ERGOTERAPIA SI TERAPIA OCUPATIONALA PENTRU COPII INSTITUTIONALIZATI SI CU DEFICIENTE

ERGOTERAPIA SI TERAPIA OCUPATIONALA PENTRU COPII INSTITUTIONALIZATI SI CU DEFICIENTE

Pornind de la semnificatia etimologica a termenului de ergoterapie, atunci cand raportam aceasta metoda la copil, se poate adopta termenul de terapie ocupationala, termen pe care il folosim si pentru adulti atunci cand nu este vorba de o munca propriu-zisa (ce comporta un efort mai mare, deseori finantata si    urmarindu-se un avantaj economic), ci o activitate mai usoara sau o ocupatie culturala, distractiva, ce se efectueaza sub forma unei relaxari cu componente de recuperare. Popescu Al. (1993)

Terapia ocupationala raportata la copil include orice joc sau orice activitate atragatoare care poate contribui la formarea sau ameliorarea sa fizica si psihologica.

Factorii de care trebuie sa se tina cont in alegerea activitatilor de T.O. sunt: varsta, sexul, afectiunea, gradul si localizarea leziunii, scopul urmarit, efectele T.O. asupra functionalitatii, preocuparile si aptitudinile subiectului pentru acest gen de terapie. Popescu Al. (1993)

In sens restrans, scopul terapiei ocupationale cu privire la copil este acela de a-l ajuta sa se adapteze mediului de a crea o atmosfera propice dezvoltarii capacitatilor functionale, in sensul de a face ca aceasta activitate sa devina controlata, in limitele permise de deficienta sa.

Vorbind despre copilul institutionalizat este uneori greu de delimitat rolul ergoterapeutului sau terapeutului ocupational in raport cu kinetoterapeutul sau de invatatoare (in cazul copiilor mici), care utilizeaza materialele didactice elaborate in cadrul gradinitei. Copilul institutionalizat ridica probleme psihologice deosebite; despartirea de parinti, de persoanele apropiate, de obiectele familiare; plange, geme, refuza medicamentele, mancarea, este nervos si tensionat. Daca copilul trebuie sa fie izolat intr-o boxa sau intr-o camera singur din motive medicale, creste anxietatea. Aceste sentimente apar mai intens la copilul ce are deteriorat unul dintre simturi (vedere, auz), precum si la copilul timid, ce se ataseaza greu si se inchide in el insusi sau cel venit din mediul rural, ce se simte complet dezorientat.

In spital sau alte tipuri de institutii, pe langa colaborarea cu ceilalti specialisti, terapeutul ocupational este acela care inlocuieste familia, care le poarta de grija si le acorda asistenta exprimand amabilitate, caldura, calm, folosind rabdarea, incurajarea si fermitatea.

Copilul institutionalizat trebuie sa aiba o viata pe cat posibil apropiata de cea normala si, in consecinta, i se va permite orice activitate compatibila cu tipul si nivelul deficientei sale.

Programul de activitati trebuie astfel ales incat sa ofere copilului satisfactie personala si, in acelati timp, sa-i permita o reintoarcere progresiva la un anumit grad de independenta. In raport cu preferintele subiectului. Terapia ocupationala se va axa pe:

- ocupatii pasive - muzica, povesti, fotografii, proiectii de film, desene animate, etc.

- ocupatii usoare - jocuri de constructie, mai mult sau mai putin dificile si, jocuri colective, etc.

In cazul copilului imobilizat prin tractiune sau gipsare, in cazul copilului cu poliomielita sau alte boli ce au restrictii de activitate, terapeutul ocupational va cauta jocuri ce se adapteaza la pozitia copilului, la limitarea miscarilor, jocuri ce evita obosirea lui sau limitarea timpului de joc.

Pentru copiii ce sunt obligati sa stea pe spate se pot folosi activitati ce antreneaza psihicul copilului - imagini proiectate, jocul mainilor, auditii muzicale, etc.

Terapia ocupationala nu are numai o valoare psihologica, ea contribuie la recuperarea psihosomatica a copilului; copilul care oboseste repede repetand de mai multe ori aceeasi miscare, ajunge sa o poata face si sub forma de joc fara a obosi. Jocurile sunt folosite pentru a orienta terapia ocupationala pentru reintegrarea in grup a copilului care se duce la sala terapie ocupationala, in mijlocul copiilor, el uita de frica, paraseste bastoanele si carjele, fiind preocupat de logica jocului.

Terapeutul ocupational trebuie sa fie in stare sa prelungeasca actiunea kinetoterapeutului, sa vegheze la desfasurarea unor activitati variate si eficiente.

Acesta trebuie sa intervina cat mai de timpuriu posibil; acesta fiind un principiu fundamental ce se cere respectat, mai ales in cazul copiilor mici.

Terapia ocupationala este indreptata spre castigarea autonomiei copilului, a abilitatii acestuia de a se autoservi sub toate aspectele si asigurarea unei autonomii cat mai largi.

