Aspecte din istoria preocuparii societatii romanesti fata de educarea surzilor

Aspecte din istoria preocuparii societatii romanesti fata de educarea surzilor

Gasim referiri la surdomuti in scrierile lui Aristotel, Plutarh, Hipocrat si alti invatati din perioada antichitatii. Astfel, in lucrarea "Despre simturile celor care simt", Aristotel a comparat dezvoltarea psihica a orbului cu cea a surdului si a concluzionat ca orbul din nastere este mai inteligent decat surdul si mutul. De asemenea, Plutarh s-a referit la sacrificarea copiilor deficienti de catre "Sfatul batranlor" din Sparta si Atena, ei fiind aruncati in rapa Tarpea de pe Muntele Taiget. Merita sa retinem ca in documentele studiate de A.I.Diacikov referitoare la aceste sacrificari nu se mentioneaza surdomutii ci alte categorii de deficienti fizici. Probabil ca deficienta de auz nu este vizibila la nasterea copilului ci mai tarziu, dar din documente nu rezulta cu claritate daca surdomutii erau sacrificati cand se descopera surditatea lor. In "Codicele lui Justinian" exista diferite referiri la drepturile de care beneficiau surdomutii. Astfel, daca ei puteau vorbi, citi sau scrie aveau unele drepturi, inclusiv cel de proprietate sau de mostenire, dar ele erau negate surdomutilor din nastere, care nu stiau sa scrie sau sa citeasca.

O data cu intelegerea faptului ca surditatea este cauza primara a mutitatii, ca pot exista persoane surde care pot sa vorbeasca, s-a trecut la o faza superioara in considerarea fenomenului surdomutitatii. La inceput surdomutitatea a fost privita de cei mai multi filosofi si preoti ca avand origine divina, in special datorita lucrarilor lui Aristotel dupa care "nu putea exista nimic in mintea umana daca nu a trecut mai intai prin simturi" (traducerea din limba latina a expresiei: ,,Nihil est in intellectu qui prius fuerit in sensu"). Acceptand aceasta teorie, Biserica a considerat ca a incerca sa faci un surd sa vorbeasca era o blasfemie, deoarece aceasta era voia Domnului. Au trebuit sa treaca multe secole pana cand acest argument religios a fost inlaturat. Reprezentantii Bisericii crestine ortodoxe au avut un rol de pionierat in a-i face pe surzi sa vorbeasca, fie prin semne, fie prin viu grai. Timp de sute de ani medicii au evitat sa gaseasca o explicatie stiintifica surdomutitatii de teama persecutiei inchizitiei si au acceptat teoria ca mutitatea se datora distrugerii nervului frenic, din cauza caruia surzii nu puteau sa articuleze. Se omitea astfel contributia creierului si a exercitiului in formarea vorbirii, deoarece limba nu este un organ independent in procesul articulatiei, fie ca are nervul frenic intact sau nu. Popa M.(2002) cauta sa explice, cele expuse mai sus prin aceea ca legislatia, biserica si medicina din vremurile trecute, prin faptul ca au sustinut ca surzii nu puteau fi educati, i-au impiedicat mult timp sa duca o viata civila activa.

Primele marturii scrise despre persoanele cu handicap au aparut in tara noastra in vechile documente (boieresti, domnesti si manastiresti) de pe vremea lui Stefan cel Mare si Sfant, Petru Rares, Matei Basarab, Mihai Viteazul si Vasile Lupu, care se refereau la "miluirea miseilor, calicilor si saracilor", surzii fiind inclusi in categoria miseilor. In "Pravila de la Govora" (1640) se pomeneste despre cei care si-au pierdut auzul. In "Cartea romaneasca de invatatura", in ,,Pravilele imparatesti" din vremea lui Vasile Lupu (Popa, M., Stanica, I.,Popovici,D.V.) si in "Indreptarea legii", aparuta in 1652 la Targoviste, pe vremea lui Matei Basarab legiuitorii erau indemnati sa fie ingaduitori cu cei vinovati daca sunt surzi si muti. De asemenea, inca de pe atunci se facea o diferentiere intre surdomutii care nu puteau sa vorbeasca si cei care stiau sa scrie si sa citeasca. In ,,Codul civil" roman adnotat de Hamangiu exista referiri la surdomuti. Cand acestia (fie martori sau acuzati) nu stiau sa scrie, presedintele tribunalului numea din oficiu drept interpret o persoana care este deprinsa cu vorbirea lor. (Deci, inca de pe atunci era recunoscuta necesitatea interpretilor in instantele judecatoresti). La baza acestor preocupari, de esenta filantropica, au stat sentimentele de omenie si principiile moralei crestine.

