NORMALITATE, ANORMALITATE, SANATATE SI BOALA

NORMALITATE, ANORMALITATE, SANATATE SI BOALA

"Frontiera intre normal si patologic este absolut clara pentru acelasi individ concret, luat in studiu succesiv. '

G. Canguilhem

1.      Conceptul de normalitate

2.      Normalitatea ca sanatate

3.      Normalitatea ca valoare medie

4.  Normalitatea ca utopie

5.      Normalitatea ca proces

6.  Normalitate si comunicare

7.      Normalitate si adaptare

8.      Conceptul de sanatate

9.      Simtul intern al coerentei (Sense of coherence, Antonovsky)

10.       Anormalitate si boala

11.       Anormalitate si prejudecata

12.       Comportamentele anormale

13.       Conceptul de boala psihica

14.       Boala psihica si ecosistem

15.       Dimensiuni existentiale ale bolii psihice

1. CONCEPTUL DE NORMALITATE

Definirea normalitatii este o sarcina pe cat de utila pe atat de ingrata, dar in absenta acestei frontiere, orice demers psihologic si medical va ramane sub semnul unei periculoase incertitudini.

Precum in alte domenii de studiu ale medicinii, la dificultatile de circumscriere ale normalului se adauga, atunci cand este vorba de sanatatea mintala,

o serie de criterii exterioare sferei biologicului, aici fiind mai adevarata ca oriunde in alta parte parerea ca acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis.

Dictionarul de psihologie LAROUSSE precizeaza ca normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu socio-cultural la altul si, in plus, face interesanta precizare ca "in medicina exista tendinta de a se asimila omul normal individului perfect sanatos, individ care, Iα drept vorbind, nu exista' (Sillamy N, 1995).

Cuvantul normal provine din latinescul "norma' (unghi drept) adica ceea ce nu oscileaza nici la dreapta nici la stanga, ceea ce se afla chiar in mijloc.

Normalul este deci un termen calificativ implicand o valoare (As vrea sa devin normal). Normalul este si un termen descriptiv indicand o medie (As vrea sa fiu normal ca si ceilalti, ca toata lumea). Anomalie provine din cuvantul grec "omalos' care inseamna egal, regulat, neted. El este opus regularitatii.

O norma este o regula care serveste la a face dreptate, a orienta si a redresa, a norma; a normaliza inseamna a impune o exigenta unei existente, unui dat a carei varietate si lipsa de legatura este oferita unei priviri atente ca o nedeterminare ostila sau chiar stranie.

A fi anormal este altceva decat a avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ introducand o diferenta calitativa.

Prelipceanu D (2000) arata ca, in sens general, nevoia de normalitate deriva din si exprima nevoia umana de ordine. intr-un univers entropie, omul (sau particularizand inteligenta umanax) realizeaza o functie negentropica, ordonatoare. Desigur aceasta ordonare nu poate fi facuta decat cu anumite limite deoarece emitentul normelor este prin excelenta omul, fiinta esential-mente subiectiva. Se creeaza deci paradoxul prin care omul, ca entitate subiectiva, emite norme (obiective) aplicabile propriei subiectivitati. Normele acestea vor avea obiectivitate diferita de cea care priveste materia vie supusa legilor naturii care sunt in raceala lor statistica cu adevarat obiective.

Acelasi autor arata ca norma este, in esenta sa, o conventie umana larg impartasita social. Ea deriva din aprecierea, din valorizarea comuna a unor stari si fapte sociale. Sub raport axiologic, norma este o valoare (aceasta fiind, in fond, o apreciere despre "ceva', realizata in colectiv) transformata in imperativ.

Introducerea in psihiatrie a conceptului de normalitate, a ideii de norma, pare sa clarifice intrucatva problema psihiatriei, aceasta fiind la fel ca restul domeniului medicinii, o specialitate diacritica (Ey H, 1978), pentru care diferenta intre normal si patologic reprezinta principalul obiect de lucru. Medicina functioneaza conform acestui autor, identificand fenomenele patologice ca abateri de la normalitate care produc descompunerea unei organizari vii. Boala este vazuta ca o dezordine, ca o alterare globala sau partiala, acuta sau cronica, a organizarii normative a organismului.

Tabelul 1.

Criterii de normalitate (dupa Ellis si Diamond)

Lazarescu M subliniaza ca se cere precizat ce se intelege prin normalitate (si inclusiv sanatate), anormalitate, boala si defect. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiata de "generalitatea' normelor, a abordarii statistice, a regulilor si legilor, pe cand problematica "bolii' este mai legata de "concretul' cazului dat, adica de cazuistica. Concepte mai largi decat cele de sanatate si boala, normalitatea si anormalitatea sunt teme de reflexie si delimitare conceptuala si pentru alte domenii stiintifice care au in centrul preocuparilor lor omul.

Ionescu G (1995) face o distinctie intre anormalitate si boala aratand ca anormalitatea se refera la conduite si comportamente, este un fundal, pe cand boala este un fapt individual cu o anumita procesualitate. Anormalitatea s-ar referi la structura si organizare psihica, iar boala la procese morbide.

Nu suntem de acord cu parerea unor autori, care considera ca psihiatria este centrata pe anormalitate, aceasta imagine deformata fiind de fapt o rasturnare pesimista a perspectivei medicale, care si-a propus intotdeauna o revenire in cadrul normalului; normalul nu pare o limita desi din perspectiva bolii, el este una.

Patru perspective par sa inglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice si/sau teoretice care se refera la normalitate dar, desi acestea sunt unice, au domenii de definitie si de descriere, de fapt ele se completeaza una pe cealalta si numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiata de real. Prima perspectiva, cea a normalitatii ca sanatate este una traditionala, cei mai multi medici, si printre acestia si psihiatri, echivaland normalitatea cu starea de sanatate careia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Daca toate comportamentele ar fi inscrise pe o scala, normalitatea ar trebui sa cuprinda portiunea majoritara dintr-un continuum, iar anormalitatea sa reprezinte mica portiune ramasa.

2. NORMALITATEA CA SANATATE

Normalitatea, adica sanatatea, in cazul nostru cea mintala, pare a fi o vasta sinteza, o rezultanta complexa a unei multimi de parametri ai vietii organice si sociale, aflati in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional si morfologic, in istoria sa vitala. Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului intro-versie-extroversie.

