Credintele religioase si viata religioasa in Grecia antica

Credintele religioase si viata religioasa in Grecia antica

Catre sfarsitul epocii arhaice, panteonul grecesc isi definitivase configuratia, pe baza traditiilor cretano-miceniene si prin asimilarea unor zeitati din Orientul cu care grecii aveau numeroase legaturi iar, mai tarziu, datorita cuceririlor din aceasta zona a lumii.

Exista doua directii de gandire religioasa in Grecia arhaica si clasica: religia oficiala a polisurilor si cea "populara", initial destul de diferite, apoi intrepatrunzandu-se.

Religia oficiala, respectiv mitologia ii prezenta pe zeii Olimpului dupa modelul individului si al societatii grecesti. Asa cum se cunoaste, din legendele si miturile Antichitatii grecesti, principalii zei erau in numar de 12, organizati dupa modelul unei familii, fiecare zeitate cu anumite atribute, care variau uneori in functie de fuzionarile cu alte divinitati, de zona geografica in care erau venerati. Zeus, fiul titanului Cronos, era la origine zeul cerului, mai tarziu a devenit capetenia zeilor care prezida ordinea morala, protector al familiei, al strainilor si al justitiei; Hera, sotia lui (dupa poetul Hesiod era totodata sora acestuia), era o divinitate locala din Argos, care a preluat atributele zeitei cretane a vegetatiei si vietuitoarelor, pentru greci era protectoarea casatoriei si a fidelitatii conjugale; Poseidon, frate al lui Zeus, de asemenea de origine cretana, era protectorul navigatiei, zeul marii si al apelor curgatoare, avand ca semne distinctive tridentul si calul, animal despre care legendele spun ca il adusese in Grecia; Hestia, sora lui Zeus, era o divinitate abstracta (nu apare reprezentata in universul figurativ grecesc) era zeita focului vetrei si al focului in general, venerata in toate casele; cealalta sora a lui Zeus, Demeter este o zeitate de origine mai veche, era zeita fecunditatii si a agriculturii ;fiicele si fiii lui Zeus : Apollo, zeu originar din Asia Mica, avea multe atribute, dupa locurile unde era venerat, ca zeu al intelepciunii, al agriculturii, al tineretii si frumusetii masculine; Hermes, mesagerul zeilor, protectorul drumurilor si calatorilor, al comertului si negustorilor; Ares, zeul razboiului, al distrugerilor, din care cauza nu a avut locuri de cult si foarte putine reprezentari in plastica; Hefaistos, faurarul zeilor, zeu al focului si tuturor mestesugarilor; Atena, zeita-fecioara, proectoare a celei mai importante cetati grecesti ce-i purta numele, zeita a inteligentei, intelepciunii, a strategiei militare, protectoare a livezilor de maslini, a stiintelor si mestesugurilor casnice; Artemis, zeita Lunii, a vanatorii si salbaticunilor, a magiei si a castitatii; Afrodita, de origine orientala, despre care legenda spune ca se nascuse in Cipru din spuma marii, la inceput era protectoarea fertilitatii, apoi a frumusetii si dragostei..

De obicei, un polis venera in mod special una dintre zeitati, cultul acesteia fiind obligatoriu pentru toti cetatenii respectivului oras. In cinstea lor se faceau sacrificii, se organizau procesiuni, care cu timpul devin adevarate serbari fastuoase, ocazii de afirmare a prosperitatii si bogatiei polisului respectiv si a mandriei de a aprtine unei anumite comuniati sociale.

Principalele forme de cult erau rugaciunea, imnurile recitate si cantate in grup, ofrandele, sacrificiile de animale, diferite de la un zeu la altul. Religia greaca nu avea un corpus de dogme si texte sacre iar slujiorii ei nu necesitau o anumita initiere sau pregatire in acest domeniu. Orice cetatean putea deveni preot, prin alegere sau tragere la sorti, pentru un an sau mai multi ori pe viata. Capul familiei era cel care oficia actele si riualurile domestice, cu ocazia nasterii copiilor, spre exemplu.

Caracteristic credintelor religioase ale grecilor este conceptul de pangarire (miasma) , care se referea la faptul ca nasterea si moartea erau momente impure, care pangareau si cei aflati in legatura cu acestea trebuiau purificati. De semenea, in cazul crimelor, contactul direct sau indirect cu cel care comisese o crima era contagios, aducand cu sine un rau celorlalti, care trebuiau sa se purifice. Purificare consta in general in ritualuri precum stropirea cu lichide considerate sacre, stropirea cu sangele unor animale sacrificate in cazul crimelor, libatii s.a.

