Ce este puterea?

Ce este puterea?

1 Politica si putere. Conceptia lui Max Weber

In Politica, o vocatie si o profesiei, sociologul german Max Weber apreciaza ca politica desemneaza orice fel de activitate de conducere autonoma (ex: politica bancara, politica unui comitet, politica de conducere a unei femei in cadrul familiei ei). Teoria lui Weber avea ca punct de plecare afirmatia lui Trotki, potrivit careia orice stat se intemeiaza pe constrangere, coercitia fiind instrumentul specific de dominare al statului.

Pentru Weber, puterea politica sau statul ca forma a puterii politice inseamna orice asociere umana ce isi aroga dreptul de a avea, in granitele unui anumit teritoriu, monopolul asupra constrangerii fizice legitime, iar absenta acestei organizari (constructii) politice este sinonima cu anarhia.

Puterea politica apare ca unica sursa a "dreptului" de a exercita constrangerea fizica, statul semnificand un raport de dominare al oamenilor de catre oameni, bazat pe "legitima" constrangere.

A face politica corespunde cu actiunile prin care te straduiesti sa participi la putere sau sa influentezi impartirea puterii, fie intre state, fie in cadrul aceluiasi stat.

In Politica, o vocatie si o profesie, Weber identifica acele calitati care fac dintr-un om politic un politician profesionist: provine din randul juristilor, literatilor de formatie umanista sau nobilimii de curte si detine o serie de calitati, precum pasiunea pentru o cauza, lipsa de vanitate, spiritul responsabilitatii. Politicianul se poate incadra in una din urmatoarele tipologii:

a) pentru politica - un om politic care actioneaza ca urmare a unei cauze, convingeri, indiferent fata de nevoile economice

b) din politica - tipul vanitos, orgolios, care va incerca monopolizarea eventualelor posturi.

Pe politicianul care va actiona din vanitate, lipsa unei cauze/convingeri il poate duce in situatia de a lupta doar pentru aparenta stralucitoare a puterii si nu pentru putere in sine, iar lipsa responsabilitatii il poate aduce in situatia de a lupta exclusiv pentru putere de dragul puterii si nu in vederea realizarii unui anumit scop politic.

Weber opune eticii convingerilor, apartinand intelectualului pur, etica responsabilitatii omului de actiune. Etica convingerilor da ascultare doar propriilor principii, in schimb etica responsabilitatii, constransa de realitatea inconjuratoare si de rezultatul urmarit, conjuga adevarul cu convingerile proprii si cu contextul: filosoful politic modern Machiavelli recomanda inca din secolul XVI adaptarea Principelui la Intamplare (Fortuna), simultan cu eliminarea conceptiei eronate a adaptarii mediului, norocului, Intamplarii la Principe.

Insa in realitate, majoritatea intelectualilor iau parte la actiunea sociala, ceea ce inseamna ca sunt obligati sa faca un dozaj intre convingerile lor intime si imperativele obiective ale actiunii, ca si oamenii de actiune care nu sunt intotdeauna oportunisti. Problema este in ce masura mai exista etica convingerii in stare pura. Adica, in ce masura omul se poate confrunta onestitatii totale de a-si dezbate ideile in sine, fara a tine seama de conditiile specifice ale realitatii inconjuratoare.

Etica iubirii universale (convingerea crestina) afirma ca "nu trebuie sa raspunzi raului cu forta". In cazul politicianului supus eticii responsabilitatii, este valabil preceptul invers: "Sa raspunzi intotdeauna cu forta raului, altfel esti raspunzator pentru extinderea lui." Cine vrea sa traiasca dupa etica Evangheliei trebuie sa se abtina de la greve, revendicari sociale, demonstratii, pentru ca acestea inseamna constrangere si, de asemenea, sa actioneze prin mijloace pasnice, simbolice, de tipul grevei japoneze sau nesupunerii civice.