Desigur, limita normal-patologic este extrem de complicata, interferentele si imixtiunile celor doua domenii fiind un imprevizibil labirint. Nici un univers nu este mai greu de analizat decat psihismul si nici o nebuloasa mai complicata decat individul, orice incercare de standardizare, asa cum aratam, lovindu-se de un previzibil esec. Ne aflam in prezenta unor nisipuri miscatoare pe care este schitata fragila granita dintre doua sisteme, unul cautand sa-si creasca, celalalt sa-si scada in permanenta nivelul organizational sau poate entropia informationala.

Asertiunea lui Karl Marx potrivit careia boala este "viata ingradita in libertatea ei', intelegand prin aceasta, nu numai aspectele strict biologice, ci si pe cele sociale si existentiale, isi gaseste o ilustratie particulara in psihia-

trie, magistral formulata de Henri Ey, care arata ca bolnavul mintal este privat atat de libertatea exterioara cat si de cea interna.

Orice boala nu este decat o greseala in organizarea terenului pe care se inscrie textul vietii; in plus, boala mintala dezorganizeaza individul in propria sa normativitate, constrangandu-l la pierderea din aceasta cauza a directiei existentiale.

Faptul psihopatologic este, desigur, mai greu sesizabil decat o plaga sau o anomalie biochimica, dar perceptia lui de catre specialist se va face dupa aceleasi reguli ale cunoasterii diferentiale, impunandu-se de asemenea, ca o tulburare a organizarii, ca o descompunere.

Patologic implica "patos', sentiment direct si concret al suferintei si neputintei, sentimentul unei vieti nemultumitoare.

Semnul patologic este totdeauna diferential, marcand o ruptura sincronica intre bolnav si nebolnav, dar si o ruptura diacronica intre prezent si trecut. Ionescu G considera sanatatea ca o stare ideala, ca un deziderat, pe cand boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului.

Nu se poate vorbi despre boala dintr-un singur punct de vedere. Nu orice suferinta este patologica. Exista o tendinta care ar vrea sa aboleasca orice criteriologie psihiatrica, lasand subiectul insasi sa-si defineasca norma-litatea sau boala. Nu orice tulburare, orice nefericire, orice drama sau orice conflict este boala psihica, in ciuda unor opinii destul de raspandite, uneori 'adoptate chiar de psihiatri.

Boala psihica se obiectiveaza prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existente, conduite, idei, credinte, ce contrasteaza cu uniformitatea si conformismul celor ale comunitatii, aparand si celorlalti, nu numai psihiatrului, ca deosebite. Din acest fond comun de fapte, psihiatrului ii revine dificila sarcina de a alege pe cele apartinand sferei psihiatriei. Facandu-si descifrabile semnele dezorganizarii vietii psihice, psihiatrul trebuie sa caute in paralel, sa descopere gradul lor de semnificatie, profunzimea acestei destructurari. Mai mult, boala poate apare ca o paradoxala organizare, in sensul dezorganizarii, o reorganizare la un nivel inferior a psihismului. Ansamblul acestor dezorganizari care proiecteaza fiinta dincolo de limitele normalitatii sunt realitati obiective, ca oricare alte "semne patologice'. O fiinta desprinsa de real, invadata de imagini nelinistitoare sau inspaimantatoare, lipsita de puterea de a discerne sau prabusita in abisul depresiei, lipsita de libertatea fundamentala si elementara a realitatii, reprezinta punctul in care conceptul devine realitate clinica.

3. NORMALITATEA CA VALOARE MEDIE

Normalitatea ca valoare medie este in mod obisnuit folosita in studiile normative de tratament si se bazeaza pe descrierea statistica a fenomenelor biologice, psihologice si sociale conform repartitiei gaussiene a curbei in forma de clopot. Aceasta abordare concepe portiunea mediana drept corespunzatoare normalului, iar ambele extreme, ca deviante.

Distributia normala (Curba Gauss)

Figura 1.

Conform acestei abordari, un fenomen cu cat este mai frecvent cu atat poate fi considerat mai "normal', iar cu cat este mai rar, mai indepartat de media statistica, cu atat apare ca fiind mai anormal. Desi acest tip de norma creeaza impresia ca este foarte "obiectiv', nu este suficient de operant pentru medicina. Abordarea normativa bazata pe principiul statistic descrie fiecare individ in termenii evaluarii generale si ai unui scor total. In anumite contexte, fenomenele morbide pot fi frecvent inregistrate, chiar "endemice' (de exemplu: caria dentara, unele infectii etc.), fara ca prin aceasta ele sa poata fi considerate normale dupa cum, urmand aceeasi regula a frecventelor, unele fenomene absolut normale pot capata aspectul anormalitatii (de exemplu: persoanele care au grupa sangvina AB(IV), RH negativ).

Acceptarea normalitatii, ca fenomen natural (si nu este greu de admis acest lucru, atata timp cat afirmam "cu tarie' ca boala este un astfel de "fenomen') are implicatii metodologice si functionale majore. Rezulta, deci,

ca acceptarea normalului mediu, notiune cu care opereaza intreaga medicina, este logica si constructiva, inlaturand in mare parte arbitrarul si "judecatile de valoare'.

Introducerea modelului normalitatii medii duce la posibilitatea comparatiilor si implicit la stabilirea abaterilor datorate bolii. Nu se poate elabora un model aparent al bolii, atata timp cat nu exista un model al normalului.

Normalul, ca norma statistica, nu pare totusi semnificativ decat partial in cadrul psihopatologiei, abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan fata de cele calitative.

Dificultatea sporeste atunci cand anormalitatea, patologicul este reprezentat de un amalgam complicat de abateri cantitative care, sumate, alcatuiesc un tablou clinic distinct.

Relatia se complica in plus atunci cand intra in joc planuri diverse, legate prin fire nevazute, acolo unde sanatatea (normalitatea) psihica se integreaza cu cea fizica. O tulburare afectiva poate genera o afectiune pana nu demult considerata pur somatica, asa cum ar fi ulcerul, infarctul miocardic, in absenta unor factori biologici favorizanti preexistenti, deci pe terenul normalitatii fizice.

Henri Ey s-a opus intotdeauna cu putere ideii unei normalitati statistice facand din nivelul maturitatii corpului psihic o medie abstracta. El considera ca norma nu este exterioara ci inscrisa in arhitectonica corpului psihic, in varful piramidei functionale a corpului psihic domneste o activitate psihica normala care are propriile sale legi, acelea ale adaptarii la real. Evident ca nu exista o limita superioara a normalului.