Religia populara , datorata unor credinte foarte vechi, adeseori cu un caracter mistic, cu influenta orientale, a cunoscut diferite forme de organizare, cu ceremonii si ritualuri secrete, destinate de regula unor initiati. Aceste culte sunt misteriile , la ele nu puteau participa decat cei care vorbeau limba greaca, indeplineau anumite conditii pentru a se initia. Aceste culte nu erau interzise de religia oficiala, ci recunoscute. Cele mai importante misterii au fost cele dedicate zeitei Demeter, numite si misteriile eleusine, deoarece actele de cult aveau loc la Eleusis, in apropierea Atenei. Ceremoniile aveau loc la o data fixa, constau intr-o evocare alegorica a mortii si a reinvierii naturii, era insotita de lamentatii, care aminteau de faptul ca fiica zeitei, Persefona, fusese rapita de Hades, zeul Infernului. Ceremoniile erau prezidate de un hierofant ( etimologc, insemnand cel care arata lucrurile sacre),se incheiau cu o procesiune impresionanta, in care adeptii purtau torte si ramuri de maslin. La miezul noptii, procesiunea ajungea la templul zeitei din Eleusis, unde ceremonia continua cu cantece si dansuri rituale.

Misteriile dionisiace, erau legate de zeul de origine traca Dionisos, adorat ca o incarnare a naturii si a bucuriei de a trai, zeu al vegetatiei , al vitei de vie si al vinului. Ritualurile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munti, adeptii erau incununati cu coroane de iedera sau coarne de tap, excutau dansuri salbatice, ajungeau la stari de delir, cu ajutorul cantitatilor mari de vin consumate..Misteriile orfice , erau inchinate zeului Orfeu, tot de origine tracica, conform traditiei cantaret din lira care a imblanzit fiarele. Cultul orfic era o miscare religioasa mai complexa, ce cuprindea o teogonie, o cosmogonie, o antropogeneza, precum si o doctrina a salvarii: potrivit acesteia, omul poarta inca de la nastere pacatul stramosesc pe care trebuie sa-l ispaseasca prin suferinte. Pentru eliberarea sufletului, intemnitat in trup, inititul trebuia sa duca o viata morala, de renuntari, abstinenta de la consumul de carne, sa indeplineasca anumite ritualuri.

Dreptul si justitia

In epoca prearhaica, legile se transmiteau pe cale orala in marile familii, ai caror capi imparteau dreptatea in mod arbitrar. Una dintre revendicarile cetatenilor nemultumiti privea publicarea legilor valabile pentru toti, fara deosebire. O serie de polisuri si-au desemnat pentru aceasta legislatori, care sa redacteze legile. Acestia erau alesi cu asentimentul diferitelor clase sociale, uneori pe viata, alteori pe o perioada limitata de timp.

Primii legislatori au aparut in orasele coloniale din Occident. Nu a existat o legislatura unitara pentru toata lumea greaca, astfel incat au aparut o serie de particularitati, in functie de gradul de dezvoltare sociala, economica, traditiile fiecarui polis. Dincolo de aceasta diversitate, exista unele trasaturi comune generale : accentul in elaborarea legilor s-a pus pe administrarea justitiei, dreptatea fiind impartita in acord cu legile scrise, din momentul in care au existat, legislatia cu privire la crime a ocupat un loc important in preocuparile diferitilor legislatori. Pedepsele pentru crime vor fi aplicate de catre stat, in locul razbunarii arbitrare a familiilor.

Printre cei mai importanti legislatori , la Atena, au fost: Zeleucos, care a instituit "legea talionului", de origine semitica ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), Harondas, care a instituit pedepse aspre pentru cei care comiteau violente. Dracon a rama celebru pentru asprimea legilor sale si cel mai bine se cunoaste legislatia sa referitoare la ucideri. Cazul se judeca in fata Areopagului , organul suprem de judecata sau in cadrul unui proces prezidat de rege ori in fata Tribunalului efetilor. Un alt legislator al Atenei, Solon a dat legi pentru reducerea datoriilor cetatenilor saraci, suprimand arestarea pentru datorii iar unii sclavi puteau fi eliberati. Solon a creat un tribunal cu adevarat popular, numit Heliaia , din care faceau parte reprezentanti ai celor patru clase, constituite in functie de veniturile realizate din exploatarea pamantului. Heliaia era o instanta suprema, formata din 6000 de heliasti (jurati), trasi la sorti din listele propuse de cele 10 triburi. Erau distribuiti in diferite tribunale, fiecare avand o competenta specifica, cu exceptia Areopagului si a Adunarii poporului, care judeca crimele contra sigurantei statului.

In lumea greaca nu a existat un corp juridic specializat, nu exista profesia de juecator sau avocat, nici de acuzator public. Unul dintre heliasti indeplinea formal functia de presedinte al instantei de judecata Procesul era pornit din initiativa unui cetatean, fie pentru ca socotea ca fusese lezat, fie ca socotea ca intr-o anumita chestiune fusese lezat statul de catre un alt cetatean. Inca din epoca anterioara existau asa-numitii sicofanti, delatori de profesie, care primeau consistente recompense in bani pentru a nu reclama infractiuni , reale sau imaginare, astfel incat exista mult loc pentru arbitrariu.

