IMPRUMUTUL PUBLIC

IMPRUMUTUL PUBLIC

1. Concept.

Notiunea de imprumut public sau credit public, desemneaza imprumuturile contractate de stat si, in unele cazuri, de alte colectivitati publice (precum unitatile administrativ-teritoriale). Forma cea mai frecvent utilizata a creditului public o reprezinta imprumuturile de stat contractate de la cetatenii autohtoni, de la detinatori de capital din tara sau din strainatate, respectiv de la alte state sau de la organizatii financiare si bancare internationale.

Astfel, in functie de locul sau sediul unde se afla creditorul (imprumutatorul), imprumutul public poate fi intern sau extern.

Imprumutul public intern este acel imprumut de stat contractat de la cetatenii autohtoni ori de la capitalistii autohtoni sau de la alti detinatori interni de disponibilitati banesti.

Imprumutul public extern este acel imprumut de stat contractat de la alte state, de la organizatii financiar-bancare internationale, precum si de la grupuri de banci si de la capitalisti particulari din alte state.

Tinand seama de importanta pe care o reprezinta atat pentru stat, cat si pentru societate imprumutul public, acesta trebuie sa fie aprobat de catre puterea legiuitoare (Parlament), Guvernului revenindu-i initiativa in desfasurarea operatiunilor prealabile si obligatia de a conduce si desfasura actiunile pe care le presupune acest credit.

Practicarea imprumuturilor de stat prezinta atat unele avantaje, cat si o serie de dezavantaje sau neajunsuri. Astfel, din randul avantajelor retinem:

creditul public consolideaza patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a intrebuintarii in folos public a sumelor de bani imprumutate;

imprumuturile de stat sunt mijloacele de incurajare a economiilor banesti si de activare a unor capitaluri particulare, usurand plasarea de capital autohton in economia nationala.

Aceste avantaje se evidentiaza, de regula, atunci cand imprumuturile de stat sunt contractate de la detinatorii autohtoni de disponibilitati banesti.

Dezavantajele sau neajunsurile imprumuturilor de stat, sunt - in principiu - urmatoarele:

creditul public angajeaza generatiile viitoare, obligandu-le sa suporte cheltuielile de rambursare a imprumuturilor contractate, mai ales pe termene indelungate;

imprumutul public determina reducerea capitalul particular circulant din economia nationala, cu consecinta impiedicarii procesului normal de dezvoltare a productiei;

creditele publice influenteaza cresterea dobanzilor si au drept consecinta micsorarea capacitatii contributive in economie a cetatenilor.

Practica imprumuturilor de stat interne pe termen scurt s-a diversificat de-a lungul timpului, in prezent creditul public putandu-se prezenta sub urmatoarele forme: emiterea si vanzarea de bonuri de tezaur si obligatiuni ca titluri de imprumut, imprumutul de la bancile investite cu emisiunea monedei nationale si preluarea pentru trezorerie a unor disponibilitati banesti ale caselor de economii sau altor institutii publice.

Imprumuturile de stat pe termen lung se prezinta fie sub forma unor imprumuturi lansate in economia nationala prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni, fie sub forma imprumuturilor de stat externe contractate de la organizatii financiar-bancare internationale ori contractate cu alte state si cu banci sau alti detinatori de capital din alte state.

2. Contractarea imprumutului public

In ceea ce ne priveste, in conformitate cu noua Lege privind datoria publica, in tara noastra Guvernul este autorizat sa contracteze imprumuturi de stat interne si externe sau sa garanteze[1] imprumuturile interne si externe numai prin Ministerul Finantelor Publice, in urmatoarele scopuri:

- finantarea deficitului bugetului de stat, finantarea temporara a deficitelor din anii precedenti ale bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la alocarea de sume cu aceasta destinatie, finantarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetului Trezoreriei Statului din exercitiul curent si refinantarea datoriei publice guvernamentale, in conditii acceptate de Ministerul Finantelor Publice;

- mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul curent general al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finantelor Publice;

- finantarea unor proiecte sau a altor necesitati aprobate prin hotarare a Guvernului;

- sustinerea balantei de plati si a rezervei valutare sau pentru alte situatii prevazute de lege.