Variabilitatea este descrisa doar in contextul grupului si nu in contextul unui individ. in psihiatrie este totusi necesar sa se evidentieze modalitatile unor atitudini, expresive, reactive, comportamentale si convingerile cele mai frecvente intr-o socio-cultura istorica data, care reprezinta un cadru de referinta pentru manifestarile psihice deviante. Cu toate ca aceasta abordare a fost utilizata mai mult in biologie si psihologie, ea si-a capatat prin extensia scalelor si a testelor o utilizare tot mai importanta in psihiatrie.

4. NORMALITATEA CA UTOPIE

Normalitatea ca utopie stabileste o norma ideala (valorica) stabilind un ideal de normalitate atat din punct de vedere individual, cat si comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele "tipuri ideale' pe care le descrie, le

invoca si le promoveaza o anumita cultura si care se exprima in formulari normative, prescriptive. Din perspectiva psihologica nu ne intereseaza numai felul cum sunt si cum se manifesta mai frecvent oamenii unei socio-culturi date ci si modul in care acestia ar dori si ar spera sa fie in cazul ideal. Din aceasta perspectiva, normalitatea este perceputa ca o imbinare echilibrata, armonioasa si optimala a aparatului mintal avand drept rezultanta o functionalitate optima.

Freud S afirma despre normalitate "un Ego normal este ca normalitatea in general, o fictiune ideala'.

A incerca sa stabilim niste criterii sau calitati caracteristice individului normal - ar echivala cu crearea normalului ideal, pe care nu-1 putem realiza decat formal si acest lucru se loveste de un prim obstacol - caci ar anula elementul dinamic al conceptului.

Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativa, ea neavand cursivitate, criteriul axiologic fiind inoperant de la o epoca la alta, ba chiar si pentru intervale restranse de timp.

Cloutier F afirma: "conceptul de sanatate mintala nu poate fi inteles decat prin sistemul de valori al unei colectivitati''.

O serie de autori - Schneider K, Petrilowitsch, Mezger, abordand critic valoarea normalului ideal, au aratat marile lui deficiente, dar si faptul ca in cadrul analizei normalului statistic (cealalta posibilitate de tratare a problemei) se infiltreaza judecati de valoare. La limita, Willard afirma in 1932 ca societatea este cea care hotaraste daca un om este nebun sau sanatos. Normalul valoric implica o masurare procustiana in care se intrica, in plus, si valorile personale ale fiecaruia.

incercand sa stabileasca limita dintre nebunie si normalitate scriitorul Paulo Coelho afirma: "Realitatea este ceea ce majoritatea considera ca trebuie sa fie, nu neaparat lucrul cel mai bun si nici macar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorintei colective. '

Colectivitatile umane concrete isi organizeaza existenta in raport cu idealuri comunitare in care transpar legi, modele educationale, legende si epopei, mitologia si mistica, istoria respectivului grup. Normalitatea ideala defineste felul in care individul si comunitatea considera ca persoana ar trebui sa fie. Desigur, normativitatea ideala nu este si nici nu poate fi niciodata atinsa efectiv cu atat mai mult cu cat ea variaza mult in functie de contextul socio-cultural istoric si geografic (etnic, comunitar, statal, religios, s.a.).

Tabelul 2.

Conceptii psihanalitice despre normalitate

Antropologia si psihiatria transculturala au atras pe buna dreptate atentia asupra diferentierii care exista in cadrul diverselor civilizatii, intre valorile acceptate ca normale, intre semnificatia unor fapte, credinte. Ca este asa, ne demonstreaza des citata categorisire kraepeliniana, care includea in randul anormalilor pe scriitorii de anonime alaturi de ucigasii de copii, dintre care astazi doar ultimii mai pastreaza eticheta de anormali.

Oricat ar parea de neobisnuit, se poate spune ca nu exista valori general acceptate simultan de toti membrii unei societati sau intr-un proces sincronic de catre toate societatile care isi desfasoara existenta la un moment dat. Recentele atentate sinucigase din septembrie 2001 in marile metropole americane au facut o demonstratie spectaculoasa a acestei asertiuni.

15 VALORI FUNDAMENTALE ALE SOCIETATII AMERICANE CONTEMPORANE

(Williams, 1970)

. succesul,

■

.   munca disciplinata,

.   orientarea morala,

.   moravurile umaniste,

.   eficienta si pragmatismul,

.   progresul,

.   confortul material,

.   egalitatea sanselor,

.   libertatea,

.   conformismul la norme (care nu exclude individualismul),

.   nationalismul stiintific,

.   patriotismul si nationalismul ("American way of life'),

.   democratia,

.   individualismul,

.   temele superioritatii grupuri (etnice, rasiale, de clasa, religioase).

Lacan se intreaba daca diferenta dintre inconstientul unui sanatos si inconstientul unui bolnav este importanta, radicala.

Sanatatea contine boala asa cum constientul contine inconstientul.

Sunt autori care considera ca marea eroare care face din intreaga psihopatologie contemporana sau, mai exact, "din apsihopatologia' timpurilor moderne este ideea ca inconstientul fiind patogen si omul fiind condus de inconstientul propriu toti oamenii pot fi in mod egal si arbitrar considerati normali si anormali. O psihologie a inconstientului, care ar reduce intreaga activitate psihica la inconstient, este la fel de putin corecta (valabila) ca o psihologie a constiintei care ar reduce intreaga activitate psihica, dar la cea constienta.

Totusi, o astfel de perspectiva este absolut necesara atunci cand ps atrii, psihanalistii sau alti psihoterapeuti, incearca sa discute criteriile evaluare ale succesului unui tratament.

5. NORMALITATEA CA PROCES

Normalitatea ca proces este cea de-a patra perspectiva care pu accentul pe faptul ca un comportament normal este o rezultanta finala subsistemelor care interactioneaza intre ele.

Ea opereaza cu asa-numita norma responsiva sau functionala.(Kolle K) care reflecta masura in care un organism, o persoana, un subiect implineste rolul functional pentru care exista in economia sistemului supraiacent din care face parte. Luand in considerare aceasta definiti schimbarile temporale devin esentiale pentru completa definitie a normali tatii. Cu alte cuvinte, normalitatea - ca proces - considera esentiale schim barile si procesele mai mult decat o definire transversala a normalitatii.

Din pacate, desi aceasta norma pare sa fie cea care ne intereseaza, ea este fixista si determinista. Nu se poate raspunde la intrebarea - cai rolul functional pentru care o persoana exista? Ba mai mult, in sisteme supraiacente din care individul face parte, in cate trebuie sa fie eficie pentru a fi considerat normal?

