TEATRUL GREC

ORIGINEA TEATRULUI GREC


Se stie ca teatrul grec s-a nascut din imnurile - cantate in cor - in cinstea lui Dionisos, venerat de tarani ca divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor si ogoarelor roditoare. La sarbatorile lui Dionisos, dupa ritualurile ceremoniale menite sa obtina din partea zeului recolte bogate, urmau petreceri cu cantece si dansuri. Cantaretii, purtand masti de tap (care in limba greaca se numeste "tragos", de unde cuvantul "tragedie" - "cantecul tapilor", infatisau fapturile legendare de sileni si satiri, prietenii lui Dionisos. Condus de un "corifeu", corul inchina imnuri de lauda, intrerupte de naratiunea unor episoade din viata zeului. Apoi corul s-a impartit in doua semicoruri cantand alternativ, in frunte cu doi corifei care-si dadeau raspunsuri unul altuia. In momentul cand unul din coristi a raspuns corului si corifeilor prin cuvinte atribuite zeului, ca si cand el insusi ar fi fost Dionisos, in acel moment a aparut de fapt primul actor. Faptul (legat de numele poetului semilegendar Thespis) s-a petrecut cand Pisistrat, tiranul Atenei, a organizat aici cele dintai spectacole teatrale, in anul 534 i.Hr.
De acum inainte drumul teatrului era dechis. In curand, legenda lui Dionisos va fi inlocuita cu subiecte luate din trecutul istoric sau legendar al "oamenilor", vor aparea mastile reprezentand tipuri umane, coristii si actorul vor urca pe o estrada spre a fi vazuti de public si, in fine, Eschil va introduce al doilea actor.
Corul - acest sambure originar din care s-a nascut tragedia - reprezenta "vocea poetului" sau glasul constiintei cetatenesti a publicului. Prin cuvintele sale (uneori recitate, alteori cantate), corul dadea explicatii asupra antecedentelor sau asupra faptelor ce urmau sa se desfasoare pe scena. Corul era un fel de "actor colectiv" care, prin interventiile si dansurile sale mimice de mare expresivitate, sporea estetica, grandoarea si drmatismul spectacolului.


DEFINITII ALE TRAGEDIEI GRECESTI


Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf a definit tragedia greaca drept 'un fragment, complet in sine, al legendei eroice, tratat poetic in genul sublim, destinat a fi reprezentat, ca parte integranta a cultului public, in sanctuarul lui Dionysos, de catre un cor de cetateni atenieni si de catre dois au trei actori 
Conceptia lui Schopenhauer este impregnata de ideea ca esenta tragicului consta in sentimentul de slabiciune pe care omul il incearca in fata fatalitatii ce apasa asupra destinului sau.Nu fiindca fatalitatea ar lipsi din toate tragediile si nici pentru ca omul n-ar avea adesea, prea adesea, sentimentul proppriei sale slabiciuni, dar toate acestea nu constituie decat un aspect al fenomenului tragic.A pretinde sa reduci esenta tragicului la o formula pare ceva dogmatic si duce la o viziune partiala si eronata.Werner Jaeger a inteles bine acest lucru atunci cand afirma ca  daca incercam sa dam un raspuns plauzibil intrebarii : ce inseamna elementul tragic al unei tragedii ?, acest raspuns ar fi diferit pentru fiecare din marii dramaturgi .Putem merge si mai departe, afirmand ca, pe de o parte, nu exista doar unul, ci mai multe elemente tragice si ca, pe de alta parte, pot fi identificate mai multe elemente tragice in piesele unuia si aceluiasi autor.