Guvernul este indreptatit ca - din imprumuturile contractate direct de la institutii financiare internationale sau de la alti creditori - sa subimprumute anumite sume de bani unor beneficiari finali, in scopul realizarii unor proiecte sau programe de importanta prioritara. Aceste subimprumuturi (care se aproba prin hotarare de guvern sau prin legea de ratificare a imprumutului, dupa caz) au la baza acorduri de imprumut subsidiar incheiate intre Ministerul Finantelor Publice si beneficiari .

Incheierea acordului de imprumut subsidiar sau a acordului de imprumut subsidiar si de garantie este conditionata de avizul Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior, pentru imprumuturile a caror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agentului economic, sau de avizul Comisiei de Autorizare a Imprumuturilor Locale, in cazul in care subimprumutat este o autoritate a administratiei publice locale.

Ministerul Finantelor Publice poate mandata o institutie financiara sa administreze imprumuturi externe, in conditiile stabilite prin acordul de administrare. Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa plateasca in schimbul acestui serviciu un comision de administrare.

Imprumuturile externe contractate de Ministerul Finantelor Publice, in numele statului roman, a caror administrare a fost mandatata unei institutii financiare, vor fi platite de catre beneficiarii finali de subimprumut Ministerului Finantelor Publice sau, dupa caz, institutiei financiare, in conditiile stabilite prin acordul de administrare si prin acordurile de imprumut subsidiar sau acordurile de imprumut subsidiar si de garantie.

Ministerul Finantelor Publice percepe de la institutiile financiare sau de la beneficiarii finali un comision pentru alimentarea fondului de risc.

Ministerul Finantelor Publice este autorizat - prin lege - sa emita garantii de stat pentru imprumuturi contractate de catre orice agent economic ori autoritate a administratiei publice (desemnata prin hotarare a Guvernului) pentru care se prevede ca rambursarea imprumutului garantat de stat sa se faca din surse proprii, fara a afecta bugetul general consolidat (sau, in cazul garantiilor acordate autoritatilor administratiei publice locale, se prevede ca rambursarea imprumutului garantat de stat sa se faca din surse ale bugetelor locale, cu avizul Comitetului Interministerial de garantii si Credite de Comert Exterior, respectiv a Comisiei de Autorizare a Imprumuturilor Locale. Emiterea garantiilor de stat este conditionata de acceptarea de catre Ministerul Finantelor Publice a clauzelor cuprinse in contractele de imprumut incheiate intre potentialul beneficiar al garantiei si institutiile creditoare, precum si de avizul organismelor susmentionate[3].

Garantia de stat este acea obligatie a statului care se executa numai in cazul in care beneficiarul imprumutului nu are capacitatea sa achite imprumutul impreuna cu costurile aferente convenite prin contractul de imprumut.

In cazul cand garantia de stat devine exigibila, Ministerul Finantelor Publice este obligat sa efrectueze - din fondul de risc[4] - plata datorata de debitorul garantat catre institutia creditoare, conform scrisorii de garantie emise.

Stingerea obligatiilor care decurg din contractul de imprumut atrage incetarea valabilitatii scrisorii de garantie, iar aceasta se intampla atunci cand: obligatiile aferente imprumutului garantat de stat s-au achitat in totalitate (fie de catre beneficiarul imprumutului ori de un tert, fie de catre Ministerul Finantelor Publice - care a emis garantia de stat); termenul de valabilitate stipulat in scrisoarea de garantie a expirat; in orice alte conditii prevazute expres prin scrisoarea de garantie.

3. Datoria publica

Imprumutul public - intern si/sau extern - genereaza datorie publica. Pentru exprimarea proportiei cantitative a imprumutului public se foloseste expresia "datorie publica" care reprezinta indicele sintetic de apreciere a situatiei financiare a statelor din acest punct de vedere.

Datoria publica reprezinta totalul obligatiilor juridice banesti care revin statului la un moment dat in virtutea imprumuturilor facute pana in acel moment de la orice alt subiect de drept. Alaturat expresiei "datorie publica" este utilizat si conceptul "serviciul datoriei publice" care are intelesul de comensurare a costului banesc al datoriei publice", distinct pentru creditele interne si respectiv cele externe.

Administrarea (gestionarea) datoriei publice este data prin lege in competenta Ministerului Finantelor, care are autoritatea de a stabili balanta zilnica a contului general al trezoreriei statului, viitoarele niveluri ale cerintei de lichiditate, scadenta datoriei publice, costurile cu dobanda corespunzatoare si refinantarea sau diminuarea datoriei publice.

Dupa cum creditul public este intern sau extern si datoria publica este interna sau externa.