In toate programele de recuperare pentru copii cu diverse deficiente, ce includ metode de terapie ocupationala, atat la nivelul spitalelor cat si al altor tipuri de institutii de ocrotire speciale -scoli speciale, centre de recuperare, program de recuperare la domiciliu, sunt incluse activitati ce concura la formarea deprinderilor de autonomie personala, a deprinderilor de viata zilnica, igiena personala, alimentarea, vestimentatia, viata de relatie, cunoasterea mediului ambiant, incepand cu spatiul apropiat si continuand cu spatii deschise, etc.

Scopul terapiei ocupationale este pregatirea progresiva si rationala a copilului pentru activitati cotidiene cu un grad cat mai mare de independenta, educarea generala a copilului si a familiei acestuia pentru a sti cum sa se poarte cu un copil deficient si sa contribuie la educatia acestuia.

In privinta activitatilor normale, copilului trebuie sa i se confere, de la bun inceput, libertatea gesturilor, deplasarii si apucarii de obiecte, in scopul de a i se dezvolta psihomotricitatea. Copilul are nevoie sa vada, sa pipaie si sa manevreze obiecte cat mai diverse ca forme, si destinatie mai ales in cazul copilului nevazator pentru a-si imbogati experienta. Ulterior copilul va invata sa confectioneze obiecte din hartie, lana, piele, materiale plastice, fiecare dupa posibilitati.

Mai tarziu va fi apreciata pirogravura - la contact cu munca, cu efortul, cu miscarea; pentru fetite mai mari tricotajul este o activitate atragatoare si usoara.

In toate activitatile de terapie ocupationala folosirea jocurilor este primordiala. Jocul contribuie la dezvoltarea tuturor simturilor, a afectivitatii, inteligentei, psihomotricitatii, sensibilitatii; jocurile il pregatesc pe copil pentru relatiile sociale si il pun in contact si cu artele, cu conditia ca jocurile alese pentru el sa fie in concordanta cu posibilitatile restante, ca urmare a deficientei si sa aiba un caracter formativ.

In cazul copiilor deficienti motor toate aceste deprinderi ale unor activitati legate de alimentatie, vestimentatie si viata cotidiana, inclusiv jocurile, se fac cat mai mult posibil prin renuntarea la fotolii rulante, bastoane, carje sau aparate ortopedice. Acesti copii trebuie deprinsi sa se deplaseze singuri, sprijinindu-se pe mobile, pe pereti, fiind ajutati de unii dintre colegi, dar numai dupa o asteptare plina de bunavointa si rabdare.

Contactul cu lumea exterioara este o alta etapa, foarte importanta, in educarea copilului deficient. Acest contact cu natura, cu plantele, cu animalele, il ajuta sa se maturizeze si il imbogatesc, determinand un anumit progres afectiv si psihomotor.

Principii privind metodele de lucru cu copii deficienti Popescu Al. (1993):

a.                  copilul sa nu observe    ca se lucreaza in alt mod cu el decat cu ceilalti;

b.                  sa se respecte ritmul, sau stereotipul propriu al acestuia, avand rabdare, in vederea obtinerii celor mai bune rezultate, prin adeziunea copilului la activitatea propusa;

c.                  copilul va fi indrumat sa confectioneze obiecte care vor fi ale lui;

d.                  sa se converseze cu copilul la nivelul lui de intelegere;

e.                   evolutia in activitatea din atelier se va face dupa , aprecierea stadiului de independenta atins de copil, a posibilitatilor sale fizice si intelectuale.

In cazul copiilor nevazatori - luand in discutie deficienta cea mai grava -copilul nevazator din nastere-proiectarea activitatilor de terapie ocupationala trebuie sa tina cont de unele aspecte particulare, determinate de natura deficientei.

Copilul care sufera de orbire totala este tentat sa-si foloseasca degetele si mainile pentru a avea o experienta tactila care sa-i permita explorarea mediului inconjurator. El va prefera sa stea undeva, leganandu-se usor si, uneori, murmurand ca pentru sine. Aceasta sovaiala de a inainta prin spatiu nu este explicata doar prin teama ca s-ar putea rani, ci, mai degraba, prin imposibilitatea de a frecventa lumea in spatialitatea ei; daca universul nostru este spatial al lui este temporal; pentru el lumea e alcatuita mai mult din sunete, tonuri, intervale si ritmuri. Stimularea de care au nevoie acesti copii trebuie sa porneasca de la lumea lor temporala si sa-i ajute sa-si diferentieze si sa-si clarifice trairile. Mijlocul cel mai recomandat este muzica. La copilul nevazator acest domeniu depaseste limitele persoanei normale. Popa M. (1997)

Eforturile depuse pentru a-l ajuta pe copilul nevazator vor fi incununate de succes atunci cand profesorul si terapeutul ii vor permite sa-si organizeze treptat propriile sale concepte spatiale pe baza conceptelor temporale pe care le detin, dupa criterii ca: primul si ultimul, dupa coordonate ca: sus, jos, stanga, dreapta. Va trebui sa-l ajutam sa treaca de la modul liniar si unidimensional specific de perceptie la perspectiva bi si tridimensioanala a spatiului. Exercitiile pentru perceperea spatiului in relatie cu propriul corp sunt extrem de utile in dezvoltarea copilului. Tot atat de importanta este dezvoltarea si diferentierea simtului tactil. El isi foloseste degetele mai mult ca pe niste ochi decat ca pe niste unelte; va trebui ajutat sa-si formeze deprinderi normale, iar varfurile degetelor vor fi astfel exersate incat sa-si pastreze cea mai mare sensibilitate posibila.

