loc prinprocesul de identificare.

Datorita acestui lucru teoreticienii invatarii sociale, considera ca prezenta modelelor de rol este foarte importanta in dezvoltare. Ei sustin ca in jurul copilului trebuie sa existe oameni pe care acesta sa ii poata copia, ca sa isi poata forma o idee despre felul in care o fiinta umana reala se comporta intr-un anumit rol social. Astfel de modele de rol ii ofera copilului un fir de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat in viata. Bandura si colaboratorii (1963) au realizat o serie de experimente prin care au investigat imitarea la copii. Acestia au constatat ca nu toate modelele au fost imitate in mod egal. In principiu copiii au imitat, modelele pe care le-au considerat similare lor, de exemplu pe cele de acelasi sex.

Alti cercetatori au investigat felul in care intaritoarele pozitive (cum ar fi lauda sau incurajarea) pot influenta invatarea prin imitare. Daca o purtare agresiva este ignorata sau pedepsita atunci este mai putin probabil sa se repete. Dar actiunile agresive care au consecinte satisfacatoare pentru agresor au o probabilitate mai mare in a se repeta.

Mussen si Rutherford (1963) au investigat efectele pe care cordialitate si apropierea dintr-o relatie le pot avea asupra procesului de identificare. Au constatat ca baietii care au relatii de afectiune calde, cu tatii lor, obtin, in principiu, scoruri mai mari la testele de masculinitate decat baietii a caror relatie cu tatal este mai rezervata. Acelasi lucru este valabil si pentru fete: cu cat relatia cu mamele lor este mai stransa, cu atat mai puternica este identificare cu feminitatea.

Din aceste studii putem vedea ca imitarea si identificare pot fi mecanisme importante de invatare pentru copii. Alte tipuri de studii au investigat aspecte diferite de invatare sociala, precum efectele diverselor tipuri de pedepse asupra copiilor. Desi copiii invata foarte mult prin imitare si identificare, exista si unele lucruri care sunt dobandite prin intermediul reactiilor directe din partea adultilor si, deseori, aceasta este o modalitate importanta de pregatire a copiilor pentru a se comporta conform exigentelor societatii.

Autointarirea. Oamenii isi definesc standarde de succes pentru propriul comportament in diferite situatii si ca prin raportare la aceste standarde isi autoadministreaza recompense si pedepse pentru atingerea si depasirea standardelor. Autointaririle si pedepsele iau cel mai adesea forma unor intariri emotionale (mandria si satisfactia in primul caz rusinea si culpabilitatea in cel de-al doilea). Depresia face si ea parte frecvent din setul de pedepse autoadministrate. Setul initial de standarde de apreciere este invatat de regula prin modelare in principal de la parinti sau de la alte persoane semnificative in copilarie. Ulterior acest set de standarde este modificat datorita interactiunilor dintre standarde si performante, in sensul ca standardele care sunt atinse sunt ridicate, iar cele care nu sunt atinse pot fi aduse la un nivel mai rezonabil.

Desi fiecare societate modeleaza comportamentul copiilor sai prin recompense si laude (sau prin amuzamentul si atentia adultilor, pe care copii le considera recompense) exista o alta latura a educatiei pe care fiecare societate o utilizeaza: pedepsire purtarii rele sau inadecvate social. In unele societati pedeapsa poate fi foarte mica (membrii  unuia dintre triburile din Noua Guinee, samoanii, aveau convingerea ca, maturizandu-se, copiii dobandesc, in mod natura, un comportament sociabil, conform expectantelor).

In societatea occidentala, tipul de pedepse pe care le utilizeaza parintii pare sa se coreleze foarte bine cu dezvoltarea unui simt puternic al constiintei la copil. Un studiu efectuat de Mackinnon in 1938 a aratat ca studentii care s-au dovedit a avea o constiinta puternica (nu au copiat la un test atunci cand au avut ocazia), suferisera pedepse psihologice de la parintii lor, cei care au trisat (deci nu aveau probabil o constiinta puternica) suferisera pedepse fizice. Cand vorbim despre pedepse fizice nu sugeram doar lovirea copiilor. Studiul a inclus si pedepse ca: interdictia de a iesi din casa, suprimarea banilor de buzunar. Pe de alta parte in pedepsirea psihologica nu e necesar nici un tip de amenda, dar copilului ii este reprosata ranirea pe care a produs-o parintelui sau altei persoane, ori este facut sa se simta vinovat si responsabil de actiunile sale. Relatiile sociale constituie aspectul de baza al acestor tipuri de pedepse. Copilul simte ca actiunea sa i-a dezamagit pe parinti sau ca a cauzat, inutil suferinta altcuiva, dar in afara de a-si cere scuze nu poate face nimic in compensatie.

Hill sustine (1964) ca motivele pentru care pedepsele psihologice par sa fie atat de eficiente in producerea unei constiinte puternice la copii au la baza actul de a-si cere scuze. Treptat, acesta se interiorizeaza, astfel incat in loc sa spuna doar "imi pare rau", copilul ajuge chiar sa ii para rau si mai tarziu sa se simta vinovat si responsabil. Pe de alta parte, daca este pedepsit fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amenda pe care trebuie sa o plateasca pentru un comportament inadecvat, dar nimic mai mult. Deci singurul efect al pedepsei fizice ar fi teama de a nu fi descoperit si nu neaparat dezvoltarea unei constiinte puternice.

Pentru copii, importanta explicatiilor, pentru a li se clarifica expectantele adultilor si motivele regulilor, este un alt aspect al socializarii care poate diferii de la un grup social la altul. Explicatiile par sa incurajeze copilul sa se comporte sociabil. Un alt factor foarte important in dezvoltarea copilului este felul in care intelege ceea ce se intampla in jurul sau si ratiunea pe care o da regulilor si comportamentelor observate.

Dezvoltarea copilului in teoria structuralista

Teoria dezvoltarii cognitive a lui Piaget

Unii psihologi s-au concentrat asupra modalitatilor in care copiii organizeaza ceea ce invata. Ei considera dezvoltarea un proces structurat, sistematic. Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansata de catre Jean Piaget, in 1953.

Piaget a utilizat ceea ce acum se numeste metoda interviului clinic, in care punea copiilor o multime de intrbari si le nota raspunsurile. Daca un copil dadea un raspuns neobisnuit, atunci incerca sa descopere cum ajunsese sa aiba viziunea respectiva - cum putea conduce perceptia copilului asupra lumii la o astfel de eroare. Prin aceasta metoda de intervievare, intentiona sa nu puna copilul sub tensiune si sa-l incurajeze sa vorbeasca, fara ca cercetatorul cu care discuta sa intervina in porcesele naturale de gandire ale copilului. Desi cercetatorul are o idee clara asupra lucrurilor pe care doreste sa le afle, intrebarile puse sunt ajustate in functie de copilul cu care sta de vorba. Prin aceasta metoda Piaget a pus intrebari la sute de copii intre trei si doisprezece ani asupra unor subiecte cum ar fi Dumnezeu, Luna Soare si ideile lor despre justitie.