Adept al institutionalizarii politice, tributar al culturii obedientei, socializat in gandirea prusaca, sociologul Max Weber propune ocuparea functiilor publice exclusiv pe baza de specializare si competenta. In Politica, o vocatie si o profesie (Ed. Anima, 1992, Bucuresti), Weber nu si-a pus problema civismului sau a educatiei civice a cetateanului in sensul culturii civice, dar a fost completat de ganditorii politici ce i-au urmat in aspectul privind legitimarea rational-legala.

In Economie si societate (University of California, 1978, London), Max Weber defineste puterea (p. 926) ca: "posibilitatea unui om sau a unui anume numar de oameni de a-si realiza propria dorinta in cadrul unei actiuni sociale, chiar si impotriva rezistentei altora[1], participanti la randul lor la acea actiune". Asadar, relatiile de putere se impun atat in organizatie (in cadrul grupului), cat si in afara ei (in afara grupului).

Democratia reprezentativa sartoriana nu a fost nicidecum imaginata si deloc promovata de Max Weber, pentru care minoritatea (needucata, necultivata) nu trebuie sa fie ascultata. Distributia puterii in comunitatile umane se face astfel:

1) Clasa sociala: un numar de oameni care au in comun componente specifice ale posibilitatilor de trai - reprezentate exclusiv prin interese economice asupra posesiei de bunuri - si ale oportunitatilor de venit si care depind de circulatia bunurilor si de piata muncii. Dezvoltandu-l pe Marx, Weber apreciaza proprietatea si lipsa proprietatii drept fundament al categoriilor sociale de clasa: clasa exista pentru Weber doar in acceptiune economica si fiecare situatie de clasa da nastere luptei de clasa, conflictul fiind declansat de problema economica "cine controleaza la acel moment proprietatea?"

2) Statusul: grupul de status se refera la orice componenta tipica a vietii oamenilor, care este determinata de o specifica (pozitiva/negativa) estimare a onoarei sociale. Aceasta onoare poate fi legata de orice calitate impartasita de o pluralitate de indivizi (Weber anticipeaza categoria clasei ocupationale, "specialistul" lui Emile Durkheim).

3) Partidele: rezida in sfera puterii. Pentru Weber, in afara puterii nu exista partide. Actiunile partidelor sunt orientate catre achizitionarea de putere social-politica si spre influentarea actiunii sociale. Partidele pot reprezenta interese de clasa ori interese de status.

2 Conceptul de putere

Puterea cunoaste forme variate (politica, sociala, militara, economica, religioasa). Puterea politica este obiectul central al stiintei politice. Puterea este imanenta socialului si politicului. Puterea politica poate fi coercitiva sau necoercitiva si a cunoscut mai multe faze de evolutie (nestructurata, individualizata, institutionalizata).

A. Viziunea cea mai des intalnita referitoare la putere desemneaza o relatie asimetrica de control. Astfel, puterea poate lua forma puterii asupra naturii sau asupra fiintelor umane. A doua forma de putere se dezvaluie fie ca putere asupra sinelui (libertate in sensul stoicilor), fie ca putere in raport cu altii (dominatie).

B. Notiunea de putere este definita drept capacitatea unui actor de a ajunge la rezultatele vizate si de a produce actiuni eficiente:

Thomas Hobbes, in Leviathan, considera ca puterea consta in mijloacele/resursele prezente pentru a obtine un bun oarecare. Definitia prezinta trei caracteristici ale puterii:

a)     Puterea si actiunea sunt strans legate, iar daca actiunea implica o interventie directa asupra evenimentelor, puterea consta in capacitatea de a le modifica cursul puterea este capacitatea de a produce rezultatele dorite.

b)     Puterea se releva ca putere "asupra", ceea ce presupune putere deasupra (dominatoare), sau/si, in functie de reactie, putere "contra" (latura coercitiva a puterii).

c)      Puterea este capacitatea deosebita, ce are consistenta esentelor, care nu se situeaza in orizontul evenimentului.

Bertrand Russell propunea ca producerea efectelor dorite sa devina criteriul distinctiv al puterii. Fie ca se refera la mijloace, fie ca face apel la scopuri, notiunea de putere este privita doar ca forma de coercitie.