In multe documente ale vremii, atat de la noi cat si din alte tari europene, se aminteste de existenta unor "surdomuti" care stiau sa scrie si sa citeasca cu toate ca nu puteau sa vorbeasca dar nu se faceau referiri la educatia lor, la felul cum au fost instruiti. Se stie, cu siguranta, ca au existat preocupari de educare a surzilor, mai ales a celor din familiile instarite, pe langa manastiri, biserici sau in familie, unde primii profesori au fost preoti sau calugari. Mai tarziu, in secolul al XVII1-lea, a inceput instruirea surzilor in grupuri, in cadrul unor aziluri sau manastiri, indiferent de situatia lor materiala, acestea constituind nucleele primelor scoli din Europa care au luat fiinta in Anglia, Franta sau Germania.

Prima incercare de educatie organizata a surzilor pe teritoriul tarii noastre este atribuita lui Bacila, un fost husar in armata lui Napoleon, care a infiintat si a condus un institut particular pentru surdomuti la Dumbraveni (Elisabetopol), in Transilvania, intre anii 1827/ 1831 si 1846. Acesta, trecand prin Paris, a vizitat Institutul National pentru Tineri Surzi infiintat de Abatele de L'Epee in 1870, ramanand impresionat de cele vazute. Cand a revenit la Dumbraveni, a incercat sa realizeze ceva similar insa, neavand mijloacele financiare, a fost nevoit sa inchida aceasta prima scoala in anul 1846. Ca si la Institutul din Paris, s-a folosit metoda mimico gestuala in procesul de instruire al elevilor surzi (Pufan.C., 1972)

Prima forma de educatie cu specific de scoala pentru surzi din Romania, care dainuie si astazi, a luat fiinta la Bucuresti, in cadrul Azilului "Elena Doamna" din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe langa locuinta doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la initiativa acestuia. Aici au fost primiti primii copii cu deficiente de auz. (Pufan,C., Stanica, I., Popa, M.). Mai tarziu, aceasta scoala a devenit independenta, cu resedinta in Palatul Ghica-Tei, iar in anul 1895 a fost mutata la Focsani, intr-un local corespunzator, unde s-a infiintat Institutul pentru surdomuti. Primul profesor al scolii a fost un deficient de auz, instruit la Viena si Paris, al carui nume nu este mentionat in documente, dar se pare ca se numea Palla. Acesta isi educa elevii folosind metodele mimica, grafica si dactila. Mai apoi, dupa acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George Stefanescu si Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind si director al scolii din Bucuresti si Focsani intre anii 1870 si 1901 (Popa. M., Pufan, C.).

In acelasi an cu infiintarea primei scoli din Bucuresti (1863), se inaugureaza o scoala particulara la Timisoara, din initiativa profesorului Carol Schaefer (1841-1912), dar aceasta scoala nu a avut o continuitate si nu se cunoaste ce metode de instruire se folosea si in ce fel a functionat. Insa actuala scoala profesionala de la Timisoara (infiintata oficial in 1885) se considera continuatoarea traditiilor scolii lui Schaefer. Treptat, reteaua scolilor romanesti pentru surzi s-a extins prin infiintarea de noi asezaminte si institute speciale la Arad (1885), Cluj (1888), Cernauti (1908), Bucuresti (infiintata in 1919 dar functionind din 1921 pentru fete si din 1927 pentru baieti), Iasi (1931 sau 1932) s.a. (Stanica, I., Popa,M., 1994). Mentionam ca scoala pentru fete din Bucuresti a functionat initial pe Str. Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o cladire foarte veche si inadecvata iar dupa 1976 scoala s-a mutat intr-un local nou in cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente scoala-pilot de formare practica a noilor cadre didactice. Scoala de baieti a functionat initial intr-o cladire de langa Arhivele Statului dupa care s-a mutat pe Calea Grivitei 199 iar mai tarziu, dupa extinderea caii ferate, s-a mutat in cartierul Bucurestii Noi.

