PARTICULARISMUL ISTORIC SI DIFUZIONISMUL

PARTICULARISMUL ISTORIC SI DIFUZIONISMUL

1. PARTICULARISMUL ISTORIC

Particularismul istoric se leaga de activitatea si ideile lui Franz Boas (1859-1942). Evreu german, Boas si-a facut studiile la Heidelberg si Bonn, obtinand doua licente, in fizica si geografie. S-a stabilit in Statele Unite, unde devine cetatean, in 1892, pentru a ajunge apoi profesor la Columbia University (1896-1936) si conservator al Muzeului American de Istorie Naturala.

Prin contributiile sale teoretice si prin generatia de specialisti remarcabili pe care a pregatit-o, Boas ramane liderul incontestabil al antropologiei americane din prima jumatate a secolului XX. O parte a discipolilor sai, ca Margaret Mead sau Ruth Benedict, considera ca Boas este cel care a transformat antropologia, dintr-o colectie de presupuneri si un teren pentru iubitorii romantici ai primitivitatii, intr-o stiinta, ale carei ipoteze se cuvin, in mod necesar, testate. Precuparile sale, materializate intr-o opera titanica, s-au orientat atat catre antropologia fizica, cat si spre lingvistica si etnologie.

In ceea ce priveste antropologia fizica, Boas a evidentiat, impotriva convingerilor epocii, ca tipurile rasiale nu sunt imuabile, ci instabile, iar indicele cefalic depinde si de modul de viata.

In privinta lingvisticii, el a staruit asupra ideii ca limba si cultura sunt la fel de importante in explicarea diferentelor dintre populatii, ca si ereditatea. El a evidentiat in premiera rolul limbajului, ca activitate inconstienta a spiritului, pentru intelegerea altor sisteme simbolice ale culturii. Tot Boas a reusit traducerea a mii de pagini de texte indigene si redactarea unor gramatici ale limbilor amerindiene.

Boas a criticat metoda comparativa utilizata de evolutionisti, in opinia lui mult prea tentata sa generalizeze si s-a aratat ferm convins ca evolutia uniliniara postulata de acestia constituie un model total inadecvat pentru cunoasterea diversitatii culturale umane: progresul nu urmeaza in mod necesar o secventa fixa si nu este intotdeauna unidirectionat pe linia simplu-complex.

In consecinta, Boas a fost un particularist: culturile specifice trebuie sa fie studiate in contextul lor particular si istoric. El va pune mare pret pe cercetarea de teren si pe activitatea de strangere a datelor: antropologia se transforma intr-o stiinta inductiva, care respinge orice determinism si se bazeaza doar pe acumularea continua a faptelor.

Monografismul deschis de Boas va schimba viitorul antropologiei: metamorfozata, dintr-o schema atotcuprinzatoare, care oferea raspuns oricarei intrebari legate de cultura, intr-o disciplina empirica, cu un domeniu imens de cercetare, ea va deveni meseria unei comunitati de specialisti antropologi, devotati muncii de teren si studiului culturilor particulare.

Particularismul nu credea in legi, fie ele naturale sau culturale. In consecinta, cultura nu putea sa intre in haina stramta a nici unei teorii, pentru ca este vasta si libera. Misiunea cercetatorului era sa studieze fiecare fenomen cat mai detaliat posibil, in distributia lui geografica, in dezvoltarea sa istorica si in asociatie cu ideile inrudite: cu cat mai multe teorii vor fi demolate, cu atat mai multe fapte vor fi obtinute.

Boas, constant interesant de procesele psihice care determina originalitatea culturilor, a considerat ca menirea anchetei etnologice era intelegerea modului in care viata individuala este modelata de cea a societatii, dar si de modul in care societatea insasi se transforma, ca rezultat al actiunii indivizilor.

Printre discipolii lui Boas - in fond, majoritatea antropologilor americani ai epocii - se numara nume celebre, ca Alfred Kroeber - care a decupat America de Nord in arii culturale ierarhizate -, Robert Lowie, care a incercat sa defineasca notiunile de etnie si trasatura culturala si care a oferit o definitie celebra a culturii ("pelerina de arlechin facura din petice"), Fay-Cooper Cole, Edward Sapir - care va incerca sa combine contributiile lingvisticii, ale etnologiei si psihanalizei -, Mellvile Herskovitz si altii.