Cetatenii implicati intr-un proces, fie ca reclamanti, fie ca parati, isi expuneau singuri cauza, verbal sau comandau textul expunerii unui logoped , trebuind sa invete textul pe de rost. Minorii, femeile si sclavii erau reprezentati in proces de parintii, sotii, tutorii sau stapanii lor. Heliastii doar ascultau expunerea, fara sa ia cuvantul, nu deliberau, ci dadeau sentinta prin vot secret. Daca acuzatul era dovedit nevinovat, acuzatorul primea o amenda consistenta sau isi pierdeau drepturile civile, masura care urmarea sa limiteze actiunile abuzive ale sicofantilor. Marturia sclavilor nu era valabila decat daca era obtinuta prin tortura iar oamenii liberi, neputand sa fie torturati, isi puneau sclavii sa fie torturati in locul lor. Sentintele date nu aveau drept de apel.

La sfarsitul secolului V au aparut arbitrii publici, alesi dintre cetatenii care implinisera varsta de 60 de ani. Acestia interveneau in chestiuni de ordin privat, pentru a incerca sa-i impace pe impricinati. Sentinta data de ei ramanea valabila numai daca partile erau de acord cu ea, in caz contrar se judeca cauza la tribunal.

Natura pedepselor varia in functie de conditia sociala a celor vinovati. Pedepsele obisnuite erau: amenda, confiscarea partiala sau totala a averii, exilul temporar sau definitiv, pierdera drepturilor civile, inchisoarea, supliciile aplicate numai sclavilor (jugul, insemnarea cu fierul rosu, tragerea pe roata). Tradatorii si profanatorii locurilor sfinte erau condamnati la moarte, ucisi cu pietre sau aruncati intr-o prapastie.

Desi imperfecta, justitia din epoca clasica a inregistrat unele progrese, prin suprimarea legii talionului, a pedepselor colective, punand accentul pe responsabilitatea personala.

Educatia si invatamantul

Desi au existat diferente de la un polis la altul sau de la o regiune la alta din cele locuite de vechii greci, unele aspecte generale , in aceasta privinta , au fost comune. In societatea greaca, eminamente patriarhala, statutul barbatului si al femeii era diferit, incepand cu momentul nasterii. Pana in epoca elenistica, femeile nu aveau dreptul la educatie.

Informatiile existente despre sistemele de educatie se refera doar la Sparta si Atena, orase foarte diferite in privinta tipului de democratie practicat, obiceiurilor , mentalitatilor s.a. In Sparta, copilul apartinea familiei numai pana la varsta de 7 ani, dupa care era la dispozitia statului, pana la varsta de 60 de ani, trebuind sa serveasca mai ales ca militar. Educatia spartana consta in exercitii fizice dure si antrenament militar, care urmareau sa-i formeze copilului spiritul unei discipline extrem de rigide, de supunere neconditionata, capacitatea de a suporta cele mai aspre privatiuni. Goi, cu capul ras, primind o hrana insificienta, dormind pe o saltea de trestie, biciuti adeseori, copiii spartani primeau mai ales o educatie fizica, cea intelectuala fiind minima, constand in cateva notiuni de scris si citit, aritmetica, muzica militara. Aici si fetele primeau o educatie premilitara, constand din alergari, marsuri, lupta, aruncarea discului si a sulitei.

Complet diferita era educatia copiilor atenieni, probabil si a acelor din alte orase grecesti. Tatal dispunea de educatia copiilor pana la 18 ani. De la 7 ani, baietii mergeau la scoala, statul atenian avea obligatia sa suporte cheltuielile pentru educatia primara si pe cea a baietilor orfani de razboi. De regula, copiii erau trimisi sa invete in scoi particulare, parintii suportand cheltuielile. Scoala era casa invatatorului sau se desfasura in aer liber, constand din notiuni de scris si citit, aritmetica , literatura si muzica, timp de 5-7 ani. Dupa 14 ani, educatia era exclusiv fizica, cea a baietilor si efebilor (tinerii peste 18 ani) se facea in palestre si gimnazii, sun conducerea unui instructor. Palestrele erau terenuri de sport, publice sau particulare, dotate cu vestiare, sali de odihna, bai.Gimnaziile erau complexe sportive de mari dimensiuni, cu multe edificii, anexe, bazine de inot, portice, fantani, statui. Situate de obicei in afara orasului, in gradini publice , erau si locuri de plimbare pentru cetateni . Tot in gimnazii aveau loc unele prelegeri de filosofie, care completau educatia intelectuala a tinerilor provenind din familiile bogate. La Atena au existat trei gimnazii: Academia , unde Platon si-a intemeiat scoala de filosofie, Lyceum, unde Aristotel tinea prelegei de stiinta si filosofie si Cinosarges , probabil un gimnaziu al metecilor si locul de intalnire si discutii al filosofilor cunoscuti sub numele de "cinici". Fiecare polis avea cel putin un gimnaziu.