Din aceste interviuri Piaget a ajuns la concluzia ca deosebirea intre un copil mic si unul mai mare nu se manifesta numai la nivelul cunostintelor. Exista de fapt, o diferenta calitativa in gandirea lor. Pentru Piaget, modificarile modului de gandire a unui copil indicau modificari in dezvoltarea lui cognitiva sau intelectuala. Pe masura ce intelectul i se dezvolta, copilul dobandeste o capacitate din ce in ce mai pronuntata de a actiona asupra mediului sau, actiuni prin care isi asigura supravietuirea. De indata ce poate vorbi, de exemplu, poate spune oamenilor cum se simte si de ce are nevoie, spre deosebire de sugar, care este la cheremul celor care il ingrijesc. Aici se afla inceputul unui progres in dezvoltare, care se sfarseste prin dobandirea logicii abstracte.

Piaget a considerat inteligenta ca fiind capacitatea unui animal de a se adapta la mediul sau si la modificarile din mediu. Aceasta inteligenta nu este dobandita toata odata de catre copil, ci se dezvolta in etape bine definite. Aceste stadii, dupa Piaget, sunt identice pentru fiecare individ. In fiecare stadiu, copilul invata noi forme de comportament si isi dezvolta capacitatea de gandire logica. Fiecare stadiu este caracterizat de capacitati cognitive diferite. Desi unii copii pot fi mai bine pregatiti, trecand de la un stadiu la altul mai rapid decat alti copii, Piaget considera ca toti copiii trebuie sa treaca prin stadiile de dezvoltare in acceiasi succesiune. In fiecare stadiu se adauga ceva la capacitatile dobandite in stadiul anterior.

Formarea schemelor

Piaget a considerat inteligenta ca o forma de dezvoltare prin interactiunea cu mediul. Copilul fiind activ, actioneaza continuu asupra mediului sau, observand efectul pe care il are actiunea sa. Cand se gandeste, copilul efectueaza operatii mintale. O operatie reprezinte orice set de actiuni care produc un efect asupra mediului. Pe masura ce copilul incepe sa stapaneasca noi abilitati, acestea apar in procesele sale de gandire sub forma structurilor cognitive sub denumirea de scheme.

O schema contine toate ideile, amintirile, capacitatile si asocierile legate de un anumit set de operatii asupra mediului. Piaget considera ca dezvoltarea cognitiva are loc prin procesul construirii si dezvoltarii de scheme noi si al extinderii celor existente, astfel incat sa se aplice la un domeniu mai vast. Pe masura ce creste si interactioneaza cu mediul, copilul isi dezvolta si isi modifica schemele in mod continuu.

O schema este o structura pe care o utilizam ca fir director in comportamentul nostru. Nu intalnim fiecare lucru nou din viata noastra, la fel de nou, in fiecare zi, ci facem apel la experientele si capacitatile dobandite anterior pentru a sti ce trebuie sa facem.

Piaget considera ca gandirea a luat nastere ca rezultat al evenimentelor neasteptate. Prin aeasta, el intelegea ca, atunci cand suntem capabili sa apelam la schemele preexistente fara nici o problema, nu ne mai gandim prea mult la evenimentul in curs. Noua uzanta ar fi in afara a ceea ce Piaget a numit domeniu de oportunitate al schemelor noastre preexistente, deci trebuie sa se modifice atat comportamentul obisnuit cat si schemele.

Piaget considera ca un eveniment ca acesta, care presupune imposibilitatea aplicarii schemelor existente in maniera normala, determina o stare mintala de instabilitate: dezechilibrul. Incercarea de a corecta aceasta lipsa de echilibru se realizeaza prin procesul psihic de echilibrare, de ajustare a schemelor prin asimilare si acomodare, pana cand putem face fata noii situatii.

Asimilarea este procesul de amplificare a domeniului de oportunitate al schemelor, prin simpla sa extindere, care sa-l faca utilizabil in prelucrearea noilor informatii. Cu alte cuvinte, asimilarea are loc atunci cand noile informatii sunt absorbite in schema, fara ca schema propriu-zisa sa se modifice esential. O noua schema ar trebui sa-si modifice "forma", pentru a se portrivi cu noua informatie. Acest proces Piaget l-a numit acomodare. In cazurile in care noile informatii sunt cu totul diferite, procesul de acomodare ar putea avea ca rezultat chiar o noua schema, formata prin impartirea in doua a schemei existente.

Asimilarea si acomodarea au loc impreuna, ca parte a procesului de echilibrare, formand baza dezvoltarii cognitive. Prima schema dintre cele pe care le dezvolta copilul este schema corporala, si ea apare atunci cand copilul incepe sa inteleaga treptat ideea ca unele lucruri pot fi numite "eu" si sunt intotdeauna prezente, in timp ce altele "nu sunt eu" si sunt prezente doar uneori. Odata formata aceasta schema, prin exerienta din ce in ce mai bogata a copilului, schema va ajunge treptat sa se extinda si sa se subdivida, prin asimilare si acomodare. Astfel, copilul invata despre diferitele parti ale corpului sau si incepe sa-si dea seama, din ce in ce mai bine, ca in mediul extern exista multe lucruri diferite.

Reducerea egocentrismului

Acesta este un alt concept central al teoriei lui Piaget, care acum, este controversat, deoarece nu se potriveste cu dovezile experimentale asupra sociabilitatii copilului. Ideea este ca in primii patru ani, cognitia se dezvolta prin reducerea treptata a egocentrismului si ca motivul principal pentru care gandirea copiilor ete atat de diferita de cea a adultilor este egocentrismul lor.

Dupa Piaget, copilul, la nastere, este total egocentric. Aceasta inseamna ca este capabil sa inteleaga o lume exterioara lui, vazind intregul univers ca o simpla extensie a propriei sale persoane. Prin experienta, aceasta viziune se ajusteaza treptat. De exemplu, formarea schemei corporale este una dintre primele forme de reducere a egocentrismului.