TRAGICUL IN POEZIA HOMERICA

Cele doua poeme homerice, Iliada si Odiseea sunt oglinzile perfecte ale omului grec.Timp de secole ele au hranit spiritul grecesc si au ramas modele imitate atat in lucrarile de arta cat si in cele de fiecare zi.Ulise si Ahile, cei ce domina cu personalitatea lor extraordinara, primul Odiseea, celalalt Iliada, sunt modelele eroului grec, Ulise aparand ca un erou apolinic, iar Ahile ca un erou dionisiac.Daca cele doua epopei au fost astfel transformate in modele, aceasta se datoreste pe de o parte perfectiunii lor ca opere de arta, frumusetii desavarsite a formei, continutului lor de maretie omeneasca ; pe de alta parte ele explicitau toate sentimentele profunde precum si toate implusurile irationale pe care vechii greci le simteau traind in adancul sufletului lor.Ira ceea ce constituie caracterul grandios si etern al acestor doua epopei este tocmai sentimentul tragic al destinului uman.
Omul duce o lupta necontenita nu numai cu sine insusi, ci si impotriva unor elemente care imbraca adesea un caracter divin, precum Scamandrul care se umple de manie impotriva lui Ahile (cant XXI, Iliada), si care impotrica zeilor si impotriva propriului lor destin.
Din primele versuri ale Iliadei poetul spune ca mania lui Ahile, care constituie punctul central al epopeii, este cauza mortii atatot eroi si ' astfel implinita fu voia lui Zeus'.Personajele pe care le anima aezii stiu ce amestec au zeii in nenorocirea lor : este ceea ce Priam ii spune Elenei :Nu-m,i esti doar tu vinovata, ci singuri de vina sunt zeii/care-mi adusera amarnic razboi cu aheii./.Elena este la fel de convinsa de acest lucru si, in Odiseea, ii declara lui Telemah venit din Sparta impreuna cu Pisistrate , unul dintre fiii lui Nestor : Naltate Menelaos si voi fiii/ vestitilor viteji, de buna seama,/Ca unul care poate toate cele, /(Zeus) da foc bun si rau pe lumea asta,/cand unuia cand altuia.
Iar putin mai departe, spune ca inca de la Troia.plangeam orbirea/Ce Verera-mi daduse/.Aceasta nebunie, aceasta ratacire este Ate insasi.Agamemnon explica foarte bine acest lucru in fata adunarii aheilor atunci cand, in cel de-al XIX-lea cant al Iliadei, declara : Nu eu sunt de vina, ci numai /Zeus, Ursita si Furia, iasma hoinara prin umbra,/Care-n sobor ma facura din minte sa-mi ies ca nebunii/Si sa rapesc lui Ahile rasplata ca obstea-i daduse./Ce puteam eu impotriva ?O zana le pune la cale/Toate, fiica mai mare a lui Zeus, orbirea dusmana (ate)/care sminteste pe toti.Ea, moale-n picioare, nu calca/Jos pep amant, ci in crestetul nostru tot umbla si-adese/Tulbura creierul nostru, ba pune pe unii si gheara/Ea bunaoara de mult il scoate din minti si pe Zeus,/care-ntre oameni si zei se crede ca-i cel mai cuminte/.Este, de altfel, ceea ce ce sustinea si Ahile in fata soliei pe care i-o trimit aheii pentru a-l ruga sa revina in lupta ; daca Agamemnon a actionat astfel, este pentru ca :mintea-i lua Cel-de sus inteleptul.Aceasta greseala, chiard aca nu se exprima sub forma hamartiei pe care se pare ca Homer nu a cunoscut-o (el foloseste cuvantul ate sau verbul aao pentru a o desemna) apare totusi drept o greseala tragica.Tocmai acesta greseala a lui Agamemnon sta la originea nenorocirilor tuturor aheilor si a dramei care este Iliada.Agamemnon simte bine acesta atunci cand marturiseste ca astfel a fost si cu mine pe vremea cand marele hector/Armia ne-o pustia langa tabar ape la corabii:/Nu ma putui dezbara de orbirea in care cazusem/Pentru ca eu am gresit si mintea luatu-mi-a Zeus/ '
