POLITICA FISCALA

POLITICA FISCALA

Etimologia cuvantului " politica " isi gaseste originea in denumirea vechilor orase-stat grecesti "polis" din perioada antica si a fost transformata conceptual, sub aspect rational, de catre cetateni intr-o viziune teologica, dupa care "viata in comuniune cu divinatatea ". Politica economica, ca principala componenta a politicii generale a statului, are un rol deosebit de important, deoarece asigura realizarea tuturor celorlalte politici guvernamentale in diverse domenii ale vietii sociale. Politica fiscala, ca forma a politicii economice a statului, asigura suportul financiar al implementarii celorlalte politici, avand acceptiuni diferite, dupa cum abordarea acesteia este de sorginte anglo-saxona sau european-continentala.

"Acceptiunea anglo-saxona a politicii fiscale (fiscal policy) releva faptul ca aceasta reprezinta "folosirea cheltuielilor publice si a veniturilor fiscale in vederea asigurarii cresterii economice, adica controlul deliberat al cheltuielilor publice si veniturilor fiscale ale statului pentru obtinerea unor output-uri, realizarea ocuparii, dar si combaterea inflatiei". Se observa faptul ca, potrivit viziunii "anglo-saxone", politica fiscala acopera atat prima etapa a functiei fiscale a finantelor publice, mobilizarea resurselor financiare la dispozitia statului, cat si etapa a doua a acesteia, cea de alocarea pe destinatii a fondurilor publice constituite.

Acceptiunea european - continentala a politicii fiscale comporta o multitudine de abordari cu privire la sfera de acoperire si nu ofera o imagine de ansamblu "standardizata"   si unanim acceptata cu privire la ceea ce semnifica politica fiscala. Echivalentul teoretic in viziunea "anglo-saxona" a politicii fiscale "european-continental " este conceptul de "politica financiara", adica o "activitate integratoare de organizare, conducere si orientare a finantelor publice desfasurata cu ajutorul unor metode, tehnici, parghii, masuri reglementari si institutii in vederea atingerii obiectivelor stabilite in domeniu" sau, pur si simplu, "metodele si mijloacele concrete privind procurarea si dirijarea resurselor finaciare, precum si instrumentele, institutiile si reglementarile financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale, intr-o etapa determinata ".

In acest caz, semnificatia politicii fiscale rezida in faptul ca aceasta reprezinta doar o componenta a politicii financiare, vizeaza strict veniturile fiscale si ilustreaza "ansamblul deciziilor de natura fiscala luate de factorul decident public, in scopul asigurarii resurselor financiare, destinate finantarii nevoilor publice si a realizarii unor finalitati de natura economico-sociala, in conditiile in care asupra economiei actioneaza factori reali sau obiectivi, a caror tendinta nu este exclusiv ciclica " sau, mai complex, " ansamblul de masuri, actiuni practice - bazate pe o anumita conceptie economica -cu privire la categoriile de impozite si taxe folosite, la locul lor in ansamblul veniturilor bugetare, la relatiile dinamice dintre diferitele lor categorii, ca si la modul de folosire a acestora ca parghie de stimulare a dezvoltarii economice, de solutionare a unor probleme sociale si politice in tara. In tara noastra vorbim de o politica fiscala in viziunea european-continentala.

In ceea ce priveste cele doua componente ale politicii fiscale acestea sunt: politica de impunere si politica de cheltuieli publice.

"Politica de impunere (tax policy) releva o componenta a politicii fiscale a statului bazata pe instituirea si/sau modificarea de prelevari fiscale in vederea atingerii unor obiective socio-economice si constituie principalul canal de ajunstare a mobilizarilor de venituri publice necesare finantarii cheltuielilor privind furnizarea de bunuri si servicii cu caracter general." Instrumentele politicii fiscale sunt reprezentate de totalitatea impozitelor, taxelor si contributiilor percepute la un moment dat de catre un stat in vederea formarii fondurilor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.

"Politica de cheltuieli publice (government expediture policy) reprezinta o alta componenta a politicii fiscale a statului, pe langa cea de impunere, bazata pe instituirea si/sau modificarea cheltuielilor publice in vederea atingerii unor obiective socio-economice." Instrumentele politicii de cheltuieli publice cuprind, pe de o parte, platile efectuate de catre stat in vederea producerii si furnizarii de bunuri publice, iar pe de alta parte transferurile financiare cu caracter social (pensii, ajutoare si indemnizasii sociale) si/sau cu caracter economic (subventii orientate in spre diverse sectoare economice), acordate in beneficiul unor categorii socio-economice bine definite. Majorarea unor asemenea categorii de cheltuieli publice determina stimularea consumului privat (cresterea puterii de cumparare a populatiei), investitiilor publice in infrastructura (sosele, poduri, cai feroviere, aeroporturi) crearii de noi locuri de munca in sectorul bugetar, precum si investitiilor in capital uman.

"Practica este o grosolanie fara teorie si teoria este o zadarnicie fara cunoasterea practicii si indreptata catre dansa .", spunea atat de frumos Nicolae Iorga in "Necesitatea unei enciclopedii a stiintelor economice.

Pornind de la acest motto se poate vorbi si in cazul politicii fiscale de limitele teoretice si restrictiile practice inlalnite. Astfel, ca neglijarea dinamicii cererii, bazarea pe comportamentul uman presupus a fi intotdeauna rational, elasticitatea perfecta a ofertei, necesitatea existentei unei anumite stabilitati monetare, constituie deficiente teoretice care nu pot totusi eclipsa, semnalul de alarma tras cu privire la consecintele cresterii presiunii fiscale, si ale deficitelor bugetare asupra functionalitatii sistemelor economice. Desi atragatoare sub aspect teoretic, politica de destindere fiscala nu este simplu de aplicat.De ce ?

Intrucat se bazeaza pe decizii individuale, izvorate dintr-un comportament presupus ca fiind rational la nivelul intregii societati, favorabil schimbarilor.

Efectele pozitive depind de existenta unei populatii a carei venituri depind cat mai putin posibil de economia publica sau de activitatile din gospodaria individuala (care aduc venituri in natura). Acesta presupune existenta unei populatii care depinde aproape integral de piata concurentiala si educata in spiritul acesteia. Orice reactii inverse fata de directia dorita de decidentul public creaza efecte perverse.. In ceea ce priveste reactia rapida la stimulari a agentilor economici, aceasta depinde alaturi de impulsul fiscal, de pozitia acestora pe piata, de informatiile detinute, de calitatea managementului, de posibilitatea adaptarii continue la modificarea permanenta a mediului concurential intern, dar si de influenta concurentei externe asupra acestuia.

Reintoarcerea la echilibrul financiar constituie un obiectiv care trezeste admiratia, dar cat de greu de atins !

Economistii ofertei refuza orice efect primar al variatiei impozitelor si cheltuielilor publice asupra veniturilor. Acestia considera ca soldurile bugetare nu influenteaza cererea globala decat daca produc efecte asupra nivelului preturilor factorilor de productie. Desi investitiile si productia sunt influentate numai prin pretul factorilor.

Conservatorism sau statornicie ? E greu de spus! Psihologia populatiei europene este reflectata plastic de proverbul "Nu sa cioara din mana pe cea de pe gard ! . dar a populatiei americane '? S-ar putea sa fie MONEY?