Convertibilitatea monetara si cursul de schimb

Convertibilitatea monetara si cursul de schimb

In sens larg, prin convertibilitate se intelege dreptul rezidentilor si al nerezidentilor de a schimba moneda nationala cu alta moneda straina, prin vanzare cumparare pe piata, fara nici o restrictie din punct de vedere al sumei schimbate, al scopului si al calitatii celui care efectueaza operatiunea.

Statutul Fondului Monetar International grupeaza monedele statelor membre in trei categorii: convertibile, neconvertibile si liber utilizabile. Includerea intr-una din aceste trei grupe este corelata cu respectarea de catre tara emitenta a anumitor obligatii:

evitarea restrictiilor asupra platilor si transferurilor internationale curente;

evitarea practicilor valutare discriminatorii;

schimbarea soldurilor in moneda nationala detinute in strainatate, in valuta tarii care solicita preschimbarea, sau in DST;

colaborarea in domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezerva.

In anul 1996, un numar de 129 de tari acceptasera sa respecte obligatiile prevazute in statutul FMI, avand moneda convertibila, chiar daca, uneori, aceste tari se abat de la formularile standardale statului FMI.

Tarile cu moneda neconvertibila sunt cele care nu indeplinesc sau nu doresc sa accepte conditiile trecerii la convertibilitate impuse de FMI. Ele pot desfasura doar schimburi internationale pe baza de clearing.

O moneda poate fi considerata liber utilizabila daca indeplineste concomitent, doua conditii: este folosita pe scara larga in platile si transferurile internationale si este negociabila pe principalele piete valutare internationale.

Privita de-a lungul evolutiei in timp, convertibilitatea a cunoscut doua forme principale: convertibilitate metalica si convertibilitate in valute. Convertibilitatea metalica s-a practicat in perioada etalonului aur moneda si consta in schimbarea bacnotelor prezentate la banca de emisiune intr-o cantitate de aur. Convertibilitatea metalica a cunoscut doua forme: integrala (a functionat potrivit principiului enuntat mai sus) si limitata (a corespuns etalonului aur lingouri).

Utilizand criteriul ariei geografice de aplicare, se pot distinge convertibilitatea interna si cea externa.

Convertibilitatea interna este definita ca reprezentand insusirea legala pe care o are o moneda de a se preschimba pe o alta moneda pe un teritoriu delimitat, al tarii de origine.Aceasta poate fi limitata numai pentru anumite operatii, iar pentru a desemna acest concept se utilizeaza si terminologia de convertibilitate de cont curent, specifica tarilor din Europa Centrala si de Est si statelor fostei URSS.

Pentru exprimarea continutului convertibilitatii externe, se utilizeaza, intr-un limbaj simplificat, termenul valuta convertibila. Convertibilitatea se bazeaza pe definirea reala a cursului unei monede nationale in raport cu celelalte valute, respectiv pe analiza puterii de cumparare a monedelor.

Pentru dobandirea statutului de moneda convertibila este necesara indeplinirea unor conditii: economice, financiare, organizatorice de catre tarile care se angajeaza in procesul realizarii convertibilitatii interne, dupa cum urmeaza:

existenta unui potential economic ridicat;

echilibrarea balantei de plati;

existenta unor rezerve internationale de lichiditate;

stabilirea unui curs real al monedei nationale fata de alte monede, fundamentat economic;

flexibilitatea sistemelor economice, in scopul adaptarii productiei interne in functie de cerintele pietei mondiale;

limitarea inflatiei si realizarea unei stabilitati monetare.

Distanta pe care o au de parcurs tarile est europene pana la realizarea tranzitiei de la convertibilitatea interna la cea externa, poate fi cuantificata dupa gradul de realizare al conditiilor mai sus enumerate.

O alta conditie a trecerii la convertibilitate este existenta unei rezerve de aur si devize, care sa permita onorarea solicitarilor de preschimbare a monedei nationale de catre nerezidenti.

O premisa pentru trecerea la convertibilitate este reprezentata de adaptarea nivelului productibilitatii muncii la cel existent pe plan mondial, cu scopul stabilirii unei corespondente reale intre nivelurile preturilor interne si cele ale preturilor mondiale.

Ca etapa intermediara in realizarea convertibilitatii externe, la inceputul anilor 90, toate tarile europene au permis rezidentilor sa detina depozite in valuta cu unele restrictii referitoare la nivelul maxim al sumei posibil de schimbat anual.