Datoria publica interna este acea parte din datoria publica, care reprezinta totalitatea obligatiilor statului, provenind din imprumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe piata interna, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului.

Datoria publica interna reprezinta o obligatie neconditionata si irevocabila a statului de rambursare a imprumuturilor contractate in lei, de plata a dobanzilor si a altor costuri aferente.

Datoria publica externa este acea parte din datoria publica reprezentand totalul obligatiilor statului, provenind din imprumuturi de pe piata externa, contractate direct sau garantate de stat.

Datoria publica externa reprezinta obligatia neconditionata si irevocabila a statului de a rambursa imprumuturile contractate de pe piata externa, impreuna cu plata dobanzii si a altor costuri aferente.

Imprumuturile de stat pot fi contractate pe termene scurte, pe termene medii sau pe termene lungi. Imprumutul de stat pe termen scurt creeaza datoria publica flotanta, adica acea datorie care se contracteaza pentru acoperirea unor deficite bugetare, a unor cheltuieli neprevazute ori pentru alte trebuinte de acest fel; ea trebuie rambursata - in principiu - in acelasi an sau exercitiu bugetar, putand fi amanata cel mult de la un exercitiu bugetar la altul. Imprumuturile de stat pe termen lung genereaza datoria publica consolidata, care reprezinta rezultanta imprumuturilor de stat contractate pe termene mai mari, pentru trebuinte banesti sau cheltuieli publice care, in timp, se mentin mai multi ani ori care au chiar o perspectiva nelimitata in timp si in functie de aceasta datoria publica consolidata poate fi rambursabila si perpetua. Datoria publica rambursabila este cea care se poate restitui la termen fara a fi necesara contractarea altor imprumuturi, iar datoria publica perpetua este aceea pentru a carei restituire este necesar a se apela la noi imprumuturi publice.

Instrumentele datoriei publice sunt:

a) titlurile de stat emise pe piata interna sau externa ;

b) imprumuturile de stat de la banci, de la alte institutii de credit, persoane juridice romane sau straine, in conditii rezultate in urma negocierilor;

c) imprumuturile de stat de la guverne si agentii guvernamentale straine, institutii financiare internationale sau de la alte organizatii internationale;

d) imprumuturile temporare din disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei Statului, in conditiile legii;

e) garantiile de stat.

4. Administrarea datoriei publice guvernamentale

Administrarea datoriei publice guvernamentale este de competenta Ministerului Finantelor Publice, care urmareste - in vederea unei bune gestionari - indeplinirea unor obiective precise:

- optimizarea lichiditatilor pentru efectuarea in conditii de continuitate a cheltuielilor bugetare;

- limitarea riscului de refinantare;

- optimizarea ponderii in portofoliu a titlurilor de stat negociabile;

- administrarea riscului de curs valutar si a riscului de dobanda;

- constituirea dobanzilor la titlurile de stat in dobanzi de referinta pentru activitatea de intermediere financiara;

- diversificarea bazei de creditori;

- optimizarea cheltuielilor bugetare cu datoria publica in functie de celelalte obiective.

Ministerul Finantelor Publice are obligatia de a inscrie si pastra in registre speciale datele privind datoria publica a Romaniei.

5. Rambursarea datoriei publice

Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezinta o obligatie neconditionata si irevocabila a statului de plata a capitalului, a dobanzilor si a altor costuri aferente imprumuturilor contractate sau garantate. In vederea acoperirii serviciului datoriei publice guvernamentale se acorda autorizare bugetara permanenta pentru efectuarea acestor cheltuieli. Sursele de plata pentru serviciul datoriei publice guvernamentale pot fi, urmatoarele:

- disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei Statului;

- imprumuturile de stat pentru finantarea si refinantarea datoriei publice guvernamentale;

- cheltuielile prevazute cu aceasta destinatie in bugetul de stat;

- sumele incasate de catre institutiile financiare mandatate de Ministerul Finantelor Publice pentru a administra imprumuturile externe contractate de acesta, in numele si in contul statului, de la beneficiarii finali de imprumuturi;

- sumele incasate de Ministerul Finantelor Publice de la beneficiarii finali ai imprumuturilor, in baza acordurilor de imprumut subsidiar, incheiate in conditiile acordurilor de imprumut intervenite intre statul roman si creditori;

- sumele prevazute in bugetele agentilor economici care au contractat imprumuturi cu garantia statului;

- fondul de risc, pentru situatiile in care sunt executate garantiile emise de Ministerul Finantelor Publice sau in cazul in care beneficiarii finali ai imprumuturilor directe si subimprumutate nu isi onoreaza obligatiile prevazute in acordurile de imprumut subsidiar sau in acordurile de imprumut subsidiar si garantie, etc.

