POLITICA DE INVESTIRE

POLITICA DE INVESTIRE

Orice plasament de capital pe termen mai lung, in scopul obtinerii de profit reprezinta o investire. Decizia de investire conduce la o imobilizare de capital facuta in prezent, in speranta unei rentabilitati viitoare si care urmeaza sa se realizeze pe mai multe exercitii financiare in conditii de risc.

Decizia de investire este o decizie strategica si este parte integranta a politicii generale a firmei. Ea inseamna nu numai o imobilizare de capital, ci si o anumita activitate utila plasata intr-un anumit segment al pietei, angajarea unei anumite cantitati de resurse naturale si umane, initierea si intretinerea unor relatii de afaceri cu firme din sectoare de activitate diferite, a caror cifra de afaceri este influentata pozitiv.

Din punct de vedere financiar, investirea provoaca o foarte mare cheltuiala de capital, care trebuie sa fie compensata, in perspectiva, de intrari de fonduri, respectiv de fluxuri de numerar generate de obiectivul finantat, esalonate pe intreaga perioada de viata economica a proiectului de investitie.

Daca cheltuielile initiale ocazionate de proiectul de investire, denumite si f1uxuri negative (sau de imobilizare), se cunosc din devizul general, fluxurile de numerar viitoare, denumite si f1uxuri pozitive (sau de intrare) si care constau din amortizarile si beneficiile anuale de realizat de pe urma exploatarii obiectivului, trebuie cuantificate.

fluxuri pozitive (de intrare)

fluxuri negative   valoarea

(de imobilizare) reziduala

linia timpului

Dupa stabilirea fluxurilor financiare, pozitive si negative, urmeaza compararea lor in vederea stabilirii oportunitatii investitiei.

Stabilirea fluxurilor de numerar pozitive este o operatie relativ dificil de realizat, din doua motive:

(1) pentru ca totdeauna exista o anumita incertitudine a previziunilor;

(2) greutatea separarii contributiei investitiei la fluxurile totale pozitive (in special, profit) ale firmei.

Clasificarea proiectelor de investitii

In sens financiar, investitia reprezinta renuntarea la o suma de bani, prezenta si certa, in speranta obtinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile: achizitionarea unui utilaj pentru cresterea productivitatii muncii, constructia unui spatiu de productie, cumpararea unor active financiare (actiuni, obligatiuni etc) etc.

In sens contabil, investitia presupune alocarea unei sume de bani disponibila pentru procurarea unui activ imobilizat care va genera fluxuri de numerar viitoare (venituri) si va determina cheltuieli de exploatare ce trebuiesc acoperite din venituri.

Clasificarea proiectelor de investitie se poate face in functie de mai multe criterii (scopul in care au loc, riscul care-l implica etc). In general, clasificarea proiectelor de investitie la care recurg firmele cuprinde urmatoarele categorii de investitii:

1. De inlocuire: mentinerea afacerii. Aceasta categorie include cheltuielile cu inlocuirea unui echipament invechit sau defect, utilizat la producerea unor produse profitabile. Aceste proiecte sunt necesare in cazul in care firma isi continua afacerile curente.

2. De inlocuire: reducerea costului. Aceasta categorie se refera la cheltuielile cu inlocuirea unui echipament inca utilizabil, dar invechit. Scopul acestor cheltuieli este de a reduce costurile cu salariile, materialele sau alte elemente de cost, cum ar fi electricitatea. Aceste decizii necesita analize detaliate pentru a sustine necesitatea acestor cheltuieli.

3. De dezvoltare (extindere) a produselor sau pietelor. Aici se includ cheltuielile pentru cresterea volumului si gamei produselor sau extinderea debuseelor. Aceste decizii sunt mai complexe, deoarece ele necesita o consideratie explicita a cererii viitoare a produselor firmei de catre piata, ceea ce implica luarea deciziei finale in aceasta privinta la un nivel inalt in cadrul firmei.

4. De dezvoltare prin introducerea unor noi produse sau cucerirea de noi piete. Aici se includ cheltuielile necesare producerii unui nou produs sau cucerirea de noi piete. Aceste proiecte includ decizii strategice care pot schimba fundamental natura afacerii si ele necesita, in mod normal, cheltuieli importante pe o perioada lunga de timp. Ca urmare, este necesara o analiza foarte detaliata iar decizia finala este luata de consiliul de administratie.

5. Proiecte de protectie a mediului. Cheltuielile aferente sunt cunoscute si sub denumirea de investitii obligatorii sau proiecte non-profit.

6. Alte investitii care nu sunt incluse in categoriile precedente.

Clasificarea prezentata poate fi sintetizata, totusi, in trei categorii largi ale proiectelor de investitie: (1) de expansiune, care sunt cele destinate sa imbunatateasca capacitatea firmei de a produce si vinde produsele sale (decizia de a adauga o noua linie tehnologica, construirea unei noi uzine, etc; (2) de inlocuire a echipamentelor uzate si (3) proiecte de reglare care nu furnizeaza in mod direct beneficii cash firmei, dar ajuta ca activitatea acesteia sa poata continua (in special cele legate de mediul inconjurator).