C. Puterea ca relatie. Pentru Robert Dahl, X exercita o putere asupra lui Y in masura in care X obtine de la Y o actiune pe care ultimul nu ar fi efectuat-o altfel. Astfel, puterea, departe de a reprezenta un atribut, se prezinta ca o relatie asimetrica, in care Y este o fiinta libera, niciodata complet dependenta.

X Y

X - detinatorul puterii

Y - subiectul puterii.

Puterea este o relatie asimetrica intre doi subiecti. Relatia poate fi de:

a)     comanda-supunere;

b)     dominare-subordonare (coercitiva).

D. Puterea ca inovatie sociala - Jean William Lapierre in Viata fara stat? - aparuta in 1977, ca replica la lucrarea din 1974 a lui Pierre Clastres, Societatea contra statului - afirma ca puterea desemneaza formarea raporturilor sociale si de grup ce tind sa distruga cadrele societatii stabilite, prin transformarea organizarii sistemelor sociale (Lapierre, 1997, p. 161). Potrivit acestei conceptii, puterea tinde sa devina permanenta, dar se confrunta cu reactii contrare. Pentru a-si consolida pozitia, detinatorii puterii urmaresc obtinerea stabilitatii in timp, facand recurs la legi, norme, reglementari. Conceperea puterii ca inovatie permite inradacinarea puterii in "placerea de a domina". Forma a vointei de putere, placerea de a domina presupune relatia asimetrica de putere: puterea se prezinta aici ca nevoie de status, dorinta de onoruri, de a stabili fericirea sociala, de a guverna eficient. Acest tip de concepere a puterii graviteaza in jurul statutului de dominus, de stapan, de suveran.

2.1 Dominatia reprezinta situatia de stapan in raport cu cei ce se supun;

ascendentul exercitat de stapan se bazeaza pe un regim al

violentei, fie ea si simbolica. Placerea de a domina sau aspiratia la

prestigiul social ofera resortul de actiune al puterii politice. Cine

face politica aspira la putere - fie la putere ca mijloc in slujba altor

scopuri (de natura ideala sau egoista), fie la putere "de dragul

puterii", de dragul placerii pe care o da prestigiul social (Max

Weber). Dominatia este forma cea mai politica a puterii, este

puterea asupra celorlalti. Dominatia este in ultima instanta o forma

a puterii coercitive.

2.2 Putere politica coercitiva vs. putere necoercitiva

Pentru Jean William Lapierre , nu exista societati umane fara putere politica, puterea insemnand constrangere si reglementare ; societatile umane supravietuiesc exclusiv prin intermediul puterii politice coercitive. Dar daca puterea este coercitie, toate societatile umane, chiar si cele primitive, au cunoscut o astfel de relatie si, in esenta, au cunoscut dimensiunea politica?

Intre maximalistii care sustin ca toate formele de organizare umana au cunoscut puterea (Marx, Weber, Lapierre) si minimalistii care contesta atribuirea unei guvernari tuturor societatilor umane (contractualisti: Hobbes, John Locke) exista o disputa indelungata.

Pierre Clastres a construit conceptul de putere politica necoercitiva, indepartand elementele etno- si europo-centriste, care au dominat abordarea puterii in stiinta politica clasica: Nu putem imparti societatile in doua grupe: societati cu putere si societati fara putere. Credem ca puterea este universala, dar se realizeaza in doua moduri: putere coercitiva si putere necoercitiva (Clastres, 1995, p. 28).

Puterea coercitiva este doar un caz particular al puterii, fiind caracteristica doar anumitor culturi - cea mai influenta fiind cea europeana.

In La Societe contre l'etat, Les Editions de Minuit, 1974 (replica la lucrarea mai veche a lui Lapierre, Essai sur le fondement du pouvoir politique, Publication de la Faculte d'Aix-en-Provence,1968), Pierre Clastres arata ca politicul exista dintotdeauna si este originar oricarei forme de existenta sociala. Acceptarea acestei teorii este accidentata de imposibilitatea noastra de a gandi politicul altfel decat ca putere coercitiva, adica altfel decat ni se prezinta el ca dominatie (putere asupra celorlalti) sau ca putere etatista (constrangatoare, violenta)[5].