2. DIFUZIONISMUL

Difuzionismul este un curent definit ca atare de catre criticii sai, care desemnau astfel tendinta "istorico-culturala" ce caracteriza etnologia de la inceputul secolului XX. In contextul sau de aparitie, difuzionismul se constituia intr-o critica a teoriei evolutioniste, pe atunci dominanta, iar geneza sa se leaga de progresele inregistrate de orientarea boasiana in antropologia culturala. Daca evolutionistii afirmau ca universalitatea legilor evolutiei explica existenta unor trasaturi comune ale societatilor aflate pe acelasi stadiu de dezvoltare, difuzionistii interpretau aceleasi trasaturi ca pe un rezultat al procesului de "difuzare", pornind de la un anumit numar de "focare culturale".

Opozitia dintre cele doua sisteme nu trebuie supralicitata: daca difuziunea fusese deja acceptata in istorie, arheologie si lingvistica, in antropologie chiar si corifei ai evolutionismului, ca Morgan sau Tylor, acceptau ipoteze de tip difuzionist. Reciproc, chiar si ulterior, cand difuzionismul va deveni un curent de sine statator, partizanii sai vor reusi cu greu sa se desprinda de prejudecati evolutioniste, in ciuda dorintei lor de a se delimita de curentul advers.

Este insa important de realizat o distinctie intre cele doua orientari ale antropologiei, care se remarca acum, pentru a domina tenace disciplina in deceniile urmatoare. Astfel, directiei nomotetice - pentru care cazurile sau evenimentele particulare sunt expresii sau manifestari ale universalului, prin urmare antropologia are ca scop formularea unor legi universale - i se va opune directia idiografica - pentru care cazurile sau evenimentele particulare sunt unitati izolate, menite a fi intelese in unicitatea lor. Din acest punct de vedere, difuzionismul, spre deosebire de evolutionism, face parte din directia idiografica, punand accentul pe studiul unor arii culturale particulare.

Problematica difuzionista a fost adoptata foarte timpuriu de catre cercetarea de limba germana, in special prin persoana lui F. Ratzel, fondatorul antropogeografiei, care abordeaza distributia geografica a anumitor elemente culturale (cum ar fi forma sau modul de fabricare a arcurilor si sagetilor pe continentul african). Ratzel se inspira, la randul sau, din lucrarile mai vechi ale lui M. F. Wagner asupra migratiilor.

Africanistul Leo Frobenius va dezvolta ulterior teoria "cercurilor culturale" (Kulturkreisen), formuland ipoteza influentei mediteraneene asupra civilizatiilor africane. Cercurile culturale sunt privite in sensul de complexe de trasaturi ce si-au pierdut unitatea lor geografica initiala, gasindu-se acum dispersate pe spatii intinse. Conceptul are o importanta valoare prospectiva, pentru ca permite elaborarea unei harti etnografice, in care entitatile sociale se afla in relatie directa cu anumite aspecte geografice si de mediu. Insa, daca gruparea geografica in sine nu asigura o intelegere a diferentelor si similitudinilor culturale, un risc major al acestei teze este deschiderea sa catre ipoteza determinismelor geografice; pe de alta parte, daca este subliniata o simpla coincidenta, problema granitelor fiecarui ansamblu cultural devine greu de rezolvat. Frobenius nu invoca doar difuzarea unor elemente simple ale culturii, ci migrarea unor intregi cercuri culturale.

Lui Frobenius i se vor adauga oceanistul F. Graebner si africanologul B. Ankermann, dar mai ales celebra "Scoala de la Viena", sau cultural-istorica (Kulturhistorische Schule), reprezentata de preotul W. Schmidt si, respectiv, de W. Koppers. Schmidt, specialist in istoria religiilor zise "primitive", se va ocupa in special de studiul genezei ideii de Dumnezeu. Desi caracterul ipotezelor "Scolii de la Viena" era mai degraba hazardat, ea a adus o contributie importanta la dezvoltarea antropologiei.

Mai putin prolifice aveau sa fie ideile "hiperdifuzionismului" britanic, cum ar fi cele profesate de G. Elliot-Smith, cel care elaboreaza o adevarata teorie "panegipteana", conform careia Egiptul de Sus a furnizat toate elementele esentiale ale vechilor civilizatii din India, Asia, arhipelagul Malaiez, Oceania si America. Pentru el, ca si pentru majoritatea difuzionistilor, un fenomen exceptional, cum este inventarea civilizatiei, nu se putea face decat o singura data, acum 4000 de ani.

Idei asemanatoare compun si teoria "heliolitica" a lui W. J. Perry. Ceva mai moderant va fi difuzionismul in teoriile lui W. H. Rivers, promotorul metodei genealogice de studiu a rudeniei. "Convertit" la difuzionism, dupa propria sa expresie, acesta a incercat sa interpreteze unele fenomene sociale prin intermediul migratiilor de populatie.

