Universitatea Romano-Americana

Facultata de Management si Marketing

Criza economica din 1929-1933 si actuala criza economica mondiala.

Analiza comparativa

CUPRINS

1. Introducere

2. Marea Criza din 1929

2.1 Premisele crizei

2.2 Cifre si fapte

2.3 Renasterea

3. Criza economica din 2008

3.1 Criza suprime

3.2 Criza financiara

3.3 Criza financiara din septembrie si octombrie 2008

4. Sfidarile secolului 21-de Ion Iliescu

5. Analiza comparativa

6. Bibliografie

1. Introducere

Evenimentele din ultima vreme imi ofera prilejul unei analize, care este, inainte de toate, o paralela privind doua procese majore, procese cu implicatii generale, de fond, in istoria lumii contemporane.
In ultimele luni s-a tot vorbit despre marea criza economica din perioada interbelica si am considerat ca ar fi util pentru toti cei prezenti aici, sa vorbesc despre aceasta tema, in care sa explic ce si cum s-a intamplat.

Pentru inceput voi defini cativa termeni ce se regasesc in lucrarea de fata.

Conform DEX, criza este definita ca "Manifestare a unor dificultati (economice, politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de incercari (adesea decisive) care se manifesta in societate. ♦ Lipsa acuta (de marfuri, de timp, de forta de munca)."

Conform Dictionarului Juridic Rubinian, criza financiara reprezinta "Situatia in care cererea de bani este mai mare decat oferta (disponibilul) de bani. Aceasta inseamna ca lichiditatea este rapid evaporata deoarece banii disponibili sunt retrasi din banci, fortand astfel bancile fie sa vanda propriile active si investitii, pentru a-si acoperi necesitatile, sau sa colapseze. Criza financiara poate duce la o criza economica."

Acelasi dictionar defineste criza economica acea "Situatie in care economia unei tari trece brusc printr-o scadere a fortei sale, scadere adusa de regula de o criza financiara. O economie ce trece printr-o criza economica va experimenta aproape sigur o scadere a PIB (Produs Intern Brut), o evaporare a lichiditatilor si o crestere / scadere a preturilor din cauza unei inflatii / deflatii. Crizele economice pot lua forma unei stagflatii, unei recesiuni sau unei depresii economice, si uneori poate duce la colaps economic."

Recesiune = Forma severa de criza economica. Declin general al nivelului activitatii economice si al cresterii economice, caracterizat prin somaj, devalorizare, inflatie, scadere a nivelului de trai. Biroul National de Cercetare Economica din SUA (NBER) defineste recesiunea ca un declin semnificativ al activitatii economice in intreaga societate, ce dureaza mai mult de cateva luni, declin vizibil prin scaderea produsului intern brut (PIB), a veniturilor reale ale populatiei, a numarului de angajati din economie, a productiei industriale si a vanzarilor cu amanuntul (en detail) si cu ridicata (en gros, angro).

Overdraft = Situatia in care un tragator, un detinator de cont bancar are dreptul sa emita cecuri, pe seama contului sau, in suma mai mare decat limita convenita si sa plateasca dobanda aferenta la data scadentei cecului sau cecurilor emise peste limita convenita.

In functie de statutul tragatorului, de credibilitatea sa, o banca poate sa ia masuri de siguranta in plus sau poate sa mearga pe incredere.

Ce inseamna pentru mine criza economica?

Din tot ce am citit, tot ce am vazut si tot ce simt pe propriul meu buzunar, constat ca aceasta criza nu e decat pragul de sus al evolutiei financiare mondiale.

Tot ce se intampla este ca actualul sistem financiar este bazat pe crestere; crestem, crestem, dar pana unde? Am ajuns la stadiul in care ne-am plafonat si nu mai exista scapare, decat sa o luam de la 0, din nou.

Totusi, ma tot intreb.care e scopul actualului sistem financiar? Suntem intr-un joc in care cine cumpara si acapareaza toata puterea va fi.stapanul?

In continuare voi prezenta pe scurt detalii despre criza din 1929 si actuala criza, pentru ca mai apoi sa detaliez asemanarile si deosebirile dintre cele doua mari crize.

Marea Criza din din 1929

2.1 Premisele crizei

America tocmai isi revenea dupa primul razboi mondial iar economia intra intr-o noua era. Dezvoltarea fara precedent a inovatiilor tehnice si stiintifice din timpul razboiului si imediat dupa, a creat o prapastie intre capacitatea industriei de a genera produse competitive si capacitatea salariatilor de a le cumpara, in timp ce rata de economisire a populatiei cu venituri peste medie era mai mare decat cresterea oportunitatilor de investitii, ceea ce a dus la o crestere fara precedent a preturilor unor active - actiuni si imobiliare in principal.

Activitatea economica a explodat in perioada 1920-29, indicele productiei industriale calculat de FED crescand de la 81 de puncte in 1920 la 114 in 1929 (deci o crestere de 41%), in timp ce rata medie anuala de crestere a PIB-ului SUA in aceeasi perioada a fost de 4.6%.

Insa conform NBER, toata aceasta perioada de crestere economica a fost marcata de trei recesiuni de mai mica amploare: prima recesiune a durat 18 luni, in perioada ianuarie 1920 - iulie 21 si a dus la scaderea PIB cu 2%, a doua a avut loc intre mai `23 si iulie`24 iar a treia intre octombrie `26 - noiembrie`27, insa fara sa aiba implicatii economice serioase. Tot in aceasta perioada, FED a inceput sa utilizeze politica monetara in scopul atenuarii fluctuatiilor ciclurilor economice iar sfarsitul primei recesiuni mentionate anterior a fost grabit de noua atitudine a FED care, prin imprumuturile pe care le-a acordat in special bancilor, a dus la cresterea investitiilor in economie, cu efect direct in cresterea PIB.

In ceea ce priveste bursa, aceasta a crescut spectaculos timp de 8 ani inainte de 1929, indicele Dow Jones crescand cu peste 600% (de la 63.9 puncte in 24 august 1921 la 381.17 puncte in 4 sept. 1929) iar motivele au fost urmatoarele (cf American History 102):

1. Cresterea numarului investitorilor

Investitiile la bursa au fost vazute drept o cale usoara de imbogatire (easy money) si se estimeaza ca in orice moment al perioadei 1925-29, cel putin 4 milioane de americani detineau actiuni la bursa. Intrarea permanenta a unor noi investitori concomitent cu iesirea altora, a asigurat un flux continuu de "bani noi" in piata ceea ce a dus la o crestere fara precedent a pretului actiunilor.

2. Cresterea ratei de economisire

Datorita cresterii economice, tot mai multi americani isi permiteau sa faca economii, iar o parte din aceste economii erau investite la bursa

3. Politica banilor ieftini

In aceasta perioada, bancile ofereau americanilor posibilitatea contractarii de imprumuturi mult mai usor decat inainte si este foarte probabil ca pe langa masini si case, multi dintre cei care au luat credite au investit o parte din bani si la bursa

4. Investitiile companiilor au creat supraproductie

In 1925, in industrie au devenit vizibile primele semne ale supraproductiei (cresterea stocurilor). Insa, anticipand cresterea cererii, managementul companiilor a decis reinvestirea profitului in noi capacitati de productie, accentuand o problema deja existenta. Au fost angajati noi muncitori care la randul lor au inceput sa cumpere pe datorie produse si servicii, generand astfel o crestere a productiei si implicit o crestere a pretului actiunilor.