Cercetatorii care subscriu acestei abordari pot fi recunoscuti prir reprezentantii tuturor stiintelor comportamentale si sociale. Cel mai dintre conceptele acestei perspective este conceptualizarea epigenezei dezvoltarea personalitatii si cele opt stadii de dezvoltare esentiale in atii rea functionalitatii adulte mature.

Folosirea excesiva a tabuului normalitatii poate conduce la o folos abuziva a acestei categorii atunci cand este vorba de o readaptare reeducativa sau segregativa dupa norme socio-ideale sau ideologiile momentului.

Refuzul de a circumscrie normalul si patologicul ar putea conduce transformarea campului practicii medicale si psihiatrice limite, transformand aceste concepte prea elastice intr-o eventuala arma favoarea unei institutii sau a unei puteri.

6. NORMALITATE SI COMUNICARE

Folosirea studiului comunicarii pentru a surprinde normalitatea sau patologia psihica cu cotele lor de ordine si dezordine a fost preconizata de Stossel S, Ogodescu D inca din 1972. Schimbul de informatie este caracteristic organismului uman la toate nivelele sale de organizare, toate procesele de reglare au nevoie de informatie. Fiinta umana nu poate fi conceputa in afara informatiei si comunicarii (Restian A, 1997). Citandu-1 pe Pamfil E, acest autor arata ca dialogul, adica informatia, reprezinta conditia liminala a constiintei si a psihicului uman.

Tabelul 3.

Normalitatea presupune o capacitate de comunicare si elaborare conti-nua a informatiei care sa asigure armonia la nivelul subsistemului individual, familial, social sau grupai. Homeostazia realizata de fluxul input-urilor si output-urilor informationale, care oscileaza si interactioneaza dinamic si permanent, ar fi, in opinia lui Enatescu V (1987), chiar normalitatea sau sanatatea in opozitie cu boala care este dezechilibru ce produce dezordinea si dezorganizarea sistemului. Acest autor considera ca exista tipologii ale normalitatii, modelele de comunicare individuale fiind influentate de factori constitutionali temperamentali, psihosocioculturali etc.

7. NORMALITATE SI ADAPTARE

Functionand ca un subsistem in sistemul social, cultural sau istoric, individul uman trebuie sa se incadreze in dezvoltarea sa in coordonatele sistemului respectiv pentru ca aceasta evolutie sa fie considerata normala. Adaptarea e un reper important in evaluarea comportamentului uman fiind "criteriul cel mai generic' (Prelipceanu D) de raportare.

Termenul de "adaptare' a fost preluat si de psihiatrie, care a dezvoltat in context o adevarata patologie legata atat de adaptare, cat si de stres; desi

aceasta nu mai este in legatura directa cu conceptia initiala, urmeaza, in linii mari, etapele de desfasurare ale procesului de adaptare.

Dupa cum rezulta din cele de mai sus, adaptarea este un fenomen cu vadite tente finaliste, care atinge la nivelul personalitatii nivelul de maxima complexitate. Dupa parerea noastra, adaptarea este un echilibru care se stabileste intre personalitate si lumea inconjuratoare, lume constituita din persoane, situatii, spatiu cultural, obiecte etc.

Aceasta inseamna ca adaptarea se poate realiza atat prin mecanisme stereotipe sau scheme comportamentale asimilate si algoritmizate, cat si prin scheme comportamentale a caror finalitate este doar presupusa, urmand sa fie validate, ceea ce implica chiar si asumarea riscului unui esec. in acest context trebuie nuantata insasi semnificatia psihologica a esecului, in sensul ca, daca indeobste esecul este, in expresia sa concreta, efectul "dezadaptarii'. uneori este intruchiparea explorarilor cu finalitate adaplativa, deci este sem-nificantul inceputului unui proces de tip adaptativ.

in al doilea rand, trebuie nuantat intelesul notiunii de adaptare in ceea ce priveste aspectul general de fenomen dinamic. Se stie ca adaptarea presus pune de regula un efort adaptativ care de cele mai multe ori ia forma unor actiuni mintale si motorii, mai mult sau mai putin evidente in exterior. Dar sunt destule situatii cand efortul adaptativ nu presupune declansarea, mentinerea sau modificarea unor scheme comportamentale anume, ei intreruperea. stoparea acestora. Uneori blocarea la timpul cuvenit a unei simple reactii sau a unei operatii complexe este de o importanta fundamentala pentru insasi existenta fizica a persoanei.

Pentru psihiatru este esential sa aiba puterea de a masura limitele cam-pului de actiune terapeutica daca vrea ca bolnavii sa si-1 poata regasi pe al lor. Psihopatologia trebuie sa aiba puterea de a-si gasi limitele si reperele fara de care nesiguranta frontierelor ar conduce catre disparitia distantei ideologie si practica si ar face psihiatria un demers imposibil.

in psihiatrie, intre entitati rigide, care reduc instrumentul de reprezentare si de gandire la o stare concreta, si antinosografismul care are drept corolar confuzionismul este de preferat calea aleasa de Chaslin P si Daumezon G care considera bolile mintale ca modele, iar daca acestea sunt modele se poate construi si un model al normalitatii.

Problema este daca psihiatrul, definind modelul normalitatii si scapand de confuzionism, nu cade in cursa idealizarii sau standardizarii. Etiologia

bolii psihice ramane eclectica, scrie Lanteri Laura G (1968), amestecand imprejurarile, sexul, temperamentul, intoxicatiile, singuratatea, emotiile, circumstantele organice si multe altele intr-un ansamblu care poate sa para omogen.

Figura 2.

A compara individul cu el insusi in logica conduitelor sale, contradictiilor si conflictelor sale, in alegerile sale, in propriile sale norme este cea mai fecunda perspectiva in comparatie cu a confrunta cu o norma externa (Zaguri D, 1998).

Pentru psihiatru, anormalitatea nu este doar o variatie, o "indepartare' pur cantitativa de normalitate ea medie statistica: un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru ca este vehement in apararea ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin creativitatea sa, raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin perversiunile sale (Ey

H, 1979).

Se poate rezuma ca modelul normalitatii este reprezentat prin primatul unei constiinte clare "continand' inconstientul si dand in acest fel posibilita-tea dezvoltarii activitatilor superioare care garanteaza libertatea umana. Nor-

ma este inscrisa in interioritatea corpului psihic normal, boala determinata organo-genetic este o alterare a ordinii normative de o destructurare a campului constiintei.

8. CONCEPTUL DE SANATATE

Dupa Boehm W, normalitatea (sanatatea mintala) este conditia de functionalitate sociala, impusa si acceptata de societate in scopul realizarii personale.

