Continutul economic al imprumuturilor de stat

Continutul economic al imprumuturilor de stat

Nu intotdeauna veniturile fiscale si nefiscale pe care le obtine statul, in decursul unui an bugetar, acopera in intregime cheltuielile bugetare prevazute. In aceasta situatie, trebuiesc gasite resurse financiare suplimentare si in acest scop se poate face apel la creditul public, statul imprumutand pentru un timp determinat, de la diverse persoane fizice si juridice, sumele de bani necesare, in mod direct sau prin intermediul unor institutii specializate (banci, case de economii, etc.).

Subiectii care angajeaza imprumuturile de stat sunt autoritatile centrale si locale, precum si intreprinderile apartinand statului si institutiile de interes national. Acestea intra pe piata capitalului de imprumut in competitie cu agentii economici privati si populatia iar pretul la care sunt obtinute resursele de imprumut va fi in functie de raportul cerere-oferta de pe aceasta piata.

Sub raport juridic, imprumutul de stat apare ca un contract prin care statul, in calitate de imprumutat, obtine fonduri financiare de la o persoana fizica sau juridica creditoare si se angajeaza sa le ramburseze, impreuna cu dobanda si alte costuri aferente, intr-o perioada specificata.

Pornind de la aceasta definitie se pot desprinde o serie de trasaturi caracteristice, care diferentiaza clar imprumuturile de stat, de principala forma a veniturilor publice - impozitele.

1. Imprumuturile de stat au caracter contractual. Subscrierea la aceste imprumuturi este facultativa, exprimand acordul de vointa al partilor, spre deosebire de impozite care sunt o prelevare obligatorie stabilita in mod unilateral de catre stat. Trebuie mentionat faptul ca persoanele interesate trebuie sa accepte sau sa refuze in bloc conditiile de emisiune si de rambursare, precum si forma si marimea venitului la aceste imprumuturi, neputand pretinde un tratament preferential.

Exista, prin exceptie, si cazuri de imprumuturi fortate in care subscrierea nu mai este lasata la libera alegere a detinatorilor de capital ci are un caracter obligatoriu. Acest lucru se intampla in situatii deosebite, de obicei in caz de razboi.

2. Imprumutul de stat are caracter rambursabil. Aceasta inseamna ca sumele imprumutate de stat se restituie la termenul fixat persoanelor fizice si juridice care le-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare la dispozitia statului, definitiva si nerambursabila. Termenul de rambursare poate fi mai apropiat sau mai departat in functie de previziunile privind evolutia veniturilor si cheltuielilor publice in viitor.

Pot exista si imprumuturi la care nu se fixeaza termene exprese de rambursare, denumite imprumuturi perpetue, pentru care statul isi asuma doar obligatia de plata a dobanzilor. In acest caz, rascumpararea titlurilor ramane la latitudinea statului, fiind totusi posibila atunci cand conditiile de pe piata sunt convenabile.

3. Imprumutul de stat presupune plata unei contraprestatii pentru detinatorii de inscrisuri. Imprumutul se acorda pentru un anumit "pret", separat de rambursarea imprumutului, ce se poate stabili sub forma dobanzii, a castigului, ori in ambele forme, la care se adauga adesea si alte avantaje. Imprumutul de stat se deosebeste de impozit si prin contraprestatia pe care statul o plateste creditorilor sai.

4. Avand in vedere importanta si consecintele imprumuturilor publice, in teoria generala a acestor imprumuturi s-a consacrat si conceptul ca imprumutul de stat se poate contracta numai cu aprobarea puterii legislative.[1]

Aceasta corespunde faptului ca impozitele, taxele si celelalte venituri publice ordinare si permanente se pot institui numai prin acte normative ale organelor legiuitoare. Totodata, votul parlamentului este o garantie politica pentru creditorii statului.

Statul apeleaza la imprumuturi din necesitati de trezorerie si necesitati de echilibru bugetar, precum si pentru finantarea unor investitii importante. Mai pot fi contractate imprumuturi si in situatii exceptionale: razboi, calamitati naturale, crize economice etc.

Apelul la imprumuturi din necesitati de trezorerie are loc atunci cand, desi la nivelul intregului an bugetul de stat este echilibrat, pe parcursul executiei bugetare apar momente in care veniturile nu se incaseaza la termenele prevazute, ceea ce duce la aparitia unui gol de casa. Astfel, in unele perioade statul se confrunta cu o insuficienta de resurse in timp ce in alte se inregistreaza un surplus de resurse.