Homer tinde sa atribuie zeilor cea mai mare putere asupra lumii si aceasta nu fara o anumita finalitate : 'De-aceea/Si ne-a fost dat de la Zeus ursita din cele mai triste,/Chiar dupa moarte pe-lume s-ajungem a fi de poveste/' declara Elena lui Hector, vorbe care, pentru un grec avid de glorie, constituiau o deplina consolare.Totusi, forta destinului, mai puternica decat insasi vointa zeilor, se face simtita in Iliada.Zeus chiar spune, vorbind despre fiul sau, Sarpedon : 'Vai mie, fiul meu cel mai iubit de pe lume,Sarpedon/ are sa-mi fie rapus de patroclu' ; fara indoiala, se intreba daca sa-l scoata din lupta si sa-l duca in Licia sau sa-l lase sa fie ucis de Patroclu, insa in final nu intervine.La fel, nu poate impiedica infrangerea Troiei desi cetatea era draga inimii lui, caci primise acolo cele mai mari cinstiri.
Zeus insusi tine seama de libertatea oamenilor in Odiseea unde putem vedea o critica adusa de poet credintelor epocii sale : zeii 'pot suporta totul' si li se atribuie toate relele, chiar si pe cele de care se fac vinovati oamenii ; aceasta lasa sa se nteleaga regele cerurilor atunci cand, la inceputul Odiseeii, vorbeste in fata areopagului divin :Cum oamenii pe zei ii tot defaima !/Si-n-chipuie ca de la noi vin toate/Necazurile lor, ci dansii singuri/Cu-a lor pacate si-nraiesc ursita/'
Mai deaprte, zeul spune ca Egist fusese avertizat de Hermes ca daca o va lua de sotie pe Clitemnestra si-l va ucide pe Agamemnon va suferi razbunarea lui Oreste, dar nimic n-a putut sa-l faca sa-si schimbe hotararea.Tot astfel, Ahile are de ales intre a imbatrani fara glorie in casa lui, sau de a merge sub zidurile Troiei si de a muri acolo, in plina glorie, in floarea tineretii in deplina libertate, Ahile isi alege aceasrta ultima existenta, tragica dar glorioasa.
Aceste conceptii care, dupa parerea unora, constituie esenta tragicului, servesc fundal desfasurarii evenimentelor ce exprima tragedia conditiei umane.Iar aceasta se manifesta, inainte de toate, in suferintele fizice si mai ales morale, suferinte cauzate in cea mai mare parte de zei dar si de constitutia trupeasca a omului, lucru afirmat de Apolo in fata adunarii zeilor din Iliada : 'Zeilor, ce patimasi si rai mai sunteti !/, cuvinte pe care poetul are dibacia de a le strecura in gura unui zeu, pentru a face apoi elogiul pietatii lui Hector pe care o compara cu inflexibilitatea lui Ahile, reamintind ce este conditia umana :Altul isi pierde peu nul mai drag, pe un frate de-o mama/Sau si pe-un fiu, si se lasa de plans si jelire si s-aiba rabdare'
Tragicul Iliadei este constituit de destinul lui Ahile, de suferintele lui in fata mortii lui Patroclu, dar si de destinul lui Hector atunci cand acesta, in cantul VI al epopeii, lundu-si ramas-bun de la Andromaca, stie ca va muri, este spaima sa atat de omeneasca in fata lui Ahile purtatorul nde moarte, si fuga sa ; este draga lui Priam,tatal lui Hector, venind lui Ahile si rugandu-l sa-i inapoieze lesul fiului sau sarutand mana care ii ucisese atatia copii.Tragicul Odiseii il constituie suferintele lui Ulise de-a lungul anilor sai de rataciri, coborarea lui in infern(Nekya)unde afla nenorocitul destin al oamenilor dincolo de moarte, este drama intoarcerii sale in Itaca.dar in timp ce Iliada este o tragedie pura, Odiseea mult mai putin dramatica, nu este decat o tragicomedie.