De aceea, normalitatea ne pare mai bine definita in dinamica, in sensul adaptarii armonice in fiecare moment al existentei, in functie de mediul sau si istoria sa si a colectivitatii sale ca o rezultanta a calitatii raportului personalitate/mediu si nu ca o absenta a bolii sau a posibilitatii de "plutire' intr-un camp de forte contradictorii.

Putem deci considera normalitatea drept posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar dimensiunile ei drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei (posibilitatilor de raspuns al marii majoritati a colectivitatii).

Normalitatea trebuie sa ne apara ca o suma de ritmuri: biochimice, fiziologice afective, relationale, motivationale, adaptate armonic solicitarilor din mediu si concordante cu raspunsurile majoritatii membrilor comunitatii (conform modelului speciei).

Pentru a simplifica demersul spre conceptul de normalitate si pentru a evita construirii unui model imperfect al acestuia, ni se pare operant a postula existenta lui ca un dat al realitatii umane sau, mai corect spus, ca o dominanta a acesteia.

Sanatatea umana poale fi considerata o stare inscrisa in perimetrul care defineste normalitatea existentei individului semnificand mentinerea echili-brului structural al persoanei (in plan corporal-biologic si psihic constient) atat in perspectiva interna (a raportului reciproc al subsistemelor in conformitate cu sinteza ansamblului, a conformitatii starilor sistemului in raport cu normele generale ale speciei, ale varstei, ale sexului), cat si in perspectiva externa, a echilibrului adaptativ dintre individ si mediul sau ambiant concret.

Cornutiu G (1998) afirma ca un om sanatos psihic este acela care traieste si afirma o stare de confort psihic intr-o coerenta si globalitate care nu este sesizata nici un moment in mod fragmentar si intr-o continuitate care presupune o dominanta a sentimentelor pozitive constructive si optimiste

fata de cele negative. Omul sanatos psihic este activ si are placerea acestei activitati, o cauta, este voluntar, vrea sa se afirme, sa se implineasca. El are un set de valori ierarhizate si voluntare pe care le promoveaza.

Dupa Lazarescu M (1995), sanatatea presupune o perspectiva dinamica prin care se precizeaza modalitatile normal-sanatoase de structurare si functionare a individului la diverse varste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare, complexificare, precum si capacitatea de a depasi sintetic diversele situatii reactive si stresante. Fromm E leaga conceptul realizarii individului in concordanta cu restul indivizilor din comunitatea respectiva, care este in continua schimbare, in permanent progres. intr-o permanenta cautare. Credem ca putem adauga ca problema normalitatii trebuie corelata cu insasi dezvoltarea comunitatii respective tinand seama de particularitatile fiecarei etape pe care o parcurge.

O alta corelatie trebuie facuta cu etapele de varsta ale subiectului: copilarie, adolescenta, adult, varstnic, deoarece in fiecare etapa a dezvoltarii sale. subiectul poate avea o pozitie diferita fata de unul si acelasi eveniment.

Krafft considera ca un individ reactioneaza in mod normal daca in cursul dezvoltarii sale se arata a fi capabil de o adaptare flexibila fata de situatiile conflictuale. cand este capabil sa suporte frustrarile si anxietatea care rezulta din ele.

Pamfil E vede normalitatea ca un echilibru intre organism si factorii de mediu.

Klinederg o admite ca pe o stare care permite dezvoltarea optima fizica, intelectuala si emotionala a individului care sa-1 faca asemanator cu ceilalti indivizi.

Dar, asa cum arata Prelipceanu D (2000), norma suporta o certa conditionare istorica, reprezentarile si conventiile oamenilor despre ei insisi si despre viata in colectivitatea sociala modificandu-se (lent, dar sigur) in urma evolutiilor in utilizarea uneltelor si in arsenalul instrumentelor de expresie culturala. Normele semnifica ritmurile si gradele de evolutie a societatii umane, indicand, pentru a forta o metafora si daca se poate spune asa, "starea de sanatate' a societatii.

Dificultatile cele mai importante in raport cu dezideratul detectarii unei norme a sanatatii mintale sunt urmatoarele:

- tripla ipostaziere si dimensionarea contradictorie fiintei umane in corporalitate, psihic si socialitate.

-   terapia disfunctiilor de expresie corporala sa fie guvernata de legile naturii si prin procedee subsumate acestora, in timp ce disfunctiile vietii psihice si, mai ales cele ale relationalii sociale, sa fie depasite prin raportarea la normalivitale si prin recuperarea indivizilor in suferinta in interiorul normei,

-   istoricitatea normelor.

in ultima perioada, accentul se pune pe adaptarea social-comunitara, specificitatea normalului capatand nuante diferite in functie de nivelul econo-mico-social si cultural al unei comunitati. Mead, Linton si Hallowell au aratat dependenta conceptului de caracteristicile transculturale.

Crescutul interes pentru adaptare din ultimele doua decade poale fi privit din urmatoarele trei perspective: primul aspect este schimbarea in definirea starii de sanatate. In trecut, starea de sanatate era definita ca absenta a durerii si era secundara interesului medicilor care erau mai mult focalizati pe tulburari.

Organizatia Mondiala a Sanatatii definea starea de sanatate ca fiind: "o stare completa de bine din punct de vedere psihic, mental si social, si nu neaparat in absenta durerii'. Aceasta definitie este o recunoastere a faptului ca starea de sanatate este mai mult decat absenta durerii. Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evolutia complexului biologic, psihologic si a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.

Al doilea aspect este cresterea recunoasterii ca indivizii si nu medicii sunt si trebuie sa fie responsabili de starea lor de sanatate. Printr-o dieta adecvata, exercitii, managementul stresului si evitarea adictiilor, indivizii pot promova activ propria lor sanatate mai mult decat prin pasiva evitare a bolilor. Locul si responsabilitatea individuala pentru sanatate sunt legate astfel de comportamentul si stilul de viata al fiecaruia. in plus, privit din acest unghi, conceptul de adaptare ofera medicilor si cercetatorilor o sansa de a trece dincolo de psihopatologie.

Adaptarea este strans relationala cu promovarea starii de sanatate si cu

prevenirea tulburarilor (bolilor). in acord cu Pearlin si Schooler (1978), adaptarea ne protejeaza prin:

eliminare sau modificarea conditiilor care creeaza probleme;

. perceperea controlului semnificatiei trairilor intr-o maniera prin care

sa se neutralizeze caracterul ei problematic; pastrarea consecintelor emotionale ale problemelor in limite contro-labile.

Aceste Functii prefigureaza baze comportamentale pentru tratarea si prevenirea tulburarilor si pentru promovarea sanatatii.