In epoca elenistica, educatia devine in intregime o obligatie a statului. Baza studiilor de literatura continua sa fie poemele homerice, muzicii si retoricii li se acordau mai putina imortanta, in favoarea filosofiei sau a studiului medicinii. Atunci au aparut bibliotecile publice, cum au fost cele vestite din Alexandria, Pergam, Rodos, Efes, Siracuza s.a. De asemenea, epocii elenistice i se datoreaza aparitia unor institutii precum muzeul (de la museion-templul muzelor), colectiile si colectionarii de arta, precum si mecenatul (oameni bogati care subventionau pe artisti , poeti si alti creatori). Monarhii elenistici subventionau cercetarea stiintitica si pe oamenii de stiinta. Numai la Alexandria au existat peste 100 de invatati care erau intretinuti de stat pentru cercetarile lor. In acelasi oras existau o gradina zoologica, una botanica, sali de disectie pentru medici, observatoare astronomice iar muzeul din Alexandria, unde invatatii tineau si cursuri, devenise de fapt o adevarata universitate vestita in intreaga lume antica.

Gandirea stiintifica si filosofica

Pana la Socrate, filosofia clasica s-a mentinut pe linia trasata de gandirea arhaica, fiind un domeniu care cuprinde si gandirea stiintifica. Filosofia era, in conceptia anticilor, "stiinta stiintelor", care le inglobeaza pe toate celelelte. In epoca clasica, indeosebi in regiunea Ionia, gandirea filosofica a ramas fidela unui pozitivism abstract, care respinge constructiile mitice, este mai preocupata de cosmologie decat de destinul uman si, ca urmare, este rezervata unei elite restranse.

Heraclit, cauta principiul prim si il identifica in foc Pentru el universul se afla intr-o vesnica devenire si maximele in care a expus aceasta constatare sunt faimoase: "Totul curge", "Nu te poti scalda de doua ori in acelasi rau, caci peste tine curg intotdeauna alte ape".In aceasta mobilitate, singurul lucru imuabil este logos-ul, legea devenirii, simbolizata prin foc. Cel care anima universul este conflictul (polemos), din acesta ia nastere armonia suprema.

Pentru Anaxagoras lumea este alcatuita din combinarea unor calitati care nu se pot descompune, fiecare lucru contine,amestecate, elementele tuturor lucrurilor. O miscare continua vizeaza disocierea acestora, astfel incat incetul cu incetul s-au izolat diferite parti ale lumii, in interiorul infinitului. Toate miscarile care insotesc materia sunt posibile pentru ca in afara ei exista o esenta care gandeste, nous sau inteligenta, principiul organizator al cosmosului.

Democrit a acceptat viziunea cosmogonica dar si-a extins cercetarile asupra unor discipline dintre cele mai diverse, avand un spirit enciclopedic.El a sustinut ca materia este compusa din particule indivizibile, impenetrabile, pline si infinite, care se diferentiaza in functie de marime, configuratie si pozitie. Si sufletul este alcatuit din atomi usori si sferici. Caracterul extrem de modern al acestei doctrine o face sa fie considerata precursoarea atomisticii moderne.

In aceeasi perioada clasica, coexistand cu pozitivismul ionian, se afirma un curent rationalist, care este mai inclinat spre matematica decat spre fizica si se exprima sub o forma mitica, fiind preocupat mai ales de problema destinului. Pitagora si pitagorismul se raspandeste in lume greaca. "Matematicienii" urmaresc progresul stiintelor, mai ales al matematicii, geometriei si astronomiei, pentru a descoperi armonia numerica a universului.

Empedocle afirma ca exista 4 elemente ale tuturor lucrurilor: focul, apa, aerul si pamantul iar doua forte motrice anima universul: vrajba si prietenia, care inving rand pe rand. Notiunea aceasta de ciclu se aplica si sufletelor omenesti, sufletele vinovate trebuie sa rataceasca de trei ori cate 10.000 de ani pentru a se regenera prin suferinta. Empedocle a fost totodata inginer, fizician, astronom, biolog.

De la Parmenide au ramas cateva fragmente celebre, precum introducerea la poemul in care se infatiseaza dus in carul fiicelor soarelui catre Dreptate, care ii dezvaluie Adevarul suprem. Acest adevar relevat afirma ca fiinta exista si non-fiinta nu exista. Fiinta e identificata cu o sfera perfecta, indestructibila , imobila si finita.

Discipolul sau, Zenon din Eleea, reia aceasta teza a fiintei unice si imobile, demonstrand in faimoasele lui aporii - Ahile si broasca testoasa, Sageata imobila in zbor s.a. absurditatea unei teze contrare ( aporia-dificultate, metoda de a descoperi contradictiile si dificultatile teoretice pentru a ajunge la descoperirea adevarului sau pentru a fundamenta o indoiala radicala in ce priveste posibilitatea cunoasterii). A fost intemeietorul dialecticii, metoda de investigatie prin discutie, care se va impune generatiei urmatoare de filosofi.

Sofistii , "adeptii intelepciunii",au adus un nou gen de educatie, care le poarta numele, sofistica. Ei mergeau din oras in oras, tinand conferinte publice, intretinandu-se cu tinerii, in schimbul unor considerabile retributii, astfel discipolii lor erau tinerii din clasele avute, adesea aristocratice. Ei foloseau metoda dialectica, bazata pe discutia directa cu interlocutorul, care era pus in situatia de a recunoaste ca postulatele sale sunt false. Datorita cunostintelor variate si profunde, culese din toate discipinele umane, sofistii au fost redutabili in argumentare. Elevii lor erau sedusi de aspectele practice ale invataturilor lor, caci invatau sa vorbeasca bine, sa gandeasca, sa discute, ceea ce era esential pentru cei care se pregateau pentru viata politica si cea publica, in general. Printre cei mai cunoscuti sofisti au fost Protagoras, Gorgias, Prodicos s.a.