5. Lipsa reglementarilor privitoare la activitatea bursiera

La momentul respectiv, cadrul legal era unul extrem de permisiv si drept urmare, companiile isi cresteau dupa voie capitalul social prin emiterea de noi actiuni care erau vandute investitorilor. Tranzactionarea "in marja" a explodat, investitorii, convinsi de continuitatea trendului ascendent, cumparau actiuni in marja (platind doar o fractiune din valoare) urmand sa le vanda peste cateva luni la un pret mai mare si sa castige diferenta, ceea ce a dus la crearea unui urias joc piramidal avand in vedere ca majoritatea banilor care erau investiti la bursa de fapt nu existau.

6. Psihoza consumului

Anii `20 au reprezentat pentru americani o perioada de consum feroce iar drept exemplu, am sa va dau cateva cifre: productia de masini a crescut de la 2M in 1920 la 5.5M in 1929 iar numarul biletelor de cinema vandute a crescut de la 40 la 100 de milioane pe saptamana, cinematografia devenind a zecea industrie ca importanta. Americanii cumparau orice, de la masini, aparate de radio si aspiratoare, la bilete de cinema si excursii in Europa, deci nu este de mirare ca actiunile companiilor de orice fel au crescut la bursa intr-un mod complet necontrolat.

2.2 Cifre si fapte

In luna octombrie a anului 1929, istoria a considerat ca a venit momentul ca America sa plateasca pentru toate excesele facute in ultimii 10 ani. Bursa s-a prabusit cu 40% si doua au fost zilele care au ramas in memoria investitorilor: 24.10 - black Thursday - joia neagra, ziua in care trendul bursier s-a transformat din bullish (crescator) in bearish (de scadere) si, in special, 29.10 - black Tuesday - martea neagra, cea mai devastatoare zi din toata istoria bursiera a SUA, zi in care s-a anulat toata cresterea bursei din ultimul an. Doar in perioada 29 oct-13 nov, de pe bursa s-au evaporat 30 de miliarde de dolari, suma comparabila cu totalul cheltuielilor SUA in primul razboi mondial. In trei ani, indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare, scazand de la 381.17 puncte in 03.09.1929 la 41 de puncte in 05.07.1932 si ii vor trebui de ani pentru a isi depasi din nou maximul atins inaintea crizei.

Oficial, criza economica a durat din august 1929 pana in martie 1933, iar evolutia PIB-ului SUA a fost urmatoarea: 1929 - $87 miliarde; 1930 - $75 (-13%); 1931 - $59 (-21%); 1932 - $42 (-29%); 1933 - $40 (-5%). Pentru a vedea si influenta acestei crize asupra celorlalte economii dezvoltate, va prezint tabelul de mai jos in care se vede evolutia indicelui productiei industriale aferent fiecarei tari in perioada crizei, anul 1929 fiind luat drept reper (100).

Sursa: Industrial Statistics, 1900-57 (Paris, OEEC, 1958), Tabelul 2

Ca urmare a scaderii activitatii industriale, in 1933 aproximativ 25% (15 milioane) dintre americanii apti de munca erau someri iar venitul mediu al celor care aveau totusi de lucru a scazut cu 43%.

In ceea ce priveste sectorul bancar, daca in anii premergatori crizei apareau banci noi intr-un ritm de 4-5 pe zi, in timpul crizei au falimentat in medie doua pe zi. Criza din sectorul bancar a avut trei faze:

1. octombrie-decembrie 1930, moment in care pentru prima data, unele banci au inceput sa dea semne de slabiciune iar lipsa oricarei garantari a depozitelor a facut ca panica sa se raspandeasca rapid. Daca inainte de crearea FED in 1913, bancile private aveau posibilitatea de a lupta impotriva unei recesiuni economice prin imprumuturi acordate prin intermediul unor case de clearing si/sau suspendarea temporara a dreptului de a lichida un depozit, dupa crearea FED, luarea unor astfel de masuri a devenit responsabilitatea acesteia dar in 1930, Rezervele Federale fie nu au dorit, fie nu au putut sa opreasca raspandirea acestei crize in sistemul bancar.

2. iunie-decembrie 1931. Aceasta faza a fost prefatata de falimentul celei mai mari banci austriece, Kredit-anstalt (mai 1931), moment care a adus panica si in sistemul bancar european. In anul respectiv in SUA, indicele preturilor a scazut cu 9.4% (deci deflatie), indicele productiei industriale s-a prabusit cu 15%, masa monetara M1 s-a redus cu 5.7% iar rata dobanzii a ramas stabila la 11.3%.

3. decembrie 1932 - martie 1933. Aceasta a treia faza a reprezentat apogeul Marii Crize. Comparativ cu 1929, datele macroeconomice aratau astfel: rata somajului a crescut de la 3% la 25%, bursa a pierdut 80% din capitalizare, indicele productiei industriale a scazut cu 52%, masa monetara s-a contractat cu 33%, indicele preturilor a scazut cu 33% iar o treime dintre banci ori au dat faliment, ori au fost preluate.

2.3 Renasterea

Sfarsitul crizei a coincis cu instalarea la putere a presedintelui F.D. Roosevelt, care a venit la Casa Alba cu un plan ce a ramas in istorie: The New Deal. Printre masurile luate de noul guvern se regasesc: (i) infiintarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin intermediul careia au fost furnizate lichiditati sistemului financiar; (ii) adoptarea Securities Exchange Act prin care s-au reglementat tranzactiile in marja si s-a stabilit cadrul legal in ceea ce priveste imprumuturile pe care bancile le pot acorda pentru astfel de tranzactii; (iii) bancile de investitii s-au separat de cele comerciale prin Glass-Steagal Act.

Pentru combaterea somajului, noul guvern a infiintat "Civilian Conservation Corps", o organizatie care angaja tineri intre 18 si 25 de ani pentru munca in folosul comunitatii (plantare de copaci, ecologie, etc), tineri care erau platiti cu $30 pe luna. Se estimeaza ca aproximativ doua milioane de americani au fost inrolati in acest program.

In ceea ce priveste agricultura, Congresul a aprobat legea numita Agricultural Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensatie baneasca pentru ca acestia sa renunte la cultivatea unei parti a pamantului (avand in vedere scaderea preturilor din perioada anterioara, scadere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul incerca sa creasca pretul alimentelor prin reducerea productiei). Intre 1932-35, venitul fermierilor americani a urcat cu 50% iar pana in 1940, se estimeaza ca aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel de ajutor.

Industria a beneficiat de aparitia in 1933 a "the National Industrial Recovery Act (NIRA)" prin care guvernul a stabilit noi reguli de business si a incurajat crearea a noi locuri de munca insa, NIRA a fost declarat neconstitutional in 1935 datorita faptului ca incuraja formarea cartelurilor si favoriza companiile mari.

Toate aceste masuri (si multe altele), au dus la o crestere foarte rapida a economiei in anii care au urmat insa in 1935, productia industriala inca era cu 25% mai mica decat in 1929, in timp ce somajul scazuse de la 25% la 17%. Doar in 1940 se poate spune ca economia SUA si-a revenit complet dupa aceasta criza.

3. Criza economica din 2008

3.1 Criza subprime

Actuala criza, numita criza subprime, este o criza financiara determinata de scaderea brusca a lichiditatilor in pietele globale de credit  si in sistemele bancare, cauzata de esecul companiilor care au investit in ipotecile subprime  (cu grad ridicat de risc). Cauzele ei se intrevad inca de la sfarsitul secolului trecut, dar varful s-a atins in 2007 si 2008. Criza a scos la iveala grave deficiente in sistemul financiar global si in cadrul de reglementare.