Mai tarziu, in prima perioada a vietii, copilul ajunge sa-si dea seama ca obiectele au o existenta continua, chiar daca nu se afla permanent sub atentia lui, cu alte cuvinte copilul percepe constanta obiectului. Piaget a demonstrat ca aceasta lipseste la copii sub noua-zece luni. Deoarece copilul nu are notiunea de obiecte ca entitati cu existenta neintrerupta, nu este constient ca jucaria continua sa existe, chiar daca nu poate fi vazuta. Dupa Piaget, dezvoltarea notiunii de obiect reprezinta un alt pas in reducerea egocentrismului

Al treilea pas in reducerea egocentrismului apare atunci cand copilul are in jur de cinci - sase ani, in stadiul numit preoperational. Dupa Piaget, abia in aceasta perioada copilul este capabil sa descentreze, sa-si imagineze lucrurile din punctul de vedere al altcuiva.

Stadiile dezvoltarii cognitive

Piaget a considerat ca toti copiii trec printr-o serie de perioade in dezvoltarea lor cognitiva. Aceste perioade sunt:

0-2 ani - senzorio-motorie

2-7 ani - preoperationala

7-11 ani - operatiilor concrete

11ani - maturitate - perioada operatiilor formale

Perioada senzorio-mototrie este prima perioada a dezvoltarii cognitive, in care sarcina principala a copilului este de a organiza si de a interpreta informatiile pe care le primeste prin organele de simt si de a-si dezvolta coordonarea motorie, cu alte cuvinte, de a invata sa-si coordoneze muschii. In timpul acestei perioade, asa cum am mentionat, copilul incepe dezvoltarea scehmei corporale si, tot acum, isi dezvolta si perceptia constantei obiectului.

In perioada preoperationala, pot fi percepute cel mai clar diferentele intre gandirea copiilor si gandirea adultilor. Aceasta este perioada in care se dezvolta limbajul si Piaget considera ca utilizarea limbajului de catre copil demonstreaza o reduce treptata a egocentrismului. La inceput, copilul prezinta o vorbire egocentrica, cu o constienta redusa a necesitatilor ascultatorului; dar, treptat, devine constient ca, in scopul utilizarii limbajului, pentru comunicare, trebuie sa si-l ajusteze in vederea unei interactiuni, in loc sa isi exprime pur si simplu gandurile. In aceasta perioada copilul isi dezvolta capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci cand se gandeste la diferite probleme, copilul are si o tendinta de centrare, concentrandu-se asupra esentei problemei si ignorand alti factori. Un exemplu este lipsa reflexibilitatii: la aceasta varsta, copiilor le est foarte greu sa vada operatiile ca fiind reversibile. De exemplu, un copil ar putea invata ca 4x4=16, dar nu ar fi capabil sa ajunga, de aici, la concluzia ca 16=4x4. Sau copilul poate admite ca are un tata dar nu este capabil sa admita ca si tatl sau are un copil. Desi o operatie este inversul celeilalte, copilul are tendinta sa se concentreze asupra unei laturi a problemei si ii este greu sa vada o alta latura.

Un alt exemplu de centrare apare in incapacitatea copilului aflat in perioada preoperationala de a intelege principiiile de conservare. Aceasta este cea mai faimoasa dintre partile teoriei lui Piaget. Prin conservare intelegem ca un obiect si-ar putea modifica forma sau aspectul, pastrandu-si totusi aceeasi masa sau volum. El a efectuat mai multe studii asupra conservarii. Aceste studii s-au realizat cu mai multe obiecte: bucati de plastilina, transformate din bile in forme alungite, sau apa colorata, turnata in dintr-un pahar larg si mic, intr-unul inalt si subtire. De fiecare data, copilul se concentra asupra celui mai evident aspect al modificarii, ignorandu-le pe cele asociate, care indicau faptul ca volumul sau cantitatea a ramas aceeasi.

Principala sarcina a perioadei preoperationale este de a pregati copilul pentru perioadele ulterioare si, in acest scop, copilul invata tot timpul din ce in ce mai multe despre mediu. O careacteristica a acestei perioade, observata de Piaget, este tendinta de a generaliza excesiv regulile pe care le-au invatat. Numai prin aplicarea regulii, copilul invata modalitati diferite de a o utiliza. De exemplu, la inceputul acestei perioade copilul ar putea numi toate animalele mici "catel", dar cu cat persevereaza, cu atat isi da mai bine seama ca exista diferite tipuri de animale mici si ca toate au nume diferite. Prin procesele de asimilare si acomodare copilul isi extinde schemele, aplicandu-le la mediu, pana cand isi formeaza un set operational de structuri. La sfarsitul perioadei preoperationale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a face fata principalelor provocari din mediul sau.

A treia perioada identificata de Piaget este prioada operatiilor concrete. In aceasta perioada, gandirea unui copil este foarte asemanatoare cu aceea a unui adult, dar copilul are totusi dificultati cu notiunile pur abstracte, pentru ca trebuie sa le lege de lumea reala, pentru a le intelege. Copiii aflati in aceasta perioada sunt caracterizati de o dorinta extraordinara de a culege informatii despre lume: deseori, ei aduna liste considerabile de fapte sau de date despre un subiect de interes.

In a patra perioada, perioada operatiilor formale, gandirea copilului este asemanatoare celei a unui adult. El poate manevra acum logica abstracta, elaboreaza ipoteze (teorii) despre lume, le testeaza ca un om de stiinta si utilizeaza notiuni abstracte in gandirea sa. Piaget considera ca aceasta este cea mai inalta forma de gandire si sustinea ca, din acest moment, copilul isi poate extinde cunostintele, fara a mai fi impiedicat de egocentrism sau de alte asemenea restrictii.

Analizand aceste perioade, putem observa ca procesul de adaptare la mediu care l-a atat de mult pe Piaget, are loc treptat in timpul dezvoltarii cognitive a copilului. El considera ca modul in care se dezvolta gandirea copilului oglindeste procesul dezvoltarii gandirii rationale la fiinta umana. Perioadele initiale din dezvoltarea copilului reprezinta formele primitive de gandire, care au ajutat animalul sa se adapteze la mediu. Piaget considera ca amplificarea treptata a constientei, prin reducerea egocentrismului, a fost cea care a permis controlul din ce in ce mai pronuntat asupra mediului si dezvoltarea gandirii rationale si a capacitatii de planificare.

Desi Piaget considera ca dezvoltarea cognitiva are loc prin interactiune cu mediul, el credea ca este vorba de un proces ereditar, pentru ca o anumita forma de gandire nu s-ar putea dezvolta, in cazul in care copilul nu ar fi pregatit genetic pentru aceasta. Totusi predispozitia poate aparea mai devreme, daca mediul este extrem de stimulativ, sau mai tarziu, daca nu exista prea multe sanse pentru copil de a explora probleme diferite.