Socrate nu a avut propriu-zis o scoala, pentru ca nu pretindea nici un fel de retributie dar era inconjurat de un grup de tineri ferventi, printre care si cel mai faimos discipol al sau, Platon,de la care s-au pastrat informatii cu privire la viata si conceptia filosofica a maestrului sau. "Nu a lasat opere scrise, obisnuia sa vorbeasca cu oamenii din popor, pe strada sau unde se nimerea, sau dialoga cu discipolii sai. El facea uz de ironie, in sensul grecesc al termenului, adica de interogatie, naiva in aparenta, care il facea pe preopinent sa-si dezvaluie slabiciunile rationamentelor sale sau inconsecventele actiunilor sale. El insusi spunea ca meseria sa este maieutica , amintind ca asa precum mama sa, care era moasa, mosea trupurile, el mosea spiritele, adica le dezvaluia adevarurile ascunse pe care acestea le poarta in ele insele, fara stirea lor." (P.Leveque)

A fost acuzat ca a corupt tineretul, nemaicrezand in zei, pentru aceasta a fost dus in fata tribunalului. In procesul care i s-a intentat s-a aparat cu noblete dar, gasit vinovat, a fost condamnat la moarte. A refuzat sa scape, caci discipolii sai ii cumparasera pe gardieni, pentru ca voia sa dea ascultare legilor, desi nedrepte. A murit band cupa de cucuta, precum o descrie Platon.

Doctrina lui Socrate a proclamat prioritatea omului, sustinand ca "filosofia a coborat din cer pe pamant". Isi insusise maxima gravata pe intrarea in templul lui Apolo din Delfi, "Cunoste-te pe tine insuti", pe care o intelegea ca necesitate a actiunii bazata pe reflectie si introspectie. Platon i-a atribuit teoria ideilor (cu sensul de forma), care explica realul concret, teorie pa care Platon a aplicat-o unor domenii ale stiintei.

Platon a apartinut unei ilustre familii din Atena si din grupul acelor tineri pentru care invatatura lui Socrate a insemnat revelarea propriei lor personalitati. Dupa o lunga calatorie in care a vizitat Egiptul si teritoriile occidentale ale Europei, dupa ce a cunoscut ideile pitagoriciene, si-a deschis propria scoala la Atena, Academia. De atunci inainte si-a petrecut viata in meditatie, consacrandu-se formarii tinerei generatii si alcatuirii Dialogurilor sale.

Piesa de baza a doctrinei sale este teoria ideilor (a formelor). Ideile sunt modelul, structura lumii sensibile. Numai ele reprezinta realitatea adevarata, absoluta si eterna, obiectele vizibile nefiind decat reflexele acesteia. Sufletul este o substanta independenta, neavand nici o legatura organica cu corpul, sufletul poate reflecta si concepe idei. Pentru suflet, corpul este un obstacol permanent. Intreaga viata morala consta in a te feri sa vii in contact cu ceea ce este perisabil si corporal, ca si cum ar fi vorba de un lucru impur si degradant.

In dialogul Fedru, in care relateaza moartea lui Socrate, si-a expus parerea in privinta supravietuirii sufletului. In Republica a imaginat o cetate ideala, in care preocuparea de capetenie e constituirea unui personal de "paznici" ai statului. Femeile si copiii traiesc in comun. Un sistem riguros de educatie ofera celor mai dotati posibilitatea de a studia gimnastica (intre 17-20 ani), teoria numerelor (intre 20-30 ani) si teoria ideilor (intre 35-50 de ani). Individul astfel format, va putea ocupa orice functie activa intre 35-50 de ani, pentru a se intoarce apoi la studiile sale, care dureaza pana la moarte. Opera Legile completeaza aceasta viziune asupra cetatii ideale.

"Platon a folosit forma vie a dialogului pentru a-si scrie operele, fiind de fapt inventatorul dialogului filosofic, un dialog cu personaje adevarate, precum Socrate, Gorgias si altii.Dialogul este folosit in sensul socratic. Prin complexitatea si diversitatea problemelor abordate, opera sa filosofica a inspirat doctrinele cele mai diferite, timp de secole intregiEvul mediu, fie el arab, evreu sau crestin se hraneste tot din Platon si tot sub semnul lui se plaseaza eliberarea spiritului in Renastere".(P.Leveque).