3.1.1 Balonul imobiliar din SUA

Criza a inceput in momentul cand s-a spart balonul imobiliar din SUA in,  2005-2006. Boom-ul imobiliar din perioada premergatoare crizei a fost alimentat de:

• standarde din ce in ce mai lejere pentru aprobarea de imprumuturi ipotecare
• o crestere semnificativa a stimulentelor pentru credite, precum termeni initiali avantajosi
• o tendinta pe termen lung de crestere a pretului caselor

Drept urmare populatia nu a ezitat sa apeleze la imprumuturi ipotecare impovaratoare, cu speranta de a si le refinanta pe parcurs la rate mult mai avantajoase. Daca, in 1994, 64% dintre americani detineau o casa, in 2004 s-a atins un maxim istoric de 69,2%. Preturile caselor au crescut foarte mult, intre 1997 si 2006 cresterea fiind de 124% (crestere semnificativa pe o piata matura). Comparat cu venitul anual mediu al unei gospodarii, pretul mediu al caselor a crescut de la aproximativ 3 ori venitul anual mediu la 4,6 ori in 2006.

Vazand ca valoarea caselor detinute creste, multi americani au pus o a doua ipoteca pe diferenta de valoare, bani cu care si-au finantat cheltuielile in crestere. Multi au dat vina pe societatea de consum, care te incurajeaza sa cheltuiesti in nestire, mult peste posibilitatile imediate. Relevant sau nu, o gospodarie detinea in medie 13 carduri de credit din care 40% in overdraft.

Speculatorii au avut si ei rolul lor. Vazand ca pretul caselor e in continua crestere, ei au investit in case, aproape 40% dintre casele vandute in 2005 si 2006 nefiind resedinte permanente.

Imprumuturile ipotecare subprime, cu grad ridicat de risc, au crescut de la 5% in 1994 la 20% din totalul imprumuturilor ipotecare in 2006. S-a ajuns la asa numitele Credite Ninja, in care nu se cerea sa ai un loc de munca stabil, nu se cerea un venit stabil si nici macar o garantie pe alte bunuri.

3.1.2. Piata instrumentelor financiare sustinute de ipoteci a inflorit

Multe dintre ipoteci au fost transformate in efecte publice. Aceste derivate au imbracat forme complexe, prin ele urmarindu-se atragerea de noi fonduri in acelasi timp cu disiparea riscului. Instrumentul financiar bazat pe o ipoteca este vandut de catre institutia care a acordat creditul imobiliar unor alte institutii, ea obtinand in schimbul acestora bani. Mai mult, ca urmare a disiparii riscului, banca care a acordat creditul isi scade gradul propriu de risc si poate obtine credite mai avantajoase de la terti. Agentiile de rating (gen Standard & Poor's) au acordat multa incredere si un rating foarte bun acestor derivate, bazandu-se pe eficienta unor tehnici moderne de acoperire a riscului (asigurarea riscului de neplata, garantii mai mari decat valoarea debitului).

Cu rating foarte bun si perspective roze, produsele derivate au atras multe institutii financiare, printre care si marile banci de investitii. Acestea, ademenite de randamentele mari ale produselor derivate, s-au imprumutat cu sume foarte mari pe care le-au investit in aceste produse. Cele 5 mari banci de investitii din SUA (Lehman Brothers, Bear Stearns, Merrill Lynch, Goldman Sachs si Morgan Stanley) au obtinut profituri enorme in perioada boom-ului imobiliar, dar tranzactionand in marja, gradul lor de indatorare si de risc a crescut foarte mult. In 2007, cele 5 institutii cumulau o datorie de 4100 miliarde USD, echivalentul a 30% din valoarea economiei SUA.

3.1.3 Balonul imobiliar a explodat

In 2005-2006 dobanzile au inceput sa creasca si preturile caselor sa scada moderat in multe regiuni din SUA. Refinantarea creditului ipotecar a devenit dificila. Drept urmare imprumuturile nerambursate si lichidarile au crescut dramatic, pe masura ce termenii initiali au expirat si dobanzile variabile au crescut. Peste 1,3 milioane de case au ajuns sa fie lichidate numai in 2007, o crestere de 79% fata de anul precedent.

Preturile caselor au scazut, in loc sa creasca conform asteptarilor. In martie 2008 aproape 11% dintre americani detineau o casa care valora mai putin decat valoarea ipotecii. Casele noi nu s-au mai vandut asa de bine, iar piata a fost inundata de case provenite din lichidarile de ipoteci, ceea ce a dus la scaderea si mai accentuata a valorii caselor.

3.2 Criza financiara

Ca urmare a exploziei balonului imobiliar, toti cei care ale caror investitii erau legate de sectorul imobiliar au avut enorm de suferit. Pe masura ce piata dadea semne de panica, institutiile financiare au recunoscut pierderile legate de ipotecile subprime si au incercat sa ia masuri de redresare.

HSBC a fost prima banca care in februarie 2007 a raporta o pierdere de 10,5 miliarde USD. Profitul celorlalte banci a scazut si el cu 31% in 2007, fata de 2006. Indicele Dow Jones a scazut cu 1000 de puncte in august 2007 fata de luna iulie a aceluiasi an. Actiunile au inceput si ele sa scada dupa primul semnal de criza din vara lui 2007.

Investitorii au incercat sa scape de produsele derivate bazate pe ipoteci, mii de miliarde de dolari fiind retrase din aceste produse. Banii au fost reinvestiti in speculatii pe pretul bunurilor de baza, ceea ce a dus la o criza a preturilor la alimente si o crestere fantastica a pretului petrolului.

3.3. Criza financiara din septembrie si octombrie 2008

Considerata cea mai mare criza dupa Marea Depresiune din 1929, criza financiara actuala a intrat in faza acuta in septembrie 2008.

Pe 7 septembrie doua institutii de credit ipotecar sustinute de guvernul SUA, Fannie Mae (Federal National Mortgage Association) si Freddie Mac (Federal National Mortgage Association), intra sub control guvernamental, in incercarea de a fi slavate de la faliment. Duminica, 14 septembrie, Lehman Brothers, una dintre cele 5 mari banci de investitii, demareaza procedurile de faliment dupa ce Federal Reserve Bank (Fed) refuza sa o ajute financiar. Se pare ca numeroasele nereguli si volumul mare de active toxice au stat la baza acestei decizii a Fed.

Panica ia amploare. O alta banca de investitii, Merrill Lynch, este preluata in aceeasi zi de Bank of America. Luni 15 septembie majoritatea actiunilor cad la bursa. Martea AIG (American International Group), cea mai mare firma de asigurari din lume, se confrunta cu o criza acuta de lichiditati. In lipsa altor finantatori, Fed o crediteaza cu 85 miliarde USD in schimbul a 79,9% din actiuni.

Pana la sfarsitul saptamanii pietele sunt in criza, fiind salvate de la colaps de o injectie de lichiditati de 105 miliarde USD de la Fed. Organismele de reglementare din majoitatea tarilor dezvoltate iau masuri de oprire a colapsului.

