Legitimarea puterii statale

Legitimarea puterii statale

Puterea statului nu este cert o putere legitima in sine, ci doar o putere legitimata, ceea ce inseamna ca ea depinde de fluctuatiile constiintei colective. Ea are la baza o idee de drept, dar nu naturala si imuabila, ci pozitiva si schimbatoare. Dependenta principiului de legitimare de evolutiile mentalului colectiv il face uneori necomprehensibil celor care nu traiesc in epoca respectiva. Pentru noi este aproape de neinteles cum putea fi tinuta ca legitima puterea unui monarh ale carui puteri ar fi venit de la dumnezeu; si cu toate acestea oamenii legitimau respectiva putere. Sau celor care traiesc in medii culturale diferite in aceeasi epoca: pentru un european este practic fara nicio logica un regim islamic. Astfel, principiul legitimarii este unul contingent, iar abordarea lui aici, unde nu ne intereseaza un principiu sau altul, ci legitimarea in genere, nu poate fi decat formala: ceea ce conteaza este doar ca trebuie sa existe un astfel de principiu pentru a fi in prezenta unui stat.

Legitimarea este o innobilare a supunerii si a constrangerii, caci ele se bazeaza pe un principiu juridic si nu pe vointa unui anume titular al puterii, fiind astfel inevitabil legata de institutionalizarea puterii. Oamenii cred in fundamentul bun si in necesitatea constrangerii si a supunerii. Este vorba de o atitudine mai mult sentimentala decat rationala, de o atitudine cvasimistica. Cum zicea G. Burdeau, "avatar modern al sacralizarii puterii, legitimitatea isi laicizeaza fundamentul fara sa-i slabeasca soliditatea, pentru ca investiturii divine ea ii substituie consacrarea juridica' (1970, p. 45).

Este vorba mai intai de credinta in necesitatea puterii politice dotata cu capacitatea de a aplica coercitiunea pentru salvgardarea grupului, a coerentei lui. Regula impusa devine regula necesara, iar oamenii se simt liberi pentru ca ii inteleg necesitatea. Puterea politica este necesara pentru ca tinde sa elimine teama de celalalt, individ sau grup, prin instaurarea unei ordini si prin asigurarea unei protectii. Teama de fortele obscure care domina subconstientul individual sau colectiv face ca o forta exterioara constiintei individuale sa fie acceptata ca necesara si buna. Constientizarea lipsei de moralitate a celuilalt face ca puterea politica sa fie legitimata.

Pentru ca mai apoi sa fie vorba de credinta ca beneficiarii constrangerii sunt cei carora aceasta li se aplica. Este ceea ce deosebeste puterea statului de puterea unei simple bande de talhari. Aceasta coincidenta a grupului care suporta si a grupului care beneficiaza dupa urma fortei aplicata institutional este desigur de multe ori o iluzie frumoasa, dar ceea ce conteaza este ca indivizii cred in ea, dand astfel fortei aparenta, daca nu consistenta, dreptului. Aceasta convingere juridica vine din constiinta imoralitatii proprii. Daca insuficientele celuilalt ne fac sa legitimam existenta ordinii, insuficienta morala proprie ne face sa acceptam aplicarea constrangerii.