Alte abordari ale dezvoltarii cognitive

Multi cercetatori considera ipoteza lui Piaget, ca dezvoltarea cognitiva are loc prin reducerea egocentrismului, nu este sprijinita de studiile moderne. In ultimii ani au fost efectuate foarte multe cercetari privind influentele sociale asupra proceselor cognitive ale copiilor. Mecanismele de sociabilitate ale copilului apar foarte devreme, iar atasamentele chiar din primele lucni de viata se dezvolta prin interactiunile sociale. Daca egocentrismul copilului ar fi asa de pronuntat cum a sugerat Piaget, astfel de atasamente nu ar fi posibile, cealalta persoana nefiind recunoscuta ca persoana independenta.

Si studiul lui Hughes cu baietelul si politistul, de exemplu, necesita "descentrarea" copilului, dar de data aceasta plaseaza sarcina intr-un context social, in care baiatul se ascunde de politist. Cu aceasta situatie copilul se poate identifica si nu mai are dificultati in rezolvarea sarcinii. La fel, studiul lui McGarrigle cu "Teddy cel neastamparat" plaseaza transformarile materialelor din experimentul lui Piaget intr-un context social in care copilul se poate vedea pe sine, dandu-i posibilitatea sa-si demonstreze capacitatea cognitiva in discutie.

Aceste studii au aratat ca, deseori, copiii actioneaza social intr-o maniera foarte sofisticata in experimentele lui Piaget. Rose si Blank (1974) au realizat aceleasi studii, dar de data aceasta u intrebat copilul doar o data "sunt la fel?", dupa ce a fost efectuata modificarea. In aceasta situatie, majoritatea copiilor, au apreciat ca volumele sau cantitatile erau, de fapt, identice. In experimentul standard al lui Piaget, copiii au tras concluzia ca, daca li se punea aceeasi intrebare de doua ori, insemna ca dadusera un raspuns gresit prima data si de aceea l-au modificat. Acest tip de gandire demonstreaza o cunoastere profunda a felului in care se comporta adultii si a conventiilor in privinta punerii intrebarilor si a semnificatiilor implicite. In loc sa arate limitarile din gandirea copiilor, arata de fapt, cat de ingeniosi pot fi din punct de vedere social.

Donaldson (1978) afirma ca problema reala in experimentele lui Piaget este ca acestea testeaza gandirea neintiparita a copilului, cerandu-i sa rezolve probleme fara legatura cu cunostintele si experienta lui proprie. Acesta, sustinea ea,  este motivul pentru care copiii le cunosc deja, fiind intiparite intr-un context corespunzator.

Multi ceretatori ai dezvoltarii cognitive considera ca studiul cognitiei sociale este un domeniu mai promitator decat abordarea structuralista a lui Piaget si se realizeaza tot mai multe cercetari in acest domeniu. Bearison (1982) sustinea ca nu este posibil sa se explice dezvoltarea cognitiva a copiilor din perspectiva confruntarilor individuale cu mediul. El a demonstrat ca invatarea se realizeaza mult mai rapid si mai eficient atunci cand copiii lucreaza impreuna, decat atunci cand lucreaza singuri.

Dezvoltarea morala

Teoria lui Piaget asupra dezvoltarii morale

Un aspect important al teoriei dezvoltarii cognitive a lui Piaget este acela care leaga nivelul capacitatii de rationare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are in vedere modul in care copilul apreciaza ce este corect si ce este gresit, constituind o parte importanta a socializarii sale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar copiii sunt educati sa observe normele societatii lor. Dupa cum mentiona si Ianosi in Varstele omului, "copilul ajuns om nu e insa nici animal si nici robot, cum nu e nici papusa pe care o alinta. El devine capabil sa-si insuseasca, oricat de timid, optiuni morale.".

Contributia majora a lui Piaget la teoria dezvoltarii sociale a copiilor apare in "Judecata morala la copil" (1932), in care a analizat atitudinile copiilor fata de reguli, aprecierile lor asupra anumitor infractiuni si opiniile lor despre justitie.

Intr-o incercare de a explora intelegerea regulilor, Piaget a ales niste jocuri cu bile, in care au fost implicati copii cu varste diferite. El a ales aceste jocuri, deoarece, adesea, sunt inventate de catre copiii insisi si rar sunt invatate de la adulti. Piaget le-a cerut copiilor sa-i arate cum se joaca jocul si sa-l invete regulile. Din observatiile sale, Piaget a descoperit ca viziunea copilului asupra regulilor si asupra a ceea ce este corect sau gresit se dezvolta frecvent in tandem cu intelectul lor. De exemplu, copiii de trei ani si sub trei ani par sa urmeze o oarecare ordine in jocul lor, dar nu considera necesar sa pastreze aceasta ordine; de fapt, ei isi modifica frecvent regulile.

Intre varstele de trei si sase ani, majoritatea copiilor copie, pur si simplu, unele dintre regulile pe care le-au vazut la copiii mai mari, dar nu sunt inca in stare sa joace un joc corect cu alti copii. Ei par sa-si joace propria versiune, chiar si atunci cand joaca cu altii. Piaget a asociat aceasta constatare cu descoperirea sa initiala asupra egocentrismului copiilor din perioada preoperationala. Cu alte cuvinte, acesti copii au tendinta sa vada lucrurile tot timpul din propriul lor punct de vedere, lipsindu-le structura cognitiva pentru a tine cont de opiniile altora.

De asemenea, exista diferente in flexibilitatea regulilor, asa cum o percep copiii. Desi ei nu sunt capabili sa urmeze regulile, asa cum o fac copii mari, copiii aflati in perioada preoperationala par sa creada ca regulile sunt inventate de o autoritate superioara lor, fiind fixe si imuabile. Totusi cand ajug la perioada operatiilor concrete, majoritatea copiilor isi dau seama ca-si pot concepe propriile reguli si ca acestea nu sunt inventate de nici o autoritate atotputernica.

O modificare similara de rationament se poate constata in viziunea copiilor asupra justitiei. Piaget a chestionat multi copii de varste diferite in legatura cu opiniile lor asupra unor infractiuni, relatandu-le intamplari despre persoane care au mintit, au escrocat si au furat. El a tras concluzia ca, in perioada preoperationala, copiii pot fi caracterizati prin realismul lor moral. Prin aceasta, el sugera ca aprecierea lor in privinta gravitatii unei fapte sau a unei minciuni depinde foarte mult de consecintele faptei su a unei minciuni depinde foarte mult de consecintele faptei sau ale minciunii. De exemplu, un copil care rastoarna accidental un set intreg de farfurii este considerat mai obraznic decat un copil care sparge deliberat una. Apoi acesti copii nu tin seama de intentia cu care este comisa infractiunea. Copiii percep infractiunile ca vorbele rele, nu fiindca nu ar avea idee de motivul pentru care sunt gresite, ci fiindca n-ar avea idee de motivul pentru care sunt gresite, ci fiindca urmeaza sa fie pedepsite de catre parinti.