PERSONAJELE TRAGICE


Personajele mitice nu prea aveau consistenta.Homer, cel dintai, a inaltat anumite figuri cu un relief care le-a dat o adevarata nemurire,incepand desigur cu eroii care domina fiecare dintre epopeele pe care i le atribuiau Grecii,Iliada cu Ahile, Odiseea cu Ulise.Trebuie sa asteptam tragedia lui Eschil pentru a gasi din nou personaje atat de ferm desenate ca acelea din epopeile homerice.
Prometeu are o figura populara, dar fara mare consistenta si judecata in feluri diferite, iar hesiod il arata doar ca pe un viclean care incearca mereu sa il insele pe Zeus.Eschil face din el o figura mareata.E singurul zeu caruia i-a fost mila de oameni si care a acceptat sa sufere pentru a-i izbavi de unele dintre nenorocirile lor.Dar aceasta faptura care cunoaste mila ramane inflexibil si dispretuitor fata de cei mari si de cei care ii magulesc ; celor care ar vrea sa-l planga dar se tem de mania lui Zeus, ca Oceanos, el stie sa le raspunda cu o fermitate in care o oarecare amabilitate e subliniata printr-o usoara ironie, putin dispretuitoare.Dar el are un ascutin simt al nedreptatii ce i se face, si aceasta justifica vehementa cu care i se adreseaza lui Hermes, sot al lui Zeus.Prometeu este modelul de om liber si generos care, nefericit si solitar, se ridica impotriva oricarei tiranii si tuturor josniciilor.

