DEPRINDERILE SI PRICEPERILE MOTRICE

Definire. În literatura de specialitate din tara noastra definirea unanim acceptata a deprinderilor motrice a fost realizata de M.Epuran (1976) care considera ca acestea reprezinta "caracteristici sau componente ale actelor motrice invatate, care prin exersare dobandesc indici superiori de executie: coordonare, precizie, viteza, usurinta, plasticitate, automatizare." Definitia a fost preluata in lucrari de metodica educatiei fizice si sportului (Gh.Mitra si A. Mogos, 1980; E.Firea, 1984; G.Carstea, 1999)

În domeniul activitatilor corporale, unde tipica, dar nu exclusiva, este invatarea motrica, procesul de instruire vizeaza formarea deprinderilor si priceperilor motrice. Deprinderile motrice reprezinta "rezultatul invatarii, fiind o maniera de comportare care se formeaza prin exersare [.]", cea mai importanta caracteristica a lor fiind "sinteza realizata pe plan cognitiv, senzori-motric sau chinestezic." (M.Epuran, 1976)

Deprinderile motrice se pot defini ca fiind caracteristici sau componente ale actelor invatate, care prin exersare dobandesc indici superiori de executie (coordonare, precizie, viteza, usurinta, plasticitate, automatism). Acestea nu se deosebesc de celelalte feluri de deprinderi decat prin faptul ca miscarea, gestul motric, este nu numai mijloc de indeplinire a actiunii, ci si scop, actiunea fiind ea insasi o exprimare (exteriorizare - comportament) motrica..

R.N.Singer (1968) defineste deprinderea motrica drept "miscarea musculara sau corporala care asigura succesul executiei in sensul dorit." Prin natura lor, aceste deprinderi sunt motrice sau chiar psihomotrice, in cadrul lor interactionand procese variate (cognitive, perceptuale, motrice) care asigura integrarea cu sens si succes.

Caracteristicile deprinderilor motrice.

a) Deprinderile motrice reprezinta componente ale conduitei voluntare a omului si, ca atare, sunt conduse si formate in mod constient. La nivel superior de invatare, actele motrice decurg repede, cu precizie si usurinta, ca urmare a efortului personal de constituire si de rafinare a programului de actiune. Pana la faza de automatizare (a unora dintre deprinderile motrice) in care miscarile sunt dirijate aparent involuntar, subiectul depune eforturi remarcabile (cum se intampla in invatarea mersului) sau face un numar mare de incercari/repetari.

b) Deprinderile motrice sunt specifice unei activitati, nu sunt aptitudini motrice generale si, ca atare, reprezinta modalitati de comportament motric invatat; fiind rezultate calitative ale invatarii miscarilor.

c) Deprinderile motrice sunt structuri de miscari coordonate, constand din integrarea in sisteme motrice a unitatilor mai simple, insusite anterior.

d) Deprinderile motrice au la baza educarea capacitatii de diferentiere fina si rapida a indicatorilor, care constituie elementele informationale senzorial-perceptive in dirijarea actiunilor. De la perceperea indicatorilor principali se trece la sesizarea unor insusiri mai putin evidente, dar importante pentru performanta. De exemplu, de la gestul global al adversarului care loveste mingea cu racheta, la sesizarea directiei si fortei cu care aceasta va veni, apreciata dupa unele caracteristici ale modului de miscare a rachetei.

e) Deprinderile motrice se caracterizeaza printr-o rapida si eficienta aferentatie inversa, care permite corectarea pe moment a unor inexactitati ce pot aparea.

f) Stabilitatea relativa in conditii variabile si plasticitatea sunt insusiri importante ale deprinderilor motrice. Pe de o parte, oricat de exacta ar fi o anumita executie, niciodata ea nu este repetata si reprodusa cu aceleasi detalii, atat datorita unor cauze interne (apartinand reactivitatii subiectului), cat si a unora externe (micile variatii ale ambiantei sau situatiilor).

g) Ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezinta de cele mai multe ori sub forma de structuri individuale, determinate de insusirile sau aptitudinile variabile ale subiectilor care invata aceeasi miscare.

h) Formarea deprinderilor motrice este conditionata de numerosi factori obiectivi si subiectivi, dintre care amintim: aptitudinile motrice, motivatia, nivelul pedagogic al instruirii, cantitatea si esalonarea exersarilor, aprecierea si autocontrolul rezultatelor.

Tipurile de deprinderi motrice. Clasificarea deprinderilor motrice are nu numai insemnatate teoretica, ci si practica, intrucat caracteristicile unui tip sau altul de deprindere au la baza modalitati diferite de formare a lor, ca mecanism, si de consolidare a lor, ca actiune pedagogica.

Punctele de vedere in conformitate cu care se clasifica deprinderile motrice sunt diferite, lucru ce explica varietatea lor.

a)   Primul criteriu, al componentelor senzoriale dominante, ne-a permis clasificarea deprinderilor in deprinderi perceptiv-motrice si deprinderi motrice.

Deprinderile perceptiv-motrice constituie acea clasa de deprinderi in care sintezele operationale, actionale se realizeaza intre particularitatile percepute ale situatiei externe (stimuli, indicatori) si reactii motrice corespunzatoare, asociate acestora. Acest tip de deprindere este cel mai frecvent intalnit in practica activitatilor corporale.

Caracteristica acestor deprinderi este modalitatea receptiei informatiei senzoriale. În masura in care deprinderea se desavarseste, performanta dobandeste stabilitate si nu mai este influentata de diferitele schimbari ale ambiantei. Subiectul primeste maximum de informatie de la un numar redus de indicatori pe care ii identifica, ii recunoaste si ii utilizeaza dupa algoritmi, ei insisi invatati in timpul exersarii. În faza finala a deprinderii, perceptia este selectiva si reactiile sunt adecvate la caracteristicile stimulilor.

Deprinderile perceptiv-motrice au mai fost numite si cognitiv-motrice, pornindu-se de la ideea ca in categoria aceasta intra toate deprinderile care constau din adaptarea comportamentului motric la situatiile schimbatoare. Astfel de deprinderi sunt specifice in scrima, box, lupte, jocuri sportive etc., adversarul, obiectul de joc sau structurile tactice fiind variabile. Aceste deprinderi se realizeaza pe baza fenomenelor de generalizare a datelor perceptive, prin patternuri de actiuni, prin algoritmi de recunoastere si rezolvare, prin reglari postfactum (corectarea facandu-se la repetarea fazei sau situatiei). Avem de-a face uneori cu un comportament inteligent, de rezolvare de probleme si de tip creativ, in care principalele mijloace de atingere a scopului sunt combinate dupa strategii determinate, invatate.

Deprinderile motrice sunt sinteze chinestezice si se regleaza pe baza aferentatiei proprioceptive, 'in factum', pe parcursul evolutiei. Evolutia nu depinde de factorii de ambianta, ci de elementele proprioceptive care se structureaza mai ales temporal si energetic, dupa o anumita schema topografica cerebrala, 'desenata' in cursul exersarilor, in timpul carora se batatoresc acele cai care sunt intarite prin rezultate eficiente la nivelul efectorilor.

În deprinderile motrice aferentatia este preponderent interna, indicatorii perceptivi externi constituind 'fondul', reperele externe sau jaloanele care delimiteaza 'spatiul miscarii'. Acesti indicatori externi nu conditioneaza structura deprinderii, ci limiteaza numai spatiul ei de desfasurare.

Daca in deprinderile perceptiv-motrice putem vorbi de un stereotip exterior, care obliga reactiile externe sa se modeleze, in deprinderile motrice stereotipul este el insusi proprioceptiv, reglarea miscarii facandu-se in microintervale de timp si spatiu, prin acordari energetice corespunzatoare.

Deosebirea dintre aceste tipuri de deprinderi nu poate fi transata, intrucat oricand este posibil sa se efectueze o miscare 'cu ochii inchisi', expresie des utilizata tocmai pentru a sublinia ceva foarte bine invatat, deci condus proprioceptiv, tot asa cum in actele stereotipe de tip preponderent motric apare deseori nevoia informarii perceptive, externe.