In aceste scoli se foloseau metodele manuale, grafice si dactilemele, care au fost inlocuite treptat cu metoda "orala" (germana) de demutizare, ca de altfel si in toate tarile Europei, dupa Congresul profesorilor de surzi de la Milano, 1880. Consecintele acestei abordari, desi aceasta metoda a fost aplicata cu moderatie, nu au fost cele asteptate, astfel ca peste un secol s-au reevaluat metodele folosite in scolile de surzi si se considera ca mult mai benefice ar fi metodele bilinguale de instruire.

In acea perioada, pentru popularizarea metodei orale de demutizare s-au folosit lucrarile lui L.Gogouillot "Cum putem face pe surdomuti sa vorbeasca cu viu grai", aparuta la Paris in 1894, fiind tradusa in limba romana doi ani mai tarziu, "Initierea surdomutilor in limbajul auditiv" (D. Rusceac, Cernauti, 1933), "Notiuni de articulatie sau instructiuni pentru a face sa vorbeasca surdo-mutii" (E. Baican si N.Ionescu, Bucuresti, 1884). De asemenea, N. Ionescu a publicat mai multe articole in "Convorbiri didactice" in 1895 (nr. 4,5,6,7,9), 1896 (nr. 1,4,10) si 1897 (nr. 1,2,4). Au aparut si alte lucrari de specialitate, majoritatea fiind traduceri din limba franceza si germana, precum si primele abecedare, carti de citire si de dezvoltare a vorbirii. Un moment de referinta il reprezinta aparitia "Revistei asociatiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania" care a aparut la Cernauti, (localitate care in acea vreme facea parte din "Romania Mare"), sub ingrijirea lui Dimitrie Rusticeanu, intre anii 1931-1936.

Trebuie sa amintim, in acest context, personalitatea eminenta a profesorului Dimitrie Rusticeanu (D.Rusceac), care a facut studii de specialitate la Viena si, la intoarcerea in tara, a fost numit director al Institutului de orbi si surdomuti "Regina Maria" din Cernauti, functie ce a detinut-o intre 1912-1940. A publicat numeroase lucrari unde a popularizat ideile inaintate ale specialistilor europeni in domeniul demutizarii. Dintre lucrarile mai insemnate amintim "Programa de studii a institutelor de surdo muti din Romania" (1923), "Carte de cetire" (1924), "Studiul limbii romanesti in scoala de surdo muti" (1931), "Limbajul mimico gesticular"(1932), 'Initierea surdo mutilor in limbajul vorbit" (1933), "Predarea limbii materne in scoala de surdo muti"(1935) s.a. Toate aceste lucrari au marcat inceputul trecerii de la comunicarea mimico gestuala la cea orala in educatia surzilor.

Dimitrie Rusticeanu si Ion Cioranescu, cu sprijinul altor surdologi din scoli (Mihai Ionescu, Sevastita Popescu, Gh. Atanasiu, Lidia Petrescu, C.P.Timofte, Cornea Aurel, Popitan V. s.a.) pun bazele metodei orale romanesti de demutizare, care respinge exagerarile metodei orale "pure", accepta innoiri si tine seama de specificul limbii romane in articularea structurilor fonetice. O contributie deosebita in domeniul insusirii elementelor fonetice ale limbii au adus-o cercetatoarea Lucia Maescu-Caraman si fostul inspector principal in Ministerul Invatamantului Alexandru Caraman. Acestia, cu sprijinul unor colaboratori, profesori din scolile pentru deficienti de auz din Bucuresti, Craiova, Falticeni, Satu-Mare, Cluj s.a. au organizat intalniri de lucru, au elaborat mai multe lucrari vizind perfectionarea invatamantului special pentru elevii surzi, pentru insusirea limbajului verbal si au propus conducerii fostului MEC un proiect ambitios de restructurare a invatamantului romanesc. De asemenea, au elaborat un abecedar care sta la baza invatarii citirii si scrierii si in zilele noastre, avand in anexa imagini labiale ce permit invatarea labiolecturii cu mai multa usurinta. Contibutii deosebite in acest domeniu au mai adus Constantin Pufan, Ilie Stanica, Valer Mare, Dumitru Ciumageanu, George Bacanu, Gh. Manolache, Popa Mariana s.a.