SFARSITUL TRAGEDIEI GRECESTI

Inovatiile lui Agaton, Critias, Karkinos, Moschion, reprezinta semne evidente de decadenta si anunta sfarsitul tragediei.Secolul IV ne-a lasat si alte nume de autori si de opere, si ceea ce stim despre ele ne arata triumful retoricii si tehnicii dramatice.Astfel Ifigenia in Taurida de Polyidos,despre care Aristotel ne asigura ca l-a depasit pe Euripide in felul in care se facea sa se intample recunoasterea intre Oreste si Ifigenia.
Cativa dintre cei mai celebri tragedieni ai secolului IV au fost formati conform retoricii lui Isocrat, care a concurat intre 369 si 342, a compus 35 de tragedii si a fost de patru ori invingator.Astidamas, care descindea din sora lui Eschil, a fost orator, la scoala lui Isocrate, inainte de a se dedica, tarziu, tragediei ; avea cam saizeci de ani cand si-a prezentat prima piesa, in 398 si, dupa Marmura din Paros, a repurtat prima victorie in 373/372.A fost cel mai renumit poet din aceasta prima jumatate a secolului IV i.e.n. si piesele lui cele mai celebre erau o Partenope si un Alcmeon din care Aristotel da ca model o scena de recunoastere.
Teoctet din Faselis, pe care l-am mai citat, a fost si el elev al lui Isocrat si a studiat filozofia pe langa Platon si pe langa Aristotel.
Cu ocazia concursului organizat de regina Artemisa in cinstea defunctului ei sot Mausolos, el a prezentat un elogiu al printului, care a fost foarte laudat si o tragedie care, dupa Hygin era si mai buna decat elogiul.A compus un linceu si un tideu pe care Aristotel le citeaza ca oferind exemple remarcabile de peripetii ; in Filoctet el pare a fi facut dovada de un simt dramatic destul de ascutit, totusi, amploarea desfasurarilor retorice pare a fi daunat structurii tragice a pieselor lui.
Ultimul poet tragic de oarecare importanta e Heremon.Am mai spus ca, dupa Aristotel, piesele lui erau facute pentru a fi citite mai curand decat pentru a fi jucate, ceea ce nu l-a impiedicat, desigur, sa participe la concursuri tragice.Pare, dupa fragmenetel pe care le avem, ca stilul lui ingrijit si delicat convenea intr-adevar mai bine unei poezii citite, decat lirismului teatral.Gratia plina de senzualitate care apare in descrierea pe care o face el a bacantelor atipite, asa cum o citit intr-un fragment din Oenea, anunta calitati de defecte ale epopeei alexandrine.
Toate aceste inovatii si efecte cautate nu puteau decat sa grabeasca decadenta tragediei ; aici se afla una din cauzele cele mai profunde ale sfarsitului tragediei.Atat publicul cat si autorii secolului IV erau sedusi mai mult de stil si tehnica, decat de continutul tragic, fapt pe care Fraenkel discerne cu limpezime un semn de decadenta.Miturile pe care poetilor le place sa le trateze erau acum perfect cunoscute de public, fusesera aduse pe scena de multe ori si nu mai puteau fi cautate, in tratarea lor, decat noutati cu caracter pur forma.In aceasta conceptie se inscrie perfect sentimentul ca actorul e mai important decat autorul pentru ca numai virtuozitatea interpretului poate da un carater de noutate unui lucru prea cunoscut, prea uzat.Pe de alta parte, domnul Kitto a descoperit o alta cauza a sfarsitului teatrului tragic si anume adaptarea sfarsitului tragediei la conceptii morale.Slabirea notiunii de arete, ofilirea sentimentelor si a puternicei virilitati a secolului V, faceau sa se creada ca ceea ce constituie adevaratul caracter tragic e suparator si contrazice sentimentul de umanitate.Aici trebuie sa precizam, punand acest lucru pe seama lui Euripide, ca el a deschis aceasta cale : astfel, nu se putea admite ca 'virtutea' sa o duca la moarte pe Antigona lui Sofocle ;e de temut ca o astfel de conceptie sa-l fi manat pe Euripide sa o fac ape eroina sa se marite in cele din urma cu Hemon, in versiunea edulcorata a Antigonei.In urma unei astfel de emasculari a murit si teatrul elisabetan in Anglia secolului al XVII , singurul teatru care, prin violenat lui, prin virilitatea lui, prin dezlantuirea lui de pasiuni, poate fi comparat cu teatrul grec.Nu stim aproape nimic despre teatrul helenistic, decat doar ca disparuse corul din tragedii.
Istoria tragediei grecesti se opreste de fapt la secolul IV i.e.n.Putem totusi semnala prima tragedie crestina, care dateaza de la sfarsitul antichitatii.Aceasta tragedie, desemnata in general sub titlul sau latin, Christus Patiens (in greceste Khristos Paskhon),aduce pe scena patimile lui Hristos cu personaje evanghelice.E compusa din 2602 versuri imprumutate din Alexandra lui Licofron, din Promete si din Agamemnon de Eschil si mai ales din piesele lui Euripide,Hecuba, Oreste, Medeea, Hipolit, troienele, Bacantele, si Rhesos ; cam vreo 1500 de versuri sunt luate din Euripide sau parafrazate dupa tragediile lui si dintre aceste versuri 300 apartin Bacantelor.
Traditia ecleziastica ii atribuie piesa lui Gregorie din Nazianz care ar fi fost ajutat de Vasile din Cezareea sin de Apolinar din Laodiceea, care au trait in a doua jumatate al sec IV al erei noastre.Totusi, numerosu critici au situat rdactarea peiesei in epoca bizantina in general in secolul XI.Aceasta repunere in chestiune a traditiei este de fapt lipsita de temeiuri valabile si domnul Tuilier a sustinut foarte just data veche a acestui stramos antic al misterelor din Evul Mediu.
Cu toate ca autorul era impregnat de tragedia clasica, ceea ce se intampla cu Gregorie din Nazianz, el a suprimat corul din tragedia lui.
Putem cita inca doua drame evreiesti din epoca helenistica-Exagogul de Ezechiel e opera unui evreu helenizant din secolul II I.E.N., puternic imflenat de Euripide drama din care Clement din Alexandria si Eusebiu din Cezareea le-au pastrat 269 versuri ; putem vedea ca el urmeaza structura dramei grecesti cu dialogul sau si cu impartirile sale scenice.In secolul urmator, Nicolae din Damasc a compus o tragedie despre subiectul biblic al Suzanei sub titlul de Sosanis.