Trezoreria finantelor publice, care este institutia insarcinata cu executia de casa a bugetului, trebuie sa cunoasca din timp momentul aparitiei golurilor de casa si sa actioneze pentru rezolvarea acestor situatii. In cazul in care disponibilitatile de resurse ale unor institutii publice nu sunt suficiente, se solicita imprumuturi pe termen scurt de la alti detinatori de resurse banesti de pe piata. Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. In situatia in care resursele banesti imprumutate nu sunt suficiente, in ultima instanta, se poate face apel la banca centrala a tarii pentru un avans in contul veniturilor bugetare viitoare, in limitele si in conditiile prevazute de lege.

Apelul la imprumutul de stat pentru necesitati de echilibru bugetar are drept scop acoperirea deficitului bugetar prevazut prin legea bugetara anuala si se realizeaza, de regula, prin imprumuturi pe termene mijlocii si lungi.

Pentru finantarea deficitului bugetar si a unor investitii de importanta nationala statul are la dispozitie trei variante: cresterea impozitelor, apelul la imprumuturi publice si emisiunea monetara.

Majorarea impozitelor are dezavantajul ca este o masura nepopulara si contribuabilii se vor impotrivi acesteia. De asemenea, timpul in care se pot obtine banii este indelungat, deoarece este necesara modificarea legislatiei fiscale in vigoare sau introducerea unor noi impozite, ceea ce presupune urmarea unor proceduri indelungate de aprobare in parlament, precum si trecerea unei perioade de timp pana la aplicarea in practica a noilor impozite, necesara pentru identificarea si evaluarea materiei impozabile precum si pentru stabilirea si perceperea impozitelor. Totodata, trebuie tinut cont si de faptul ca in urma cresterii nivelului impozitarii nu intotdeauna cresc si veniturile fiscale dupa cum demonstreaza curba Laffer.

Spre deosebire de majorarea impozitelor, apelul la creditul public este usor acceptat de populatie si ofera anumitor categorii sociale un plasament sigur si remunerator. De asemenea, acesta reprezinta un mijloc rapid de procurare a resurselor, mai ales in situatia in care imprumutul este solicitat din sistemul bancar.

In cazul emisiunii monetare fara acoperire aceasta va duce la un dezechilibru monetar manifestat prin agravarea fenomenelor inflationiste, existand posibilitatea destabilizarii intregii economii nationale.

Din comparatia celor trei variante de finantare a deficitului bugetar si a investitiilor importante, rezulta ca cea mai comoda si rapida varianta pentru guvern este apelul la creditul public. Totusi, acesta are si o serie de dezavantaje, cum sunt: imprumuturile genereaza cheltuieli suplimentare (dobanzi, comisioane, prime de rambursare etc.); imprumuturile transfera sarcina fiscala a generatiei prezente asupra generatiilor viitoare; plata imprumuturilor de stat va trebui realizata mai tarziu tot pe seama majorarii impozitelor.

Unii economisti recunosc faptul ca imprumuturile de stat sunt generatoare de cheltuieli bugetare dar apreciaza ca acestea pot fi folosite ca instrumente de interventie a statului in economie cu ajutorul lor putandu-se realiza corectarea ciclului economic, impulsionarea economiei stagnante, restabilirea echilibrului economic etc.

De asemenea, nu toti economistii sunt de acord cu teza ca imprumuturile de stat ar constitui un mijloc de transferare a sarcinilor fiscale asupra generatiilor viitoare, deoarece de cheltuielile care urmaresc cresterea productiei si realizarea unor lucrari de mare utilitate publica vor beneficia cu deosebire generatiile urmatoare si este echitabil ca ele sa fie suportate si de acestea si cu atat mai intemeiat cand se impune ca intr-un razboi defensiv sa fie aparata integritatea teritoriala, independenta si suveranitatea tarii.

Tinand cont de toate acestea se poate desprinde concluzia ca imprumutul public trebuie considerat un mijloc la care trebuie sa se recurga doar atunci cand se dovedeste "inevitabil" si pe cat posibil mai ales pentru finantarea investitiilor si mai putin pentru consum. Aceasta deoarece in timp ce investitiile vor duce in viitor la o crestere a veniturilor statului, pe baza carora vor putea fi rambursate imprumuturile, utilizarea creditului public pentru consum va duce in viitor doar la cresterea cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice si plata dobanzilor, facand sa scada partea destinata investitiilor in totalul cheltuielilor publice, ceea ce pune in pericol dezvoltarea in viitor a societatii.