Asemenea masuri au condus la accentuarea fenomenului dolarizarii care inregistra in 1994, 37% in Bulgaria, 35% in Romania si 25% in Albania. In Ungaria, Republica Ceha si Slovacia acest fenomen a avut dimensiuni mai reduse. In tarile Baltice si Rusia, devalorizarea s-a manifestat puternic datorita procesului inflationist. Pentru anul 1992, de exemplu, FMI a estimat ca fluxul de dolari dinspre Rusia spre bancile occidentale a fost de 2,7 miliarde $ ceea ce depasea valoarea depozitelor in moneda nationala. Gradul dolarizarii a inregistrat in perioada anilor 92 - 93, 60% in Estonia, 50% in Lituania si 35% in Letonia.

Indiferent de forma convertibilitatii, interna sau externa, elementul esential al acesteia il constituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb confera un grad mai mare sau mai redus de credibilitate unui sistem monetar national.

Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distinctiei intre 3 tipuri de regim de curs valutar, astfel:

cursul de schimb fixat (pegget exchange rate) se caracterizeaza prin aceea ca se pastreaza constant fata de o valuta de rezerva (numita valuta ancora).

cursul de schimb fix este mentinut o perioada indelungata de timp: poate fii modificat doar in cazuri extreme;

cursul de schimb flotant se caracterizeaza prin flexibilitate, in functie de cererea si oferta pentru valuta de rezerva.

Fiecare din aceste tipuri de curs de schimb prezinta avantaje si dezavantaje:

un curs de schimb fixat practicat de unele banci centrale, conduce la modificarea controlului exercitat asupra schimburilor valutare. Pentru a mentine cursul de schimb fixat, banca centrala are tendinta de a spori oferta de moneda nationala, fapt care antreneaza sporirea inflatiei si cresterea mase monetare intr-un ritm mai mare decat a volumului de rezerva straina;

cursul de schimb fix a functionat in mod real, in timpul etalonului monetar aur (1880 -1914).

Dupa anul 1914, bancile centrale au practicat cursuri fixate si au procedat la devalorizari ale monedelor nationale fata de aur si argint, in timpul primului razboi mondial.

cursurile flotante nu ridica problema credibilitatiipentru banca centrala, care nu se angajeaza, prin promisiuni, in mentinerea cursului de schimb intre anumite limite. De asemenea, cursul flotant permite adaptarea convertibilitatii depline.

Cursul flotant poate fi analizat ca un schimb flotant pur (atunci cand banca centrala nu detine valuta, intrucat nu intervine pentru a influenta cursul de schimb) si impur (atunci cand bancile centrale intervin pe piata, pentru dirijarea cursului, prin vanzarea cumpararea de valute straine.

Dupa opiniile specialistilor dezavantajele cursurilor de schimb de schimb fixate sau flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul valutar (sau monetar).

Consiliul valutar reprezinta o autoritate care emite bancnote si moneda metalica acoperite intr-o proportie de 100% in valuta straina (denumita ancora) si deplin convertibila, la un curs de schimb fix. Un consiliu valutar permite pastrarea unor cursuri de schimb stabile fata de valuta ancora sau fata de aur si detine, sub forma de rezerve, active cu grad de risc scazut: obligatiuni si alte active exprimate in valuta ancora.

Consiliile valutare au functionat inainte de sistemul de la Bretton Woods in tarile aflate in curs de dezvoltare si in special in coloniile. Odata cu afirmarea suveranitatii lor in anii 50 si 60, aceste tari au inlocuit consiliile valutare cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrala.

Cu incepere din anii 1991, ideea acestei forme de organizare monetara a fost repusa in aplicare.

In anul 1991, Argentina si-a stabilizat moneda in baza sistemului bazat pe Consiliul valutar. La aceasta solutie s-a recurs in conditiile unei rate anuale a inflatiei de 2000%; valuta ancora a fost dolarul american, iar acoperirea s-a asigurat in proportie de 100% prin activeexprimate in dolari. Rezultatele au fost pozitive, regasindu-se in reducerea considerabila a inflatiei (5% annual in 1995).

In anul 1992, Estonia si Lituania adopta Consiliul valutar prin folosirea ca moneda ancora a dolarului american (Lituania) si a marcii germane (Estonia).Succese a inregistrat, in acest sens, si Bulgaria care utilizeaza marca germana drept valuta ancora.

Pentru ca un astfel de sistem sa fie credibil si sa functioneze eficient, este necesar ca rezervele valutare sa fie mai mari decat masa monetara in circulatie. In general, o asemenea conditie este dificil de indeplinit, intrucat in momentul in care se apeleaza la un asemenea aranjament institutional, nivelul rezervelor valutare este redus.

In literatura de specialitate, pentru a desemna Consiliul valutar ca si componenta a sistemului monetar, se utilizeaza conceptul de Consiliu monetar. Pentru a evidentia avantajele sau limitele acestei institutii comparativ cu cele ale Bancii Centrale, s-au realizat comparatii, care nu au luat in considerare cazurile ideale (Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve) ci pe acelea din tarile aflate in curs de dezvoltare. Cazul tipic de Consiliu monetar este cel al Hong Kong-ului.