Dar Clastres ilustreaza existenta unor forme de putere necoercitiva, a unei existente politice in afara relatiei dominant-dominat[6].

Daca orice societate este politica, nu inseamna ca puterea politica este pretutindeni la fel. Clastres considera ca prin putere, de regula, intelegem exclusiv o relatie coercitiva de tip dominant-dominat, asa cum suntem obisnuiti in societatile noastre etatiste: societatile in care nu vom intalni astfel de relatii vor fi considerate, prin lipsa, ca fara stat. Or, sustine Clastres, nu consideram ca evident faptul ca subordonarea coercitiva constituie esenta puterii politice pretutindeni si totdeauna. Exista cel putin inca o "esenta a politicului", care ii permite acestuia sa se exercite printr-un "control social" in lipsa unei "puteri", in sensul clasic, weberian si lapierreian al termenului.

Concluzia lui Clastres este transanta: exista societati cu putere coercitiva si societati arhaice cu putere necoercitiva; puterea politica coercitiva este doar un caz particular, exemplar pentru Europa, dar care nu ne permite sa impartim lumea in societati cu si fara putere / cu si fara politic. Exista o etapa a comunitatii umane in care seful (autoritatea) nu poate pedepsi. Clastres a evaluat atributiile sefiei in triburile amazoniene si i-a observat caracteristicile necoercitive.

Societatile arhaice proiecteaza politicul in afara societatii si il tin permanent sub control. Seful de trib detine puterea din si prin consensul comunitatii. El poate fi oricand revocat de catre membrii comunitatii. Un sef de trib nu este o institutie "politica" in sensul uzual al termenului, ci mai degraba un mecanism prin care comunitatea isi garanteaza integritatea prin delegarea politicului in afara socialului. Seful de trib este un mediator mai mult ritual, lipsit de putere efectiva asupra tribului, un facator de pace, un conciliator si nu un guvernator.

Prima functie a sefului este aceea de a dezvolta limbajul (a inventa cuvinte) si de a transmite mitul fondator (el asigura supravietuirea comunitatii, pentru ca transmite membrilor tribului povestea initiatica). Povestasul, cel care se plimba de la o comunitate la alta a tribului pentru a transmite mitul fondator, povestitorul le vorbeste membrilor tribului, dar absolut nimeni nu este obligat sa il asculte.

In schimb, Jean William Lapierre, in Essai sur le fondement du pouvoir politique, Publication de la Faculte d'Aix-en-Provence, 1968, se intreaba daca puterea isi gaseste locul de nastere si ratiunea de a fi in natura si nu in cultura. Concluzia lui: absenta oricarei forme, chiar embrionare, de putere politica la nivelul formele arhaice ale societatii umane: "Este politic tot ce apartine domeniului activitatii de stat" (pp. 222-223).

Culturile primitive sunt clasificate de catre Lapierre in functie de cantitatea mai mare sau mai mica de putere politica (etichetata exclusiv coercitiva) pe care fiecare dintre ele o ofera observatiei; aceasta cantitate de putere coercitiva poate tinde catre zero: anumite grupari umane au putut sa se lipseasca de putere politica.

Exemplul societatilor indiene din America de Sud, invocat de Pierre Clastres in La Societe contre l'etat, Les Editions de Minuit, 1974 (p. 28), demonstreaza, contrar convingerii lui Lapierre, ca nu exista societati fara putere politica si se refuza astfel etnocentrismul, conform caruia limita puterii este constrangerea. Puterea politica exista propriu-zis, sustine Clastres, complet separata de violenta si in afara oricarei ierarhii si, prin urmare, toate societatile, arhaice sau nu, sunt politice:

I. Nu putem imparti societatile in societati cu si fara putere. Dimpotriva, puterea politica este universala, imanenta socialului si se realizeaza in doua moduri: putere coercitiva si necoercitiva.