Scolile speciale, printre care si cele de surzi, au fost reorganizate prin Legea invatamantului primar si normal din 1924 iar personalul didactic era format din invatatori asistenti, numiti dintre absolventii scolilor normale, pe baza recomandarii date de directorul scolii normale si de profesorul de pedagogie; invatatori titulari, numiti dintre invatatorii asistenti, cu un stagiu de doi ani intr-o scoala speciala, pe baza unui concurs precum si dintre absolventii unor scoli speciale !!! (Stanica, I., Popa, M.,1994). Tot in aceasta perioada, pregatirea specialistilor, numiti profesori "medicopedagogi" s-a facut la Universitatea din Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu si la Universitatea din Bucuresti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Cioranescu, care a fost inspector la Ministerul Invatamantului si director al Scolii de surdomuti din Bucuresti intre 1927-1940. Acesta a facut studii la Berlin si a publicat in 1932 "Abecedarul pentru scolarii surdomuti spre a invata vorbirea, citirea cu grai si scrierea", avand o anexa care cuprinde "Indrumari metodice privind predarea sunetelor, ortofonie".

Rezultatele recensamantului din 1 ianuarie 1936 au aratat ca existau numai 7 scoli speciale pentru surdomuti in acea vreme iar acestea nu puteau cuprinde pe toti copiii care aveau nevoie de conditii speciale de instruire. Atunci existau doua categorii de asezaminte, unele care 'ospitalizau', deci cu internat, cum ar fi cele din Cluj si Timisoara, care apartineau Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, altele care erau frecventate de elevi externi, care locuiau de obicei cu parintii in aceeasi localitate. Oficial, invatamantul era gratuit pentru cei care puteau dovedi cu acte saracia in care traiau, dar majoritatea elevilor plateau unele contributii. Erau primiti in scoala nu numai copii care aveau varsta de 7 ani ci si mai mari, cu acestia fiind alcatuite clase speciale. Din cauza ca erau prea putine scoli iar posibilitatile lor de cuprindere, reduse, multi copii ramaneau nescolarizati. Din aceasta cauza nu se putea asigura nici profesionalizarea in masa iar multi dintre surdomuti ingrosau rindurile cersetorilor, vagabonzilor sau prostitutia tinerelor fete. (Stanica,I., Popa,M.1994).

D.Rusticeanu, in lucrarea sa "Initierea surdomutilor in limbajul auditiv" arata ca in acele timpuri (1932) existau numai 6 scoli pentru surzi, din care patru apartineau Ministerului Invatamantului (doua din Bucuresti, cate una din Focsani si Cernauti) si alte doua erau administrate de Ministerul Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale (Cluj si Timisoara). Faptul ca scolile erau sub tutela a doua ministere crea destule neajunsuri, pe care nu le mentionam aici. Autorul estimeaza ca aceste 6 scoli abia puteau scolariza 500 de elevi "lipsiti de simtul auzului si de facultatea vorbirii" dintr-o populatie totala estimata la 18.000 de surzi care locuiau in "Romania Mare". Inca de pe atunci acest luminat medicopedagog preconiza crearea de clase diferentiate in scolile de surzi, in functie de dotarea intelectuala si de starea auzului si a vorbirii elevilor, pentru a se evita unele dificultati enorme (op. citata, ). Astfel, autorul recomanda ca "in clasele A sa se admita elevii surzi cu un coeficient de inteligenta superioara normalului, copii cu resturi de auz si cei asurziti dupa invatarea limbajului verbal. In clasele B sa se primeasca elevii atinsi de surditate congenitala sau dobandita in prima varsta a copilariei, avand insa o dotatiune normala iar in clasele C sa se trimita elevii surdo-muti atinsi de debilitate mentala"

De asemenea, D.Rusticeanu a propus si o organizare ideala a invatamantului special, incepand cu gradinita, unde sa se creeze conditii optime de exercitare a simturilor si a miscarii si unde copiii de 5-7 ani sa se pregateasca pentru invatarea limbajului auditiv (op. citata). In cei 8 ani de studiu scoala trebuia sa-i initieze pe elevi in istoria si geografia patriei, sa le predea notiunile numerice si sa-i demutizeze prin metode specifice. In consecinta, instruirea trebuia sa cuprinda urmatoarele materii: articulatia, labiologia, conversatia, cetirea, exercitii gramaticale, compuneri, aritmetica si geometria, religia, istoria, geografia, stiintele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul manual si indeletniciri practice. Programa analitica era speciala.