In traditia americana, este greu de invocat o directie difuzionista. Elevii lui Franz Boas au manifestat permanent precautii metodologice si prudenta teoretica, mai ales ca Boas se opune atat difuzionismului, cat si evolutionismului, din pricina caracterului speculativ al reconstituirilor lor istorice. Ii datoram chiar ideea ca fenomenele de imprumut sunt dependente de caracterul societatilor receptoare. Pe baza acestei teze, M. Herskovitz, unul din discipolii lui Boas, va elabora conceptul de aculturatie.

Cercetarile americane s-au bazat pe conceptul de arie culturala, unitate geografica unica, definita pe baza      vecinatatii directe, dar si a contactului indirect. Conceptul este suplimentat cu cateva inovatii teoretice: (1) fiecare arie culturala, in sens difuzionist, poseda un centru cultural, constituit dintr-un ansamblu de trasaturi, ulterior raspandite in afara - centru inlocuit de Alfred Kroeber cu ideea de punct culminant al culturii, culture climax; (2) exista o lege a difuziunii, conform careia trasaturile antropologice tind sa se difuzeze in toate directiile, dinspre centrul lor de origine - pe baza acestei legi s-a putut institui principiul varstei ariei, metoda de judecare a varstei relative a trasaturilor culturii prin distributia lor geografica (cele mai indepartate trasaturi distribuite in jurul unui centru vor fi cele mai vechi, daca, desigur, difuziunea este uniliniara, centru-periferie; in calcularea difuziunii sunt folosite liste de puncte, item-uri).

Partizanii difuzionismului au facut o distinctie transanta intre imprumutul si inovatia culturala. Pe aceasta baza teoretica, ei au negat posibilitatea ca inventiile similare sa poata explica convergentele existente la scara planetara (in directia opusa, evolutionistii credeau ca inventarea repetata, independenta constituie o proba irefutabila a unitatii psihice umane).

Principalele merite ale difuzionismului sunt cele de a fi refuzat mitul unor "societati fara istorie" si de a pune in valoare importanta si semnificatia deosebita a contactelor dintre societati.

Dupa al doilea razboi mondial, difuzionismul a inceput sa fie desconsiderat, din cel putin doua motive: pe de o parte, tendinta sa istoricista, adica pretentia de a explica totul prin istorie; pe de alta parte - si conex - caracterul destul de discutabil al unora dintre ipotezele sale. Acesta a reiesit in momentul in care studiile amanuntite au aratat analogiile superficiale de care se facea responsabil. Importante obiectii s-au adus in privinta utilitatii conceptului de arie culturala, in incercarea de a explica similitudinile culturale sau diferentele. Pe de alta parte, difuziunea risca a transfera responsabilitatea inovatiilor intr-un regres infinit. La randul lor, studiile arheologice de exemplu, au aratat ca inventia independenta a avut loc pe scara larga in istorie.

In incercarea de a evalua difuzionismul, nu mai putin importanta este o alta constatare: receptivitatea diferentiata fata de influentele culturale este independenta de factorul distanta, fiind conditionata, in schimb, de o puzderie de alti factori: conditii de mediu, ideologie, structura politica etc. Ramane, desigur, adevarat ca, direct sau indirect, contactele dintre societati antreneaza fenomene de difuzare, al caror studiu este legitim si necesar, cu conditia sa nu uitam ca imprumutarea unei trasaturi culturale (sau impunerea ei de catre o elita dominanta, de exemplu) nu se face niciodata fara o reinterpretare de catre societatea receptoare. In plus, difuzionismul, in formele sale extreme pune accentul pe permanentele culturale si subestimeaza creativitatea umana.

Extreme difuzioniste a inregistrat si arheologia preistorica de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, de asemenea influentata de scoala "cultural-istorica". Ca si in antropologie, migratia si difuziunea au devenit principii aproape exclusive pentru explicarea schimbarilor culturale sesizate arheologic, si, ca si antropologii, arheologii au ignorat conditiile locale pe care le presupune migratia, acceptarea, prin aculturatie, a unor idei sau tehnici si, mai ales, rolul inovatiei independente. Excesele difuzioniste vor fi depasite abia in anii '60, cand aparitia unor metode de datare absoluta va demonstra ca scenariile difuziunilor acceptate - si preponderent initiate in Orient -, sunt incomplete sau pur si simplu false.