Finantarea publica

Finantarea publica

1.1. Modalitatile finantarii statului

Impozitarea este calea normala a statului de a-si procura resursele pentru finantarea serviciilor publice. Daca consideram procesul fiscal ca un "schimb", impozitele reprezinta preturi platite de catre indivizi pentru ca beneficiaza de activitatile publice. Caracteristica fundamentala a oricarui impozit este reducerea obligatorie a venitului real sau averii impusa indivizilor pentru ca statul sa poata finanta serviciile publice, contribuind astfel la cresterea venitului real al indivizilor care beneficiaza de aceste servicii.

Pentru stat sau indivizi imprumutul reprezinta o alternativa de crestere a resurselor pentru a acoperi cheltuielile, angajarea de imprumuturi, crearea datoriei publice, permitand statului sa finanteze serviciile publice fara a reduce averea reala a indivizilor in perioada cand fondurile sunt procurate.

Statul contracteaza imprumuturi pe piata financiara externa si interna pentru a-si finanta cheltuielile, care depasesc conjunctural sau structural veniturile obtinute prin fiscalitate, cheltuieli generate de diversi factori, prscum: un surplus prevazut sau nu al importurilor, expansiunea investitiilor private, si sustinerea acestora prin investitii publice, contractia veniturilor fiscale, cresterea cheltuielilor sociale etc.

Imprumuturile contractate de catre stat reprezinta susa generica a datoriei publice.

In procesul de imprumut, contrar fiscalizarii, statul isi asigura resursele pentru a finanta cheltuielile sale printr-un schimb voluntar, indivizii cumparand titluri de stat, nu ca rezultat al unei obligatii, ci in schimbul promisiunii statului de a le oferi cumparatorilor venituri viitoare directe. Astfel, imprumuturile publice si impozitarea sunt doua metode opuse de finantare a serviciilor publice, prin impozitare venitul real al individului fiind redus in schimbul unor bunuri sau servicii furnizate de catre stat, termenii schimbului fiind stabiliti prin decizii politice.

In cazul imprumuturilor, individul nu renunta la serviciile unei resurse reale (venitul sau averea) pentru a beneficia de serviciile publice, acestea fiind asigurate prin angajarea statului de a plati venituri in perioadele viitoare creditorilor sai, autohtoni sau straini. Imprumutul public se concretizeaza in atragerea de catre stat a disponibilitatilor banesti care sunt plasate in titluri de stat sau in credite publice, constituind resursele extraordinare ale statului, pentru a finanta serviciile publice.

Deciziile statului de a angaja imprumuturi pentru finantarea deficitelor nu sunt insa determinate de aceleasi motivatii ca deciziile private.

O firma angajeaza imprumuturi pentru a investi, considerand ca investitiile vor fi profitabile, o familie decide sa se imprumute pentru a achizitiona o casa sau o masina, conform preferintelor, veniturilor si deschiderii spre viitor, in ambele cazuri disponibilitatea si costul creditelor fiind de mare importanta in adoptarea deciziei. Datoria publica se modifica insa, de regula, ca un efect rezidual al deciziei statului, in perioadele de recesiune, de razboaie, de calamnitati veniturile natiunii, ale subiectilor economici, se vor reduce, si deci volumul impozitelor va scadea, demararea cresterii economice, a expansiunii afacerilor impunand necesitatea angajarii de imprumuturi private, dar si publice, ceea ce va duce la cresterea datoriei publice.

Deciziile Trezoreriei publice se vor referi la probleme precum: daca sa se angajeze imprumuturi?, cum si cand sa se imprumute?, pe ce perioade sa se imprumute?.

Imprumuturile de stat pot fi:

- directe, cand apcopera nevoile de fonduri ale statului;

garantate, cind acopera nevoile de fonduri ale institutiilor si intreprinderilor de stat sau private, rambursarea principalului si a dobanzilor aferente fiind garantate de catre stat, asemenea imprumuturi fiind reprezentate de obligatiunile lansate de catre firme din agricultura, import-export, constructia de locuinte etc.

Investitori si problema finantrii publice

Diversitatea titlurilor oferite de catre Trezorerie, care reprezinta functional banca statului,  apeleaza la categorii diferite de investitori.

Bancile comerciale, reprezinta un detinator semnificativ de asemenea titluri, ponderea acestora ca detinatori scazand in ultimii 30 de ani.

Investitorii individuali, sunt detinatori semnificativi de titluri de stat, alaturi de institutiile financiare, atat obligatiuni, cat si certificate si bonuri de trezorerie transferabile pe piata, participarea acestor investitori fiind determinata de riscurile reduse, dar, adesea, si de ratele stimulative ale dobanzii.

Organismele guvernamentale, si diversele fonduri pe termen lung, sunt o sursa a cererii de titluri de stat, in ultima perioada participarea acestora pe piata titlurilor de stat depasind investitorii individuali.

Investitorii straini, privati si institutionali, si-au marit semnificativ portofoliul de titluri de stat, reflectand schimbarile intervenite in sistemul financiar international si in balantele de plati. Dealerii de obligatiuni de stat joaca un rol cheie pe piata acestor titluri, contribuind la flexibilizarea si operationalizarea pietei, crescand atractivitatea titlurilor pentru investitori.

Datoria publica are, de regula, scadente reduse, titlurile de stat fiind, de cele mai multe ori, pe termen scurt, lichide, in perioadele de inflatie putand prezenta probleme.

Una din probleme probleme rezida in faptul ca Trezoreria trebuie sa refinanteze datoria la intervale scurte, ceeace complica politica monetara a Bancii Centrale, care va trebui sa promoveze o politica monetara adecvata finantarii Trezoreriei. Frecventa intrarilor pe piata a Trezoreriei implica operatiuni mai ample si rapide din partea operatorilor publici, care au insa tendinta rutiniera a temporizarii, a cresterii perioadei de realizare a activitatilor.