Evenimentele se precipita. In SUA un plan de slavare in valoare de 700 miliarde USD este supus aprobarii senatului. Criza de lichiditati loveste din ce in ce mai multe institutii financiare din toata lumea. Guvernele sar in sprijinul institutiilor financiare, dar in unele tari situatia devine dramatica. Ungaria, Ucraina si Islanda sunt salvate de la blocaj financiar de UE, FMI si Banca Mondiala. Bursele cad spectaculos, volatilitatea este maxima.

Practic, increderea in sistemul financiar este minima. Bancile nu au de unde sa obtina credite pe termen scurt, fiind puse deseori in imposibilitate de plata. Creditul devine foarte scump, fapt care afecteaza si companiile si populatia care detine imprumuturi.

4. Sfidarile secolului 21

Articol de Ion Iliescu

Fostul presedinte al Romaniei Ion Iliescu realizeaza o paralela a doua procese majore, petrecute la distanta de 20 de ani, procese cu implicatii generale, de fond, in istoria lumii contemporane: prabusirea sistemului comunist si criza economica.

Printr-o stranie coincidenta, anul acesta, cand se implinesc  doua decenii de la prabusirea sistemului comunist (de fapt, a unui sistem ce poate fi definit mai corect drept unul al capitalismului de stat, cu ambalaj politic fals socialist), omenirea traverseaza una dintre cele mai grave si mai periculoase crize economice din istoria sa moderna, criza care va genera, indiscutabil, o serie de mutatii importante in plan social si politic, ample miscari in balanta de putere la nivel global. Este o criza care ne va obliga sa reevaluam modul in care gandim economia, in care ne raportam la ea, la procesele care o determina, la stat si la piata, la democratie, ca sistem politic.

Evenimentele din ultima vreme ofera prilejul unei analize, care este, inainte de toate, o paralela privind doua procese majore, petrecute la distanta de 20 de ani, procese cu implicatii generale, de fond, in istoria lumii contemporane.

1. Prabusirea sistemului comunist, care s-a declansat in cursul anilor 80 ai secolului 20, si s-a finalizat in 1989, a avut mai multe cauze, atat de natura politica, dar si, sau mai ales, de natura economica si sociala.

In esenta, in plan politic, sistemul s-a compromis, pentru ca, in locul promisiunilor pentru o democratie de tip superior, de esenta populara, participativa, in care suprastructura politica a statului sa se afle sub control popular, am asistat la instaurarea unor regimuri totalitare, in care suprastructura politica, reprezentata de partide unice, detinea monopolul asupra puterii politice in stat, si-a asigurat controlul total asupra societatii, recurgand la masuri extreme de coercitie, mergand pana la crime de stat.
In al doilea rand, in plan economic, cea mai mare eroare a fost ignorarea pietei si substituirea ei cu actiunea arbitrara, subiectiva, a statului ca unic gestionar al economiei, cu un sistem greoi, birocratic, de planificare unica si de administrare a economiei, ceea ce a dus la rezultate catastrofale in ce priveste eficienta, mai ales in conditiile unei dinamici fara precedent a progresului tehnologic care a dominat si a determinat dezvoltarea economica in a doua jumatate a secolului XX.

In aceste conditii, s-a dovedit ca sistemele rigide, ierarhice, piramidale, sunt ineficiente, incapabile sa se adapteze la schimbarile radicale, rapide, din mediul economic si social. Asemenea sisteme au fost viabile in stadii incipiente ale civilizatiei, cand ritmul dezvoltarii si al schimbarii era lent. Ele sunt, de asemenea, valabile pentru anumite subsisteme (spre exemplu, in Armata). Dar, in conditiile unei economii dinamice, specifica  sfarsitului de secol XX, aceste sisteme economice de tip mecanic s-au dovedit retrograde, s-au auto-blocat. In schimb, sistemul economiei de piata constituie un sistem cibernetic, de relatii tip retea, cu o mai mare flexibilitate si capacitate de adaptare la schimbarile rapide, accelerate de dinamica dezvoltarii tehnologice.

Modul mecanic, rigid si inchis in care era organizat sistemul economiei planificate constituie cauza de fond a prabusirii de sistem din 1989. Incercarile lui Gorbaciov - prin lansarea, in 1985, a programului sau privind 'perestroika si glasnosti' - erau paliative, bazate pe iluzia posibilitatii reformarii sistemului si adaptarii sale la realitatile dinamice pe care le cunostea societatea. El nu concepea nici renuntarea la formula de partid unic si nici dizolvarea URSS.

Dupa 20 de ani ne aflam in fata unui nou proces de mare amplitudine, generat de criza declansata anul trecut in SUA si care afecteaza tot mai puternic intreaga economie mondiala. Aceasta criza evidentiaza esecul unei alte abordari extreme: fetisul pietei (esenta teoriilor neo-liberale promovate de scoala de la Chicago a lui Milton Friedman si care au inspirat politicile economice promovate de Ronald Reagan si Margaret Thatcher).

S-au facut numeroase aprecieri privind esenta acestei crize si cauzele ei. Prima reactie, atat in SUA, cat si in statele europene, a fost apelul la ajutorul statului (statul atat de mult hulit de exponentii neoliberalismului si ai dreptei politice).
Primul care a apelat la aceasta solutie, a interventiei statului, a fost chiar presedintele Bush jr., adept al liberalismului economic si al dereglementarilor, care a propus un prim ajutor masiv din partea statului,  masura consolidata de Obama;
-  Masuri similare au luat statele europene (Marea Britanie, Germania, Franta);
- Se cunosc aprecierile radicale ale lui Nicolas Sarkozy - om de dreapta - care a vorbit de falimentul 'mainii invizibile' a pietei si de nevoia de interventie a statului.

Recent, reuniunea de la Londra a tarilor membre ale G 20 au incercat punerea de acord asupra unor masuri de interventie  la scara globala, care sa atenueze efectele crizei si sa asigure depasirea ei in viitorul apropiat.

3. As puncta cateva aprecieri si constatari din partea unor experti recunoscuti.
 
 A. Joseph Stiglitz (Premiul Nobel pentru economie, fost consilier economic al presedintelui Clinton, apoi vicepresedinte al Bancii Mondiale, acum consilier al presedintelui Obama) inventaria, de curand, patru motive fundamentale care au generat criza economico-financiara:
a. Numirea, in 1987, a lui Alan Greenspan in functia de presedinte al Rezervei Federale (Banca Centrala a SUA) si care, la solicitarea presedintelui Ronald Reagan, a deschis 'robinetul' politicii monetare, fara a pune in miscare cea de a doua functie a Bancii Centrale - cea de reglementare-supraveghere. Aceasta a generat doua bule financiare: cea din domeniul IT, in anii '90, si cea imobiliara, care a explodat dupa 2007.
 
b. Promovarea filozofiei dereglementarii (fetisul pietei!), concretizata prin:
- Abrogarea, in 1999, a unei legi promovate din 1933 (sub administratia presedintelui Roosevelt), care separa competentele bancilor de investitii de ale celor comerciale. Drept urmare, s-a permis bancilor comerciale sa faca investitii cu grad ridicat de risc, periclitand stabilitatea lor si a depozitelor persoanelor fizice si juridice;
- Acordarea posibilitatii contabilizarii activelor neperformante (toxice) in afara bilanturilor institutiilor de credit si asigurari, avand ca efect final decapitalizarea acestora;
- Refuzul autoritatilor americane de a reglementa produsele financiare derivate;
- Promovarea autoreglementarii in sistemul financiar, permitand bancilor de investitii sa-si calculeze singure cerintele de capital. A fost dat exemplul bancii Goldman Sachs (condusa de Henry Paulson, viitor secretar al Trezoreriei SUA) care a trecut la datoria publica circa 1000 de miliarde de  dolari, costul activelor neperformante, ca si stabilirea unor niveluri subevaluate ale capitalului propriu si contractarea unor imprumuturi peste limitele prudentei financiare. Un raport recent sublinia ca industria financiara din SUA a promovat consecvent dereglementarea si o slaba supraveghere a institutiilor financiare.
 