II. Puterea politica coercitiva este doar un caz particular al puterii, o realizare concreta a puterii politice in anumite culturi, cum ar fi cea occidentala. Societatile cu putere politica necoercitiva sunt societatile fara istorie, arhaice; societatile cu putere politica coercitiva sunt cele istorice.

III. Chiar si in societatile unde institutia politica este absenta (unde nu exista sefi), politicul este prezent si chiar si acolo se pune problema puterii. Daca puterea politica nu este o necesitate inerenta naturii umane, ea este o necesitate inerenta vietii sociale. Se poate gandi politicul fara violenta, dar nu si socialul fara politic: nu exista societate fara putere. Inovatia, considera Clastres, este fundamentul constrangerii si nu al politicului. Teza lui Lapierre ramane valabila doar pentru societatile in care exista forte sociale in conflict; evident ca nu se poate intelege puterea ca violenta fara conflict social. Dar altfel vor sta lucrurile cu societatile fara conflict, cele in care domneste "armonia, comunismul primitiv".

Cercetarile antropologice au evidentiat proprietatile esentiale ale sefului de trib:

1) Seful este un pacificator; el este instanta moderatoare a grupului. Puterea normala, civila, bazata pe consens si nu pe constrangere, este prin esenta legata de pace: seful are sarcina mentinerii pacii si armoniei in cadrul grupului. Seful trebuie sa aplaneze certurile, sa rezolve conflictele dintre membri, fara sa se foloseasca de o forta pe care nu o are, ci bazandu-se doar pe virtutile renumelui si ale cuvantului sau. Seful de trib este mai mult un arbitru care incearca sa impace, decat un judecator care condamna.

2) Trebuie sa fie darnic si sa nu respinga cererile neincetate ale celor pe care ii administreaza. Generozitatea este mai mult decat o datorie. Rolul sefului este sa fie generos si sa dea tot ceea ce i se cere: in anumite triburi indiene, seful poate fi recunoscut dupa faptul ca este mai sarac decat ceilalti si poarta podoabele cele mai prapadite. Restul s-a dus sub forma de daruri (Francis Huxley, Aimables Sauvages; Claude Levi-Strauss, La vie familiale et sociale des Indiens Nambikwara).

3) Doar un bun orator poate ajunge sef. Talentul oratoric este o conditie si un mijloc al puterii politice: seful trebuie ca in fiecare zi, fie in zori, fie la apus, sa gratifice cu un discurs moralizator pe membrii grupului sau; tema obisnuita a cuvantarilor este pacea, armonia si cinstea, virtuti recomandate membrilor.

4) Poligamia este privilegiul exclusiv al sefului. Seful de trib impreuna cu sotiile si copiii sai se impun prin forta numarului. Ei reusesc prin munca sa adune cantitati de bunuri perisabile (sunt societati de culegatori sau vanatori) pe care apoi le fac cadou membrilor comunitatii.

Seful de trib detine puterea in cadrul comunitatii prin monopolul asupra bunurilor, cuvintelor si al femeilor. Violenta era un mijloc la care se face apel doar in cazuri exceptionale, cand seful preia comanda militara, dar utilizarea acestei puteri (constrangatoare) este limitata de judecata/consensul/acordul comunitatii. Functia militara a sefului este negociata. Decizia de a purta razboiul este luata in comun de catre membri si nu de catre sef.

Intelegerea caracterului violent al puterii coercitive consta tocmai in limitarea puterii militare a sefului de trib. Celelalte puteri sunt necoercitive si asigura sefului doar o pozitie de reper in raport cu care comunitatea se orienteaza. Numai in timpul expeditiei de razboi seful dispune de o putere considerabila asupra razboinicilor, dar la reinstaurarea pacii, seful isi pierde toata puterea.

Puterea coercitiva, conchide Clastres, este acceptata doar in cazuri exceptionale, atunci cand grupul este confruntat cu o amenintare exterioara. Dar puterea inceteaza sa mai fie asociata cu constrangerea atunci cand grupul revine la existenta sa autonoma.