Rambursarea ratelor de capital aferente serviciului datoriei publice guvernamentale directe se face prin refinantarea acestora de catre Ministerul Finantelor Publice.

Sectiunea a - I-a - Imprumutul public intern

Imprumutul public intern reprezinta modalitatea cea mai la indemana statului pentru acoperirea unor deficite bugetare, la el apelandu-se - de regula - pentru acoperirea unor cheltuieli publice extraordinare.

In tara noastra, creditul public intern se poate angaja pentru acoperirea deficitului bugetar prevazut in Legea bugetara anuala, a cheltuielilor publice de interes national privind obiective de investitii care nu pot fi finantate din resurse bugetare curente, pentru refinantarea datoriei publice interne etc.

Procedeele de realizare a imprumutului de stat intern

Formele sau procedeele prin care se realizeaza imprumutul de stat intern sunt: emiterea si vanzarea unor titluri de stat in moneda nationala (denumite si bonuri de tezaur), imprumuturile de la banca centrala a statului ori de la bancile comerciale, preluarea pentru trezorerie a unor disponibilitati banesti ale diferitelor institutii publice (acestea reprezentand forme ale imprumuturilor de stat interne pe termen scurt), precum si emiterea si vanzarea de obligatiuni sau alte titluri valorice de imprumut (ca forme distincte ale imprumutului de stat pe termen lung).

A. Titlurile de stat se emit de catre Ministerul Finantelor Publice[6] la valori nominale stabilite in raport de necesitatile banesti de echilibrare a executarii bugetului pe anul respectiv. Ele se pot prezenta fie in forma materializata (ca inscrisuri imprimate, cuprinzand mentiuni referitoare la emitent, valoarea nominala, rata dobanzii, scadenta etc.), fie in forma dematerializata (ca titluri pentru care emisiunea, probatiunea si transmisiunea drepturilor incorporate se evidentiaza prin inscrierea in sistemul de inregistrare in cont).

Titlurile de stat exprimate in moneda nationala pot fi emise pe termen scurt (bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie etc., purtatoare de dobanda sau cu discont) ori pe termen mediu sau lung (obligatiunile de stat, purtatoare de dobanda sau cu discont si cu scadenta de peste un an de la emisiune).

Titlurile de stat sunt instrumente negociabile, regimul lor juridic find stabilit prin regulamante elaborate de catre Ministerul Finantelor Publice.

Valoarea titlurilor de stat se ramburseaza la scadenta, termenul de rascumparare trebuind sa fie precizat in "conditiile de emisiune". Odata rambursata valoarea titlurilor de stat, obligatiile statului se sting.

B. Imprumutul intern de la Banca Nationala este reglementat pentru situatii exceptionale, in cazul impunerii acoperirii urgente a unor cheltuieli publice. El este un imprumut fara dobanda, al carui cuantum nu poate depasi 10% din totalul bugetului aprobat si trebuie rambursat in cel mult 6 luni, pe seama veniturilor bugetare curente sau in urma unui alt imprumut de stat, efectuat in conditiile legii.

Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa negocieze si sa contracteze imprumuturi de stat si de la banci comerciale sau de la alte institutii creditoare romanesti.

C. Preluarea pentru trezorerie a unor disponibilitati banesti ale diferitelor institutii publice, reprezinta un procedeu mai rar utilizat. El se realizeaza, de regula, prin preluarea unei parti din rezervele banesti de care dispun casele de economii sau societatile de asigurare. Acest imprumut, care este fara dobanda, trebuie sa se consume inauntrul anului financiar.

D. Obligatiunile pe termen lung emise si vandute de stat reprezinta modalitatea curenta a imprumutului public pe termen lung care se poate realiza in mai multe forme: vanzarea obligatiunilor catre diferiti bancheri sau consortii bancare, vanzarea obligatiunilor prin subscriptie publica sau vanzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul bursei de valori.

Sectiunea a- II-a - Creditul public extern

Creditul extern (international) este creditul acordat de catre state, institutii financiare internationale, banci (sau consortii bancare) ori de catre alte persoane juridice si/sau fizice unor tari, banci sau alte persoane juridice ori fizice straine.