Lagache D sintetizand datele expuse de Hartman si Murray, descrie urmatoarele caracteristici principale ale sanatatii mintale: capacitatea de a produce si de a tolera tensiuni suficient de mari, de a le reduce intr-o forma satisfacatoare pentru individ: capacitatea de a organiza un plan de viata care sa permita satisfacerea periodica si armonioasa a majoritatii nevoilor si pro-gresul catre scopurile cele mai indepartate; capacitatea de adaptare a propriilor aspiratii la grup; capacitatea de a-si adapta conduita la diferite moduri de relaii cu ceilalti indivizi; capacitatea de identificare atat cu fortele conservatoare cat si cu cele creatoare ale societatii.

9. SIMTUL INTERN AL COERENTEI

(SENSE OE COHERENCE, ANTONOVSKY A)

Antonovsky A a argumentat ca nu exista stari de "sanatate' sau "boala' in sens strict ci mai degraba 'un continuum usor catre boala' pe care ne miscam inapoi si inainte de-a lungul ciclului de viata. Cand ne simtim bine, acest lucru nu implica pur si simplu absenta patologiei; factorul cheie al salutoge-nezei este ca o stare de buna sanatate poate fi sustinuta direct de factori psihologici pozitivi (sentimentul de stare-de-bine). Antonovski A a definit coerenta ca: ,,o orientare globala care exprima masura in care individul are un sentiment de incredere sustinut si durabil, dar si dinamic ca:

1. stimulii care deriva din mediul intern sau extern de-a lungul vietii

sunt structurati, predictibili si explicabili,

2.      ca exista resurse disponibile pentru ca el sa poata raspunde la solicitarile determinate de acest stimul si ca

3.      aceste solicitari sunt provocatoare, benefice pentru investitia afectiva si angajare'. Simtul intern al coerentei inseamna capacitatea de a gasi sensuri lucrurilor, capacitatea de a intelege semnificatia solicitarilor la care individul este supus si capacitatea de control si decizie.

Conceptul de simt al coerentei are similitudini cu alte teorii de rezis-tenta la stres cum ar fi: capacitatea de control, eficienta proprie (de sine), conceptul putere si optimismul dispozitional. Totusi simtul intern al coerentei este un concepi mai larg decat fiecare dintre acestea incluzand si dimensiunea sociala a solicitarilor individului facand astfel conceptul aplicabil diferitelor culturi.

Simtul intern al coerentei este o sinteza a conceptiei despre lume a persoanei in timp, intr-o anumita epoca.

Scala SOC a fost dezvoltata de Antonovsky A ca o masuratoare stiintifica legata de conceptul de salutogeneza. Scala SOC este un chestionar de autoevaluare care masoara masura in care un individ e capabil sa interpreteze un stresor ca fiind comprehensibil si benefic ca si capacitate a individului de a aprecia ca el sau ea va face fata acestor stresori.

Rezultatul evaluarii scalei SOC este in mod esential o masura a rezistentei individului in fata stresului. Totusi, in timp ce scalele conventionale de adaptare evalueaza preferintele pentru strategii particulare de coping scala SOC masoara capacitatea individului de raspunde la stresori printr-o abordare adecvata a unei varietati de strategii de coping sau altele. Indivizii cu scoruri mari la scala SOC sunt aceia care percep cu cea mai mare probabilitate stre-sorii ca fiind previzibili si explicabili, au incredere in capacitatea lor de a le face fata si considera ca merita sa raspunda la aceste provocari. Scorul SOC scazut masoara absenta relativa a acestor convingeri.

10. ANORMALITATE SI BOALA

Anormalitatea este o indepartare de norma al carei sens pozitiv sau negativ ramane indiferent in ceea ce priveste definirea in sine a zonei de definitie. Sensul este important in perspectiva calitativa. Astfel, antropologic, in zona pozitiva se afla persoanele exceptionale, geniile, care joaca un rol creator in istoria omenirii, in instituirea progresului. Invers, patologia, boala, sej-efera la indepartarea de norma in sens negativ, spre minus, spre deficit functional si de performanta, spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare.

in opinia lui Lazarescu M, domeniul bolii "se indeparteaza de norma ideala a comunitatii in sensul deficitului, al neimplinirii persoanei umane ce esueaza in zona dizarmoniei nefunctionale, necreatoare.' Trecerea spre patologie a subiectului este insotita de disfunctionalitatea acestuia in sistemul in care este integrat.

Majoritatea definitiilor si circumscrierilor normalitatii si anormalitatii sunt vagi, insuficiente pentru a sta la baza unor definitii operationale riguroase.

ZONA NEGATIVA indepartarea de norma deficit functional deficit de performanta, dizarmonie, dezorganizare, destructurare.

ZONA POZITIVA persoane exceptionale rol creator in istorie instituirea progresului, performante deosebite

Figura 3.

Reactia biologica sub forma de stres este normala intre anumite limite, la tel ca reactia psihica la spaime sau pierderi. Modificarile bio-psihice din etapele critice ale dezvoltarii cum ar fi cele din pubertate sau climax pot fi patologice daca se intalnesc la alte varste s.a. in definirea starii de sanatate sau de boala joaca un rol partial, dar foarte important, perspectiva subiectiva, felul in care subiectul se resimte si se autoevalueaza. Totusi, nici acest criteriu nu este suficient: de obicei, omul bolnav "nu se simte bine', are dureri, se autoapreciaza deformat, sufera, dar uneori, in psihiatrie, starea de "bine subiectiv' poate fi concomitenta cu o stare de boala asa cum se intampla in sindromul maniacal. in patologia umana joaca un rol important dimensiunea interpersonala, a capacitatii de iubire si prietenie echilibrata, precum si perspectivei sociala, nivelul si modul de "functionare sociala' a persoanei si opinia colectivitatii privitoare la normalitatea si sanatatea psihica a unui individ, Ia faptul daca i se pot incredinta responsabilitati comunitare. Cu toate acestea si aceste criterii sunt relative si insuficiente. Ele depind de incidenta obiceiurilor, mentalitatilor, normelor si ideologiilor a imaginii pe care sanatatea si boala o are intr-o anumita civilizatie.

Legatura anormalitatii comportamentale cu boala psihica si, implicit, cu psihiatria, a insotit evolutia socio-culturala a umanitatii inca de la cele mai vechi atestari documentare cunoscute.