Dupa al doilea razboi mondial si pana in prezent s-au conturat cateva etape distincte in educatia copiilor cu deficiente de auz pe care le-au semnalat C.Pufan , Ilie Stanica si Mariana Popa in lucrarile citate mai sus.

Prima etapa, cuprinsa intre anii 1950 si 1970, a inclus schimbari in organizarea invatamantului si in metodele de recuperare, cu accent pe metoda romaneasca de demutizare, ale carei baze au fost puse in special de D.Rusticeanu si I. Cioranescu. Ea a fost echilibrata, accepta innoirile dar respingea exagerarile. Astfel ne explicam de ce in scolile noastre unde s-a utilizat aceasta metoda, desi s-a folosit in mod amplu mimico-gesticulatia, nu s-a ajuns la exagerarile promovate de unele scoli din Franta, la folosirea unei "metode orale pure" promovate de germani sau a dactilologiei care era impusa de scoala sovietica. Insa, mimico-gesticulatia si dactilologia erau metode auxiliare aservite formarii vorbirii orale, alaturi de alte metode specifice demutizarii. In aceasta etapa: s-a extins si diferentiat reteaua de invatamant special, s-au perfectionat metodele de depistare si de diagnosticare a copiilor cu deficiente, s-au organizat institutii de formare si de perfectionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de invatamant, programe si metodici speciale, s-au creat primele gradinite de hipoacuzici si surzi la Bucuresti, Saftica, Craiova, Falticeni, Focsani, Satu Mare s.a., s-au creat unitati noi de invatamant profesional si s-a diversificat nomenclatorul de meserii din aceste scoli.

In urma elaborarii noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru clasele I-X cu contributia semnificativa a colectivului "Invatamant special" din Institutul de Cercetari Pedagogice si Psihologice din Bucuresti (infiintat in 1962, desfiintat in 1982 si reinfiintat in 1990) si Cluj, a inspectorilor din directia "Scoli speciale" din M.E.C. In 1961 s-a infiintat sectia de defectologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucuresti s-a creat un colectiv de psihopedagogie speciala care a fost desfiintat in 1982 si pus in functie in 1990. De asemenea, tot in 1961 s-a creat Institutul Central de Perfectionare a Personalului Didactic la Bucuresti cu filiale in toata tara pentru perfectionarea profesorilor din scolile speciale.

A doua etapa (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare in ceea ce priveste asigurarea bazei materiale, desfiintarea institutelor de cercetari destinate educatiei si dezvoltarii psihologiei, precum si a facultatilor de defectologie din Cluj si Bucuresti, a Institutului Central de Perfectionare a Personalului Didactic. O data cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finantare prin situarea scolilor speciale pe ultimul loc al prioritatilor, astfel ca nu s-au mai procurat proteze auditive si nici nu s-au mai reeditat manualele scolare.

A treia etapa a debutat dupa evenimentele din decembrie 1989, cand au luat amploare preocuparile pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin material si logistic din partea unor organizatii umanitare din Vestul Europei. Astfel, Crucea Rosie Britanica a dotat toate scolile pentru surzi cu audiometre moderne portabile si un numar apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre pentru confectionarea de olive unde au fost angajate persoane surde, s-au acordat burse de studiu pe un an in Anglia, unii profesori au avut posibilitatea sa faca vizite de studiu in Anglia si Danemarca etc. In 1990 au fost reinfiintate sectiile de psihopedagogie speciala in cadrul Facultatilor de Psihologie si Stiintele Educatiei de la Universitatile din Cluj, Bucuresti si Iasi si a fost infiintat Institutul National pentru Recuperare si Educatie Speciala a Persoanelor cu Handicap cu sectoare de cercetare, perfectionare si curriculum.

Prin infiintarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap in 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea masurilor de protectie sociala a persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 si 57 din 1992 privind protectia sociala a persoanelor cu handicap si, respectiv, pentru sprijinirea incadrarii lor in munca. Aceste legi au fost amendate succesiv in 1999 prin ordonanta de urgenta a Guvernului, apoi Parlementul le-a dat putere de lege in 2002, scotand din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus in Legea 19 din 2000. In acest fel, persoanele surde cu handicap accentuat puteau beneficia de urmatoarele facilitati:

gratuitate cu mijloacele de transport public local de suprafata sau cu metroul in Capitala;

sase calatorii pe an, dus-intors, cu trenul personal, cl. a II-a, cu autobuze sau nave de transport fluvial;

asistenta medicala si medicamente gratuite atat ambulatoriu cat si pe timpul spitalizarii;

compensarea procurarii de proteze auditive o data la 5 ani prin CNAS;

indemnizatie de 50% din salariul minim brut pe tara pe durata valabilitatii certificatului de persoana cu handicap pentru cei care nu au nici un venit si pentru cei care beneficiaza de pensie de urmas;

intrare gratuita la competitii sportive sau la spectacole in limita locurilor rezervate persoanelor cu handicap;