În sinteza, putem aprecia ca:

- elementul perceptiv are rol in toate deprinderile, fiind informatie necesara si obligatorie. Mecanismul sensibilitatii, al functionarii analizatorilor si proiectiei in zona somestezica, auditiva, vizuala etc. Localizarile cerebrale sunt clare in privinta aceasta. Putem adauga diferentierile senzatiilor (pragurile sensibilitatii), asa-numite simturi specializate: al mingii, al spatiului, al timpului.

- in deprinderile perceptiv-motrice rolul principal il detine sensibilitatea proprioceptiva (kinestezica si de echilibru), cutanata, vizuala, auditiva, precum si caracteristicile de spatiu (forma, amplitudine, directie, tempo etc) si energie;

- in deprinderile motrice propriu-zise, conducerea si controlul se fac pe baza proprioceptiva prin formarea 'stereotipului dinamic', pa baza programului-intentie, al reprezentarii anticipate a miscarii si prin control feedback negativ;

- deprinderile inteligent-motrice, dirijate de etajul superior al sistemului nervos central, de zona frontala a creierului, responsabila cu anticiparile, gandirea, operatiile logice, memoria etc.

Factorii comuni ai deprinderilor mentionate sunt activarea corticala prin formatia reticulata (atentie, vigilenta, reflex de orientare etc.) si reglare prin neurotransmitatori adrenergici, colinergici, endomorfine, etc.

b) Unele dintre particularitatile mai sus mentionate ne ingaduie sa putem vorbi de deprinderi autoconduse si de deprinderi heteroconduse, ca despre doua tipuri variate ale celor de mai sus.

În deprinderile autoconduse, succesiunea miscarilor este 'dictata' de programul mental, de intentia subiectului, care se constituie pe baza prelucrarii informatiilor externe si interne.

Deprinderile heteroconduse prezinta particularitatea ca actiunile decurg nu numai dupa intentia sau programul subiectului ci, mai ales, dupa structurile operationale ale adversarului care nu ii permite subiectului sa isi materializeze intentiile actionand cu initiativa, in sensul propriului program. În plus, adversarul 'bruiaza', 'mascheaza' sau 'deruteaza' priza si continutul informatiei subiectului. În situatia aceasta, deprinderile au un pronuntat caracter de pricepere, desfasurarea lor depinzand atat de nivelul maiestriei subiectului, cat si de actiunile adversarului. Gradul mai mare sau mai mic de initiativa si pricepere manifestat de unul dintre competitori determina una sau alta dintre caracteristicile acestor feluri de deprinderi.

c) Punctul de vedere sistematic si cibernetic a patruns si in teoria deprinderilor motrice. (În continuare nu vom mai face diferenta intre deprinderile 'perceptive' si cele 'motrice'). Poulton (1957) vorbeste de deprinderi deschise si deprinderi inchise.

În deprinderile deschise reglarea actiunilor este dependenta de variatiile situatiilor (actiunile partenerilor, adversarilor s.a.). Si in legatura cu acest tip de deprindere, ca si in cazul celor heteroconduse, se poate pune intrebarea daca este corect sa mai fie numite 'deprinderi', si nu priceperi. Pornind de la notele caracteristice ale deprinderilor, in masura in care actele decurg usor, rapid, economic, adecvat la situatiile schimbatoare, cu plasticitate si usurinta, ele raman in categoria deprinderilor.

Deprinderile inchise reprezinta acel tip de deprinderi care se manifesta in situatii standard si sunt preponderent proprioceptive, depinzand de feedback-ul intern si nefiind determinate de ambianta. Corpul aflandu-se mereu in acelasi spatiu, este posibila efectuarea miscarilor cu 'ochii inchisi'.

d) Apropiat de punctul de vedere anterior, este si cel care propune drept criteriu de clasificare al deprinderilor indicatorii pe care se bazeaza: interni sau externi ('internal' cues si 'external' cues) (B.Cratty, 1973). Între tipurile de deprinderi prezentate anterior si cele rezultate din acest criteriu de clasificare, diferenta nu este atat de mare incat sa justifice, consideram noi, o prezentare amanuntita.

e) În functie de precizarea inceputului si sfarsitului miscarii, se considera ca exista (M.Epuran, 1976; R.Magill, 1989):

deprinderi motrice discrete - inceputul si sfarsitul miscarii sunt bine definite; sunt alcatuite din parti mai putin consistente temporal, cuprinzand miscari rapide, ezitari, miscari mai lente, mai mult sau mai putin legate intre ele (aruncarea mingii, lovirea mingii cu piciorul etc.) Aceste deprinderi pot fi foarte rapide necesitand uneori doar cateva fractiuni de secunda pentru a fi realizate, dar uneori pot lua un timp indelungat (realizarea semnaturii);

- deprinderi motrice seriale - presupun o inlantuire de deprinderi discrete: un exercitiu din gimnastica, o structura tehnica din jocurile sportive etc. În cadrul acestora, fiecare parte reprezinta stimul si raspuns in acelasi timp; este raspuns la miscarea executata si stimul pentru miscarea urmatoare. Deprinderile seriale nu sunt nici discrete, nici continue, dar par a fi constituite dintr-o serie de actiuni discrete puternic legate in timp, astfel ca pot parea un intreg. Aceste sarcini pot cere timp mai lung pentru realizare;

- deprinderi motrice continue - au puncte de incepere si incheiere arbitrar stabilite; caracteristica lor consta in faptul ca se desfasoara lin, cu parti bine integrate in intreg, ca o 'melodie cinetica' (alergarea, inotul, etc.). Executantul sau cineva din afara, decide intreruperea deprinderii, si nu sarcina in sine. Sarcinile continue tind sa aiba o durata mai mare decat cea a sarcinilor discrete.

f) Complexitatea situatiilor si a raspunsurilor, dar mai ales structura deprinderilor sugereaza tipurile elementare si complexe.

Deprinderile sunt alcatuite din numeroase actiuni si operatii care se succed intr-o anumita ordine. Ca urmare a exersarii unele se automatizeaza, iar altele nu. Diferentele constau in felul deprinderilor formate.

Deprinderile elementare sunt, de regula, deprinderi care se automatizeaza complet. Nu numarul sau complexitatea miscarilor stabilesc daca deprinderea este elementara sau complexa, ci faptul ca ea se desfasoara sau nu stereotip, in forme neschimbate.

În formarea deprinderilor elementare progresul este foarte rapid, efectuandu-se pe baza automatizarii, care se caracterizeaza prin: scaderea numarului semnalelor; excluderea semnalelor exteroceptive; construirea unui lant de miscari in care fiecare miscare devine semnal pentru miscarea urmatoare; eliminarea timpilor morti din lantul miscarii; posibilitatea declansarii intregii activitati pe baza unui semnal initial, care joaca rol de alegere.

În activitatile cu automatizare totala focarul de dominanta de pe scoarta, care la inceput se afla, de obicei, in analizatorul verbo-motor, se deplaseaza in analizatorul vizual si, apoi, in cel motor (Gh.Zapan, 1963, p.83).

Deprinderile complexe cuprind elemente care se pot automatiza (operatii sau procedee tehnice). Deprinderile profesionale, sportive, de viata s.a., reprezinta deprinderi complexe. În jocuri, lupte, box, scrima se automatizeaza miscarile care alcatuiesc aceste procedee.

Deprinderile complexe sunt deprinderi partial automatizate. Cele mai multe deprinderi sunt complexe, in ele automatizandu-se numai o parte a actiunilor, si anume deprinderile elementare.

Deprinderile complexe sunt inlantuiri de elemente care pot merge de la doua pana la multiple combinari. Un numar mare de combinari face ca organismul sa nu mai aiba capacitatea de prelucrare a informatiei foarte bogata si nici pe aceea de decizie necesare reglarii directe, automatizate a elementelor motrice angajate. Formarea deprinderilor complexe se face tot in conformitate cu legile psihologice ale invatarii, cu deosebirea ca in ansamblul lor deprinderile sunt dirijate de sectoarele scoartei aflate in stare de excitabilitate optima, cel de-al doilea sistem de semnalizare avand rolul conducator.