Aristotel, cel mai ilustru discipol al lui Platon, a fost fiul unui medic si s-a aratat interesat mai mult de observatia concreta, domeniul lui de predilectie fiind cel al stiintelor vietii. A urmat 20 de ani lectiile de la Academia lui Platon, apoi s-a ingrijit de educatia lui Alexandru cel Mare si, revenind la Atena, a intemeiat Lyceum-ul. Tinea prelegeri de dimineata pana seara, si-a asociat elevii in cercetarile sale. A lasat o opera considerabila, cunoscuta insa numai prin lucrarile destinate elevilor sai. O mare parte a operei e consacrata stiintei rationamentului, pe care o dezvolta intr-un sistem coerent. Tipul sau de rationament este silogismul. Bazat pe o doctrina solida a rationamentului si crezand in posibilitatea de a descoperi adevarul, Aristotel s-a straduit sa alcatuiasca o enciclopedie a tuturor stiintelor, cu exceptia matematicii, care nu l-a interesat. A alcatuit, pe baza unor anchete realizate impreuna cu elevii sai, primele lucrari stiintifice de zoologie. A consacrat moralei tratate speciale, o doctrina care se bazeaza pe cautarea echilibrului si a liniei de mijloc. Fericirea, identificata cu ratiunea, este binele suprem dar ea nu consta in placere, bogatie, consideratie, ci intr-o activitate conforma fiintei umane.Pentru filosof, aceasta isi va gasi implinirea in viata contemplativa, pentru toti ceilalti in practicarea virtutii, care consta in stapanirea pasiunilor.

Omul nu poate, dupa parerea sa, sa atinga forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii, fiind prin definitie o fiinta sociala (zoon politikon, in sensul initial pe care i l-a conferit filosoful era cetateanul polisului, fiinta traind in societate, in sens mai larg). Aristotel a fost si precursorul sociologiei, ca stiinta moderna, precum si a stiintelor politice. Ca si teoretician politic, in opera intitulata Politica , se indeparteaza din nou de Platon, nefiind aras de utopia cetatilor ideale. A studiat constitutiile existente, impreuna cu discipolii sai, in 158 de tratate despre cetatile grecesti, din care nu s-a pastrat decat partial constitutia Atenei. Recunoaste ca nu exista constitutie buna in sine ci ca totul depinde de climat, de conditiile geografice, de precedentele istorice. Lasa sa se inteleaga ca cea mai buna forma de guvernamant este democratia moderata , in care guvernarea propriu-zica e rezervata celor mai instruiti cetateni si care respecta egalitatea politica.

A fost de asemenea preocupat de poetica, retorica. Din opera Poetica s-a pastrat doar prima carte, referitoare la teatru, in care se opune conceptiilor lui Platon, care exclusese artele vizuale si pe artisti din cetate, considerand ca acestea nu au valoare, fiind copii ale lumii materiale, la randul ei o copie a lumii ideilor. Aristotel sustine ca arta este o imitatie (mimesis), prin care artistul transfigureaza realitatea, avand scop si efect moralizator. Prin aceasta, arta si mai ales tragedia realizeaza Katharsis-ul, adica purificarea de patimi.

"Aristotel a fost un spirit enciclopedic cum putine au existat in Antichitate. A ridicat la rangul de sistem logica si etica si a alcatuit un tablou precis al lumii vii, peferand in actiunea lui de cunoastere sa ramana mai aproape de concret si real decat oricare dintre filosofii Antichitatii". (P.Leveque).

Artele plastice

In epoca arhaica incepe sa se afirme marea arta greaca, favorizata de lunga perioada de pace, prosperitatea economica a polisurilor si sub influenta legaturilor cu Orientul Aropiat. In Grecia, artele plastice nu erau considerate la fel de importante ca cele lirice , poezia, muzica sau filosofia iar artistii erau considerati niste mestesugari, care tindeau catre perfectiunea realizarii operelor lor. Notiunea de arta era confundata cu cea de mestesug, existand o singura denumire pentru cele doua -techne, din care deriva in majoritatea limbilor europene cuvantul tehnica. Cu toate acestea, realizarile artistice ale Antichitatii au fost de o exceptionala valoare estetica.

Arhitectura , in mod special templele, nu era rezultatul muncii unui singur artist, ci a celei de echipa, artistii insisi fiind specializati in mai multe domenii si tehnici.

Tipul de monument religios caracteristic este templul , care apare catre sfarsitul secolului VIII i.Chr. La inceput era din lemn, apoi din piatra si a preluat tipul comun in lumea egeeana. Consta dintr-o incapere rectangulara, cu o singura usa pe laura mica, flancata de pilastri (coloane) care sustineau acoperisul. In fata usii se gasea un portic cu 2 stalpi sau coloane, de asemenea 4 coloane erau amplasate in partea din spate a templului. Cand templul era inconjurat de coloane pe toate cele petru laturi ale sale se numea peripter. Amplasarea templelor era gandita in armonie cu mediul inconjurator, pentru a sublinia efectul de maretie. Inca din perioada clasica apare un element tipic al templului grecesc, coloana. Aceasta era realizata din cilindri de piatra suprapusi, prinsi unul de altul iar trunchiul coloanelor avea santuri sapate de-a lungul lor, numite caneluri . Spatiul interior cuprindea o incapere centrala, numita cella sau naos , care adapostea statuia zeitatii carei ii era inchinat templul. La templele mai mari exista si o incapere in fata celei, numita pronaos si o alta in spate, numita opistodom , in care erau adapostite obiectele pretioase aduse ca daruri zeului. Dimensiunile obisnuite ale unui templu arhaic sau clasic erau de circa 30 x 60 m sau mai mari. Desi planul general se pastra in toata lumea greaca, nu exista doua temple identice din nici o perioada.