Cand au in jur de opt ani, copiii isi pierd acest realism moral si incep sa tina seama de intentia persoanei. Acum, o persoana care rastoarna intentionat o farfurie este considerata mai rea decat una care sparge neintentionat mai multe.

Deci, in perioada preoperationala, copiii au o viziune foarte dogmatica. In general, Piaget considera ca nu sunt incapabili sa lege natura pedepsei de delict. Ei cred, pur si simplu, ca este cu atat mai bine, cu cat pedeapsa este mai severa, oricare ar fi delictul. Interesant, ei au si o idee de "justitie iminenta", care presupune ca orice accident care se intampla dupa o infractiune, are loc datorita infractiunii. De exemplu, o persoana care se impiedica atunci cand fuge de la locul unei crime este pedepsita pentru crima sa. Acelasi simt al justitiei iminente poate fi observat si la adulti, in notiunea de "justitie poetica". Piaget descrie acest nivel de dezvoltare morala ca unul de "constrangere a adultului", deoarece copiii cred ca orice spune un adult, este adevarat, si ca adultii aplica intotdeauna pedepse corecte si adecvate. Totusi, copiii mai mari sunt din ce in ce mai capabili sa aprecieze pedepsele care "se potrivesc infractiunii", lucru cunoscut sub denumirea de "justitie reciproca".

Deci, dupa Piaget, exista o progresie treptata in simtul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapa heteronomo, in care disciplina este impusa de catre autoritati si copilul acccepta regulile lor. Copilul mai mare parcurge o etapa autonoma, in care poate gandi pentru el insusi si moralitatea sa este mai curand un produs al propriului sau rationament, decat al constrangerilor altor persoane.

Pe scurt, Piaget considera ca exista o legatura intre nivelul rationamentului cognitiv al unui copil si simtul sau asupra a ceea ce este corect sau gresit. In parte, procesul de a invata corect din greseli implica intelegerea regulilor si momentul si motivul pentru care sunt impuse. Dupa Piaget, in perioada preoperationala, copiii inteleg rar ca regulile sunt create de un grup pentru binele grupului, ca intreg. Lor li se pare ca regulile le sunt impuse de catre o autoritate. Atunci cand copilul are in jur de opt ani, incepe sa tina seama de intentia cu care a fost realizata greseala, infractiunea si gaseste o pedeapsa adecvata pentru gravitatea infractiunii.

Teoria lui Kohlberg asupra dezvoltarii morale

O alta versiune structuralista a dezvoltarii morale a fost avansata de catre Kohlberg, in 1963. El era interesat in investigarea cailor prin care oamenii ajung sa rezolve dilemele morale si a cercetat dezvoltarea morala oferind copiilor si adultilor o serie de probleme morale. In fiecare dintre acestea aparea dilema daca era cazul sa faci cuiva bine sau sa asculti de regulile societatii. De exemplu, intr-una dintre aeste povestiri era vorba de un barbat care a intrat prin efractie in farmacie, ca sa fure medicamente pentru sotia sa muribunda. Subiectului i s-a cerut sa aprecieze ce este corect si ce ste gresit in aest caz si cum trebuie pedepsita greseala.

Din analiza rezultatelor, pe baza argumentelor pe care le utilizeaza oamenii atunci cand incearca sa ia o decizie, Kohlberg a elaborat o teorie in care aoar trei etape principale in dezvoltarea morala, fiecare avand doua niveluri distincte.

Prima etapa este cea premorala, in care individul crede in anumite idei pentru simpla lor valoare instrumentala. La primul nivel, credinta in ideile morale are ca scop doar evitarea pedepsei, iar la nivelul al doilea, aceasta credinta este mentinuta pentru a-i asigura individului simpatia celorlalti.

A doua perioada este perioada moralitatii conventionale, in care individul este preocupat in principal de respectarea regulilor sociale. La primul nivel al acestei etape, individul cauta aprobarea sociala generala si se conformeaza moralei altora, pentru a o dobandi. La al doilea nivel, individul incepe sa sustina cu putere "legea si ordinea", deoarece respectarea legilor si a regulilor societatii este considerata, in sine, corecta din punct de vedere moral.

A treia perioada este cunoscuta drept perioada moralitatii autonome. In aceasta etapa, individul isi elaboreaza un cod moral personal, in loc sa accepte automat codurile stabilite de altii. La nivelul initial al etapei, individul accepta regulile societatii deoarece simte ca sunt adoptate democratic, spre binele tuturor. La al doilea nivel, oamenii isi stabilesc codurile si principiile morale reflectand asupra problemelor si dezvoltandu-si propriile lor idei. Astfel, ei pot ajunge sa nu fie de acord cu unele reguli ale societatii, daca le considera gresite din punct de vedere moral.

Studiile lui Kohlberg si Elfenbein (1975) au aratat ca multi copii de zece ani se afla inca la primul nivel de dezvoltare morala si ca foarte multi adulti nu ating niciodata nivelurile fiale. Kohlberg sustinea ca dezvoltarea structurilor cognitive ne influenteaza mult nu numai nivelul de gandire, dar si felul in care ne comportam in lume. El credea ca o buna metoda de a ajuta oamenii sa-si dezvolte gandirea morala este ascultarea punctelor de vedere a altor persoane, care se afla intr-o etapa superioara de dezvoltare morala. Acest lucru este important pentru parintii care doresc sa ajute la dezvoltarea morala a copiilor lor, deoarece, daca le spun, pur si simplu, copiilor ce este corect si ce ste gresit, fara sa le explice motivele, pot ajunge sa-si incurajeze copilul sa ramana la nivelul de dezvoltare pe care l-a atins deja.

Dezvoltarea copilului in teoria psihanalitica

Freud si-a elaborat teoria in timpul celei de-a doua jumatati a secolului al nouasprezecelea. El se ocupa de isterie - o problema clinica in care pacientii au dureri cumplite, putand chiar sa ajunga infirmi din cauza aceasta, dar care nu pare sa aiba o baza organica. Freud a constatat ca pacientii sai isterici pareau deseori sa aiba amintiri si asociatii adanc ingropate si puternic marcate afectiv. Aducerea acestora la suprafata parea sa ii ajute. Treptat, Freud a elaborat metoda cunoscuta sub denumirea de tehnica psihanalitica. Scopul acesteia este procesul catarctic, prin care traumele emotionale ascunse ies la suprafata, permitand pacientului sa se elibereze de ele.

Freud considera ca exista o parte ascunsa a mintii, numita inconstient, care nu este de obicei, accesibila examinarii constiente, dar influenteaza modalitatile in care actioneaza si simte omul.