c. Administratia Bush jr. a efectuat celebra 'reducere a impozitelor pentru cei bogati' care, coroborata cu deschiderea robinetului cu bani de catre FED, a accentuat tendinta 'traiului pe credit'.(De aceea Bush jr. era incantat de exemplul cotei unice adoptate de Romania - masura de dreapta care i-a favorizat pe cei cu venituri mari si a contribuit la adancirea polarizarii sociale din tara).
 
d.  Practicile incomplete ale agentiilor de rating si ale societatilor de audit au permis amplificarea riscurilor in sectorul financiar si ale companiilor, ingreunand  'nota de plata' pentru contribuabili (un exemplu: pierderi de circa 25% ale participantilor la sistemul privat de pensii).       
Practic, crearea artificiala de bani in circulatie prin amplificarea necontrolata a instrumentelor financiare derivate (mentionate) a oferit suportul pentru acordarea de credite catre companii si populatie, supradimensionate fata de fundamentele economice! Stimularea necontrolata a  creditelor a condus la crearea bulei imobiliare; in prezent se formeaza alta bula, in domeniul cartilor de credit.           
In concluzie: lacomia investitorilor, in dorinta obtinerii de profituri tot mai mari cu capitaluri constituite din bani proprii tot mai putini a creat criza financiara si apoi economica in SUA, care s-a extins, datorita globalizarii, in intreaga lume.

B. Despre dimensiunea crizei financiare vorbeste si Jacques Attali, care considera ca sistemul bancar mondial este falit. El da cateva cifre semnificative:
    - ansamblul activelor toxice in lume reprezinta 14000 miliarde de dolari, din care 3800 fara valoare (1/2 in SUA; in Europa);
    - totalul creditelor bancare la nivel mondial: 80000 miliarde de dolari (ceea ce ar aparea acoperitor);
    - fondurile proprii ale bancilor insumeaza doar 2000 miliarde de dolari!
     Aceasta amplificare a circulatiei unor valori virtuale, fara acoperire in economia reala si in suportul financiar al bancilor (si altor sisteme de credite) seamana cu mecanismul bine cunoscut al unor jocuri piramidale.
    De aceea, bancile au sistat creditele si cauta sa-si refaca fondurile proprii. Rezultatul a fost declansarea unei spirale infernale:
    lipsa creditelor bancare

    stoparea investitiilor

    reducerea activitatilor productive

    cresterea somajului

    reducerea puterii de cumparare si a activitatilor comerciale
     Aceasta a facut ca procesul declansat ca o criza in sistemul financiar sa se transforme intr-o depresiune mondiala,  comparabila cu aceea din 1929-1933.
     Jacques Attali subliniaza dificultatea reglarii acestei probleme, in conditiile actuale ale unei economii globalizate. El considera necesara, in perspectiva, reechilibrarea, la nivel mondial, a puterii pietelor cu cea a democratiei. Numai ca puterea politica este fragmentata la nivelul statelor, in timp ce pietele, prin natura lor, sunt planetare.

In legatura cu masurile luate pana acum de guverne, Attali  considera ca acestea au urmarit doar salvarea bancilor, eludand amploarea crizei si a consecintelor ei. Injectarea de resurse financiare in banci nu afecteaza cu nimic puterea si libertatea lor.
    Concluzia sa? Acum este imposibil de a pune finantele in serviciul economiei reale, a industriei si a oamenilor. 'Lumea noastra este lipsita de etica si toate planurile de salvare nu cauta decat sa salveze bancile vinovate, adaugand la datoria privata umflarea datoriei publice!'.
    Attali abordeaza si perspectiva adoptarii unei monede unice mondiale, care, daca ar fi creata si adoptata, ar duce la slabirea influentei SUA in favoarea marilor tari asiatice. Numai ca el considera aceasta initiativa drept o utopie mondialista.
    De asemenea, constata ca Europa sufera mai mult din cauza crizei decat SUA, intrucat 'constructia europeana a urmarit slabirea puterii statelor in favoarea gestiunii autoreglate a pietelor financiare'.

C. Sociologul american, Immanuel Wallerstein, este convins ca actuala criza nu este una obisnuita. Prin efectele ei, se poate afirma ca e chiar mai severa decat cea din anii 1929-1933 (care a dus, in ultima instanta, la al doilea razboi mondial). El considera ca este criza de final a sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizatiei umane in ultimii 500 de ani si care va deschide o noua etapa in evolutia societatii, numita generic post-capitalista (care se va contura, probabil, in urmatoarele 4-5 decenii).           
Lumea post-capitalista nu va consfinti insa disparitia pietei. Piata a existat cu mult inainte de aparitia capitalismului si ii va supravietui. De asemenea, nu poate fi vorba de substituirea ei de catre stat (experimentul 'socialismului de stat' s-a compromis definitiv).
Modelul economic al viitorului trebuie cautat undeva la mijloc, intre cele doua extreme: planificarea hipercentralizata si piata total dereglementata.
Capata, de aceea, actualitate abordarea teoretica si practica a raportului: dintre piata si stat; dintre sectorul public si cel privat; dintre eficienta economica si echilibrul si echitatea sociala.

D. Avertismente in legatura cu efectele actiunii oarbe a pietei libere si cu pericolul privind perspectivele civilizatiei au aparut continuu! Ma rezum doar la cateva:
 Lester Brown, cercetator cunoscut in abordarea problemelor globale si ale dezvoltarii globale, creatorul Institutelor 'World Watch' si 'Earth Policy' din Washington, a abordat asemenea probleme, in lucrarea sa 'Planul B2″ (2006) - 'Salvarea unei planete sub presiune si a unei civilizatii in impas'.Vorbind despre dezvoltarea spectaculoasa a Chinei si a Indiei, ajungea la urmatoarea concluzie:
- Modelul economic vestic nu va functiona pentru China. Nu va functiona nici pentru India, care, pana in 2031, se estimeaza ca va depasi populatia Chinei, nici pentru celelalte 3 miliarde de oameni din tarile in curs de dezvoltare. Si intr-o economie mondiala din ce in ce mai integrata, modelul existent nu va functiona nici pentru tarile industriale.

El propunea in planul sau si un buget anual, cu doua componente:
- obiective sociale de baza (generalizarea educatiei primare; eradicarea analfabetismului pentru adulti; asigurarea mesei de pranz pentru scolari in 44 cele mai sarace tari, ca si asistenta pentru copii prescolari si mame insarcinate; sanatatea reproducerii si planificarea familiala; generalizarea serviciilor medicale de baza - insumand 68 de miliarde de dolari;           
- obiective pentru refacerea Pamantului: reimpaduriri, protejarea humusului; refacerea terenurilor de pasunat; regenerarea resurselor naturale de peste, protejarea biodiversitatii;  stabilizarea nivelului panzei freatice, insumand 93 miliarde de dolari.
Deci, impreuna, circa 160 miliarde de dolari, in timp ce bugetele de inarmare ale statelor insumau, in 2006, 975 miliarde de dolari (din care SUA - 50%). Deci, ar exista si resursele necesare pentru un asemenea efort, in vederea stoparii degradarii planetei si reducerii saraciei in lume!
 