In perioada arhaica se contureaza doua stiluri diferite, prin anumite elemente arhitectonice, cum ar fi coloana sau partea din fata sus a intrarii in templu, numita antablament, stiluri ce vor continua in epoca clasica. Acestea au fost stilul sau ordinul doric si ionic, la care se adauga in perioada elenistica cel corintic. Ordinul doric era mai sever si mai greoi, coloana dorica este masiva, cu trunchiul usor tronconic, cu capitelul (partea de deasupra coloanei, care sustine antablamentul) format din 2 elemente, echina si abaca. Ordinul ionic are coloana mai zvelta, mai usoara si mai subtire, dand impresia de mai multa gratie si armonie. Capitelul are forma de coarne de berbec sau de melc. Ordinul corintic,de mai tarziu, are coloana cu un capitel ornat cu frunze de acant, este in general mai bogat decorat.

Din epocile arhaica si clasica se pastreaza pana stazi temple precum cel al lui Zeus din Olimpia, templele Herei si al lui Poseidon din Paestum, templul Olimpeion din Agrigento, al Atenei din Siracuza, Olimpeionul din Selinunte s.a.

Etalonul pentru geniul crator grec in arhitectura ramane insa ansamblul arhitectonic de pe Acropola Atenei, refacut in timpul lui Pericle. Este constituit din patru edificii, fiecare cu trasaturi particulare si alcatuind un ansamblu unitar. Propileele erau o intrare monumetala, realizata din marmura, flancata de doua corpuri de cadiri cu coloane dorice. Prin porticul central se deschideau 5 porti ce duceau spre incinta sacra. Templul zeitei Atena Nike (Atena victorioasa) este un templu de stil ionic, de mai mici dimensiuni, ridicat pe locul unui vechi altar inchinat zeitei, impodobot cu basorelifuri reprezentand figuri de zei si scene din bataliile impotriva persilor. Parthenonul , templul Atenei fecioare era de fapt "marele templu" de expresie clasica, cu coloane dorice in exterior si coloane ionice in interior. In naos fusese amplasata statuia inalta de 15 m a Atenei, realizata de sculptorul Fidias, intr-o tehnica speciala care imbina lemnul cu aurul si fildesul. Statuia originala nu s-a pastrat, doar copii romane mai tarzii, de mai mici dimensiuni si realizate in piatra. Partea superioara a templului (frizele si frontonul) erau bogat decorate cu basoreliefuri. Pe toate cele patru laturi, erau scene reprezentand lupta zeilor cu gigantii, a atenienilor contra amazoanelor, a lapitilor contra centaurilor precum si cucerirea Troiei. Cele mai importante basoreliefuri au fost realizate de Fidias si elevii sai, astazi ele se gasesc la British Musem din Londra. Erechteionul este un templu de dimensiuni medii, care adapostea 9 sanctuare. Cuprinde 3 corpuri de cladiri, fiecare avand un portic cu coloane ionice. Unul dintre porticuri are trunchiurile celor 6 coloane in forma trupului unor femei, numite cariatide.

In epoca elenistica, statutul artistului e diferit, el nu mai e considerat un simplu mestesugar, ci o persoana cu un important statut social si o buna situatie materiala, datorita numeroaselor comenzi pe care le primeste. Caracteristic acestei perioade in arhitectura este gustul pentru colosal, pentru supradimensionarea monumentelor. Opere din aceasta perioada sunt templul lui Apollo din Milet, templul zeitei Artemis din Efes, Altarul din Pergam, mausoleul din Halicarnas si multe altele. Decoratia acestor monumente e mult mai bogata decat in epoca clasica, predomina stilul corintic.

Sculptura in epoca arhaica este mai conventionala in ce priveste reprezentarea figurilor masculine si feminine, numite Kouros si respectiv Kore . Acestea erau sculptate intr-un bloc masiv de piatra, figurile erau reprezentate in aceeasi pozitie frontala, cu piciorul stang adus inainte, parul bogat, buzele pline, ochii migdalati si un suras intiparit pe chip, asa-numitul "suras arhaic". Barbatii sunt reprezentati nud iar femeile intr-o imbracaminte drapata bogat, tinand in mana o pasare, o floare sau un obiect. O particularitate a sculpturii si a arhitecturii grecesti este policromia, pictarea suprafetelor de piatra ale monumentelor si statuilor in culori vii, cu intentia de a crea o impresie de realism.