VALOAREA MORALA SI EDUCATIVA

Nietzsche considera ca tragedia nu poseda nici o valoare morala, ceea ce il opune prietenului sau, Erwin Rhode care sustine ca poetii tragici erau educatori.Trebuie sa specificam imediat ca ar fi absurd sa judecam tragedia prin prisma deformanta care e morala mostenita de noi de la reforma si de la contrareforma si mai ales de la Monarhia si de la Republica burgheza din secolul trecut, si din care tot nu reusim sa iesim.daca s-ar uita mai de- aproape cenzorii nostri moderni ar fi fara indoiala ingroziti fiindca prin unele aspecrte ale ei, tragedia greaca apare ca o culme a imoralitatii.Acolo domneste violenta, atat in sentimente cat si in fapte : tati si mame isi ucid copiii ; sotiile isi ucid sotii ca sa guste in siguranta placerile adulterului si se lauda cu faptele lor, copiii isi ucid tatii sau mamele, fiii se insotesc cu mamele lor si unele piese pierdute aratau iubiri asa-zis vinovate intre frate si sora, a doi barbati sau al lui Pesifae cu taurul.In vreme ce morala noastra care vrea ca vinovatul sa fie intotdeauna pedepsit, acest lucru nu constituie nicicum o norma la tragici : Medeea fuge din Atena dupa ce a provocat moartea lui Creon si a fiicei lui si dupa ce si-a ucis copiii ; Elena care a fugit cu iubitul ei si a pricinuit toate nenorocirile grecilor si troienilor, isi incheie in mod fericit viata pamanteasca in caminul ei,la Sparta ; dimpotriva, virtutea ducea la moarte atat pe Antigona cat si pe Hipolit.In acelasi timp, ura si razbunarea ucigatoare domina scena si chiard aca omorul nu e reprezentat e descris cu placere si consecintele lui sunt aratate : pretutindeni domneste violenta si sangele curge in siroaie.
Fara indoiala ca, in timpul vietii lui Euripide Aristofan i-a reprosat ca a pus in scena Fedra si Steneboia fara pudoare ; dar nu o facea in numele moralei, fiindca, pe acest plan, comediile lui nu ar putea niciodata sa fie jucate pe scenele noastre, asa cum erau in teatrele antice, ci anand in vedere normele etice pe care le atribuia el genului tragic.
Si totusi, valoarea etica a tragediei apare cu o astfel de vigoare incat domnul Eylen, de pilda, a putut sustine ca inainte de orice altceva, tragedia e un instrument de comportare morala si ca principala ei functie consta in a ajuta omenirea sa ajunga la sorocul sau muritor si sa-l fac ape om sa se gandeasca la menirea lui si la relatiile lui cu Universul.Nu e nevoie sa reluam aici argumentele autorului, iar ceea ce am mai spus despre elemntul tragic in tragedie si despre conceptiile poetilor tragici, lasa sa se intrevada acest aspect.caracterul 'eroic' al personajelor tragice, virtutea lor, care e o arete, o virtu conform conceptiei italiene din timpul Renasterii, adica forrta a sufletului,acea inaltare cu care sunt privite sentimentele si propria soarta, acest ideal pe care ni-l cladim si catre desavarsirea caruia ne indreptam toate stradaniile-si nu palidele imperative morale exaltate de ipocrita societate burgheza a secolului trecut, pentru care Nietzsche avea cel mai profund dispret-aceasta virtute apare intr-adevar ca un model de imitat, care nu poate decat sa-l inalte pe om.