Cand copilul invata sa mearga va invata sa se familiarizeze cu spatiul mic din camera sa, cu obiectele din preajma sa si apoi cu spatii mai mari.

Sensibilitatea tactila trebuie cultivata prin activitati de modelaj, plastilina sau lut si, alte mijloace similare care sa dezvolte in final o atitudine activa de luare in stapanire a mediului prin activitate.

Intre terapiile ocupationale recomandate pentru a fi incluse in programul de recuperare a deficientului neuromotor, amintim: Motet D., 2001

Ø              activitatile care sa formeze relaxarea musculara, in cazul spasticilor, iar in cazul paraliziilor faciale, activitati care sa stimuleze contractia musculara in vederea tonifierii treptate;

Ø              activitati practice (de munca si distractiv - recreatoare), care sa dezvolte forta muschilor cu deficit, toleranta si rezistenta la efort;

Ø              activitati de munca si sportive, care sa contribuie la recastigarea mobilitatii - atat articulare, cat si generale (de miscare, de deplasare - actiune), precum si la influentarea, recastigarea si imbunatatirea componentelor coordinative;

Ø              categorii de activitati care sa vizeze executarea miscarilor voluntare, pana la automatizarea acestora, folosind componente ale activitatilor de munca corespunzatoare particularitatilor fiecarei persoane, incluzand atat activitati libere, cat si ustensilele si uneltele de munca;

Ø              activitati indelungate pentru ameliorarea componentelor senzorio-perceptive si ideomotricitatii;

Ø              activitati recreativ - sportive si de intrecere, care sa imbunatateasca starea moral-volitiva si afectiva a pacientilor, asigurand conditiile unei integrari sociale si profesionale fiecarei persoane;

Ø              activitati cotidiene, profesionale si recreative, care sa reduca starea de dependenta a pacientului, asigurandu-i posibilitati crescute pentru realizarea sarcinilor ce-i revin in familie si societate.

Din fiecare categorie de activitati enumerate, se vor selecta acelea care sunt in stransa legatura cu particularitatile fiecarui pacient in ceea ce priveste varsta, sexul, gradul de afectare, dar si cu preocuparile profesionale, vocationale si recreative ale acestuia.

Asa cum s-a mai amintit, cu cat activitatile vor motiva mai tintit si mai bine pacientul, cu atat rezultatele obtinute vor fi mai bune, satisfactiile persoanei in dificultate creand o stare pozitiva, optima continuarii activitatii de recuperare.

De multe ori - indeosebi la inceputul folosirii terapiilor ocupationale - terapeutul va trebui sa aleaga sau chiar sa ,,inventeze" activitati stimulante ale diferitelor profesii, vizand direct partile sau segmentele afectate (musculare, ligamentare, articulare s.a.).

Aceste activitati pot fi alese dintre cele bazate pe placa de slefuit, prinderea si deplasarea unor obiecte de diferite marimi, panouri de exercitare a deprinderilor zilnice etc., sau din variante ale acestora, dar si structurarea unor activitati noi.

In terapiile ocupationale pentru deficientii neuromotori, un rol important il au ortezele, pentru realizarea carora s-a construit o adevarata industrie in tarile cu capacitati economice si cu o adevarata protectie.

Ortezele reprezinta un dispozitiv special imaginat (proiectat) si construit pentru a pozitiona, sustine si imobiliza un segment in posturi corective, pentru a ajuta musculatura deficitara, pentru a contribui la refacerea functiei si la imbunatatirea tonusului musculat. Motet D. (2001)

La copiii deficienti mintal si la cei autisti, prezinta deosebita importanta activitatile de crestere si ingrijire a animalelor domestice, mai ales a animalelor mici: caini, pisici, hamsteri, pesti etc. Spre exemplu, ingrijirea unui animal, prin atasamentul care se creeaza intre copilul autist si animal poate contribui la spargerea autismului si deschiderea catre lume a acestor copii. La deficientul mintal mai sunt recomandate, pentru potentialul lor terapeutic deosebit, activitatile de ingrijire a plantelor si in general cele cu caracter agricol.

In concluzie, in proiectarea activitatilor de ergoterapie si terapie ocupationala destinate copiilor cu deficiente se va tine seama in primul rand de tipul si profunzimea deficientei acestora precum si de necesitatea pregatirii acestora pentru meserii accesibile categoriei de deficienta din care fac parte.