Procesul de predare-invatare; caracterizare generala

Procesul de predare-invatare; caracterizare generala

Considerat in procesualitatea sa, invatamantul reprezinta o alternanta continua de activitati de predare si invatare, care alcatuiesc o unitate organica.

Analistul procesului de predare-invatare are de raspuns la cateva intrebari ce se formuleaza relativ simplu: (1) cum se organizeaza secventele de predare ? (2) ce anume sa invete elevul ? (3) de ce invata el ? (4) cum invata ? (5) cat anume invata? Primele doua intrebari se refera la continutul si organizarea predarii, iar cea de-a treia vizeaza motivele activitatii de invatare, intrebarea a patra - "cum invata elevul ?' - priveste modul de dirijare al activitatilor si procesul intern al invatarii, iar cea din urma are in vedere investitia de efort si de timp, precum si reglajul activitatii de insusire a cunostintelor si deprinderilor. Desigur, raspunsurile la cele cinci intrebari nu sunt independente. De pilda, daca ne intrebam asupra investitiei de efort/timp in dobandirea unei achizitii, aceasta depinde de continutul care se invata (o poezie, o teorema de geometrie, o lectie de istorie etc.), apoi de motivele activitatii de asimilare si de tehnicile de invatare individuala. Raspunsurile la intrebarile amintite privesc didactica.

Didactica traditionala - didactica moderna

Didactica traditionala, conturata ca prelungire a simtului comun, abordeaza procesul de predare-invatare pornind de la psihologia asociationista clasica. Potrivit acestei conceptii, puntea de contact intre subiectul cunoscator si lumea externa o realizeaza perceptia. Actul cunoasterii este reductibil la simpla inregistrare prin simturi, la "lectura perceptiva' a lucrurilor, individul fiind mai mult pasiv, doar receptiv. Mecanismul de insusire a cunostintelor ar consta, in esenta, in formarea de imagini despre lucruri si asociatii intre aceste imagini (asociatia devine principiul vietii mintale); invatarea ca proces era redusa la stabilirea de conexiuni (asociatii).

Dar copilul nu invata gratie unei simple expuneri la faptele sau stimuiii din mediu. Adevarurile sau propozitiile stiintei - adica ceea ce noi numim cunostinte - nu se "citesc', de regula, nemijlocit din perceptia faptelor si evenimentelor externe. In consecinta, nu este suficient sa punem elevul in fata unor obiecte sau evenimente concrete, pentru ca sa-si desprinda spontan din ele informatia relevanta din punct de vedere stiintific. Spre exemplu^ daca vom pune elevul in fata unui plan inclinat pe care aluneca o greutate, el nu va descoperi singur relatiile de ordin fizic, nu se va comporta - cum se exprima Skinner - ca si Galilei in persoana. Faptul fizic nu este accesibil - chiar de la constatare - decat prin mijlocirea unor instrumente mintale, a unui cadru logico-matematic (J. Piaget, 1973). Asimilarea presupune intalnirea, corelarea dintre o structura cognitiva (un echipament mintal) si fenomenul sau evenimentul nou intalnit in experienta. Cunostintele de fizica, de matematica etc. sunt cuceriri ale activitatii de cunoastere a omului in procesul istoric; ele reprezinta mtr-un sens "inteligenta cristalizata', iar transmiterea informatiei stiintifice in procesul de instruire constituie transfer de inteligenta in timp, intre generatii.

Sistemul de cunostinte si tehnici de lucru se insusesc numai prin organizarea propriei activitati a elevului. Realitatea externa nu-si dezvaluie proprietatile si legile decat daca este explorata, investigata. Procesul de invatare devine astfel proces de cunoastere realizat intr-un cadru organizat si pe calea cea mai directa, evitandu-se ocolurile care au avut loc in dezvoltarea istorica a cunoasterii. Propriu-zis, elevul nu descopera adevaruri noi pentru omenire, dar pentru el insusi trebuie totusi sa le descopere sau sa le "redescopere'.