"Asociatia Nationala a Surzilor din Romania" asigura un interpret in limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicarii cu institutiile statului, incepand din 2004. De aceasta facilitate beneficiaza persoanele surde in mod gratuit in primele 20 de ore si apoi contra unei taxe pentru serviciile de interpretare asigurate in continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu contra cost;

Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o indemnizatie de 30% din valoarea indemnizatiei lunare indiferent de veniturile obtinute (care se ridica la suma de 207 lei in anul 2007);

Persoanele cu handicap accentuat si mediu se pot pensiona conform legii 19 din 2000 cu 10 ani mai devreme in comparatie cu persoanele valide daca au cotizat cel putin 25 de ani (femeile) si 30 de ani (barbatii) la bugetul de asigurari sociale.Actualmente unele prevederi se afla in discutie deoarece cheltuielile guvernamentale sunt prea mari iar situatia persoanelor surde din tarile membre ale Uniunii Europene este oarecum diferita de cea din tara noastra, in sensul ca acestia au mai putine facilitati.

La cele de mai sus au fost adaugate si alte prevederi in conformitate cu Legea nr. 448 din 18 decembrie 2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care poate fi considerata una din cele mai bune legi in acest domeniu, ea putand servi ca model pentru o legislatie similara altor tari europene.

Facilitatile enumerate mai sus reprezinta o serioasa economie la bugetul destul de sarac al familiilor de persoane cu handicap si asigura o modalitate, desi minora, de supravietuire a handicapatilor fara loc de munca. In continuare se depun eforturi, mai ales de organizatiile persoanelor cu handicap, reunite in Forumul Disabilitatii din Romania infiintat in 2003, pentru schimbarea atitudinii societatii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru imbunatatirea, in continuare, a legislatiei privind recuperarea, profesionalizarea si incadrarea lor in munca, militarea pentru integrarea deficientilor de auz in sistemul de invatamant public (mainstreaming) prin infiintarea posturilor de profesori itineranti etc.

Desi tendinta generala de promovare a oralismului in scolile pentru surzi nu a putut fi oprita timp de peste 100 de ani, aceasta politica s-a dovedit falimentara. Limbajul gestual a continuat sa existe iar la ora actuala se fac tot mai multe cercetari asupra acestui limbaj. Absolventii surzi ai invatamantului superior au inceput de cativa ani buni sa se angajeze in scolile speciale, pe diferite posturi, servind ca modele de folosire a limbajului gestual.Congresele, seminariile, cartile si revistele consecrate limbajului gestual sunt destul de frecvente. Se manifesta, de asemenea, un interes sporit fata de formele de manifestare artistica si culturala ale comunitatii de surzi.

In ultimii ani se acorda o atentie mai mare valentelor formative ale limbajului mimico-gestual prin recomandarile Federatiei Mondiale a Surzilor si a Parlamentului European care militeaza pentru formarea de interpreti in limbajul mimico gestual in toate tarile lumii. De asemenea, parintii care au copii surzi sunt indemnati sa invete acest limbaj pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor, stiind ca aceasta comunicare timpurie in limbajul natural al copiilor surzi va stimula dezvoltarea ulterioara pe toate planurile a acestor copii. In acest sens, Ministerul Educatiei si Ministerul Sanatatii si Familiei au elaborat un Ordin comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura si conditiile de autorizare a interpretilor in limbajul mimico-gestual si limbajului specific al persoanelor cu surdo-cecitate.

Desigur, formarea de interpreti va deschide calea spre accesul in diverse institutii de invatamant obisnuit de toate gradele pentru persoanele surde dar acest fapt nu exclude preocuparile defectologilor pentru formarea limbajului verbal ca mijloc de comunicare. Aceasta pozitie este, de fapt, o continuare a tendintei de echilibru manifestata de specialistii defectologi din tara noastra de-a lungul vremii, de evitare a extremelor.