Din epoca clasica sunt cunoscute unele centre de sculptura, dintre care cel mai important la Atena. Au existat diferite stiluri, de la cel sever, caracterizat prin simplitate si austeritate, la cel clasic. Reprezentantii stilului clasic sunt Policlet, care a realizat mai ales statui in bronz, reprezentand de preferinta atleti, precum Doriforul, Discoforul sau Efebul, Amazoana ranita. El a creat un canon al sculpturii clasice, in care proportiile corpului omenesc sunt exprimate in raporturi matematice: fata de inaltimea corpului, cea a capului este 1/8, a palmei de 1/10, a labei picorului de 1/6. Myron a adus in sculptura greaca clasica reprezentarea miscarii, prin statui precum Discobolul, grupul Atena si Marsias s.a. Fidias, cel mai ilustru dintre sculptorii greeci, totodata arhitect,pictor si giuvaergiu, a fost celebru mai ales pentru cele 2 statui monumentale ale Atenei si a lui Zeus. In copii romane s-au pastrat alte opere ale sale: Amazoana, Kora, Athena Lemnine. Praxitele a introdus in sculptura greaca nudul feminin in reprezentarile zeitelor: Afrodita, Artemis dar a infatisat si zei: Hermes, Apollo, Eros. Sculptura lui Scopas este plina de dramatism, atentia se concentreaza asupra miscarii iar Lysip a fost sculptorul cel mai apreciat de Alexandru Macedon, caruia i-a facut, se spune, peste 500 de portrete si statui.

In epoca elenistica, sculptura greaca insista asupra reprezentarii diferitelor emotii, printr-un patetism exagerat dar si prin gratie si senzualitate. Din aceasta perioada dateaza opere precum Venus din Milo, Apollo din Belvedere, Victoria din Samotrace, Grupul Laocoon, Colosul din Rodos etc.

Marea majoritate a operelor de sculptura grecesti nu s-au pastrat ca originale, ci doar in copii romane, adeseori de mai mici dimensiuni si realizate in alte materiale, spre exemplu in marmura in loc de piatra sau metal.

Pictura si ceramica

Grecii pretuiau mult pictura, desi nu o considerau o arta independenta, ci un auxiliar al sculpturii si arhitecturii. Printre primii pictori cunoscuti a fost Polignot , care in compozitiile sale a insistat asupra expresiei personajelor, de asemenea Micon, Zeuxis si Parasios , care au pictat si peisaje. Secolul IV este cel al marii picturi grecesti, cu Apelles , preferatul lui Alexandru Macedon si care, conform marturiilor scrise a fost un desenator exceptional, exceland in nuduri si portrete. Nici una dinte picturile grecesti originale nu s-au pastrat, exista doar unele marturii scrise despre ele. Din perioada elenistico-romana s-au pastrat in unele case de locuit picturi in fresca sau in alte tehnici, indeosebi la Pompei si Herculanum, langa Neapole, orase inghitite de lava vulcanului Etna care a erupt si a ingropat localitatile in intregime. In timpurile moderne, arheologii au scos la iveala mare parte din aceste orase si e de presupus ca pictura acelei perioade, ca si arhitectura locuintelor a urmat in mare parte traditiile grecesti.

Datorita faptului ca ceramica greceasca era pictata cu scene care adeseori reproduceau cele din pictura propriu-zisa, pot fi cunoscute motivele si stilul pictural. Pe langa valoarea ei estetica, ceamica greceasca are astfel si o valoare documentara. In epocile mai indepartate, decorul vaselor era exclusiv geometric, apoi apar motivele animaliere , avimorfe (pasari) si antropomorfe (oameni). Decorurile cele mai frecvente din epoca clasica si elenistica reproduc scene din legendele mitologice grecesti, din razboaiele grecilor cu barbarii, din tragediile grecesti, scene din viata cotidiana, ritualuri si ceremonii religioase. Pictura ceramicii a cunoscut diferite stiluri, in functie de epoca si scoala artistica. Au existat, spre exemplu, stilul figurilor rosii pe fond negru sau alb, cel al figurilor negre pe fond alb si altele. Formele si dimensiunile vaselor, unele utilitare ( pentru pastrarea cerealelor, uleiului de masline, vinului etc.), altele decorative ori de lux, pentru parfumuri si farduri sau cu rol in ceremonii religioase, sunt extrem de variate.Vasele propriu-zise erau realizate de mesteri olari iar decorul era executat de pictori cum a fost Euphronios, care isi semna uneori vasele.

Alte domenii ale artelor plastice au fost cele decorative , care au produs o multime de vase din metal (bronz, argint), decorate cu scene si figuri in relief, obiecte extrem de variate, pastrate in numar relativ mare, din diferite epoci, precum cele din sticla, fildes, bijuterii din metale si pietre pretioase, figurine din lut (statuetele de Tanagra).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Dumitriu, Anton, Philosophia mirabilis, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1974

Drimba, Ovidiu, Istoria 989 culturii si civilizatiei, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, vol. I-II, 1985-1

Faure, Elie, Istoria artei, Bucuresti, Editura Meridiane, 5. vol., 1970

Leveque, Pierre, Aventura greaca, Bucuresti, Editura Meridiane,2 vol., 1987

Platon, Nicolas, Civilizatia egeeana, Bucuresti, Editura Meridiane, 4 vol., 1988