In functie de subiectele raportului juridic (respectiv de persoana creditorului si a debitorului), creditul extern se poate prezenta sub diferite forme si anume:

credite acordate de catre institutii financiare internationale unor state sau unor organizatii (statale ori neguvernamentale);

credite interguvernamentale acordate direct sau prin institutii de credit de catre unele state altor state;

credite acordate de catre state, institutiile bancare particulare sau de catre consortii bancare, altor state;

credite acordate de bancile particulare si firmele comerciale ale unor state bancilor particulare si firmelor comerciale ale altor state.

1. Sistemul financiar-bancar international.

In principal, creditul public extern se acorda fie din fondurile unor institutii bancare specializate in derularea capitalului de imprumut, fie prin intermediul acestora.

Bancile straine (adica acelea care isi au sediul si isi desfasoara, in principal, activitatea in strainatate) contribuie in mare masura la facilitarea transferurilor capitalurilor spre valorificare, dintr-o tara in alta; totodata, serviciile acestor banci sunt solicitate de catre societatile transnationale, care isi pot propaga - in modul cel mai eficient - interesele prin intermediul acestora.

La dezvoltarea sistemului creditelor externe o contributie deosebita au sucursalele sau reprezentantele unor banci straine pe diferitele piete nationale (al caror numar este in continua crestere in ultimii ani), precum si institutiile financiare internationale. Toate acestea alcatuiesc un sistem, in cadrul caruia activitatile specifice se deruleaza in limitele unei reglementari bine gandite si structurate.

Sistemul financiar-bancar international este acel ansamblu coerent de banci si alte institutii financiare prin intermediul caruia se desfasoara - pe baza unor reguli unitare, utilizandu-se tehnici si instrumente specifice - operatiuni de credit international.

In structura sistemului financiar-bancar international se pot distinge - in principal - urmatoarele categorii de banci: banci transnationale, banci consortiale, banci de depozit, banci comerciale, banci de clearing, banci universale, case de economii etc.

Din categoria - larga - a institutiilor care compun sistemul financiar-bancar international vor retine, pentru a scurta prezentare, pe cele care au cea mai mare importanta si pondere in creditul extern, adica: institutiile financiar-bancare din sistemul Organizatiei Natiunilor Unite: Fondul Monetar International si Grupul Bancii Mondiale, precum si alte institutii financiar-bancare cu arie de cuprindere regionala sau cu specializari directionate pe anumite domenii.

2. Fondul Monetar International

Fondul Monetar International este cea mai importanta institutie specializata din sistemul O.N.U., care dateaza din anul 1945[7] si isi are sediul la Washington. In prezent, FMI are peste 180 de membri.

Fondul Monetar International are de indeplinit mai multe functii, urmarind - de fapt - realizarea urmatoarelor obiective: a) supravegherea sistemului monetar international; b) promovarea cooperarii monetare internationale printr-o institutie permanenta care sa puna la dispozitie mecanismul de consultare si colaborare in probleme monetare internationale; c) promovarea stabilitatii valutare si evitarea deprecierii competitive a cursului valutar; d) scurtarea duratei si reducerea gradului de dezechilibru al balantei de plati externe; e) sprijinirea organizarii unui sistem multilateral in ce priveste tranzactiile curente intre membrii sai si eliminarea restrictiilor valutare care stanjenesc cresterea comertului mondial; f) facilitarea expansiunii si cresterii echilibrate a comertului international si contribuirea prin aceasta la promovarea si mentinerea unor niveluri ridicate de utilizare a fortei de munca si de venituri reale, precum si la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii economice; g) propagarea increderii in randurile membrilor sai prin punerea temporara la dispozitia acestora a resurselor generale ale Fondului pe baza de garantii adecvate si dandu-le, in felul acesta, posibilitatea de a corecta dezechilibrele balantei lor de plati fara sa recurga la masuri care sa afecteze prosperitatea nationala sau internationala.

Tarile membre ale F.M.I. detin cate o cota din capitalul social al acestei institutii financiar-bancare internationale, cota constand intr-un varsamant de 25% in aur si respectiv de 75% in moneda nationala. In limita cotei de capital detinute, fiecare stat dispune de drepturi speciale de tragere (DST)[8] care ii confera posibilitatea de a obtine devize la alegere in schimbul monedei nationale. Drepturile speciale de tragere nu sunt menite a remedia sau inlatura deficientele balantei de plati a statului membru respectiv, ci doar de a-i acorda posibilitatea acestuia sa-si creeze noi rezerve utilizabile pentru acordurile internationale de plata ale tarii respective.