Antropologul Pierre Clastres ajunge la concluzia ca in mod natural societatea a incercat sa impiedice formarea statului, s-a straduit sa impiedice puterea, sa devina o forma de dominatie. Puterea politica a aparut intr-un moment anume al evolutiei istorice a comunitatii umane (comunitate = asociere voluntara vs. societate = asociere spontana) si nu este o forma permanenta de relationare a indivizilor. Lapierre , dimpotriva, concluzioneaza ca puterea politica ca dominatie/coercitie este o caracteristica inerenta si invariabila societatilor umane.

Puterea ca decizie

Aceasta fata a puterii consta din actiuni constiente care in unele cazuri influenteaza continutul deciziei. Relatarea clasica a acestui fel de putere se gaseste in Cine guverneaza ? Democratia si puterea intr-un oras american scrisa de Robert Dahl (1961). Deciziile pot fi luate sub diferite influente. In Trei fete ale puterii (1989), Keith Boulding distinge intre folosirea puterii si intimidare, schimburile productive implicand castiguri reciproce si crearea de obligatii, loialitate si angajament.

Puterea ca stabilire a agendei (previziune)

O alta fata a puterii, asa cum au sugerat Bachrach si Baratz (1962) este abilitatea de a preveni decizii ce urmeaza a fi luata, ceea ce este, ca efect, neluarea deciziei . Aceasta implica abilitatea de a stabili sau controla agenda politica, a fi acolo, prevenind problemele sau propunerile de la oricine. De exemplu, afaceristii privati pot exercita impreuna puterea prin concurarea la infrangerea propunerii legislative, privind protectia consumatorului (puterea ca decizie) si prin lobby la partide si politicieni pot preveni ca intrebarea despre drepturile consumatorilor sa fie facuta publica (puterea ca agenda setting).

Puterea ca preluare a controlului

Este abilitatea de a influenta pe altcineva prin conturarea a ceea ce el sau ea gandeste, doreste sau are nevoie (Lukes, 1974). Aceasta este puterea exprimata ca indoctrinare ideologica sau control psihologic. Un exemplu in acest sens il constituie abilitatea industriei publicitare de a indeparta presiunea pentru legile rigide ale protectiei consumatorului prin convingerea consumatorilor ca interesele lor au fost deja avute in vedere in afacere. In viata politica, exercitiul acestei forme de puteri este vazut in folosirea propagandei si, mai general, in impactul ideologic.

Cele doua fete ale puterii: sunt autoritatea si legitimitatea

Autoritatea reprezinta relatia asimetrica de sus in jos, dinspre X (detinatorul puterii) inspre Y (subiectul puterii) in raport cu un domeniu Z de activitate.

X Y

Z

X - detinatorul puterii

Y - subiectul puterii

Z - domeniul puterii.

Autoritatea se prezinta ca o relatie diferentiata ce presupune un raport intre posesorul autoritatii, subiectul si domeniul autoritatii. Logicianul si filosoful Joseph Bochenski in lucrarea Introducere in teoria autoritatii distinge intre autoritatea epistemica si deontica.

Cand posesorul autoritatii este specializat intr-un anumit domeniu, el detine o autoritate epistemica. Autoritatea epistemica nu poate fi delegata si este exercitata doar de posesor, exclusiv in domeniul sau de competenta. Aceasta autoritate se refera la specializare, iar contestarea pozitiei exprimate de un expert nu se poate realiza decat prin intermediul specialistilor. Autoritatea epistemica nu se poate delega in nici o situatie.

Dar, cand autoritatea priveste coordonarea unui domeniu si se exercita prin directive, atunci aceasta nu se refera la propozitii precum autoritatea epistemica, ci la ordine: autoritatea este deontica. Aceasta autoritate consta in recunoasterea pozitiei ierarhice a celui care o reprezinta de catre subiectii asupra carora se exercita si spre deosebire de cea epistemica, autoritatea deontica poate fi delegata.