Ideea lui Freud este ca inconstientul contine amintiri refulate ale experientelor primei copilarii. Acestea se afla intr-una din cele doua parti principale ale inconstientului, Se-ul si Supraeul. Totusi ele sunt impiedicate sa iasa la suprafata, in constienta, deoarece Eul, acea parte a personalitatii care este in contact cu realitate, dezvolta mecanisme de aparare pentru a se proteja. Se-ul, spunea Freud, "reprezinta arena unde se infrunta Erosul si pulsiunea de moarte". (Freud, Opere vol III, Psihologia Inconstientului). Totusi, Freud a constatat ca inconstientul ar putea sa se arate in cazul in care Eul "coboara garda" - de exemplu, ar putea sa apara intr-o forma deghizata in visurile unei persoane, sau in greselile de exprimare, sau in felul in care persoana interpreteaza imagini ambigue.

Freud a elaborat o metoda de investigare si de scoatere la suprafata a acestor amintiri emotionale sau traume. El a utilizat libera asociere si analiza visului pentru a descoperi originea acestor amintiri si, prin procesul de catarsis, pacientii sai au reusit sa invete noi metode de a face fata conflictelor lor, asfel incat simptomele psihosomatice de boala sa dispara.

Stadiile psihosexuale

Cu cat a investigat mai mult aceste traume timpurii, Freud a devenit din ce in ce mai convins ca primii cinci ani de viata au un efect permanent asupra dezvoltarii personalitatii. El a ajuns la concluzia ca exista cinci etape de dezvoltare prin care trece copilul, cunoscute sub denumirea de stadii psihosexuale, datorita accentului pus de Freud pe sexualitate, ca imbold launtric fundamental in dezvoltare. Aceste stadii sunt: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic, perioada de latenta si stadiul genital. Primele trei etape au loc in primii cinci ani de viata.

Stadiul oral

Primul stadiu se desfasoara in primul an de viata, sursa principala de placere a copilului fiind gura. Copilul gaseste o placere deosebita in activitati orale, precum suptul si apucarea cu gura, lucru important, dupa Freud, in definirea tipului de personalitate care se dezvolta. La inceput, principala placere a sugarului o constituie suptul si sorbitul, cunoscuta drept faza optimismului oral. Mai tarziu in acest stadiu, principala placere este obtinuta prin apucare cu gura si mestecat - stadiul sadic-oral. Daca etapa anterioara este considerata mai satisfacatoare, dupa Freud, copilul devine dependent, pasiv si extrem de credul. Daca principala placere a copilului provine, insa din muscat si mestecat, atunci devine foarte agresiv, verbal sau fizic.

Copilul ar putea capata o fixatie pentru gura, ca sursa de placere, daca este intarcat fie prea devreme fie prea tarziu. Daca este asa, atunci va ajunge tipul de om care tine totdeauna cate ceva in gura: tigari, capete de creioane etc. . Freud considera ca persoanele foarte independente prezinta o formatiune reactionala impotriva dependentei de stadiul oral. Cu alte cuvinte, ele supracompenseaza aceasta dependenta, transformand-o in opusul sau.

Stadiul anal

Acest al doilea stadiu are loc de la unu la trei ani. In timpul lui, libidoul- imboldul si energia sexuala a individului, se concentreaza asupra anusului si copilul gaseste multa placere in actiunea de defecare. Aceasta este varsta la care copilul va fi deprins cu olita si Freud considera ca aceasta deprindere ar putea influenta personalitatea ulterioara. Daca parintii copilului sunt prea severi, copilul ar putea deveni anal-retentiv, facandu-i placere sa retina materiile fecale, in loc sa ceara imediat olita. In acest caz va deveni in viata un tip egoist, lacom, incapatanat. Pe de alta parte daca folosirea olitei i se pare deosebit de placuta, ar putea deveni anal-expulziv si ar fi extrem de generos si de darnic.

In plus daca deprinderea cu olita a avut loc prea devreme sau prea tarziu, copilul ar putea capata o fixatie anala. Personalitatea anala, dupa Freud, este caracterizata de o obsesie pentru curatenie si pentru ordine si de prea putina spontaneitate.

Stadiul falic

In stadiul falic, de la trei la sase ani, are loc identificarea sexuala a copilului. Acest stadiu a fost cel mai studiat de catre psihanaliza clasica. Pentru prima data zonele genitale devin zone erogene principale dar nu in legatura cu reproduerea ci in maniera specifica sexualitatii infantile, urmarind doar obtinerea de placere. In timpul acestui stadiu, Freud presupune ca baietii incep sa se confrunte cu ceea ce el a numit complexul Oedip. Acesta ii produce copilului conflicte tulburatoare, care trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu parintele de acelasi sex. In stadiul falic baietelul capata o afinitate sexuala pentru mama sa. Datorita acestui lucru el isi percepe tatal ca pe un rival ce trebuie inlaturat.

In aceasta perioada se contureaza diferenta intre sexe care e perceputa ca diferenta intre a avea si a nu avea penis. Aceasta este cauza care onduce la complexul castrarii. S-a observat ca si atunci cand nu sunt formulate amenintari explicite cu castrarea, complexul castrarii totusi se dezvolta.

Exista o seama de antecedente care creeaza teren favorabil dezvoltarii acestui complex: experiente traumatizante in care survine o pierdere - intarcarea, defecarea, scaparea sanului in timpul alaptarii, chiar si insasi nasterea (dupa Otto Rank).

Rolul complexului este diferit la fata si la baiat. La baiat aparitia complexului castrarii pune capat complexului Oedip, iar la fata complexul castrarii deschide complexul Oedip care nu se incheie niciodata cu adevarat.

Perioada de latenta

Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de perioada de latenta si se desfasoara de la sase ani pana la pubertate. Caracteristicile principale ale acestei perioade sunt determinate de declinul sexualitatii infantile, diminuarea activitatii sexuale. Apar si se consolideaza sentimente esentiale pentru om ca fiinta culturala si morala, sentimente ca: pudoarea si dezgustul. Acest declin se leaga de incheierea complexului Oedip. Freud considera ca libidoul difuzeaza in tot corpul in loc sa se concentreze intr-o anumita zona. Deasemeni in aceasta etapa refularile se intensifica.

Stadiul genital

Cand copilul ajunge la pubertate, libidoul se focalizeaza asupra organelor genitale si atentia tanarului adult se concentreaza acum asupra sexului opus. Acest stadiu aduce cu sine transformarile definitive ale sexualitatii umane. In timp ce sexualitatea infantila este predominant autoerotica, sexualitatea adulta este predominant obiectala. Se trece de la excitarea zonelor eroogene la activitatea sexuala specifica, genitala, orientata spre reproducere.