Deprinderile complexe pot fi considerate stereotipuri cu mai multe verigi, in care verigile automatizate decurg dupa caracteristicile mai sus amintite, in timp ce acelea care implica un control exteroceptiv, se perfectioneaza si ele in sensul detectarii si diferentierii mai precise, mai prompte a semnalului de ambianta.

Plasandu-le pe o scala gradata, deprinderile s-ar complica astfel: de la deprinderi simple (miscarea de raspuns la un stimul), la deprinderi compuse (miscari similare, inca inlantuite), la deprinderi complexe, miscari diferite, utilizate variat (ca de exemplu lovitura de atac in volei, pana la familiile de deprinderi (din jocuri sportive, lupte etc.).

g) În ceea ce priveste efectorii care realizeaza comportamentul motric, deprinderile pot fi impartite in:

- deprinderi motrice fine - necesita controlul musculaturii fine pentru atingerea scopului propus. În general, aceste deprinderi presupun coordonarea ochi-mana si necesita un inalt nivel de precizie (declansarea focului in tir);

- deprinderi motrice intermediare care presupun utilizarea doar anumitor segmente (scrima, tir cu arcul);

- deprinderi motrice mari (grosiere) - implica grupe musculare mari si un scop in care precizia miscarilor nu este un element de succes in executie. Este cazul mersului, alergarii, sariturii. Elementul esential in aceste deprinderi motrice este coordonarea intregului corp (lupte, canotaj, sariturile din atletism).

Distinctia grosiere - fine pentru deprinderile motrice este importanta pentru anumite laturi ale practicii. Este cazul educatiei fizice speciale sau educatiei fizice adaptate, unde pregatirea sau reabilitarea este strans legata de deprinderi motrice grosiere sau fine. De asemenea, aceasta clasificare este adesea utilizata in kinetoterapie, precum si de catre specialistii care urmaresc dezvoltarea psihomotorie in ontogeneza.

h) Dupa sensul utilizarii, deprinderile motrice pot fi tehnice si tactice.

Deprinderile tehnice constituie baza pregatirii in majoritatea activitatilor sportive. Tehnica reprezinta "un sistem de structuri motrice specifice fiecarei ramuri de sport, efectuate rational si economic, in vederea obtinerii unui randament maxim in competitii" (A.Dragnea, S.Teodorescu, 2002). În unele sporturi aprecierea performantei se face dupa gradul de insusire si de expresie a deprinderilor tehnice, dupa capacitatea individului de a-si conduce corpul sau anumite obiecte, ca in patinaj, gimnastica, sarituri in apa, tir, inot s.a.

Deprinderile tactice cuprind, in primul rand, inlantuirile specifice, mai mult sau mai putin standardizate, ale deprinderilor tehnice in raport cu schimbarea situatiei si a intentiilor (proprii si ale adversarilor). În al doilea rand si pe alt plan, ele nu sunt numai de miscare, de utilizare in scop tactic a deprinderilor tehnice, ci sunt si intelectuale, cuprinzand schemele operationale specifice, de tip interpretativ si decizional, algoritmii operatiilor tactice. Schemele de actiune si diferitele lor variante se invata. Cu cat va fi mai larg registrul acestora, cu atat sportivul si echipa vor avea mai multe sanse de a obtine performante superioare. Deprinderile tactice de tip strategic, operational si decizional vor fi valorificate maximal in conditiile unei gandiri anticipative si creatoare.

i) Teoria si metodica educatiei fizice evidentiaza doua grupe importante de deprinderi: de baza si aplicative; criteriu clasificarii, desi nu este unitar, are utilitate in stabilirea obiectivelor si mijloacelor concrete din procesul instructiv. Deprinderi de baza sunt considerate mersul, alergarea, saritura, aruncarea, ca modalitati ale realizarii dialogului elementar cu ambianta. Evident ca ele sunt in acelasi timp 'utilitare', termen rezervat pentru catarare, tarare, escaladare, transport de obiecte, prin care subiectul isi exprima in acelasi timp calitatile motrice si priceperea de a le folosi in conditii variate.

Formarea deprinderilor 'aplicative' are in epoca noastra un caracter formativ tot mai accentuat, proprietatile utilitare manifestandu-se in special in prilejurile cautate ale vietii in natura, in aer liber (turism, camping, vanatoare, pescuit s.a.).

j) Evidentiind ca principala contributie a educatiei fizice si sportului la dezvoltarea personalitatii, formarea deprinderilor de miscare, D.Gallahue (1993) considera ca acestea pot fi clasificate in trei categorii, si anume: deprinderi de stabilitate, deprinderi locomotorii si deprinderi de manipulare. (schema nr.6.1.)

Schema nr. 6.1

Categorii de deprinderi motrice fundamentale

D.Gallahue, 1993, pag.19

Deprinderile de stabilitate stau la baza celorlalte categorii de deprinderi si sunt reprezentate de miscarile corpului in jurul axelor orizontala si verticala. Este cazul rostogolirilor, piruetelor, rasucirilor, ridicarilor, extensiilor etc. Toate aceste deprinderi presupun echilibru static si dinamic.

Deprinderile locomotorii sunt cele in care corpul se deplaseaza pe verticala sau pe orizontala. Mersul, alergarea, sariturile, alunecarile fac parte din aceasta categorie. Pe masura ce ele dobandesc elemente de specificitate asociate diferitelor ramuri de sport, devin procedee tehnice - saritura in inaltime, saritura in lungime, pasul de patinaj, etc.

Deprinderile de manipulare sunt constituite de miscari ce se exercita asupra obiectelor - aruncare, prindere, lovire. Ele pot fi incadrate, din punct de vedere a implicarii grupelor musculare, in categoria deprinderilor motrice grosiere. La nivelul ramurilor de sport, aceste deprinderi le regasim, de asemenea, sub forma procedeelor tehnice - aruncarea la cos din dribling, aruncarea la poarta din saritura, lovirea mingii cu siretul, etc.

Evidentiem faptul ca acest sistem de clasificare poate fi aplicat atat pentru descrierea deprinderilor componente ale capacitatii motrice de baza a individului, cat si a celei specifice diferitelor ramuri de sport. (tabelul nr.6.1.)

Tabelul nr.6.1.

Încadrarea deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport

in principalele categorii de deprinderi

D.Gallahue, 1993, pag.20

k) Sfera deprinderilor fiind extrem de mare, este imposibil de epuizat. Ca atare, ne vom referi la ceea ce in educatie fizica sau sport poate fi asimilat cu asa-numitele deprinderi de comportament. Este vorba de numeroase deprinderi care se formeaza (uneori si neintentionat) pe parcursul activitatii instructiv-educative. Amintim deprinderile de a concura, de a face incalzire in mod individual, de comportare fata de arbitrii si adversari, igienice, de odihna si refacere s.a. În mare masura aceste deprinderi sunt motrice, dar in acelasi timp fac parte din categoria mai larga a activitatilor si comportamentelor corporale.

Un interesant sistem de clasificare este cel realizat de Gentile, Higgins, Miller si Rosen (1975), citati de R.Magill (1989). Importanta lui rezida in identificarea locului pe care o deprindere oarecare il ocupa pe un continuum cuprins intre deprinderi deschise si deprinderi inchise. Autorii au sugerat ca pot fi identificate patru categorii, care implica 2 tipuri de variatii (schimbatoare - neschimbatoare) de la un raspuns la altul si 2 tipuri de conditii de mediu (stabile - in miscare) in timpul executiei.

Figura nr.6.1.

Diagrama 2x2 - Sistem de clasificare a deprinderilor

Gentile, Higgins, Miller si Rosen (1975) (citati de Magill, 1989)

Variabilitatea de la un raspuns la altul

Neschimbator Schimbator

Un avantaj al acestui sistem poate fi acela ca arata unui antrenor sau profesor cum sa organizeze exersarea pentru a asigura insusirea unei deprinderi deschise. (figura nr.6.2.)