Elementele financiare ale investitiei

In evaluarea investitiilor trebuie sa se tina seama de caracteristicile financiare ale eforturilor si efectelor acestora. In timp ce efortul de investitii este intotdeauna masurabil, efectul investitiilor este greu de masurat datorita fie caracterului unor investitii (cele socio-umane), fie din cauza incertitudinii efectelor viitoare. Cu toate acestea, efortul si efectul unei investitii pot fi surprinse prin urmatoarele elemente ce caracterizeaza o investitie:

1. Cheltuielile pentru investitii cuprind, in general, costul de achizitie al echipamentului, utilitatilor si pamantului, alte costuri referitoare la investitie (transport, instalatii, personal suplimentar etc), necesarul suplimentar de capital de lucru net si costuri de oportunitate (de exemplu, pamantul utilizat pentru un proiect; pamant care poate fi si vandut). Costul de oportunitate este costul implicat de renuntarea la o ocazie favorabila (oportuna). De exemplu, atunci cand un fabricant de masini se hotaraste sa lanseze un nou model, vanzarile din celelalte modele, in mod normal, cunosc un regres. Fluxul de numerar pierdut pentru aceste modele constituie un cost de oportunitate, care este un cost implicit, nu explicit.

2. Durata de viata a investitiei poate avea urmatoarele exprimari: durata de viata tehnica determinata de caracteristicile tehnico-functionale specifice fiecarui bun de investitie; durata contabila (fiscala) stabilita pentru perioada de recuperare integrala a valorii initiale a investitiei pe calea amortizarii; durata de viata economica (comerciala) determinata de durata in care investitia il intereseaza pe investitor prin efectele sale favorabile, si durata juridica a investitiei, respectiv durata protectiei juridice asupra dreptului de proprietate sau de concesiune asupra unui anumit bun.

3. Beneficiile suplimentare sau economiile (de materiale, manopera) preconizate a se obtine prin exploatarea investitiei sunt fluxuri de numerar (cash-flow) marginale determinate de punerea in functiune a obiectivului de investitii. Ele se determina ca excedent intre incasarile suplimentare si platile suplimentare din activitatea firmei prin punerea in functiune a investitiei. Pentru a usura intelegerea, vom imparti fluxurile de numerar in trei segmente: investitia initiala, fluxul de numerar din exploatare (operatiuni) si fluxul de numerar terminal.

a) investitia initiala este fluxul de numerar net existent la inceputul proiectului respectiv (la timpul zero); ea cuprinde elementele de cheltuieli deja aratate cand s-a vorbit de cheltuielile pentru investitii.

b) fluxul de numerar din exploatare este fluxul de numerar net asteptat de-a lungul vietii economice a proiectului. El se refera la numerarul generat de exploatare (operatiuni): profit + amortizare. Valoarea amortizarii se adauga pentru ca ea este, alaturi de impozitele amanate, o cheltuiala noncash (adica se scade din venituri, dar nu afecteaza cash-flow-ul).

c) fluxul de numerar terminal este fluxul de numerar net, pozitiv sau negativ, existent la finele proiectului.

Fluxurile de numerar marginale se apreciaza prin compararea rezultatelor exploatarii in conditiile folosirii noii investitii fata de rezultatele exploatarii de dinaintea investitiei.

4. Valoarea reziduala exprima valoarea posibila de realizat dupa incheierea duratei de viata a investitiei (prin vanzare, etc). Castigul de capital obtinut astfel, mareste profitul impozabil; iar pentru a reduce impactul fiscal, unele legislatii acorda scutiri de impozit pentru o parte din castigul de capital.

Alocarea capitalului si valoarea  firmei

Primul scop al unei firme este sa-si maximizeze valoarea. La aceasta maximizare contribuie foarte multi factori, dar, dupa multi specialisti, cel mai important factor il reprezinta investitiile pe care le face firma in cauza. Aceste investitii, o data cu realizarea lor, determina directia firmei, pozitia acesteia pe piata. O decizie buna privind o investitie creaza avantaje nete pentru firma fata de concurentii acesteia.

Primul factor care determina valoarea firmei este decizia de investire. Factorii secundari (dar foarte importanti) care determina valoarea firmei sunt: decizia de finantare si decizii privind exploatarea. Deci, pentru maximizarea valorii firmei, primul pas il constituie luarea unei decizii de investire buna.