Activitatea sexuala infantila este subordonata activitatii genitale sub forma placerii preliminare.

Alte abordari ale dezvoltarii copilului din punct de vedere psihanalitic

Interesul pentru teoria lui Freud a continuat, desi multi psihologi care accepta inca abordarea sa, si-au modificat opiniile in anumite privinte. De exemplu multi contesta ideea ca dezvoltarea emotionala este dependenta de rezolvarea conflictelor intre impulsurile biologice si exigentele societatii. In schimb, acesti psihologi considera ca relatiile sociale pe care le dezvolta un copil cu cei din jurul sau joaca un rol mare in dezvoltarea sa. Acesti psihologi sunt cunoscuti sub denumirea de "neofreudieni", si unul dintre cei mai renumiti dintre acestia este Erik Erikson.

Teoria dezvoltarii psihosociale

Neofreudienii s-au concentrat in principal, asupra dezvoltarii Eului, pe care l-au considerat un domeniu neglijat de catre Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltarii psihosociale, avansata de Erikson in 1959. Ca si Freud, Erikson a crezut ca individul se confrunta cu o serie de conflicte care trebuie sa fie rezolvate in vederea dezvoltarii unei personalitati sanatoase. Dar in teoria lui Erikson, conflictele nu sunt centrate pe partile corpului ci pe relatiile individului cu alti membri ai societatii.

Erikson a evidentiat opt stadii in teoria sa; in fiecare stadiu, individul se confrunta cu un alt conflict. Totusi este necesara rezolvarea conflictelor initiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stapani pe cele ulterioare, deci procesulpoate fi vazut ca un progres pas cu pas.

Primul stadiu in teoria lui Erikson are la baza conflictul incredere-neincredere (de la nastere pana la aproximativ un an si jumatate): copilul trebuie sa-si stabileasca atitudinea de baza fata de lumea din jurul sau. Daca in acest stadiu beneficieaza de satisfactie si confort, acest lucru il va ajuta sa-si dezvolte o atitudine mai increzatoare. Daca ingrijirile nu sunt consistente rezulta neincredere fata de cei de care depinde copilul apoi fata de toti indivizii.

Pe masura ce copilul invata sa mearga, se confrunta cu alt conflict autonomie - indoiala (intre un an si jumatate si trei ani). Noile provocari fizice pe care le infrunta ii pot sustine increderea sau il pot face sa se simta, pur si simplu, incapabil. Din nou, trebuie sa fie stabilita atitudinea globala cu care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe masura dezvoltarii sociale si fizice, cand copilul se confrunta cu conflictul intre initiativa si vinovatie (intre 3 si sase ani). Deoarece copilului i se cere sa-si asume din ce in ce mai multa responsabilitate pentru viata sa, el poate ajunge sa-si dezvolte un puternic simt de initiativa sau poate ajunge sa se simta vinovat ca nu si-a indeplinit corespunzator responsabilitatile.

De aici, copilul mai mare (sase-doisprezece ani) se confrunta cu conflictul sarguinta - inferioritate, pe masura ce are de infruntat tot mai multe provocari noi. Copilul poate sa se straduiasca sa le depaseasca sau poate sa capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu apare la adolescenta (12-20 de ani) cand trebuie rezolvat conflictul identificare-confuzia de rol. Multimea noilor roluri sociate si apartenenta la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simt integrator al propriei persoane, astfel, copilul va fi coplesit de multitudinea de roluri pe care trebuie sa le joace. Gasirea unor raspunsuri satisfacatoare presupune integrarea unei game variate si contradictorii de perceptii despre sine si de perceptii ale altora despre propriul sine intr-o structura coerenta, respectiv propria identitate. Nerealizarea, privind propriul viitor, asumarea de responsabilitati, edificarea unei identitati negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le doreste), elemente ale identitatii se afla in contradictie si sunt putin compatibile cu normele sociale.

Ca tanar adult, omul se confrunta cu al saselea conflict: intimitate - izolare in relatiile cu altii (20-40 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea libera a identitatilor fara sa existe nici o teama si nici realitatea pierderii acestora. Recompensele asociate intimitatii sunt atat de mari incat si persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse sa-si asume riscurile. Alternativa nefavorabila a celor care refuza acceptarea limitarilor propriei independente sau riscurile intimitatii, este aceea a izolarii.

La maturitate, idividul se confrunta cu un conflict de creatie - stagnare (40-65 de ani). In aceasta etapa se formulaza si realizeaza observatii amplasate dincolo de limitele propriului sine si raportate la elemente ca familia, cariera profesionala, societatea in ansamblu.

Ultimul stadiu evidentiat de Erikson apare la varste inaintate, cand individul trebuie sa accepte realitatea apropierii mortii, care presupune conflictul de a o intampina integru sau cu disperare. Integritatea Eu-lui rezulta din faptul ca insul poate privi retrospectiv propria existenta, cu satisfactie, fiind capabil sa accepte atat propriile succese cat si propriile insuccese. Cand situatia aceasta nu apare, constatarea faptului ca nu exista timpul disponibil pentru operarea unor schimbari majore, noi obiective, realizarea acestora, rezulta disperarea. Individul este dezgustat de viata, dezvolta o imagine de sine negativa ce nu mai poate fi modificata.

Putem observa din teoria lui Erikson ca dezvoltarea Eului continua toata viata si ca fiecare varsta se confrunta cu propriul sau set de probleme si conflicte. Aceasta abordare este destul de diferita de cea a lui Freud, in special prin punerea accentului pe dezvoltarea continua de-a lungul vietii. Totusi, multi dintre teoreticienii psihanalisti considera in continuare ca primii cinci ani de viata sunt cruciali in determinarea personalitatii ulterioare.

Teoria privarii materne a lui Bowlby

O teorie care a derivat direct din sublinierea importantei deosebite a primilor ani de viata, a fost avansata in 1951 de catre Bowlby. Acesta a considerat ca relatiile intre bebelusi si mamele lor se dezvolta ca rezultat al procesului cunoscut sub denumirea de imprimare. Aceasta constituie un tip special de invatare, care are loc in prima etapa a copilariei si care stabileste un atasament profund din partea unui copil fata de parintii sai. Imprimarea a fost studiata mult si pe animale si Bowlby considera ca un proces similar este responsabil de dezvoltarea atasamentelor intre copii si mamele lor, pe la varsta de sapte luni.

Plecand de aici, Bowlby a dezvoltat ideea de monotropie, prin care afirma ca la copil se dezvolta un singur atasament, fata de mama sa, complet diferit de celelalte relatii ale sale, si care i-ar cauza copilului o mare suferinta si neajunsuri de durata daca s-ar rupe. El credea ca este esential contactul aproape continuu intre copil si mama sa, in timpul primilor cinci ani de viata.