Gestiunea Trezoreriei impune necesitatea promovarii unui program de finantare care sa asigure o structura echilibrata a datoriei publice in ceea ce priveste scadentele, pentru a se combina nevoile de finantare ale Trezoreriei, cu necesitatea existentei unei politici monetare eficace si corespunzatoare economiei ca intreg.

Este insa dificil pentru Trezorerie sa ofere obligatiuni pe termen lung intr-un volum suficient pentru a creste scadenta medie a datoriei intr-un mod eficient, titlurile concurente fortand Trezoreria sa-si reduca scadentele, unii factori specifici sustinand insa atractivitatea obligatiunilor de stat pe termen lung.

Obligatiunile de stat sunt lipsite de riscul de faliment, detinatorii fiind complet asigurati in acest sens, atat in ceea ce priveste plata ratelor dobanzii, cat si valoarea titlului la scadenta. Relativa rigiditate impusa, prin plafonare, ratelor dobanzii este relaxata prin diferentierea ratelor dobanzii pe scadente, prin flexibilizarea structurii datoriei publice, prin eliminarea treptet a plafoanelor.

Masurile de flexibilizare induc insa o anumita incertitudine in pozitia relativa a guvernului, investitorii institutionali putand cumpara, de exemplu, ipoteci in mod virtual, lipsite de risc care sa fie sustinute de titluri de stat. Mai mult, scutirea de impozite a dobanzilor generate de titlurile de stat contribuie la slabirea relativa a Trezoreriei.

Evolutia dimensiunii, caracteristicilor si structurii titlurilor de stat sugereaza necesitatea ca Trezoreria sa-si consolideze capacitatea de a plati dobanzi substantial mai ridicate la titlurile emise, pentru a mentine atractivitatea acestora.

Problema structurii pe termen scurt a datoriei publice este oarecum atenuata si acceptata de catre piata monetara, care poate absorbi doze semnificative de certificate si bonuri de trezorerie in conditii avantajoase Trezoreriei si, totodata, ofera posibilitatea rostogolirii scadentelor acestor titluri.

Titlurile finantarii publice

Finatarea publica poate fi divizata, dupa caracterul titlului, in comercializabila si necomercializabila.

Emisiunile comercializabile sunt negociate si sunt disponibile tuturor cumparatorilor. Ele includ bonuri, bilete si obligatiuni, diferenta principala dintre acestea fiind maturitatea. Bonurile sunt emise mai ales cu scadente de 12 luni, dar scadentele pot fi de asemenea mai scurte, chiar de 3 luni. Biletele au maturitati de la 1 an la 10 ani, iar obligatiunile sunt emise pentru perioade mai lungi. Biletele si obligatiunile au un cupon anual de plata si sunt rascumparate la paritate la scadenta. Bonurile sunt vandute cu un discont , deci fara dobanda, cu aprecierea valorii la maturitate care reprezinta venitul investitorului.

Emisiunile necomercializabile sunt oferite diverselor grupuri de investitori, putand fi detinute numai de catre cumparatorul initial. Ele sunt destinate indeosebi pentru a fi detinute de diferite fonduri, emisiuni speciale fiind furnizate de catre autoritatile locale.Titluri necomercializabile sunt detinute si de catre populatie, sub forma obligatiunilor de economii, cumparate de catre public si netransferabile, recuperarea banilor de catre detinatori realizandu-se prin returnarea titlului de catre Trezorerie, importanta acestor titluri a scazut datorita afirmarii a unor mijloace de investire mai atractive.

Scopul initial al lansarii acestor titluri a fost acela al democratizarii finantelor publice, expansiunea acestor titluri evidentiindu-se indeosebi in perioadele de depresiune economica.

Aceste titluri capata forme diverse, in functie de perioada de maturizare, de modul de amortizare si de rascumparare, de disconturile atasate etc. De exemplu, o forma consta in vanzarea acestora cu un dicont de 75% din valoarea la scadenta, fara dobanda, insa recuperat la paritate in 5 ani, ceea ce echivaleaza cu o dobanda de 6%; o alta forma poate fi vanduta la valoare la scadenta, insa cu plata unor dobanzi periodice.

In perioadele de criza vanzarea obligatiunilor de stat se reduce, detinatorii returnandu-le, deoarece au nevoie de de bani pentru cumpararea de bunuri, platile Trezoreriei pentru rascumparari putand depasii in aceste situatii valoarea noilor vanzari.

De obicei, vanzarile si rascumpararile obligatiunilor de stat sunt influentate de relatia dintre rata platita pentru fiecare titlu si ratele platite pentru mijloace alternative de economisire (depozite bancare, actiuni etc), un dezavantaj semnificativ al acestor titluri constand in faptul ca daca returnarea se face inainte de scadenta detinatorii vor suporta o penalizare semnificativa.

Sensibilitatea vanzarilor de titluri de stat la evolutia ratelor dobanzii pe piata ridica unele probleme Trezoreriei, indeosebi in perioadele monetare incordate, cind aceasta va avea probleme cu vanzarea de titluri negociabile, ale caror vanzari scad, iar returnarile cresc, problemele fiind mai dificile in cazul in care obligatiunile detin o pondere mai mare din datoria publica.

Adesea, Trezoreria emite titluri speciale, netransferabile, sprijinind activitati specifice vizand investitiile straine, protectia sociala etc, aceste titluri facand parte din datoria directa globala, insa nu din datoria detinuta in mod public.