Orientarile modeme in psihologie (P. Janet, L.S. Vigotski, J. Piaget, P.I. Galperin s.a.) pun la baza insusirii cunostintelor si notiunilor actiunea in dubla ei ipostaza de actiune externa, obiectuala si actiune mintala (operatie). Nota definitorie a actiunii este manipularea sau transformarea - aplicata obiectelor si/sau informatiilor. Vorbim de actiuni materiale, externe, care implica transformarea pe plan obiectual, concret si de actiuni mintale sau operatii, in sensul de transformari aplicate numai informatiilor.

Invocand 50 de ani de experienta in domeniul psihogenezei cunostintelor, J. Piaget (1979) subliniaza, de pilda, ca punctul de plecare al universului stiintei trebuie cautat in lumea actiunilor si nu al perceptiei detasate de contextul ei practic. "Nici o cunostinta - scrie el - nu este efectiv datorata perceptiilor singure, pentru ca acestea sunt totdeauna dirijate si incadrate prin scheme de actiuni. Cunostinta provine din actiune' (pag. 53).

Pornind de la aceste orientari, o noua didactica isi croieste drum, o didactica a metodelor active, participative, in care elevul nu mai este un simplu receptor de informatie, ci subiect al cunoasterii si actiunii. Acesta este specificul didacticii moderne.

S-a remarcat pe buna dreptate ca nu se poate aduce in scoala - chiar beneficiind de mijloace audio-vizuale - decat o mica parte din lumea reala, iar in afara scolii poate fi explorat doar un fragment ceva mai mare. "Cuvintele se importa mai usor - noteaza Skinner - dar verbalismul educatiei clasice a aratat la ce primejdii poate duce aceasta usurinta' (1971, pag. 95). Pentru un invatamant care da o formatie mai mult livresca, este caracteristica disocierea intre teorie si practica, intre mana si inteligenta. Limitandu-se mai mult la stapanirea cuvintelor, deci la un invatamant verbal, nu se ajunge la cunoasterea lucrurilor. Elevul stie, stapaneste cu adevarat anumite cunostinte cand reuseste sa le aplice, cand poate,opera cu ele nu numai in situatii-tip, dar mai ales in conditii variate, intreaga informatie si cultura dobandite in scoala trebuie sa aiba deci o tenta aplicativa. Nu este vorba numai de fizica, chimie sau discipline tehnice, dar si de literatura, istorie, filosofic etc. De exemplu, daca materialul poetic studiat in scoala nu se va pierde in "nisipurile memoriei', ci va oferi tanarului mijloacele de expresie pentru decantarea unui sentiment intim, el isi va fi dovedit, la randul lui, utilitatea.

Rezumand cele spuse si punctand mai ales diferentele, putem schita, intr-un tabel de sinteza paralela intre cateva idei directoare in didactica traditionala si cea moderna (Cerghit, 1976,1. Radu, 1979):

Tabelul LII.

Paralela intre didactica tradiionala si didactica moderna

Procesul de predare - invatare imbina, asadar, un act de comunicare, de transmisiune sociala cu un efort de insusire, de apropriere din partea elevului. Profesorul este cel care initiaza dialogul, selecteaza si structureaza materialul, propune si organizeaza activitatea elevului cu acest material, inclusiv fixarea sa in memorie. Implicandu-se activ, elevul isi formeaza noi mecanisme de achizitie, adica notiuni, operatii, structuri cognitive in masura sa-i inlesneasca pe un plan mereu nou preluarea informatiei relevante din datele concrete si verbale ce i se ofera progresiv, intotdeauna mesajele externe - cum ar fi lectiile, activitatile practice etc. -actioneaza prin intermediul conditiilor interne, in contextul de fata se intelege prin conditii interne -echipamentul mintal al elevului format din structuri cognitive operatorii. Astfel, in experienta amintita mai sus cu planul inclinat, aceasta presupune - din partea elevului - o anumita capacitate de disociere a factorilor, precum si o putere de combinare pe plan mintal, in stare sa anticipeze efectele eliminarii/adaugirii unor factori, implicati in experienta, la care se adauga si stapanirea unui aparat matematic minim pentru exprimarea relatiilor dintre marimile date.