Acordarea creditelor de catre FMI se face - in principiu, in prezent - numai in conditiile indeplinirii de catre statul solicitant a unor cerinte impuse de institutia financiar-bancara internationala; aceste cerinte sunt cunoscute sub denumirea generica de "conditionalitate".

Prin conditionalitate, Fondul Monetar International intelege obligatia unei tari (care solicita acces la resursele Fondului) de a pune in aplicare un program de politica economica menit sa redreseze balanta sa de plati intr-o perioada corespunzatoare.

In fapt, conditionalitatea se prezinta sub forma unor intelegeri incheiate intre FMI si statele care urmeaza a primi credite prin care se stabilesc anumite masuri menite sa elimine cauzele dezechilibrelor balantelor de plati; aceste masuri se refera la creditul intern, rata dobanzilor, sistemul preturilor, cursul valutar, pretul produselor de importanta deosebita pentru comertul exterior al tarii, finantarea sectorului public, mentinerea unor niveluri minime ale rezervelor nete in devize, etc.

3. Banca Mondiala

Banca Mondiala este institutia specializata ca organism financiar international a O.N.U., care a fost infiintata in anul 1944 si isi are sediul la Washington[9]. Numarul statelor membre ale Bancii Mondiale trece - ca si in cazul FMI - de 180. In prezent, sub denumirea de Banca Mondiala functioneaza un grup de banci si anume: Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (IDA/ADI), Corporatia Financiara Internationala (CFI/IFC), Agentia de Garantare Multilaterala a Investitiilor (AGMI/MIGA) si Centrul International pentru Arbitraj in Investitii (CIAI). Aceste institutii care au fost create in jurul BIRD au ca scop promovarea progresului economic si social in tarile in curs de dezvoltare, in principal prin stimularea cresterii productivitatii economice; de aceea, intreg Grupul Bancii Mondiale desfasoara o activitate complexa (care ii subliniaza rolul si rostul in lumea de azi) constand in: acordarea de credite, oferirea unor servicii de consultanta tehnica si economica in sectorul public, dar si in cel privat al statelor aflate inca in curs de dezvoltare, actionand ca un veritabil catalizator in stimularea fluxului de capital privat din aceste tari.

Banca Mondiala indeplineste, in principal, urmatoarele atributii:

sprijina investitiile economice ale statelor membre in curs de dezvoltare prin acordarea de imprumuturi pe termen lung pentru realizarea acelei parti din proiectele de investitii care necesita cheltuieli in valuta;

acorda credite organismelor guvernamentale, institutiilor publice sau particulare pentru proiecte de investitii, in domeniile considerate - de comun acord - prioritare: agricultura si dezvoltare rurala, energie, industrie, educatie, sanatate, asistenta tehnica, transporturi, urbanizare, etc.

garanteaza imprumuturile obtinute de statele membre pe piata financiara internationala;

acorda asistenta financiara, indeosebi pentru tarile cele mai slab dezvoltate;

sprijina intreprinderile productive particulare din tarile membre mai putin dezvoltate.

Tarile care sunt membre ale Bancii Mondiale beneficiaza de o serie de drepturi, dar au - in mod corelativ - si unele obligatii fata de acesta.

Drepturile tarilor membre ale Bancii Mondiale sunt:

contractarea de imprumuturi pentru finantarea pe baza de program, care presupune elaborarea de catre tara solicitatoare a unui program de dezvoltare pe termen mediu sau lung si de luarea de masuri economice si financiare care sa constituie un suport satisfacator pentru un anumit volum de asistenta financiara externa;

participarea la licitatiile internationale organizate de Banca Mondiala pentru adjudecarea lucrarilor finantate de acesta;

obtinerea de asistenta tehnica pentru anumite lucrari de specialitate;

dreptul de a beneficia de termene maxime de rambursare a creditelor, de pana la 20 de ani, si o perioada de gratie de pana la 5 ani.