E. Raportul anual al World Watch Institut pe 2008 include, de asemenea, cateva concluzii interesante. 'Lumea este diferita, din punct de vedere fizic si filozofic, de cea cunoscuta de Adam Smith, David Ricardo si alti economisti din trecut - ceea ce face ca economia conventionala sa devina nefunctionala pentru secolul XXI. Toate dimensiunile activitatii economice s-au schimbat atat de mult, in ultimii 20 de ani, incat ele semnaleaza finalul unei ere economice si nevoia adaptarii la noile conditii istorice' (se poate constata similitudinea abordarii cu cea a lui Wallerstein).

Aceste circumstante impun reconsiderarea unor notiuni economice fundamentale:
1. Odata cu Revolutia Industriala - fabricile, masinile, capitalul financiar si alte forme de capital creat au inlocuit pamantul, ca principal factor al producerii de bogatie. Fabricile si capitalul financiar raman importante, dar saracia de resurse a modificat viziunea asupra importantei 'capitalului natural' in viata economica.
 
2. Un principiu consacrat considera cresterea ca fiind principalul scop al unei economii. Fara a contesta importanta ei, insa, cresterea nu este intotdeauna in concordanta cu dezvoltarea. Cresterea de circa cinci ori a produsului mondial global per capita, in perioada 1900-2000, a fost insotita de mari degradari ale mediului si a coincis cu o stridenta persistenta a saraciei de masa.
 
3. A treia axioma a gandirii economice conventionale este ca piata este totdeauna superioara cheltuielilor si politicilor guvernamentale, ca instrument economic. Piata stimuleaza productia de bunuri in cantitati tot mai mari. Dar nu intotdeauna ele au valoare sociala, iar piata joaca un rol mai putin important in promovarea serviciilor publice. In acelasi timp, definitia eficientei contine in sine acceptarea inegalitatilor. 'In economie, eficienta inseamna alocarea oricarei resurse la cel mai inalt nivel de valoare de intrebuintare, unde valoarea este definita in special prin putere de cumparare; ori, o piata lucreaza eficient cand bogatul isi insuseste cat mai mult din ceea ce doreste, in timp ce saracul - doar atat cat poate sa plateasca'. Piata, deci, face putin pentru a asigura o justa distributie a bunurilor.
 
4.  Oamenii difera ei insisi fundamental de 'omul economic' avut in vedere de vechii economisti. 'Mana invizibila' - mentionata de Adam Smith conducea actiunile individuale spre rezultate colective pozitive. A fost o idee importanta; dar ea a subestimat importanta egala a dimensiunii comunitare a societatii umane. Oamenii sunt motivati nu doar de interese personale, ci si de dorinta de a participa in comunitate, cu munca voluntara sau ca raspuns la dezastre locale sau nationale.
 
Riscurile economiei moderne submineaza stabilitatea economica. Autorii subliniaza existenta a trei asemenea grupe majore de riscuri, generate de:
 - schimbarile climatice
- degradarea ecosistemelor
- inegalitatile economice
 
In privinta acestora din urma, autorii subliniaza ca, in ciuda cresterii bogatiei la nivel global, in cursul secolului trecut, 40% din populatia globului traieste cu mai putin de 2 dolari pe zi. Prapastia dintre cei mai bogati si cei mai saraci este de neinteles astazi. PNUD informeaza in 2006 ca veniturile combinate ale celor mai bogati 500 de oameni din lume sunt aproximativ egale cu ale celor mai saraci 416 milioane. Totodata, un studiu al Universitatii Natiunilor Unite, in acelasi an 2006, arata ca 2% din adultii de pe glob stapanesc peste jumatate din averea imobiliara la nivel mondial, in timp ce 50% cei mai saraci controleaza doar 1% din acestea.

Autorii prezinta 7 mari idei privind reforma conceptuala in economie, pentru a o indrepta spre o directie sustenabila:

1. Adaptarea economiei la dimensiunile permise de ecosistem.
 
2. Trecerea de la crestere la dezvoltare. Dezvoltarea inseamna imbunatatirea bunastarii oamenilor. Aceasta poate presupune crestere, dar nu se rezuma la aceasta. Imbunatatirea bunastarii inseamna, inainte de toate, imbunatatirea vietii celor saraci. Bunastarea ii vizeaza si pe cei bogati, in sensul ca, de la un anumit punct, bogatia nu duce la cresterea fericirii. 'Cand cresterea economica nu mai face oamenii fericiti, aceasta inseamna ca ea devine autodistructiva'. A promova bunastarea inseamna, inainte de toate, cresterea nivelului educational, reducerea saraciei, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al tarii si traditiile culturale.
 
3. Preturile  sa reflecte realitatea ecologica.
 
4. Luarea in calcul a contributiei factorilor naturali.
 
5. Folosirea principiului precautional : 'mai bine sa previi, decat sa plangi' (in 1991, Tratatul de la Maastricht adoptat de UE constituie un principiu orientativ pentru politica in domeniul mediului).
 
6. Revitalizarea managementului comunitar. Contrapunerea proprietatii private controlului guvernamental este fara sens. Privatizarea nu este o garantie impotriva managementului prost sau a abuzului, lucru demonstrat cu prisosinta in ultimul an de managementul la varf din sistemul financiar-bancar, care a generat pierderi de mii de miliarde de dolari. In plus, exista resurse vitale, accesibile tuturor (atmosfera, cursuri de apa si acvifere, pescuit oceanic etc.), ca si proprietatea intelectuala care impun o abordare diferita.
 
7. Aprecierea femeilor. Un raport ONU din 1994 mentiona ca 'oamenii cei mai saraci sunt femeile, iar cele mai multe femei sunt sarace'.

F. In 2004 a fost tradusa in limba romana cartea lui Jean-Francois  Rischard, vicepresedinte al Bancii Mondiale pentru Europa, intitulata 'Al doisprezecelea ceas. 20 probleme globale si 20 de ani pentru a le rezolva'.
 
Autorul evidentiaza trei factori care se interconditioneaza si constituie sursa marilor sfidari ale inceputului de secol XXI (surse de tensiuni ca si de oportunitati).
 
- Primul factor il constituie explozia demografica (mentinerea cresterii demografice, in special in lumea slab dezvoltata, care accentueaza penuria resurselor naturale si deteriorarea lor calitativa).
 
- Al doilea factor, noua economie mondiala. Ea este determinata, ca structura si mod de functionare, de revolutia economica (in conditiile in care in ultimii 20 de ani, numarul celor ce traiesc in economia de piata a crescut de la 1,5  miliarde la 6 miliarde, problema care se pune acut este imbinarea rolului pietei si diversele modalitati de reglementare si de protectie sociala) pe de o parte, si de revolutia tehnologica, pe de alta parte, care 'transforma timpul si distanta, penetrand in profunzime tesutul social si plasand cunostintele si creativitatea in fruntea factorilor de productie, cu mult inainte ca importanta fata de capital, munca si materii prime.
 
- Al treilea factor - cel institutional, cel mai inertial. Institutiile umane (cele statale, la nivel national, ca si cele internationale, bazate pe structuri ierarhice, verticale) sunt tot mai putin adecvate pentru gestionarea unor procese transnationale si cu orizonturi temporale de decenii; 'Nu reusesc sa se adapteze atat de usor pe cat este necesar la noile sfidari carora trebuie sa le faca fata'.