Autoritatea politica este un tip de autoritate deontica. Ea este impersonala, fiind exercitata prin institutii. Caracterul impersonal al institutiilor asigura permanenta/durabilitatea/stabilitatea lor, schimbarea persoanelor ce detin functii de autoritate politica neafectand continuitatea, permanenta institutiei politice (sau a statului). Autoritatea deontica este de sanctionare si poate fi si o autoritate de solidaritate sociala.

Legitimitatea

Legitimarea autoritatii urmareste impacarea intereselor grupului minoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate, principiul ce justifica un sistem de guvernamant, se realizeaza acomodarea guvernantilor cu guvernatii. Nici un regim politic nu poate functiona si nu se poate mentine in lipsa legitimitatii. Legitimitatea este relatia inversa, de jos in sus, dinspre Y (subiectul puterii) spre X (detinatorul puterii) in sensul acordului/acomodarii pe care X il da in privinta lui Y. Calitate a autoritatii politice de a fi acceptata pe baza consimtamantului si nu a fortei, legitimitatea presupune elemente de natura simbolica, ideologica si practica, ce variaza in functie de context. Legitimitatea presupune consensul pe care puterea politica il castiga permanent prin ritualuri frecvente in randul celor care asculta sau se supun.

2.4 Tipuri de legitimitate - Max Weber

1. Legitimitatea traditionala - detinatorii puterii sunt determinati in virtutea traditiei; autoritatea traditionala este exercitata de catre domnitori de vita veche, monarhi, leviathani, in virtutea unor reguli transmise si consfintite prin traditie (putere ereditara personalizata); se bazeaza pe credinta in intangibilitatea normelor cutumiare.

2. Legitimitatea charismatica - se fondeaza pe calitatile considerate exceptionale ale celui ce o detine, in jurul caruia se constituie o comunitate de tip emotional. Dominatia charismatica este exercitata de marele demagog, de liderul religios (exemple: Budha, Hristos, Mahomed, Ben Laden, iar nu de seful unei biserici traditionale, cum ar fi biserica ortodoxa sau catolica unde legitimitatea este traditionala si legala) sau de seful de partid anti-sistem, de conducatorul inzestrat cu toate virtutile eroice; este exprimata de liderul exceptional care apare in momentele de criza, in special in revolutie; puterea legitimata charismatic nu se deleaga, pentru ca liderul revolutionar nu poate delega puterea.

Legitimitatea rational-legala - se sprijina pe credinta in legalitatea normelor juridice pozitive si presupune ca relatia de conducere-supunere este reglata prin reguli abstracte, acceptate de indivizi responsabili. Dominatia rationala, bazata pe o atitudine de supunere in indeplinirea indatoririlor legale, este exercitata de omul de stat modern, de tehnocrat sau de conducatorul institutional. Legitimitatea rationala este un tip de legitimitate democratica. Autoritatea acordata institutiilor puterii reprezinta interesele majore ale comunitatii si este rezultatul aplicarii unor proceduri electorale (puterea este legitimata prin alegeri sau consens, exercitata birocratic si este institutionalizata). Contractul reprezinta un tip de legitimitate rational-legala: in regimurile nedemocratice, autoritare, intre guvernanti si guvernati se stabileste un schimb de echivalente - protectie oferita din partea autoritatilor statului in schimbul supunerii cetatenilor si al recunoasterii (legitimarii) puterii politice.

In functie de sursa legitimarii, autoritatile politice pot fi: reprezentative (direct reprezentative - Parlamentul) sau derivate (indirect reprezentative - Guvernul).

Putere vs. forta

Puterea nu se reduce la folosirea fortei (constrangerii fizice sau a violentei politice), chiar daca forta este cel din urma lucru la care recurge puterea. Inainte de utilizarea fortei, vine amenintarea cu uzul fortei.

Putere vs. influenta

Modelul "pur"

Persuasiunea: obtinerea convingerii si ascultarii pe baza unui argument. Persuasiunea nu elimina prezumtia de egalitate intre parteneri; in schimb, puterea este o relatie asimetrica.