Analizele comparative evidentiaza ca exista mai putine dezavantaje pentru o economie daca opereaza cu un Consiliu monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrala. Un dezavantaj al Consiliului monetar este acela ca nu poate asigura disciplina financiara a economiei. Tara care adopta acest mecanism este vulnerabila la evolutia inflatiei din tara emitenta a monedei de referinta. Costul economic al pierderii independentei in formularea politicii monetare, poate fi, de asemenea, mare si nu este justificat intotdeauna de rezultateleobtinute in combaterea inflatiei. In cazul concret al Argentinei, depozitele bancare au scazut cu 18%, iar prin fenomenul de substitutie monetara (moneda nationala inlocuita cu dolarul) s-a inregistrat o scadere accentuata a masei monetare, PIB-ul a scazut cu 5%. Pentru a impiedica o criza financiara de proportii si pentru a mentine in functiune Consiliul monetar, institutiile financiare internationale au acordat Argentinei, in 1996, un sprijin financiar de 5 miliarde $.

Ideea Consiliului monetar a fost sustinuta si datorita slabiciunilor sistemului Bancii Centrale, din punct de vedere al relatiei politice cu guvernul si a modului de adoptare a deciziilor de politica monetara.

In acest sens, Consiliul monetar este un aranjament care se bazeaza pe legarea bazei monetare de variatiile din balanta de plati si reprezinta o alternativa la solutiile privindindependenta Bancii Centrale si regulile monetare din sistemul acesteia.

Orientarea tarilor care au fost afectate de puternice crize financiare, catre Consiliul monetar poate fi explicata si prin compararea beneficiilor acestuia fata de costurile antrenate.

Astfel, printre beneficii se incadreaza: credibilitatea sporita, performante in domeniul inflatiei, crestere economica. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidentiate: politica de crediterestrictiva; expunerea economiei la socuri din lipsa instrumentelor alternative de politica economica, absenta flexibilitatii in domeniul cursului de schimb.

Sintetizand, avantajele si limitele consiliului monetar pot fi desprinse din lectura urmatorului tabel:

Diferente intre Consiliul Monetar si Banca Centrala

La intrebarea daca este Consiliul monetar oportun pentru Romania, argumentele indica faptul ca acestea nu ar putea fi o solutie pentru problemele cu care se confrunta economia nationala.

Daca se analizeaza oportunitatea Consiliului Monetar din punct de vedere al volumului rezervelor disponibile, studiile au indicat ca anul 1999 nu ar fi reprezentat un moment bine ales; aceasta datorita serviciului datoriei externe si inchiderii pietelor internationale de capital.

Din perspectiva convertibilitatii totale a monedei, adoptarea Consiliului monetar poate antrena o iesire masiva de capitaluri din Romania. Pentru a-si proteja economiile, populatia s-ar orienta catre titluri ale guvernelor si companiilor straine. Compensarea iesirilor de rezerve si capital s-ar realiza prin contractarea de imprumuturi pe pietele externe.

Mentinerea durabila a unui curs de schimb fix, ca obiectiv de baza al Consiliului monetar, ar genera, in cazul Romaniei, efecte nefavorabile, concretizate in pusee inflationiste, inrautatirea portofoliului bancilor, nivel ridicat al dobanzilor.

Din punct de vedere al deficitelor bugetare si al monetizarii acestora ( acoperirea deficitelor prin emisiune monetara), rolul BNR s-a manifestat in proportii din ce in ce mai mici.In acest context, Consiliul monetar nu poate asigura echilibrarea bugetara si nici disciplina financiara in economie.

Privit din punct de vedere al volatilitatii dobanzilor, alegerea momentului adoptarii Consiliului monetar necesita aducerea in discutie a structurii cheltuielilor bugetare. In conditiile unei inflatii in crestere, determinata de intrarile de capital, bugetul public va avea inflatia incorporata, respectiv cheltuieli mari cu dobanzile, ceea ce antreneaza o crestere semnificativa a deficitului.

Starea sistemului bancar este o problema care face ca in Romania adoptarea Consiliului monetar sa fie imposibil de adoptat in viitorul imediat. Starea precara a sistemului bancar este evidentiata prin ponderea sporita a creditelor neperformante (peste 70% credite riscante in 99 fata de 94).

Concluzia desprinsa, in urma analizei perspectivelor unui Consiliu monetar in Romania indica faptul ca pentru stabilizarea macroeconomica si disciplina in sistemul monetar, trebuie gasita solutia utilizarii tuturor instrumentelor politicii economicesi monetare, neexistand conditiile oportune unei asemenea institutii monetare ca alternativa la Banca Centrala.

Bibliografie:

NICOLAE DÃRDAC, TEODORA VASCU - Moneda si Credit, ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, Bucuresti, 2001.