Figura nr.6.2.

Exemplu de utilizare a sistemului de clasificare propus de

Gentile, Higgins, Miller si Rosen (1975)

(citati de R.Magill, 1989)

Deprindere inchisa  Deprindere deschisa

Acest model, al deprinderilor motrice inchise si deschise, si-a gasit aplicativitate in metodica instruirii (Singer, Dick, 1980; Del Rey, Wughalter, Whitehurst, 1982). Cunoscand categoria din care face parte o deprindere se pot adopta strategiile didactice cele mai eficiente pentru insusirea ei.

Etapele formarii deprinderilor motrice. Ca orice proces care are drept caracteristica dezvoltarea spre forme superioare, deprinderile parcurg anumite faze sau etape, pe care diferitii cercetatori au cautat sa le fixeze, sa le denumeasca si sa le caracterizeze. Varietatea situatiilor de invatare, precum si diferentele dintre sarcinile propuse, explica unele deosebiri intre formularile date acestor etape sau numarului acestora.

Analiza literaturii de specialitate evidentiaza tendinta fireasca de a se descrie etapele formarii deprinderilor motrice din puncte de vedere diferite, cele mai multe fiziologice sau psihologice. Explicatiile furnizate in legatura cu mecanismele acestor deprinderi obliga la puncte de vedere interdisciplinare.

a) Etapele fiziologice. Una dintre primele clasificari a etapelor formarii deprinderilor motrice a fost formulata de A.N.Krestovnikov. În diferitele sale lucrari, in prezentarea acestor etape se remarca unele mici diferente. Într-o lucrare de sinteza, din 1954, stabileste patru etape fiziologice in dezvoltarea deprinderilor:

1. Etapa miscarilor inutile si a lipsei de coordonare, in care sunt atrasi in activitate si muschii care nu ajuta miscarea, datorita faptului ca in scoarta cerebrala procesele nervoase iradiaza, provocand o generalizare a raspunsurilor motrice, prin excitarea simultana a mai multor centrii nervosi.

2. Etapa miscarilor incordate, in care sunt inlaturate miscarile inutile, la nivelul sistemului nervos producandu-se procesele de diferentiere, dar nu si echilibrul intre excitatie si inhibitie.

3. Etapa executiei corecte a miscarilor, in care dispare incordarea; miscarile sunt conduse in conformitate cu indicatiile profesorului si cu planul propus de elev. În sistemul nervos central se produce conectarea proceselor nervoase. Deprinderea motrica apare ca un sir de reflexe conditionate, proprioceptive, complex inlantuite.

4. Etapa insusirii detaliate a miscarii, caracterizata prin aparitia stereotipului dinamic motric, pe baza sistematizarii proceselor de excitatie si inhibitie, care se exprima bine in structurile temporale, ritmice. În aceasta etapa se manifesta si plasticitatea deprinderii, posibilitatea conducerii ei pe baza activitatii celui de-al doilea sistem de semnalizare. Aceasta este asa-numita etapa a maiestriei.

b) Etapele psihologice vor inregistra in forme concise un proces dinamic, nu lipsit de momente de cotitura, de accelerari sau stagnari si chiar regrese dar care, in linii mari, se incheie cu realizarea capacitatii individului de a executa cu maiestrie o serie intreaga de acte si actiuni motrice. Executiile gimnastilor de valoare mondiala, ale saritorilor de la trambulina, ale asilor tenisului si volanului condenseaza in ele mii de ore de munca asidua, inceputa in copilarie, sub forma unor timide incercari de imitatie.

P.A.Rudik (1959) descrie trei etape psihologice ale formarii deprinderilor motrice:

1. Etapa insusirii preliminare a bazei exercitiului, in care rolul principal il detine formarea reprezentarii actului motric, pe baza explicatiei si demonstratiei si a primelor incercari de executie ale subiectului.

2. Etapa insusirii precizate a executiei, in care se produc legarea si unificarea actiunilor partiale, atentia indreptandu-se asupra corectitudinii miscarilor si momentelor cheie ale actului global.

3. Etapa consolidarii si perfectionarii deprinderii, in care se realizeaza diferentierea proceselor corticale si precizarea raporturilor spatio-temporale ale acestora.

În legatura cu actele care se automatizeaza partial, vom mentiona in fazele unor astfel de deprinderi descrise de Gh. Zapan (1963): 1) etapa executiei pe baza instructajului verbal; 2) etapa controlului vizual al executiei; 3) etapa controlului chinestezic al executiei.

Facand o analiza a fenomenelor care au loc in timpul invatarii unui act motric, B.Cratty (1973, p. 48) stabileste urmatoarele secvente:

a)       la inceput se inregistreaza un progres mai rapid, determinat de asemanarile pe care elevul le descopera intre sarcina prezenta si ceea ce a mai facut;

b)      urmeaza o perioada de consolidare, in care sarcina este fixata mai bine; acum pot aparea si unele neregularitati in functie de variatia interesului sau strategiile de invatare adoptate. Ca subetapa poate apare acum 'platoul';

c)       ultima etapa este caracterizata de fenomene diferite: cresteri bruste a calitatii executiei, ca urmare a unui proces inconstient de folosire optimala a indicatorilor interni sau externi sau scadere a calitatii, ca urmare a plictiselii si pierderii interesului pentru lucru.

Fitts (citat de R.Schmidt, 1991) formuleaza trei etape ale formarii deprinderilor:

etapa cognitiva, de durata relativ scurta, in care subiectul percepe modelul, instructiunile, isi descrie lui insusi executia, controleaza numai indicatorii foarte clari; feed-back-ul este elementar, viteza si coordonarea sunt slabe, iar raspunsurile instabile;

etapa de organizare, in care operatiile coordonative receptor-efector sunt mai bine organizate prin exersarea pana la automatizare. Se pune mai mult accent pe latura motorie decat pe cea cognitiva. Se da atentie mai mica actiunilor specifice, indicatorii principali sunt diferentiati, feed-back-ul este imediat, viteza si coordonarea progreseaza si deprinderea devine relativ stabila;

etapa perfectionarii asigura progresul pe o perioada indelungata. Elementele singulare sunt inlocuite de mai multe elemente sintetizate, iar activitatea este automata. Se realizeaza o combinare precisa a caracteristicilor motrice, cognitive si afective, care confera deprinderii stabilitate.

Analizand factorii care conditioneaza producerea actelor motrice, J.P.Bonnet (1990) distinge mai multe stadii ale manifestarii acestora, si anume:

1. Stadii in functie de fenomenul automatizarii.

2. Stadii in functie de fenomenul disocierii.

3. Stadii in functie de reactiile de echilibrare.

4. Stadii in functie de fenomenul coordonarii.

Din punctul de vedere al automatizarii, se discuta problema controlului miscarilor. La inceputul exersarii orice miscare presupune control cortical, solicita atentia individului si atrage dupa sine oboseala nervoasa. Prin urmare autorul propune ca aceasta etapa a executiei motrice sa fie denumita stadiul centralizarii, in cadrul caruia subiectul nedispunand de informatie kinestezica, este obligat sa se concentreze asupra fiecarui gest motric. Se face apel mai ales la informatie de tip vizual cu ajutorul careia se dirijeaza miscarile.

A doua faza, este cea descentralizarii, sau a automatismului, si este caracterizata de trecerea de la controlul vizual la cel kinestezic. Acest lucru permite scoartei cerebrale "sa predea" controlul miscarilor etajelor subcorticale. În aceasta situatie, executantul poate urmari, de exemplu, cu privirea ce se intampla pe terenul de joc si nu modul in care conduce mingea in dribling.