4. In Europa s-a nascut conceptul de 'economie sociala de piata' promovat de socialistii suedezi (veniti la putere in anii '30 ai secolului 20, ei au stat la guvernare 40 de ani). Ei au structurat si au introdus modelul social suedez, care, intr-un fel sau altul, este functional si acum, propunandu-si sa diminueze polarizarea sociala, discrepantele uriase dintre cei cu venituri mari si cei mai saraci.         
Ei au apelat la doua parghii:
-   parghia fiscala (impozitarea progresiva)
- parghia sociala - programe sociale (inclusiv introducerea modelului de scoala cu program  prelungit, pentru promovarea de sanse egale pentru copii). In fond, este vorba de rolul redistributiv al statului, care s-a diminuat dramatic peste tot in lume, sub asaltul teoriilor economice neo-conservatoare ale 'Scolii de la Chicago'.
Social-democratii suedezi nu au facut nationalizari, nu au stingherit functionarea libera a pietei, din contra. Modelul suedez s-a extins in intreaga Europa Occidentala, dupa razboi, fiind la originea 'modelul social european '.
Problemele se complica, in conditiile accelerarii si aprofundarii globalizarii.  In primul rand pentru ca nu exista, la nivel global,  echivalentul factorului stat (de la nivel national, sau chiar la nivel regional, in cazul Uniunii Europene). ONU si institutiile sale specializate nu dispun de parghii si nu au atributii in acest sens.  Aceste probleme au fost dezbatute si la summiturile organizate de ONU la Monterrey (Mexic, consacrat combaterii saraciei) si la Johannesburg, (consacrat dezvoltarii durabile) in 2002.
In legatura cu aceste probleme si cu inexistenta unor structuri la nivel mondial care sa intervina ca factori corectori ai efectelor pietei (rol jucat pe plan national de stat), la Summitul de la Monterrey din 2002, consacrat problemelor finantarii actiunilor de combatere a saraciei in lume, presedintele francez Jacques Chirac a propus constituirea, in contextul reformei ONU, a unei noi structuri, a unui Consiliu de Securitate Economico - Sociala. Tinand seama de dificultatile promovarii unor asemenea modificari ale Chartei ONU, eu am sugerat folosirea structurilor existente: spre exemplu, extinderea rolului si atributiilor ECOSOC care, din organ consultativ, urma sa devina coordonatorul organismelor economico-financiare ale ONU (FMI, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a comertului, eventual cea a muncii) care sa indeplineasca functiile unui forum unitar cu functii de corectare a efectelor pietei mondiale, in favoarea tarilor in curs de dezvoltare, pentru reducerea marilor decalaje economico-sociale din lume.
    In contextul actualei crize, grupul de state G 20 a apelat la FMI pentru dirijarea unor fonduri in vederea readucerii efectelor crizei. tinand seama de functiile statutare si misiunea ce-i revine, FMI nu poate indeplini sarcinile de care vorbeam inainte.
    In orice caz, in anii urmatori, acestea vor deveni probleme de tot mai mare acuitate. Devine tot mai presanta nevoia introducerii unor instrumente de control si corectare a efectelor pietei la nivel mondial, precum si cea de definire a cadrului institutional: cine si cum sa exercite asemenea functii, atat pentru asigurarea unui mai mare echilibru economic si social in lume, cat si pentru reducerea efectelor negative ale civilizatiei asupra mediului, prin epuizarea resurselor naturale sau deteriorarea calitativa a factorilor de mediu: apa, aer, sol si mai ales incalzirea globala si schimbarile climatice.
Intr-o lume tot mai bogata si in conditiile extinderii democratiei devine insuportabila prapastia uriasa, care, in loc sa se reduca, se adanceste, intre bogati si saraci. Noi, in Romania, traim o experienta similara perioadei acumularii primitive de capital, prin polarizarea stridenta aparuta in acesti ani de tranzitie. Aceeasi prapastie se adanceste si intre statele dezvoltate si cele slab dezvoltate (sau in curs de dezvoltare). Piata nu este capabila sa rezolve aceasta problema; ea a generat-o si a exacerbat-o. Se impun, deci, masuri de corectare a esecurilor pietei, mai ales a celor sociale, atat la nivel national, cat si international.
De aceea, la nivel mondial, s-a dezvoltat conceptul de dezvoltare durabila, definit la Summitul ONU de la Johannesburg, din 2002, vizand 3 componente:           
- raportul societatii cu mediul (exploatarea rationala a resurselor naturale; eliminarea risipei, reciclarea, recircularea si eliminarea surselor de poluare a apei, aerului si solului. Cea mai grava problema actuala - incalzirea globala si schimbarile climaterice);
-  dezvoltarea economica echilibrata; masuri in sprijinul tarilor slab dezvoltate;
- dezvoltarea sociala echilibrata; asigurarea de sanse egale pentru toti si a conceptului de echitate sociala;
  UNESCO a adaugat a 4-a componenta a conceptului: protejarea diversitatii culturale (inclusiv a 'culturilor minore' sau ale tarilor sarace), componente ale patrimoniului comun al umanitatii.

5. Pentru noi, ca tara, sunt esentiale solutiile atat pentru problemele pe termen scurt, privind iesirea din criza si relansarea economica, cat si cele pe termen mediu si lung, privind dezvoltarea durabila a tarii, folosirea cadrului oferit de integrarea europeana, asigurarea compatibilizarii si competitivitatii economiei romanesti, convergenta cu UE, inclusiv pregatirea temeinica pentru adoptarea euro si reducerea decalajelor istorice fata de tarile dezvoltate - obiectiv strategic major pentru cateva generatii.
Pentru aceasta sunt necesare atat convergenta eforturilor fortelor politice, ale factorilor de decizie din stat, ale agentilor economici, ale celor din cercetarea economica si nu numai, cat si dezvoltarea creativitatii si abordarea calificata, profesionista, a tuturor deciziilor si a actiunilor practice. Este nevoia acuta de promovare a unor dialoguri active intre toti factorii interesati. Este pacat ca dialogul a fost tot mai putin folosit in ultimii ani. In conditii mai dificile, din anii '90, am realizat un cadru mai activ, atat de dialog al fortelor politice, cat si de conlucrare a factorilor de decizie si a cercetarii academice si universitare, ca si a reprezentantilor societatii civile in abordarea si elaborarea unor proiecte cu caracter strategic (strategia tranzitiei spre economia de piata; strategia integrarii in UE - etapa Snagov; strategia dezvoltarii durabile - Romania 2025).

Acum, cu atat mai mult se impune realizarea unui asemenea cadru de abordare unitara a problemelor economice si sociale, care sa uneasca oamenii cei mai calificati pentru a da raspunsurile necesare si adecvate sfidarilor acestui inceput de secol in Romania. Avem nevoie de un proiect de perspectiva, pe termen mediu si lung, care sa devina cauza nu numai a generatiei actuale, ci si a celor care vin.

5. Analiza comparativa

Vorbind despre purgatoriul prin care trece acum economia mondiala, tot mai multi analisti invoca Marea Depresiune din anii '30. Desi specialistii subliniaza, prudenti, ca "fiecare criza e diferita", exista totusi cateva interesante elemente comune.