Modelul "impur"

Cel persuadat dobandeste acest atribut nu datorita continutului argumentului uzitat, ci datorita caracteristicilor agentului care il uziteaza, a sursei de persuasiune. Este o relatie de putere bazata pe influenta (putere de influenta), mai ales daca eficacitatea persuasiunii poarta amprenta prestigiului/statului. Relatia putere-influenta este relevata de relatia dintre consilier/expert si factorul decizional: consilierul il poate influenta pe factorul politic decizional, in vreme ce factorul decizional are putere asupra consilierului.

Test de autoevaluare:

Care sunt deosebirile intre dominatie si autoritate

Ce este autoritatea?

Raspunsuri:

1. Dominatia este posibilitatea de a impune vointa unuia sau unora asupra comportamentelor celorlalti. Dominatia poate fi identificata cu puterea autoritarista de a comanda. Dominatia se refera la situatia in care dorinta manifesta a conducatorilor este desemnata sa schimbe comportamentele celor condusi, sa ii determine de o asa maniera incat cei condusi sa se comporte ca si cand ei insisi au compus continutul comenzii spre propriul bine.

Dominatia presupune raportul de dominare-subordonare; puterea politica a conducatorilor nu se legitimeaza.

Autoritatea dimpotriva, presupune raportul de comanda-ascultare, dar autoritatea trebuie recunoscuta; autoritatea politica se legitimeaza, iar puterea politica a conducatorilor este acceptata ca bine comun de catre condusi.

a)     Comanda este o relatie de putere care se exercita asupra unui individ caruia i se propune urmatoarea alegere: consimtirea ordinului primit sau riscarea unei sanctiuni. (ex.: ordinul dat de un ofiter unui recrut)

b)     Este influenta atunci cand individul este supus urmatoarei alegeri: consimtirea ordinului primit si in acest caz primirea unei recompense sau promisiunea unei recompense sau refuzul de a executa ordinul si stabilitate in conditia initiala.

Asa putem intelege cum dominatia (puterea coercitiva) se bazeaza exclusiv pe constrangere si amenintarea coercitiei, iar autoritatea (puterea legitimata) recurge la seductie si persuasiune.

2. Autoritatea este atat o institutie, cat si puterea formala pe care acea institutie o poseda; autoritatea presupune dreptul de a comanda, dar ramane dependenta de recunoasterea sa. Autoritatea desemneaza in acelasi timp institutia (persoana) si puterea pe care aceasta institutie o poseda. Autoritatea deontica/politica presupune un proces de recunoastere/negociere si de delegare. Mijloacele prin care se instituie autoritatea pot fi:

a)     persuasive;

b)     agresive (amenintarea cu sau utilizarea violentei/constrangerii fizice).

Distinctia dintre autoritate si putere consta in atributele acestora. Daca puterea presupune atat relatii de conducere-supunere, cat si de dominare-subordonare, autoritatea (presupune legitimarea puterii) se rezuma la a reprezenta relatiile de conducere-supunere.

Orice persoana are o autoritate intr-un anume domeniu unic: orice individ are autoritate exclusiva asupra propriei sale fiinte/vieti si a propriului corp. Nu exista insa o persoana care sa aiba autoritate in toate domeniile, desi ar putea pretinde. Autoritatea este personala si nu doar institutionala (ex.: juristii, adeptii Dreptului Constitutional, considera ca autoritatea apartine institutiilor/legilor vs. stiinta politica, politologii apreciaza ca autoritatea este determinata de calitatile persoanei care o exercita).

Bibliografie:

Bochesnski, J. M., (1992) Ce este autoritatea, Ed. Humanitas, Bucuresti

Boudon, Raymond, (1999), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti

▫ Clastres, Pierre, (1995), Societatea contra statului, Ed. Ararat, Bucuresti

Hastings, Michael, (2000) Abordarea stiintei politice, Institutul European, Iasi

▫ Lapierre, Jean William, (1997), Viata fara stat?, Institutul European, Iasi

Weber, Max, (1992), Politica, o vocatie si o profesie, Ed. Anima, Bucuresti