Anormalitatea (abatere de la un model comportamental mediu, fie ca acesta este statistic, ideal sau procesual, acceptat de membrii unei societati

determinate in timp si spatiu) nu se identifica cu patologicul, desi se poate suprapune cu acesta; este in esenta o notiune mult mai larga, care caracterizeaza o serie de fapte comportamentale cu aspect contrar asteptarilor si normelor in vigoare. Delay J si Pichot P considera ca anormalul reprezinta o abatere calitativa si functionala de la valoarea si semnificatia generala a modelului uman. Se poate observa cum domeniul anormalitatii se constituie ca o zona de trecere intre normal si patologic, reprezentand un proces de continuitate intre cei doi termeni. O analiza istorica poate justifica te/.a mentionata mai sus, aratand ca sub raportul integrarii socio-profesionale, gradul de permisivitate al societatii fata de abaterile individuale descreste odata cu trecerea timpului, fara ca acesta sa aiba o semnificatie asupra frecventei bolilor mintale.

Daca pentru un grup restrans de ocupatii (agricultori, ostasi, mestesugari), "selectia profesionala' incepea ,,ex ovo' (breslele), iar numarul operatiilor si cunostintelor era limitat, putand compensa enorme deficiente carac-teriale, intelectuale sau fizice (acestea din urma intr-o masura mult mai mica), in conditiile revolutiei tehnico-stiintifice solicitarile socio-profesionale si ritmul de productie discrimineaza drept anormali o serie larga de indivizi, inapti pentru integrarea in diverse grupuri profesionale specifice, care nu sunt decat in mod potential si probabilistic candidati la boala psihica. Astfel, daca lui Hercule (model acceptat ca normal, ba chiar divinizat pentru faptele sale de vitejie) majoritatea psihiatrilor ii recunosc grave tulburari de tip epileptic, chiar din descrierile contemporanilor (crize grand mal, furror epilepticus), astazi simpla evocare anamnestica a crizei l-ar face inapt pentru serviciul militar pe orice subiect. Daca regele Saul isi putea conduce poporul in pofida frecventelor episoade depresive sau maniacale, care fac obiectul unor descrieri celebre, el suferind de psihoza afectiva bipolara, astazi normele care protejeaza societatea si implicit subiectul suferind. ii refuza acordarea dreptului de a conduce autovehicule etc.

ANORMALITATE SI PREJUDECATA

Aparenta crestere a exigentei normative fata de individ este generata intr-o mare masura de posibilitatile societatii contemporane care. prin multiplele ei canale de circulatie a informatiei, poate oferi fiintei umane o pozitie mai clar definibila si determinabila in cadrul universului uman. Se poate spune ca in epoci mai vechi societatea umana a considerat ca normale tulbu-

rari comportamentale evidente, sesizabile de oricare dintre membrii comunitatii. Descrierile acestor comportamente nu au facut obiectul unor studii stiintifice, desi au fost adesea inregistrate de fina caligrafie a istoricilor si scriitorilor. Aparitia tardiva a psihologiei si psihiatriei a facut posibila proliferarea acestui tip de descrieri empirice si nesistematice, care au generat o serie de conceptii gresite si de credinte cu larga circulatie in randul celor mai diverse categorii sociale.

Credinta ca un comportament anormal trebuie sa fie cu necesitate si bizar este una dintre cele mai raspandite, generand prin analogia anormal-boala psihica, imaginea unui bolnav psihic care prezinta manifestari extrem de neobisnuite si net diferite de elementele comportamentului obisnuit.

O alta prejudecata foarte apropiata de cea descrisa mai sus este aceea ca intre normal si anormal s-ar putea face o neta delimitare, ba mai mult, ca aceasta delimitare ar fi la indemana oricui, dupa criterii individuale. Prezentarea anormalului si a comportamentului sau ca eludand regulile obisnuite ale moralei, frecventa in literatura, a generat prejudecata ca anormalitatea este o rusine si o pedeapsa, iar acest lucru a creat si opinia ca boala psihica, prin analogie, are aceeasi semnificatie.

Caracterul ereditar al anormalitatii, precum si teama exagerata de unele anomalii comportamentale personale, sunt alte prejudecati avand aceeasi origine. Un efect nedorit 1-a avut si opinia ca o abatere extrema de la normal, indiferent de natura ei, este patologica. Urmarind acest rationament, Lombroso a lansat a doua sa teza de trista celebritate (prima fiind cea a criminalului innascut) - aceea a geniului ca nebunie. De fapt, intre cei doi termeni nu poate exista decat aceeasi relatie posibila intre orice nivel de inteligenta si boala psihica.

12. COMPORTAMENTELE ANORMALE

Coleman si Broen stabilesc o serie de termeni care se refera la comportamente anormale ca: boala psihica, comportament neadecvat, tulburari emotionale, tulburari comportamentale, tulburari psihice - aratand ca nici unul dintre acestia nu este suficient de clar pentru delimitarea sferei unui asemenea comportament care variaza in functie de o serie de criterii si modele, in acest sens prezentam, in viziunea conceptiilor care pun la baza explicarii modelului comportamental uman, explicatii diferite privind semnificatia comportamentului anormal.

Dupa Enachescu C, se deosebesc patru tipuri de comportamente anormale:

-  comportamentul de tip criza biopsihologica de dezvoltare sau involutie (pubertate, adolescenta, climax, andropauza), cu caracter pasager si reversibil;

-  comportamentul de tip carential (legat de stari de frustrare afectiva, carente educationale, disfunctii familiale si in modul de viata), ce creeaza dificultati de adaptare;

-  comportamentul de tip sociopatic, constand din conduite delictuale agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau episodic:

-  comportamentul de tip patologic, partial sau deloc reversibil, de natura exogena, endogena sau mixta, cu intensitati si forme variabile (stari reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii).

Un model pluriaxial de definire a anormalitatii ar trebui sa cuprinda (dupa Purushtov):

-  criteriul existentei la individ a unor stari de insecuritate, teama, apatie, anxietate;

-  criteriul explicarii printr-o patologie fizica a comportamentului deza-daptativ;

- criteriul contextului social (normele si valorile socio-culturale exis
tente la un moment dat) in care se produce comportamentul;

- criteriul diminuarii randamentului si eficientei individului.
Schneider K afirma ca orice persoana definita printr-o trasatura aparte

de caracter trebuie considerata anormala (celebra sa definitie "persoanele psihopatice sunt persoane anormale, anormalitate din cauza careia sufera si ei si societatea'); el accentua asupra comportamentului, sperand sa desprinda, dintr-un grup imens, un subgrup care sa poata fi analizat. Acest demers s-a lovit de "un penibil esec' (Kolle K), criteriul de anormalitate presupus de el fiind insasi diversitatea personalitatii umane.