Bowlby a efectuat un studiu retrospectiv pe patruzeci si patru de tineri delicventi si a constatat ca saptesprezece dintre ei au fost separati de mamele lor pentru o anumita perioada, inaintea varstei de cinci ani. El a tras concluzia ca delicventa juvenila este o dovada a neajunsurilor pe care le-a produs perioada privarii materne si ca separarea copiilor mici de mamele lor, chiar si temporara, ar putea avea astfel de efecte. Ate studii au pretins ca au demonstrat efecte similare ale privarii materne (de exemplu, copii privati de mama ar fi mai putin inteligenti sau sufera de "psihopatie neafectiva" - adica o lipsa totala de constiinta sociala sau relatii sociale).

Rutter (1979) a aratat ca majoritatea acestor studii au demonstrat efectele altor factori decat privarea materna - de exemplu, efectele altor factori decat privarea materna, de exemplu, efectele ingrijirii institutionalizate sau ale privarii de relatii (adica ale lipsei ocaziilor de formare a unor relatii). Intr-un studiu etologic asupra relatiilor copiilor, Shaffer si Emerson (1964) au constatat ca, deseori, copiii dezvolta atasamente multiple (adica formeaza legaturi la fel de importante cu mai multe persoane) si, de asemenea, ca intra in relatie mai curand cu persoanele care interactioneaza cu ei in maniera cea mai intelegatoare, decat cu persoana care are grija de ei tot timpul (acest studiu a semnalat inceputul cercetarilor asupra interactiunii parinte-copil).

Clarke si Clarke (1976) au pus la indoiala ideea ca primii ani de viata sunt atat de importanti pe cat afirma teoria psihanalitica. Ei au indicat cateva cazuri in care copiii si-au revenit din experiente extrem de vatamatoare petrecute in timpul acestor ani, afirmand ca influenta teoriei psihanalitice a determinat cercetatorii sa neglijeze procesul de dezvoltare in ultimii ani ai copilariei. Cu siguranta, dovezile care sprijina imprtanta experientei timpurii sunt extrem de limitate, dar inca nu au fost intreprinse prea multe cercetari asupra abordarilor alternative.

Cercetarile Annei Freud

Desi Freud si-a elaborat teoriile cu privire la dezvoltarea copilului pe baza unui material clinic restrans, cercetarea in acest domeniu a fost preluata de fiica sa, Anna Freud.

Abordarea ei s-a concentat mai mult asupra modalitatilor in care copilul isi dezvolta mecanismele de aparare a Eului. Ea considera ca eul se manifesta in vederea obtinerii echilibrului si armoniei, incercand compensarea tuturor aspectelor extremiste ale personalitatii; de exemplu, facand in asa fel incat o persoana foarte agresiva sa nutreasca afinitate pentru blandete. Ca urmare, mecanismele de aparare pe care le utilizeaza eul opereaza in acest scop.

Anna Freud a identificat cinci mecanisme principale de aparare a eului:

Negarea prin fantasma - de exemplu, un copil ar putea sa isi invinga teama de un tata puternic inventand un leu imaginar drept prieten, astfel incat copilul sa ajunga la fel de puternic ca si tatal, in imaginatia sa.

Refuzul in cuvant si fapta - un copil ar putea refuza, pur si simplu, sa admita existenta unei amenintari sau a unei surse de amenintare. De exemplu, un baietel ar putea afirma ca este la fel de mare si de puternic ca si tatal.

Limitarea eului - procesul de a nu permite deliberat, dezvoltarea unei parti a personalitatii, cultivand in schimb, alte parti. De exemplu, un copil certat pentru ca spune minciuni, refuza sa se implice in jocuri de imaginatie.

Identificarea cu agresorul - de exemplu, un copil care abia a fost la dentist, ar putea actiona ca si cand ar fi el insusi dentistul.

Altruismul excesiv - o grija excesiva de a le fi bine prietenilor copilului in locul sinelui.

Desi Anna Freud s-a ocupat in principal de copii, aceste mecanisme de aparare pot fi observate si la adulti, si au fost concepute pentru a clarifica si a se adauga la mecanismele de aparare indentificate de Freud, si nu pentru a le inlocui.

Regresia ca principiu in dezvoltarea normala reprezinta punctul central al teoriei Annei Freud. Regresia reprezinta intoarcerea,, totala sau partiala, a subiectului la un stadiu anterior al dezvoltarii sale psihice. Anna Freud a evidentiat faptul ca in etapele dezvoltarii psihosexuale nu sunt parcurse neaparat una dupa cealalta, iar, in afara de fixatiile care se pot produce intr-un stadiu, mai putem observa si regresia dintr-un stadiu in cel anterior. "Doar recunoasterea ambelor miscari, a celei regresive si a celei progresive si a interactiunilor dintre ele, duce la explicatii satisfacatoare ale intamplarilor care au loc pe liniile de dezvoltare" (Anna Freud, Normal si patologic la copil). Ea a identificat tri tipuri de regresie: oregresie topografica, in care excitatiile se misca inapoi de la zona motorie la zona senzoriala a aparatului pshic pana cand se ajunge la sistemul perceptual  - acesta este procesul regresiv care produce implinirea halucinatorie a dorintelor in locul gandirii rationale; o regresie temporala ca revenire la structuri psihice mai vechi si o regresie formala care face ca metodele primitive de exprimare si reprezentare sa ocupe locul celor contemporane. Surprinzator cand analizam dezvoltarea unui copil nu este caderea, ci achizitiile bruste ocazionale si avansarile.

Dupa cum mentiona in Normal si patologic la copil, Anna Freud, "metoda lenta a incercarii si erorii, progresului si revenirii temorare este cea mai potrivita cresterii psihice sanatoase".

Note bibliografice

Freud, Anna, (2002), Normal si patologic la copil - Evaluari ale dezvoltarii, Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti

Freud, Sigmund, (2000), Opere - vol. III, Psihologia inconstientului, Editura Trei, Bucuresti

Hayes, Nicky, Orrell, Sue, (1997), Introducere in psihologie, Editura All, Bucuresti

Ianosi, Ion, (1998), Varstele omului, Editura Trei, Bucuresti

International encyclopedia of the social sciences,(1968), editor David L. Sills, New York, Macmillan

Lisievici, Petru, Dezvoltarea umana - note de curs

Piaget, J., (1965), Psihologia Inteligentei, Bucuresti, Editura Stiintifica

Piaget, J., (1980), Judecata morala la copil, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica

De Scitivaux, Frederic, (1998) Lexic de psihanaliza, Institutul European, Iasi

Zamfirescu, V., Dem, Psihanaliza - note de curs