Din punctul de vedere al proceselor de disociere care au loc in invatarea motrica, se descrie un prim stadiu al sincineziilor. Sincinezia este definita de H.Wallon (citat de J.P.Bonnet, 1990, pag.41) drept "un sistem de miscari ce nu pot fi executate decat impreuna." În planul motricitatii aceste sincinezii se manifesta atunci cand lipsesc momentele de disociere ale intrarii in actiune a diferitelor grupe musculare implicate in realizarea anumitor miscari. Astfel se poate explica imprecizia actelor motrice ale incepatorilor, precum si consumul energetic mare. Odata cu invatarea se ajunge insa la eliminarea contractiilor suplimentare, la executarea cu precizie a miscarilor. Se atinge asa-numitul stadiu al diferentierii.   Iata exemple de disociere:

intre membrele superioare - miscarea alternativa a bratelor la inot, miscarea bratului la executarea serviciului in tenis sau a aruncarii mingii la poarta, etc.;

intre membrele inferioare - executarea procedeelor din schi, pasilor de triplusalt, sutul la poarta, pasele din fotbal, etc.;

intre trenul inferior, trunchi si trenul superior. Aceste disocieri apar in multe ramuri de sport cum ar fi schi, atletism - aruncari, tenis, gimnastica, volei, etc.

Important pentru specialistul din domeniu, care asigura procesul de instruire, este sa respecte legea cefalo-caudala/proximo-distala. Copilul sau incepatorul, inainte de a fi sensibil la disocierile distale (pumn inainte de antebrat, glezna inainte de gamba), poate folosi independent un brat sau un picior, in raport cu celalalt. Prin urmare, o abordarea metodica prin care se va urmari disocierea distala, inaintea celei proximale, este total neindicata.

Din punctul de vedere al reactiilor de echilibrare, J.P.Bonnet (1990) distinge trei stadii: al refuzului dezechilibrului, al reechilibrarii posteriori, al echilibrului anticipat. În stadiul refuzului dezechilibrarii, incepatorul isi organizeaza miscarea in jurul verticalei corpului. De exemplu, in alergarea de garduri, in faza initiala a invatarii, trunchiul este mentinut drept, la saritura in inaltime cu rasturnare dorsala, este adesea identificata pozitia asezat in momentul trecerii stachetei. Prin urmare, caracteristic acestui stadiu este functia reflexa. Uneori aceasta se manifesta ca gesturi de protectie, de aparare, cum ar fi in cazul anumitor elemente acrobatice din gimnastica, executate spre inapoi (flick-flac).

În stadiul reechilibrarii posteriori caracteristica este angajarea corpului, prin gesturi de reechilibrare, la obtinerea starii de echilibru. Este cazul anumitor miscari ale bratelor pe care le executa gimnastii atunci cand aterizarea dupa o saritura la cal nu este precisa sau schiorii, dupa ce au trecut de o denivelare (movila). Acest stadiu in care sportivii nu anticipeaza dezechilibrele produse de actiunea motrica, se caracterizeaza prin aceea ca, in timp ce o parte a corpului e in actiune, o alta parte asigura miscari de reechilibrare (reflexul de compensare).

Stadiul echilibrarii anticipate se atinge ca urmare a antrenamentului specific fiecarei ramuri de sport. Se caracterizeaza prin aceea ca sportivul prevede posibilele pierderi de echilibru si isi organizeaza de la bun inceput actiunea motrica astfel incat sa evite miscarile compensatorii, de reechilibrare.

Din punctul de vedere al procesului de coordonare, acelasi autor citat, identifica doua stadii ale formarii deprinderilor motrice, si anume:

stadiul juxtapunerii actiunilor motrice, in care lipseste cursivitatea exercutiei. De exemplu, incepatorul care desi isi ia elan, in dreptul pragului de opreste si nu mai poate executa saritura in lungime in conditii optime;

stadiul coordonarii actiunilor, in care se observa ca actiunile motrice se "pregatesc" una pe cealalta. De exemplu, in gimnastica, maniera de executare a unui element devine factor de conditionare pentru urmatorul element.

De remarcat si faptul ca stadiile prezentate anterior, indiferent de punctul de vedere analizat, au un caracter evolutiv si involutiv. Cel evolutiv este asociat progresului inregistrat in urma exersarii, cel involutiv este consecinta actiunii mai multor factori. Unul dintre ei este cel emotional, care poate dezorganiza total actiunea motrica, atat la incepatori, cat si la avansati.

Un alt factor care poate determina involutia stadiilor este ritmul sau tempoul. Actele si actiunile motrice se executa cu o viteza optima, influentata de particularitatile fiecarui sportiv. Precizia actelor motrice, obtinute in conditii de viteza redusa, dispare imediat cand viteza creste. În jocuri sportive - fotbal, handbal, tenis, daca adversarul executa procedee tehnice cu viteza sporita, poate dezorganiza conduitele motrice bine insusite.

Acelasi efect de involutie in executia actelor si actiunilor motrice il poate avea mediul sau conditiile in care se executa acestea. Pe un teren acoperit de zapada sau excesiv de ud, procedeele tehnice din jocul de fotbal nu mai au eficienta dobandita prin exersare; pe un teren de zgura umed, mingile nu mai ricoseaza in maniera cunoscuta si prin urmare se rateaza executiile, etc.

R.Schmidt (1991) descrie urmatoarele etape ale formarii deprinderilor:

1. Etapa verbal-cognitiva, a carei denumire este consecinta primei probleme cu care se confrunta subiectul, si anume, o problema verbala si cognitiva. Subiectul isi formeaza primele reprezentari in legatura cu deprinderea motrica pe care trebuie sa si-o insuseasca, pune intrebari prin care solicita informatii legate de cum ar trebui sa execute, dar si despre cum a executat.

2. Etapa motorie este caracterizata de cresterea controlului asupra propriilor miscari. Acest aspect este ilustrat in organizarea mai eficienta a miscarilor.

3. Etapa autonoma. Programele motorii sunt bine fixate si pot controla actiunea un timp relativ lung. În acest stadiu creste automatismul analizei senzoriale a mediului. Automatismul implica executii eficiente, fara controlul atentiei asupra desfasurari secventelor de miscare.

Metodica educatiei fizice si a antrenamentului sportiv a descris, de asemenea, etapele de formare ale deprinderilor motrice, care nu se deosebesc prea mult de etapele psihologice enuntate anterior.

În cadrul fiecarei etape, specialistul trebuie sa recurga la o serie de metode de instruire care sa corespunda nivelului celui care invata. În Teoria si metodica educatiei fizice si sportului (1993), Gh.Carstea prezinta etapele de formare a deprinderilor motrice si unele implicatiile ale exersarii rezultate din caracteristicile fiecareia. (tabelul nr.6.2)

Tabel nr.6.2.

Etapele formarii deprinderilor motrice

Gh.Carstea, 1993

Priceperile motrice

Împreuna cu deprinderile, priceperile motrice formeaza baza comportamentului invatat, caracterizat printr-un grad de adaptabilitate la situatiile la care este pus subiectul.

Tratarea separata a priceperilor si deprinderilor este impusa numai de ratiuni didactice, cu scopul de a evidentia anumite caracteristici si, de aici, cu scopul de a sublinia faptul ca, de multe ori, procesul instructiv din domeniul educatiei fizice se opreste la nivelul priceperilor in acceptiunea lor restransa.

Precizam, de la bun inceput, ca exista priceperi elementare, care reprezinta prima faza a invatarii unei actiuni si priceperi complexe (superioare), care constau din valorificarea deplina a intregului complex de activitati motrice si intelectuale ale unui subiect.

Priceperea elementara reprezinta "modalitatea de actiune in care se organizeaza un raspuns motric pe baza cunostintelor si a unor capacitati motrice, in conditiile initiale ale invatarii (situatie noua si instructaj verbal orientativ din partea profesorului, instructaj care poate fi inlocuit cu simpla observare a actiunilor altui subiect sau a profesorului)." (M.Epuran, 1976)

Priceperile elementare constituie stadiul initial al invatarii si, ca atare, se formeaza de regula intr-un timp scurt, pe trei cai, care pot fi separate, dar si unificate (cum este cazul instruirii organizate):

prin observarea actiunilor altora (ceea ce se apropie de invatarea prin imitatie), insa cu un 'set' perceptiv bine conturat, cu dorinta de a sesiza ceea ce poate conduce la o executie acceptabila (de exemplu urmarirea modului cum un sportiv experimentat realizeaza o schimbare de directie intr-o faza de joc);

prin explicare - pe baza indicatiilor verbale prin care se transmit cunostinte suplimentare, subliniind indicatori perceptivi si raspunsurile specifice corespunzatoare;

prin activitate practica - executare directa, pe baza instructajului verbal, care se transforma in autocomanda si, pe baza a ceea ce a vazut, atat instructajul cat si observarea contribuind la formarea imaginii sau a programului de actiune.