Cu atat mai mult, aceste asertiuni sunt valabile in ceea ce priveste sanatatea si boala mintala. in domeniul evaluarii sanatatii psihice a adultului au mai fost folosite o serie de criterii care sa permita delimitarea de boala:

-  capacitatea de autonomie, de independenta psiho-constienta a subiectului;

-  o corecta si adecvata autoreceptie si autoapreciere;

-  perceptia, reprezentarea si intelegerea corecta, adecvata comunitar, a realitatii;

-capacitatea de crestere si dezvoltare armonioasa a individului, in sensul unei realizari de sine in raport cu un model ideal personal articulat armonic si eficient cu perspectiva socio-culturala;

- capacitatea de creatie.

13. CONCEPTUL DE BOALA PSIHICA

Pentru intelegerea dinamicii raportului sanatate-boala, trebuie sa apelam la notiunea de proces patologic. in acest sens, boala reprezinta o forma de existenta a materiei vii caracterizata prin aparitia procesului ce implica tulburarea unitatii fortelor din organism (integritatea) si a organismului cu mediul (integrarea).

Boala umana se caracterizeaza, in general, prin perturbarea la diverse niveluri si din variate incidente a structurilor functionale ale individului in perspectiva corporal-biologica sau psihic-constienta. Perturbarea indusa de boala determina un minus si o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultati obiective si subiective in prezenta, adaptarea si eficienta in cadrul vietii sociale, dezadaptarea, involutia, moartea nefireasca (prin accident) ori evolutia spre constituirea defectualitatii sau deteriorarii grave.

Tabelul 5.

Criterii functionale ale sanatatii mintale (dupa Hinsie L si Campbell JR, 1985)

Independenta rezonabila in relatiile cu ceilalti indivizi_______________

Autodirectionare___________________________________________

Capacitatea de a avea o slujba si de a lucra impreuna cu ceilalti

Capacitatea de a raspunde regulilor si autoritatii obisnuite____________

Capacitatea de a depasi dificultati curente_______________________

Abilitatea de a avea relatii de prietenie si iubire____________________

Capacitatea de a da si a primi afectiune_________________________

Toleranta la frustrare________________________________________

Simtul umorului____________________________________________

Abilitatea de a se recrea, de a avea hobby-uri_____________________

Capacitatea de a dezvolta sentimente altruiste

14. BOALA PSIHICA SI ECOSISTEM

Boala psihica trebuie considerata ca interesand intreaga fiinta umana in compexitatea ei biologica, psihologica, axiologica si sociala. Apare deci evident, ca analiza normalitatii psihice, a psihismului vazut cu un "multiplex', sa implice nu numai corelatii biologice, ci si sociale, culturale, epistemologice si dinamice.

Dupa Lazarescu M, boala psihica consta intr-o denivelare (simplificare), dezorganizare (destructurare), dezechilibrare (dizannonie) a vietii psihice constiente a persoanei. Psihismul subiectului se reorganizeaza la un nivel inferior, prezentand manifestari care nu sunt evidente in starea normala. Aceasta disfunctionalitate se datoreaza fie absentei instantelor psihice superioare, fie efortului constituit de incercarea de reechilibrare, de reorganizare in situatia deficitara data.

Ecosistemul uman in care se manifesta sanatatea si boala nu este izolat si nici static. Continutul conceptului de sanatate mintala este determinat de calitatea raportului personalitate-mediu. in conditiile vietii contemporane, relatiile omului cu factorii de mediu s-au complicat. Ele nu se realizeaza exclusiv prin mecanisme biologice, ci sunt dependente si de factorii socioculturali, care se adauga si mijlocesc relatiile dintre om si natura. Deci, socialul nu poate fi separat, dar nici identificat cu naturalul. Nu putem sa nu retinem ca este caracteristic contemporaneitatii, faptul ca dezvoltarea tuturor

laturilor vietii sociale a devenit tot mai dependenta de natura, de rezervele ei, de echilibrul ecologic. Relatiile ecologice om-natura-societate, trebuie privite prin interactiunea lor, cu evidentierea contradictiilor ce pot aparea in cadrul interactiunii dintre mediul social si individual.

in opinia lui Margineanu N (1973), sanatatea exprima echilibrul dinamic dintre fiinta si lume, iar boala rezulta din dezechilibrul fiintei cu lumea din lupta lor asimetrica si dizarmonioasa ce contrazice nu numai logosul in evolutie al fiintei, ci si pe cel al lumii si al societatii. Daca in conflictul dintre fiinta si mediu individul reuseste sa invinga starea de tensiune care izvoraste din golul de adaptare pe care acesta il reprezinta, atunci isi va pastra sanatatea, in caz contrar, el va ajunge la boala.

15. DIMENSIUNI EXISTENTIALE ALE BOLII PSIHICE

Capacitatea subiectului de a se autoadministra rational diminua si perturba libertatea lui interioara. Comunicarea interpersonala, intersubiectivitatea, capacitatea de integrare a persoanei in plan socio-cultural sunt de asemenea grav afectate, iar in formele severe ale bolii psihice individul apare ca o fiinta "alienata', instrainata de viata comunitara socio-spirituala, desprinsa de insasi existenta umana. Boala psihica anuleaza capacitatea de autodepasire si de creatie a subiectului si poate conduce Iα diverse forme si intensitati de defect psihic (Lazarescu M, 1995).

Boala se refera, in genere, la o stare anormala cu o cauzalitate determinata, cu un debut precizabil (apare la un moment dat mai mult sau mai putin favorabil aparitiei sale), are un anumit tablou clinic, un anumit substrat, o anumita tendinta evolutiva si un raspuns terapeutic specific. Un om devine bolnav psihic din momentul in care nu-si mai este suficient siesi facand eforturi pentru a se accepta ori neacceptandu-se, neacceptandu-i nici pe altii, acordand o atentie si o preocupare crescuta pentru propriul corp, propria persoana, interogand fara a-si gasi raspunsul si linistea in propriile valori, ori lipsindu-se de valori (Cornutiu G, 1998).

Boala psihica este si va ramane o dimensiune (poate cea mai tragica) a fiintei umane si prin aceasta ea va cuprinde intotdeauna tot ceea ce alcatuieste umanul din noi. Dar ea va fi si absenta libertatii interioare a subiectului, incapacitatea de a se adapta armonios in mijlocul colectivitatii si imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin si cu ei. in acest sens, boala va dezorganiza esenta umana in tot ce are ea definitoriu.