Obligatiile tarilor membre ale Bancii Mondiale sunt:

aderarea prealabila la F.M.I. ;

participarea la constituirea sau augmentarea capitalului social al bancii (varsamantul efectiv cerut de banca este de 10% din capitalul subscris, trebuind sa fie efectuat in proportie de 1% in aur sau dolari si 9% in moneda nationala, iar restul de 90% se prevede a fi varsat numai in cazuri exceptionale);

furnizarea de informatii si de date privind situatia economica si financiara a tarii in vederea fundamentarii politicii de imprumuturi a bancii fata de tara respectiva.

4. Alte institutii financiar-bancare internationale

In paralel cu Banca Mondiala isi desfasoara activitatea si o serie de institutii financiare, unele cu caracter regional, precum: Banca Inter-Americana de Dezvoltare (BID), Banca Africana de Dezvoltare (BAfD), Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD/EBRD), altele cu caracter subregional: Banca Americii Centrale pentru Integrare Economica (BCIE), Banca Araba pentru Dezvoltare Economica in Africa (BADEA), Banca Islamica de Dezvoltare, Banca Nordica de Investitii (BNI) etc.

Bancile regionale supravegheaza si supervizeaza politica economica generala si acorda imprumuturi pentru punerea in aplicare a programelor din anumite regiuni. Dintre bancile regionale, cea care ne intereseaza in cea mai mare masura este, fara indoiala, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) a fost infiintata in anul 1990, in scopul ajutarii statelor est-europene eliberate de sub jugul regimurilor comuniste, al caror comert exterior s-a prabusit odata cu organizatia economica regionala care il sustinea - CAER-ul.

Potrivit Acordului ei de constituire, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare este condusa de Consiliul Guvernatorilor (intre reuniunile caruia conducerea operativa este asigurata de Consiliul Directorilor) si isi are sediul la Londra.

Obiectivele BERD sunt - in principal - urmatoarele: a) promovarea actiunilor destinate a asigura tranzitia la economia de piata in tarile est-europene; b) sustinerea dezvoltarii rapide a sectorului privat in aceleasi tari, prin finantarea de proiecte angajate pe aceasta directie; c) dirijarea, cu preponderenta, a imprumuturilor acordate spre investiti (mai cu seama concretizate in participarea la capitalul social al unor companii viabile sau chiar viguroase); d) asigurarea conditiilor unui climat propice afacerilor in tarile europene.

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare isi deruleaza programele in nu mai putin de 24 de tari. Oricare din tarile potential beneficiare a sprijinului ei financiar pot solicita accesul la resursele banesti existente, pentru o perioada de cel mult 3 ani.

Banca Europeana de Investitii (BEI) - institutie financiara a Uniunii Europene, creata in anul 1958, in temeiul prevederilor Tratatului de la Roma privind constituirea Comunitatii Economice Europene. Aceasta banca a fost conceputa ca o institutie independenta de credit, in scopul partajarii echitabile a costurilor reconstructiei (oarecum egalizatoare) a regiunilor Europei, in principal prin acordarea de imprumuturi pe termen lung .

Banca Europeana de Investitii - care isi are sediul la Luxembourg - este condusa de Consiliul Guvernatorilor (alcatuit din ministrii de finante din cadrul guvernelor statelor membre) care se intruneste - de regula - o data pe an, stabilind liniile directoare generale ale politicii de credit. Conducerea efectiva este asumata de Consiliul de Administratie (compus din 24 de membri), iar activitatile curente sunt gestionate de un Comitet de directie (format dintr-un presedinte si 6 vicepresedinti).

Banca Europeana de Investitii urmareste indeplinirea urmatoarelor obiective: a) asigurarea unor conditii egale (in ceea ce priveste accesul pe piata comuna) de care sa beneficieze toate regiunile Europei; b) finantarea proiectelor de investitii de importanta deosebita pentru dezvoltarea generala a Comunitatii europene; c) acordarea de imprumuturi cu prioritate statelor membre ale Uniunii Europene si tarilor asociate .

In activitatea sa, Banca Europeana de Investitii este obligata sa respecte o serie de principii (care sunt fie expres inscrise in statutul bancii, fie se desprind din prevederile acestuia), printre care mai importante ni se par a fi cele referitoare la: dirijarea fondurilor banesti (reprezentand imprumuturile acordate) in asa fel incat ele sa fie utilizate in modul cel mai rational posibil in interesul Comunitatii; conditionarea acordarii imprumuturilor de organizarea unor licitatii internationale; refuzul de a finanta proiecte la care se opune statul membru pe teritoriul caruia ar urma sa se realizeze acestea.