Cat timp putem vorbi de priceperi si unde incepe deprinderea? Desigur, nu se pot stabili indicatori foarte exacti, dar se apreciaza ca deprinderea s-a instalat in momentul in care s-a reusit o adaptare generala la sarcina motrica, iar performanta nu mai prezinta fluctuatii prea mari. În orice moment poate interveni insa un factor aleator (prezenta unei persoane straine, o atitudine mai putin binevoitoare a profesorului, o schimbare a conditiilor materiale) care sa reduca executia-rezolvarea la nivelul initial.

Ceea ce caracterizeaza priceperea, atat la nivelul ei elementar, cat si superior, este gradul de constientizare a situatiei si alegerea celor mai adecvate mijloace (gesturi, actiuni) de adaptare la situatie. În cazul deprinderilor constiinta va urmari in mod deosebit efectul si nu mijloacele prin care acesta este realizat. (schema nr.6.3.)

Schema nr.6.3.

Raportul priceperi - deprinderi motrice

M.Epuran, 1976

În cazul deprinderilor in curs de consolidare se observa un fenomen de regresie in toate situatiile in care apar conditii noi, sarcini noi sau deosebite, sau atunci cand printr-o interventie externa i se pretinde subiectului sa fie atent la 'cum executa miscarea, cum isi coordoneaza segmentele'. Fluenta executiei va suferi, atentia se va transfera asupra mecanismului, iar deprinderea va redeveni pricepere; fenomenul se petrece identic cand se intrerupe un timp indelungat exersarea unor acte motrice (schi, patinaj, tenis, s.a.).

Trecand la priceperile superioare, subliniem ca ele sunt caracterizate de o mare complexitate structural-functionala, ingloband cunostinte teoretice, experienta personala, deprinderi diferite, toate putand fi actualizate, mobilizate si selectate pentru rezolvarea unor situatii de asemenea complexe si schimbatoare.

Desi exista deprinderi tactice, ele nu acopera toate necesitatile rezolvarii situatiilor de joc, care sunt nenumarate si, in plus unele chiar create de adversar in scopul derutarii. Astfel, jocurile, luptele, boxul, scrima si, in general, sporturile cu situatii schimbatoare, in care actioneaza doi sportivi sau doua grupuri adverse, solicita, alaturi de deprinderi si priceperi de tip superior, ele reprezentand rezultate ale invatarii, prin imbinarea optima a pregatirii fizice, tehnice, teoretice si psihice, pe baza unui proces de instruire si educare motrica si intelectuala.

Învatarea motrica apare astfel numai ca o latura a procesului instructiv specific domeniului educatiei fizice si sportului, cealalta, invatarea inteligenta, teoretica necesitand si meritand o atentie tot atat de mare din partea profesorilor si elevilor-sportivilor, lucru ce se face intr-o masura inca mult prea mica.

Modelul real al unei priceperi superioare care utilizeaza schemele operationale este furnizat de ceea ce numim, curent, deprinderi tactice in jocuri sau sporturi de lupta, dar care, asa cum rezulta din cele prezentate, sunt priceperi, rezolvarea problemelor tactice ale luptei sportive neputandu-se face numai pe fondul actelor invatate la nivel de deprinderi, deoarece exista totdeauna un mare numar de situatii pentru care nu s-au putut exersa raspunsuri stereotipe. Datorita timpului limitat, in care are loc lupta sportiva, actiunile complexe sunt rezolvate de multe ori 'intuitiv', prin descoperire spontana a unor relatii intre scop si mijloace.

Pentru o mai buna intelegere a acestor raporturi consideram ca este utila descrierea lor comparativa. (tabelul nr.6.3.)

Tabelul nr.6.3.

Caracteristici comparative pricepere elementara - deprindere

Învatare - reinvatare motrica

Învatarea este un proces care consuma energie multa, fiind nevoie uneori de multiple repetari, cateva zeci de mii pentru un exercitiu de gimnastica sau aruncare la cos.

Vorbind despre reflexul conditionat, in articolul pentru enciclopedia rusa din 1936, I.P.Pavlov a mentionat faptul ca stereotipul dinamic se formeaza greu. Schimbarea stereotipului (a obisnuintelor sau rutinelor zilnice, pierderea unei persoane apropiate etc.) este resimtita emotional negativ.

Pe baza aceasta intelegem de ce multi sportivi au renuntat sa mai aspire la un salt in performanta, considerand mult prea grea munca pentru schimbarea tehnicii unei actiuni. Tot asa ne explica retinerea si chiar atitudinile de respingere a noului de catre persoanele cu mai mica mobilitate a proceselor corticale.

O mare parte din aspectele reinvatarii motrice sunt insotite de reactii atat negative, cat si pozitive, ultimele atunci cand procesul decurge bine. Mai stim, din experienta ca dupa ce sportivul si-a modificat un anumit detaliu tehnic, ceea ce ii reuseste la antrenament, nu ii mai reuseste la concurs, mai ales in situatii critice, recurgand la vechea deprindere.

În criza de timp se produce si o stare confuzionala, de indecizie in recurgerea la noul procedeu sau la cel vechi, de unde ratarea sigura. Vom putea vorbi si in cazul acesta de nevoia de a suprainvata noile procedee, pentru a avea siguranta lor in orice situatie.

Putem considera reinvatare motrica situatia in care un subiect accidentat reinvata mersul dupa ce a suferit o operatie de inlocuire a capului femural? Practica din kinetoterapie raspunde afirmativ, bazata pe faptul ca dupa operatie comenzile si coordonarile fine trebuie reactualizate, impreuna cu factorul psihic al increderii de sine. (F.Vizitiu, 2001)

Este firesc sa amintim ca metodica instruirii (a reinvatarii sau reeducarii motrice) are particularitati deosebite, mai ales in privinta raporturilor psihologice si psihoterapeutice specialist - subiect. (Larousse, 1999, p. 776)

Slabirea si 'stingerea' deprinderilor. Aceste fenomene au loc in anumite conditii, si anume: ca urmare a intreruperii activitatii sau a lucrului sub limita 'intretinerii'; in caz de accidentare sau alte probleme de sanatate; prin pierderea motivatiei; ca urmare a interferentei componentelor vechi cu cele noi, in curs de inlocuire a lor; in situatiile de sindrom de supraantrenament sau de distres competitional, etc. De regula, slabirea deprinderilor (reducerea nivelului calitativ si cantitativ al lor) incepe prin reducerea coordonarii miscarilor.

Deprinderile din concurs. În primul rand trebuie sa cunoastem tipologia deprinderilor tehnice si tactice in diferite tipuri de competitii, ceea ce ne conduce la revederea monografiei psihologice a fiecarui sport si probe, caci nu pot fi tratate asemanator saritura cu prajina si motocrosul.

Prima conditie este ca sportivul sa se afle in 'forma', in acea stare psihofizica ce ii confera acestuia posibilitatea realizarii performantei in zona optima a acesteia. Printre alte conditii amintim capacitatea motrica (in care sunt incluse deprinderile tehnice si tactice suprainvatate), capacitatea psihica (in care consideram importante capacitatea de autoreglare a starilor psihice (mentale) si motivatia). Nu se pot neglija factorii psihosociali (echipa tehnica si manageriala, familia, suporterii, mas-media), care asigura confortul psihic al sportivului.