In 2004, 0,1% dintre americani aveau castiguri cat 120 de milioane de oameni de rand, fenomen asemanator cu ce s-a intamplat in anii '30

Magnitudinea crizei actuale a provocat, fara indoiala, comparatiile cu dezastrul din urma cu aproape opt decenii. Niciodata de atunci sistemul financiar international nu a mai fost pus sub semnul intrebarii. Acum, el este in colaps, la fel ca la inceputul anilor '30. Si atunci, ca si acum, in epicentrul cataclismului s-au aflat Statele Unite. Asemanarile nu se opresc insa aici. Cele mai tulburatoare se refera la radacinile profunde ale celor doua crize. In ambele cazuri, regasim acelasi amestec exploziv de consumism exagerat, credite riscante si speculatii scapate de sub control.

"Societatea occidentala a cheltuit multa vreme mai mult decat isi putea permite", rezuma recent Jaime Gil Aluja cauza reala a problemelor cu care ne confruntam astazi. Reputatul savant spaniol, specialist al "economiei incertitudinii", a explicat pentru Jurnalul National: "A fost incurajata o spirala a consumului, fara sa se tina seama ca resursele nu o puteau sustine. S-au creat decalaje uriase". La fel s-a intamplat si in "nebunii" ani '20. Nu doar pentru ca, dupa oroarea primului razboi mondial, lumea voia sa se bucure de viata, sa traiasca clipa, sa profite de orice oportunitate. Consumismul a fost incurajat deliberat, din ratiuni economice.

PREA MULT LA PREA PUTINI
Cresterea spectaculoasa a productivitatii nu a adus in anii '20 si o distribuire echilibrata a profiturilor. Dimpotriva, a marit primejdios decalajul dintre cei foarte bogati si restul populatiei. Intre 1923 si 1929, salariile muncitorilor au crescut cu doar 8%, in vreme ce profiturile corporatiilor s-au majorat cu 65%. In plus, statul a acordat potentatilor substantiale scutiri fiscale. In 1926, impozitele celor care castigau peste un milion de dolari au fost reduse cu mai mult de doua treimi. Este interesant de remarcat ca si Administratia Bush a adoptat masuri similare in 2001 si 2006.

In 1929, cele mai bogate 0,1% din familiile americane castigau venituri echivalente cu cele insumate de 42% din populatia aflata la baza piramidei economice. In 2004, aceiasi 0,1% castigau, brut, mai mult decat totalul veniturilor impozabile ale celor mai saraci 120 de milioane de americani (Johnston, New York Times, 2006). Un alt important indicator al decalajului economic dintr-o societate il reprezinta raportul dintre venitul mediu al directorilor de companii si cel al unui simplu muncitor. In 1960 in Statele Unite, raportul era de 42/1. In anul 2005 ajunsese la 411/1. Spre comparatie, in Europa, raportul este de doar 25/1.

In anii '20, dezechilibrul crescand intre productivitate si veniturile majoritatii a fost compensat prin credite. Pentru prima data in istorie, populatia era indemnata sa consume pe datorie: "Cumpara acum, platesti mai tarziu!". Orice putea fi achizitionat in rate: o masina, o casa, o ferma, utilaje agricole. Si chiar actiuni la bursa!

NEBUNIA SPECULATIILOR
"Jocul la bursa" a fost in anii '20 echivalentul speculatiilor imobiliare din perioada 2005-2007: o promisiune de imbogatire rapida, aparent accesibila tuturor. Valoarea actiunilor a crescut constant si substantial, mai ales intre 1927 si 1929. Opinia publica traia cu iluzia ca trendul ascendent avea sa continue la infinit. Asa ca tot mai multi oameni simpli erau tentati sa-si plaseze economiile in actiuni bursiere. Adeseori achitau doar o mica parte din suma necesara unei astfel de investitii, restul cumparand pe "datorie". Cu totii aveau convingerea ca valoarea actiunilor urma sa creasca in scurt timp suficient pentru a achita creditul si a ramane si cu un profit frumusel.

La inceputul mileniului trei, o iluzie similara a functionat cu privire la proprietatile imobiliare. Ea a stat la baza ipotecilor de mare risc ("subprime") acordate cu suspecta generozitate de bancile americane. Pornind de la premisa ca orice casa isi sporeste valoarea cu fiecare luna care trece, bancherii credeau ca ies in castig chiar daca, la un moment dat, clientii nu-si mai puteau achita ratele. Nimeni nu parea sa ia in calcul ipoteza ca preturile, umflate artificial, s-ar putea narui. Si, totusi, scadenta era la fel de inevitabila ca si cea care a curmat euforia "anilor nebuni". In octombrie 1929, prabusirea Bursei de la New York - "Marele Crah" de pe Wall Street - a intrat in manualele de istorie drept debutul oficial al Marii Depresiuni. Efectele crizei au fost globale si s-au resimtit un deceniu intreg.

MITUL AUTOREGLARII
O alta coincidenta tulburatoare se refera la filosofia care a guvernat economia occidentala in perioadele premergatoare celor doua crize. O filosofie care propavaduia statul minimal si piata libera, "neconstransa" de nici un fel de reglementari. Nici macar dupa crahul Bursei din New York, in octombrie 1929, presedintele Herbert Hoover (aflat in primul an al mandatului sau la Casa Alba) nu a putut fi convins de necesitatea unei interventii federale. Era convins ca lucrurile se vor rezolva de la sine. Ca sistemul se va autoregla. Acelasi tip de mentalitate a fost promovat insistent de neoconservatorii Administratiei Bush, sprijiniti de influentul Alan Greenspan, guvernator al Rezervelor Federale din 1987 pana in 2006. Timp de peste un deceniu, Greenspan s-a opus oricarei initiative menite sa impuna un cadru normativ unitar activitatilor financiare. Fostul guvernator al bancii centrale americane sustinea ca statul nu poate inventa reguli mai bune decat cele pe care le creeaza dinamica economica.

Dupa ce sistemul financiar global a intrat in colaps, specialistii au constatat cu stupoare ca el devenise de ani de zile un gigantic joc piramidal. Otravit de produse toxice, parazitat de inginerii sofisticate, corupt de lacomia unor jucatori lipsiti de scrupule. Chiar si fanaticii "autoreglarii" au fost obligati sa-si recunoasca, spasiti, eroarea. Audiat in octombrie 2008 de o comisie a Congresului american, Alan Greenspan a recunoscut: "Am gresit cand am presupus ca aceste organizatii care actioneaza in interes propriu, precum bancile si altele, erau cele mai in masura sa-si protejeze actionarii. Aceia dintre noi care credeam ca piata se regleaza singura suntem in stare de soc."

"Am dat peste o fisura in ideologia capitalismului" - a concluzionat Greenspan. Omenirea o mai descoperise o data, in anii '30.

"Societatea occidentala a cheltuit multa vreme mai mult decat isi putea permite. A fost incurajata o spirala a consumului, fara sa se tina seama ca resursele nu o puteau sustine. S-au creat decalaje uriase"
Jaime Gil Aluja, Presedintele Academiei Regale de Stiinte Economice si Financiare din Barcelona

5. Bibliografie

Ioan Bulborea - Macroeconomie vol II, Editura Pro Universitaria, partea a II -a, Bucuresti, 2006

www.jurnalulnational.ro, Articol: "Ion Iliescu: Pe firul celei mai periculoase crize economice", 29/04/2009

3. https://khris.ro/index.php/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929-

1933/

4. https://crizafinanciara.com

5. https://www.rubinian.com/, Dictionar online,Dictionar juridic Rubinian