Tehnicile de alocare a capitalului sunt utilizate la evaluarea proiectelor de investitii in active imobilizate (pe termen lung), adica acele investitii care genereaza venituri dupa o perioada mai mare de un an. Procesul prin care investitiile pe termen lung sunt analizate, evaluate si selectate este cunoscut sub denumirea de alocarea capitalului. In alocarea capitalului se calculeaza valoarea prezenta neta (VPN) care este egala cu valoarea prezenta a fluxurilor de numerar asteptate (viitoare). Ea se mai poate defini ca diferenta dintre valoarea prezenta a veniturilor si valoarea prezenta a investitiei. Numai acceptand o valoare pozitiva a VPN a proiectului poate o firma sa-si creasca valoarea; acceptand un proiect cu o VPN negativa se ajunge la descresterea valorii firmei.

Procesul alocarii capitalului cuprinde patru etape:

Preselectia proiectelor (cautarea si identificarea lor);

2) Estimarea marimii, periodicitatii si a riscurilor aferente fluxurilor de numerar viitoare pentru fiecare proiect.

3) Selectia sau respingerea proiectului, potrivit metodei alese;

4) Controlul si revizuirea ulterioara a raportului final privind alegerea variantelor de investitii. Controlul poate fi privit ca fiind procesul prin care sunt comparate fluxurile de numerar realizate cu cele previzionate. In plus, aceasta faza trebuie sa cuprinda reevaluarea ulterioara a valorii proiectelor retinute in scopul de a stabili daca se mai continua proiectele respective. Evaluarea performatei investitiilor de capital care sunt retinute este importanta pentru un proces complet de alocare a capitalului, ea dand informatii daca unele proiecte trebuiesc abandonate .

Metode de alocare a capitalului (de alegere a investitiilor)

Un manager are de ales intre mai multe metode de alocare a capitalului la evaluarea unei decizii de investire. Cele mai simple sunt: rata rentabilitatii contabile (RRC) si termenul de recuperare a investitiei. Alte metode cum ar fi: valoarea prezenta neta (VPN), rata interna de rentabilitate (RIR) si indicele de profitabilitate (IP) sunt mai exacte deoarece ele iau in considerare in mod explicit costul capitalului si valoarea in timp a banilor.

Metoda ratei rentabilitatii contabile (RRC) presupune calcularea ratei rentabilitatii unui proiect utilizand profitul net mediu si cheltuielile medii cu investitia. Aceasta metoda nu include conceptele de valoare in timp a banilor si fluxuk numerarului. Metoda RRC se calculeaza avand la numarator profitul net mediu anual (∑Pt/N) si la numitor cheltuiala totala initiala cu investitia (I₀):

RRC = profitul net mediu anual / investitia initiala totala = (∑Pt / N) / I₀

Unde:  Pt = profitul net al perioadei

I₀ = investitia initiala

N = viata economica a proiectului.

2. Metoda termenului de recuperare

Termenul de recuperare reprezinta numarul de ani acceptat (si asteptat) de firma pentru recuperarea investitiei initiale. Recuperarea are loc atunci cand fluxul cumulat de numerar net intrat in firma minus investitia initiala este egal cu zero.

Perioada de recuperare este timpul t astfel incat:

∑CF_t - I₀ = 0

Regula privind luarea deciziei de alegere a unui proiect in functie de termenul de recuperare este urmatoarea:

- daca t< t cerut (impus) -> proiectul se accepta

- daca t> t cerut (impus) -> proiectul se respinge

- daca t= t cerut (impus) -> proiectul este indiferent

In cazul a doua proiecte concurente se alege proiectul cu perioada de recuperare cea mai scurta.

3. Metoda valorii prezente nete (VPN)

Aceasta metoda se bazeaza pe actualizarea fluxurilor de numerar viitoare, adica tine seama de valoarea in timp a banilor. Ea se obtine ca diferenta intre valoarea prezenta a veniturilor viitoare si valoarea prezenta a investitiei. Ecuatia valorii nete prezente este:

VPN = ∑[CF_t / (1 + k)^t] - I₀

unde CF_t = fluxul de numerar anual generat de proiect in perioada t; I₀=investitia initiala; N = durata de viata asteptata a proiectului; si k = costul capitalului (rata de actualizare care se situeaza in jurul ratei dobanzii) care depinde de riscul implicat de proiect.

Regula privind luarea deciziei in functie de VPN este urmatoarea:

- daca VPN>O -> proiectul se accepta;

- daca VPN<O -> proiectul se respinge;

- daca VPN=O -> proiectul este indiferent.

Cand VPN este pozitiva, firma este in pozitia in care genereaza profituri nete superioare celor necesare recuperarii investitiei initiale si acest lucru se realizeaza tinand seama de rata de actualizare k a investitiei. Aceasta crestere de fonduri generate de proiect vor fi folosite pentru alte scopuri de catre firma.

Metoda VPN presupune ca fluxurile de numerar (profiturile nete) sunt constant reinvestite pe piata financiara la nivelul ratei k, de actualizare.