Viata sportiva concreta ne prezinta in mod permanent 'portretul' sportivului de succes. Fiecare dintre cei din varful ierarhiei dovedeste caracteristici deosebite, chiar daca, in anumite momente prezinta lipsuri sau erori. Ceea ce in deosebeste pe acestia de cei din esalonul secund este capacitatea de compensare, stabilitatea buna a sistemului starilor psihice, care poate echilibra efectele negative ale erorilor. De exemplu, in sporturile individuale cum este atletismul, sportivul poate gresi una sau doua incercari, dar la a treia arata tot ce poate; in unele jocuri sunt multe faze cu pase gresite, dar cele bune sunt mai numeroase si, de aici, plusul de eficienta.

Transferul in invatarea motrica

Transferul ca principiu general al invatarii. Transferul este o problema particulara a teoriei si practicii invatarii, manifestandu-se prin efectele pozitive sau negative pe care le au rezultatele invatarii unei sarcini anterioare asupra sarcinii in curs de insusire.

R.Magill (1989) defineste transferul in invatare ca fiind influenta pe care o are exersarea anterioara a uneia sau mai multor deprinderi asupra invatarii uneia noi. Aceasta influenta poate fi pozitiva, negativa sau inexistenta.

Fenomenul transferului este analizat atat in domeniul instructiei, al invatarii actionale, cat si in al educatiei; in aceasta din urma este vorba de obtinerea unor efecte educationale prin activitati dintre cele mai variate. Se vorbeste astfel de transfer al capacitatilor si atitudinilor, de actiunea formativa morala - caracteriala a activitatilor practice (intre care si activitatile de educatie fizica si sport), de transfer in directia socializarii, s.a.

Tipologie. Am aratat ca transferul consta din influenta unei activitati asupra altei activitati ce ii urmeaza sau a uneia pe care a precedat-o.

Ameliorarea inregistrata in invatarea unei sarcini, datorata invatarii sarcinii anterioare, se numeste transfer pozitiv (facilitare); efectele transferului sunt pozitive, iar facilitarea proactiva. Îmbunatatirea activitatii se manifesta in diferitii indicatori ai executiei sau performantei (raspunsuri corecte, erori mai putine, rapiditate in invatare etc.). Cand activitatea este influentata negativ de cea precedenta, transferul se numeste negativ, interferenta sau inhibitie proactiva (reducerea eficientei, numar mare de erori s.a.). Sunt si situatii cand influentele nu exista, sunt nule. Un fenomen particular si mai rar intalnit este transferul retroactiv sau interferenta retroactiva, in care, asa cum indica termenul, activitatea in curs de invatare sporeste sau diminueaza eficienta activitatii deja invatate.

Lipsa transferului este evidenta atunci cand intre cele doua deprinderi nu exista nici o legatura. În functie de continutul lectiilor de exersare, se poate vorbi despre:

- transfer intra-specific: cand este vorba despre invatarea unei deprinderi repetate in mai multe cicluri de lectii. De exemplu, progresele care se observa in executarea aruncarii greutatii, ca urmare a ciclurilor de lectii consacrate invatarii acestei deprinderi;

- transfer inter-specific: apare intre deprinderi diferite; de exemplu, antrenamentul unui gimnast la aparate poate determina progrese si la saritura cu prajina. În jocurile sportive, plasamentul si miscarea in teren, se transfera de la jocul de baschet sau handbal la cel de fotbal, si invers. Acest transfer inter-specific, incarcat de consecinte educative, este prezentat uneori sub denumirea de transversalitate.

M.Epuran (1976) deosebeste transferul vertical care se produce atunci cand a doua sarcina motrica difera de prima, adica este noua ca structura, si transferul orizontal, cand sarcina odata invatata se aplica apoi in situatia noua.

De asemenea, se poate vorbi despre transfer intrasenzorial, in cadrul aceleiasi modalitati senzoriale (de exemplu, capacitatea discriminativa, de la o mana la alta), precum si de transfer intersenzorial, intre modalitati senzoriale diferite. În transferul senzorial se emite ipoteza ca sarcina care ofera schema cea mai organizata conduce la rata cea mai mare a influentei intrasenzoriale.

Fenomenul de favorizare a invatarii unei anumite deprinderi dupa ce in prealabil a fost invatata cu membrul opus, poarta denumirea de transfer bilateral, homo- sau heterolateral. Se pune accentul pe transferul intre segmente, si nu intre sarcini.

Conditiile care faciliteaza producerea transferului.

Ø     Cand se compara doua deprinderi pentru a determina posibilitatea producerii transferului, este esential sa se ia considerare similaritatile care exista intre partile lor componente. Cu cat similaritatile sunt mai mari, cu atat ne putem astepta ca intre cele doua deprinderi sa se produca un transfer mai mare.

Ø     Complexitatea si organizarea deprinderilor reprezinta, de asemenea, factori care influenteaza transferul. În acest sens au fost realizate o serie de experimente care au vizat relatia dintre dificultatea sarcinii si transfer.

Diferentele care pot apare se datoreaza complexitatii si organizarii sarcinii motrice. Spre exemplu, atunci cand deprinderea este complexa, dar mai putin organizata, invatarea va fi mai eficienta daca se trece de la exersare in conditii usurate catre cele normale. Pe de alta parte, atunci cand deprinderea este mai putin complexa, dar superior organizata, beneficii pentru invatare va aduce exersarea de la greu la usor.

Ø     Experienta subiectului. Atunci cand se ia in considerare experienta subiectului, trebuie avuta in vedere atat experienta motrica, in general, cat si cea legata de experienta rezultata chiar din repetarea deprinderii in cauza.

La baza educatiei fizice sta presupunerea ca, cu cat bagajul de deprinderi motrice va fi mai mare, cu cat patternurile de miscare de care dispune un subiect este mai mare, cu atat acesta va rezolva mai usor sarcinile motrice, deci va beneficia de un transfer pozitiv.

Transferul in probele din atletism. R.Ababei (2003) confirma, prin cercetarea experimentala din atletism, ca transferul intre probe se manifesta pozitiv si semnificativ cand sunt apropiate atat mecanismele executiei cat si perceptiile subiective ale sportivilor.

Semnificatia teoretica si practica a transferului. O importanta deosebita a transferului ar trebui sa transpara din realizarea programelor de educatie fizica. Acestea ar trebui realizate astfel incat sa favorizeze transferul in invatare. Deprinderile de baza trebuie exersate inaintea celor complexe. Orice programa care se refera la invatarea deprinderilor motrice ar trebui sa se bazeze pe exersarea succesiva, logica a deprinderilor, astfel incat cele exersate la inceput sa asigure transferul celor care urmeaza.

O alta aplicatie a transferului ar trebui sa se refere la metodologia de instruire. J.Brandy (1972, citat de R.Magill, 1990) a realizat o cercetare interesanta privind eficienta invatarii inotului, dupa ce in prealabil au fost exersate miscarile specifice pe uscat. Concluziile acestui studiu au fost ca persoanele care exerseaza in prealabil pe uscat, vor invata mai eficient miscarile in apa.

Valoarea principiului transferului este inestimabila atunci cand este vorba despre invatarea unor deprinderi care implica un anumit grad de periculozitate (in gimnastica artistica, de exemplu). În cazul acestor deprinderi, exersarea in conditii usurate are rolul de a ajuta subiectul sa isi dezvolte increderea in sine, precum si capacitatea de a executa fara frica accidentarii miscarile respective.

Acelasi principiu al transferului este aplicat si cand se folosesc reglatorii metodici. De exemplu, utilizarea masinii de aruncat mingi, in tenis, este una dintre modalitatile de exersare adesea utilizata.

De regula, se vorbeste despre transferul sau interferenta deprinderilor; corect este sa vorbim despre influenta pozitiva sau negativa a unei actiuni motrice invatate asupra alteia in curs de invatare, indiferent daca prima a atins nivelul calitativ al executiei numit 'deprindere'.

În actele motrice transferul este utilizat ca suport metodic in invatarea propriu-zisa si, mai ales, in adaptarea celor invatate la conditii noi.

Cercetarile efectuate in domeniul activitatilor corporale au pornit de la critica severa a ingustimii explicatiei prin similitudine si a neluarii in considerare a activitatii subiectului.