Libertatea umana este o evidenta: actiunea este prin esenta intentionala. Libertatea este neantizarea in-sinelui. Suntem liberi in fiece clipa, deoarece avem in orice moment posibilitatea alegerii. Cand nu alegem, inseamna deopotriva ca am ales sa nu alegem. (Chiar si cel care este chemat la razboi are intotdeauna de ales intre a merge sa ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel in orice alta situatie umana: avem intotdeauna in fata noastra cel putin doua optiuni alternative, de unde evidenta ca suntem perfect responsabili - nu putem invinui pe nimeni - de fiecare situatie in care suntem, si ca tot ce se intampla, se intampla nu din exterior, nici din vreo obscura 'vointa' a destinului sau a celorlalti - acesta este punctul de vedere al relei-credinte -, ci totdeauna cu consimtamantul si responsabilitatea noastra.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioara. Trecutul nu poate servi drept motivatie a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de proiecte, el face (actioneaza) si se face (se construieste pe sine), el nefiind altceva decat ceea ce face din el. Omul nu este o potentialitate, o suma de rezerve ('cu mai mult noroc, as fi putut ajunge'), ci exact ceea ce este.

Celalalt: nu sunt doar realitate umana privilegiata de singularitatea sa ireductibila (Dasein), ci si o fiinta alaturi de ceilalti, o fiinta-impreuna (Mitsein, cf. Heidegger). A trai constient de o lume bantuita de aproapele meu inseamna a ma angaja intr-un univers ale carui complexe-ustensile pot avea o semnificatie pe care proiectul meu liber nu a prevazut-o. Moartea mea este evenimentul vietii mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu confera un sens al vietii: sensul nu poate veni decat din subiectivitatea insasi, (Jean-Paul Sartre, Fiinta si neantul), insa fiecare actiune si fiecare proiect al vietii mele ii afecteaza deopotriva pe toti ceilalti.

Dupa Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, dupa care 'fenomen este tot ceea ce - intr-un fel oarecare - se manifesta'. Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neaparat sa fie 'public': starile mele de constiinta se manifesta doar mie insumi, ele sunt - chiar prin excelenta - materie cu descriere fenomenologica. Fenomenul nu este expresia deformata a unui lucru ascuns, nu mai este 'fenomenul' kantian opus 'numenului' sau. In ontologia existentiala a lui Sartre, fiinta unui obiect existent nu mai este decat ceea ce apare. Nu mai exista 'fiinta' la modul absolut (precum esenta la Kant), ci doua modalitati de fiinta, ireductibile una la alta: fiinta-in-sine, sau fiinta

In decursul timpului, au curs multe rauri de cerneala incercand sa explice aceasta tema esentiala a fiintei umane. Desigur, cele mai multe dezbateri au avut loc asupra aspectului filosofic metafizic: este omul liber, sau nu? Daca da, pana unde se intinde libertatea sa, si mai ales, ce consecinte are ea asupra devenirii sale?

Dar, dincolo de toate tezele si anti-tezele adoptate (trecand prin stoicism, epicurianism, platonism si neoplatonism, pana la filosofia moderna a libertatii, reprezentata prin Spinoza, Kant, Schopenhauer, si mai tarziu, existentialistii - Sartre), ea ramane inca o problema deschisa pentru omul simplu, ne-filosof, si totusi profund interesat de rezolvarea acestei dileme in propria sa viata.

Tragediile sale dadeau ultima lovitura institutiilor si conceptiilor vechi, creand in literatura un nou tip uman: tipul omului care cuteaza sa lupte impotriva anumitor credinte si idei religioase, tinzand cu hotarare sa-si insuseasca o constiinta si o vointa libera, pentru ca se recunoaste responsabil de actele sale.

Aceste idei, carora "parintele tragediei" le-a dat o forma si forta artistica impresionante, erau idei pe care le framanta noua societate a Atenei, si pe care le vor duce mai departe in operele lor ceilalti doi mari tragici greci - Sfocle si Euripide.

Grecii au imaginat o mitologie specifica unei societati compuse din sclavi si oameni liberi, unde pozitia fiecaruia este dinainte stabilita, dar in care intervalul dintre zei si oameni este populat de semizei, eroi etc., deci exista o sansa pentru fiecare de a-si construi propriul viitor.