APLICATII:

Sa consideram ca, in cadrul relatiilor de schimb a doua tari (tara X si tara Y) se tranzactioneaza cel mai frecvent 5 bunuri reprezentative (bunurile A,B,C,D,E ). Determinati puterea de cumparare a banilor a celor doua tari, in functie de etaloanele monetare ale acestora (tara X- M_x si tara Y- M_y ), de bunurile alese pentru analiza, preturile acestora si ponderea lor in totalul tranzactiilor internationale ale tarii respective.

P_x = 1149,4 u.m.

P_y = 1126.3 u.m.

CRS = 5,87

Determinarea unei unitati monetare conventionale

Determinati valoarea unei monede  cos  DCU, pe baza raportului de valoare dintre 3 monede, A,B,C, luind in considerare ponderile acestora in comertul international si valorile concrete determinate. Raportul de valoare este : 2A = 3B = 9C. Exprimati pe rind, valoarea unui DCU in toate cele trei monede.

1 DCU = 2,5 A+ 1,3 B+ 0,5 C

1 DCU = 3,48 A

1 DCU = 5,22 B

1 DCU = 15.65 C

Sa se aleaga solutia cea mai avantajoasa de plata, in favoarea unui exportator roman care vinde in Franta marfuri in valoare de 1.000.000 franci, stiind ca :

Ø1 FF = 0,05895 g aur

Ø1 leu = 9 mg aur

ØCheltuielile de transport asigurare a aurului reprezinta 2 % din valoarea exportului.

ØCursul valutar, stabilit in doua momente diferite, al francului la Bucuresti este de :

a)      6,52 lei/FF

b)      6,41 lei/FF

1FF = 0,05895 g aur = > 1.000.000 FF = 58.950 g aur

58.950 g aur = 5.305.500 lei + 2% = 5.411.610 lei

a)      C_s : 6,52 lei/FF = > 1.000.000 FF = 6.520.000 lei

b)      C_s : 6,41 lei/FF = > 1.000.000 FF = 6.410.000 lei

Cel mai avantajos pentru exportator este plata in FF in momentul a), cina 1 FF = 6,52 lei/FF.

Un debitor plateste suma de 2.500 pentru o suma imprumutata, pe o durata de 60 de zile, cu o rata a dobanzii de 10 %. Determinati volumul capitalului luat cu imprumut.

K = 2.500 x 360/(0,1 x 60 ) = 150.000

Un capital de 40.000 $ este dat cu imprumut pe un interval t la un procent de dobanda de 6 %. Dobanda incasata este de 1.000 $. Sa se stabileasca perioada pentru care s-a dat imprumutul .

t = 360 x 1.000 / 0,06 x 40.000 = 150 zile

Ce capital trebuie dat cu imprumut pe un interval de 210 zile la un procent de 8 % pe an, pentru a obtine un capital valorificat de de 80.000 de  ?

Rezolvare :

C_v = C + Db

Db = (C x r x t )/360 zile

C_v = C ( 210 x r + 360) /360

C = ( C_v x 360)/(210 x r + 360 )

C = ( 80.000 x 360 ) / ( 210 x 0.08 + 360 )

C = 76.433,12

Unde :

C_v capital valorificat

C capital dat cu imprumut

r rata dobanzii anuale

Sa se calculeze rata dobanzii anuale daca rata anuala a dobanzii simple este de 10 %, iar perioadele de capitalizare sunt :

a)      semestrul

b)      trimestrul

Rezolvare :

a)      R_dac = 100[(1 + r/100*n)ⁿ 1] =

100[(1+10/100*2)² 1] =

100[(1+1/20)² 1 ] =

100[(21/20)² - 1] =

100(441/400-1)=

100*(41/400)=

4100/400 =

10,25 %

b)      R_dac = 100[(1 + r/100*n)ⁿ 1] =

100[(1+10/100*4)⁴ 1] =

100[(41/40)⁴ 1 ] =

100[(41/40)² - 1] [(41/40)² + 1 ]=

100(1681/1600-1) (1681/1600 +1 )=

100*(81/1600) (3281/1600 )=

2657100/2560000 =

10,3812 %

unde :

R_dac rata anuala a dobanzii compuse ;

r rata anuala pe perioada capitalizarii ;

n nr. De perioade de capitalizare dintr-un an ;

Stiind ca in tara A rata medie a inflatiei este de 15 %, iar dobanda nominala este de 10 % si ca in tara B rata inflatiei este de 12 % iar rata nominala a dobanzii este de 15 %, determinati in ce tara este optima plasarea capitalului.

RnA = (1 + 0,1)/(1 + 0,15 ) 1 = - 4,34 %

RnB = (1 + 0,15)/(1+0,12) 1 = 2,67 %

Rezulta ca plasarea capitalului este optima in tara B.