În mod mai mult sau mai putin intentionat, transferul este utilizat ca principiu metodic aplicat in vederea formarii deprinderilor motrice. De exemplu, exercitiile pregatitoare se folosesc cu scopul "facilitarii" invatarii unei sarcini motrice complexe.

În invatarea motrica pot apare urmatoarele situatii de transfer:

- trecerea de la exercitii partiale la exercitii integrale;

- trecerea, prin generalizare, de la o deprindere la alta;

- trecerea unor elemente specifice de la o sarcina motrica la alta, de tip diferit;

- trecerea de la invatarea mentala la executia directa;

- trecerea de la invatare schemelor senzori-motrice la executia practica. (M. Epuran, 1976).

Alte situatii de acest gen sunt reprezentate de executarea unei deprinderi in conditii noi (cum ar fi de exemplu exersarea in apa dupa ce miscarile au fost exersate pe uscat), executarea deprinderii cu variatia unuia dintre parametrii sai (exersarea unei deprinderi cu viteza mai mare sau mai scazuta poate constitui unul dintre procedeele metodice care sa contribuie la invatarea deprinderii respective), exersarea unei deprinderi diferite de cea in cauza, dar care prezinta similitudine structurala cu aceasta (aceasta ipostaza este importanta pentru verificarea eficientei lucrului pe simulator).

Instruirea sportiva utilizeaza din plin toate aceste manifestari ale transferului, neuitand insa ca invatarea 'directa' si adecvata sunt mai eficiente decat invatarea pe baza asocierilor, similitudinilor si a altor mecanisme de transfer.

Este adevarat ca transferul pozitiv se intalneste nu numai in invatarea actelor motrice, ci si in 'maniera' de a invata, de a antrena, de a optimiza conduita, de a combina elementele unor acte motrice complexe, de a utiliza eficient calitatile in raport cu sarcina motrica s.a.

Unul din cazurile tipice de transfer negativ este acela in care elementele perceptive (care sunt semnale pentru executie) sunt identice, in timp ce reactia poate fi diferita. De exemplu, subiectul invata doua procedee de prelucrare a mingii. În momentul in care se pregateste sa efectueze preluarea, unul sau altul dintre procedee poate fi dominant in intentie si ca montaj motric, si executia va fi reusita. Daca se ezita in alegerea procedeului, decizia va fi tardiva, iar executia nereusita.

Sunt insa si unele cazuri de interferenta care provin din insasi structura actiunilor ce se invata sau din atitudinea subiectului. Iata unele exemple: handbalistul va manifesta tendinta de a conduce mingea de baschet prin lovire la trei pasi, iar baschetbalistul - in jocul de handbal - la un pas. În acest ultim caz executia nu este penalizata, iar jocul de handbal a castigat prin adaptarea unui element din baschet. În schi se cunoaste influenta negativa a invatarii franarilor prin plug si a incarcarii schiului din exterior asupra executiilor evoluate pretinse de virajele efectuate pe schiul interior. Daca instruirea initiala s-ar face in varianta a doua, interferenta, sustinuta si de teama specifica, nu s-ar manifesta.

Reguli metodologice de aplicare a transferului in instruire. Regulile metodice ale facilitarii transferului pozitiv si ale reducerii transferului negativ nu pot fi formulate decat in general, diversitatea situatiilor si conditiilor nepermitand concretizari.

Teoria si practica instruirii sportive moderne pledeaza tot mai mult in favoarea invatarii directe a actiunilor motrice dificile, decat pentru apelarea la actiuni pregatitoare. Între doua sarcini, una simpla si alta complexa, este preferabila exersarea celei complexe (in executiile in care cere perfectiune, in conditii stabile de ambianta); in schimb, pentru executiile care necesita aprecierea situatiilor, detectarea semnalelor, invatarea trebuie inceputa cu situatiile simple (R.Singer, 1968). Pentru obtinerea efectelor de transfer pozitiv se mai recomanda :

- intarirea intentiei de a invata si retine ;

- ajutarea elevului sa identifice relatiile semnificative prin construirea unor 'poduri intelectuale' (Cratty) intre sarcina invatata si cea pentru care se spera realizarea transferului ;

- asigurarea conditiilor de aplicare a celor invatate ;

- asigurarea ritmicitatii invatarii si a acumularilor respective ;

- analiza sarcinilor motrice si sintetizarea lor pentru evidentierea principiilor care conduc la performanta.

În sfarsit, efectele interferentei sunt atenuate sau inlaturate daca se realizeaza:

- sublinierea asemanarilor si diferentelor dintre diferitii stimuli si raspunsuri ale celor doua sarcini;

- evitarea constientizarii asemanarii dintre doua sarcini care solicita raspunsuri diferite;

- introducerea unei pauze mai mari intre cele doua sarcini;

- consolidarea corespunzatoare a primei sarcini, inainte de a trece la invatarea celei de-a doua;

asigurarea corectitudinii invatarii initiale a oricarei actiuni, intrucat restructurarea este dificila si uneori imposibil de realizat integral. (M.Epuran, 1997)

Cerinte privind facilitarea producerii transferului in activitatea de instruire (H.C.Ellis, 1965, citat de R.Magill, 1989). Aceste cerinte sunt:

1. Maximizarea similitudinii dintre instruire si ultima situatia de testare. Prin ultima situatie de testare se intelege testul sau situatia concreta de joc in care se verifica nivelul de insusire a deprinderii motrice. Astfel, exersarea aruncarilor libere in baschet ar trebui realizata in conditiile zgomorului produs de spectatori.

2. Dobandirea unei experiente adecvate prin exersarea unei sarcini initiale. Jocurile de miscare pregatitoare pentru invatarea unui joc sportiv sunt deosebit de eficiente. Profesorul trebuie sa fie atent ca maximizarea exersarii unor astfel de mijloace, este direct legata de transferul pozitiv pentru sarcinile urmatoare.

3. Furnizarea de exemple atunci cand se predau conceptii si principii. Exista anumite principii, specifice fiecarei activitati, care trebuie dobandite de fiecare elev, inca de la inceputul practicarii unei activitati. Astfel, atacarea portii, in jocul de handbal, trebuie sa fie o dominanta a actiuni tactice individuale, dar si colective. De asemenea, tactica la primirea serviciului, in jocul de tenis de masa si tenis de camp, reprezinta un element important al pregatirii jucatorilor.

Gallahue, Werner si Luedke (1975, citati de R.Magill, 1990) sustin ideea ca educatia miscarii se bazeaza pe conceptele miscarii. În lucrarile lor, deprinderile motrice fundamentale - aruncarea, saritura, alergarea etc., sunt prezentate ca fiind concepte ale miscarii, pentru ca sunt miscari de baza care se afla la baza tuturor deprinderilor complexe. Problema cheie a instruirii in domeniu se bazeaza de fapt pe modul in care profesorul reuseste sa maximizeze transferul potential al acestor concepte ale miscarii catre deprinderile complexe.

4. Identificarea principalelor trasaturi ale sarcinii motrice. Aceasta cerinta se refera la faptul ca atunci cand o activitate este gandita pentru facilitarea transferului pozitiv catre o activitate urmatoare, profesorul ar trebui sa directioneze atentia elevilor spre acele elemente ale deprinderii care sunt considerate a fi posibil de transmis prin transfer la activitatile urmatoare. În timpul lucrului la simulator, atentia subiectului trebuie dirijata spre acele elemente esentiale pentru executarea deprinderii, cu eficienta maxima, in conditii de concurs sau de joc.

Aceasta conditie trebuie subliniata si pentru deprinderile noi, care pot fi invatate folosindu-se experienta furnizata de invatare unor alte deprinderi.

5. Asigurarea intelegerii principiilor generale de executie, inainte de a astepta producerea transferului. Astfel, exercitiile de tactica pe care le executa un incepator nu isi vor avea efectul dorit daca acesta nu intelege principiile care stau la baza conceperii lor. Principiul general de instruire privind participarea constienta si activa a subiectului completeaza aceasta cerinta care favorizeaza transferul.