Parlamentul European

Parlamentul European

Parlamentul European, initial fiind un simplu organ consultative, a devenit o institutie cu o tot mai mare importanta in cadrul sistemului insstitutional comunitar.

Rolul Parlamentului European a crescut pe masura evolutii constructiei comunitare, ajungand de la un organ consultativ sau de control politic, la implicarea sa in present, in adoptarea legislatiei comunitare, alaturi de Consiliu , prin intermediul procedurii codeciziei.

Baza juridica a organizarii, functionarii si competentelor Parlamentului European o constituie dispozitiile cuprinse in Tratatele de constituire a Comunitatilor Europene.

Parlamentul European a fost prevazut, desi sub alte denumiri, in toate cele trei tratate initiale: Adunarea Comuna in cadrul CECO si respectiv, Adunarea, in cadrul CEE si CEEA.

Ulterior, prin rezolutia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit in Adunarea Parlamentara Europeana, care prin rezolutia din 30 martie 1962, devine Parlamentul european.

Prin Actul Unic European este consacrata din punct de vedere juridic denumirea de Parlament European, denumire mentinuta si de tratatele ulterioare (Tratatul de la Maastricht si Tratatul de la Amsterdam).

Parlamentul European se compune din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in comunitati

S-a afirmat ca membrii Parlamentului European reprezinta nu numai propriile lor popoare, ci si alte popoare ale comunitatii, avand in vedere formarea grupurilor de partide politice, care reprezinta un veritabil factor de integrare in cadrul Uniunii, si care contribuie la formarea unei constiinte europene si la exprimarea vointei politice a cetatenilor Uniunii.

Initial, membrii Parlamentului au fost desemnati de parlamentele nationale din cadrul membrilor acestora, fiind considerati delegati ai acestora.

S-a considerat ca pentru a conferi acestei institutii o mai mare reprezentativitate, este necesara alegerea membrilor sai prin vot direct, dupa o procedura unitara pentru toate statele membre. Desi aceasta initiativa a fost avuta in vedere de catre autorii tratatelor initiale, aceasta nu a fost mateRializata datorita pozitiei obstructioniste a Frantei, decat mult mai tarziu, dupa 1976.

Procedura de alegere a parlamentarilor europeni

Initial, Adunarea era formata din delegatii desemnati de catre fiecare parlament national, in functie de procedura proprie stabilita. Pentru a conferi o mai mare reprezentativitate acestui organ, este necesara alegerea membrilor sai prin vot universal, direct si conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre. Conferinta de la Haga din 1 decembrie 1969 a impulsionat aceasta initiativa; astfel, cu ocazia intalnirii de la Paris din 1974 s-a decis aplicarea acestor principii la alegerile din 1978, fapt aprobat de Consiliul European la 20 septembrie 1976. Drept urmare, intre 7-10 iunie 1979, conform deciziei Consiliului, au avut loc primele alegeri prin vot direct.

Normele de alegere a reprezentantilor Parlamentului European sunt in conformitate cu dispozitiile Actului din 20 septembrie 1976 si sunt urmatoarele:

nimeni nu poate vota decat o singura data

- alegerile se desfasoara la date fixe de catre fiecare stat membru, incepand de joi dimineata pana duminica, in cursul aceleiasi saptamani;

- deschiderea urnelor se face numai dupa inchiderea scrutinului in toate statele membre.

Prin Tratatul de la Maastricht art. 19 alin. 1 a fost introdus principiul domiciliului[3]. Conform acestuia, orice cetatean al unui stat membru al U.E. se bucura in orice alt stat membru in care isi are domiciliul de aceleasi drepturi de a alege si a fi ales pentru Parlamentul European, ca orice cetatean al acelui stat. Aceasta masura este completata de conceptia privind unitatea spatiului electoral european impartit in circumscriptii nationale.

Sistemul electoral nu a fost uniform pentru toate statele membre. De exemplu, Marea Britanie a pastrat pana in 2004 sistemul bazat pe reprezentarea majoritara, in timp ce majoritatea statelor au aplicat sistemul de reprezentare proportionala, la care adera si Marea Britanie, ulterior.     Insa, chiar si in cadrul unui sistem proportional exista unele diferente. Acestea se reflecta in privinta circumscriptiilor de alegere, putand fi: circumscriptii nationale (in cazul Austriei, Frantei, Suediei, Greciei, Spaniei, Danemarcei) sau circumscriptii regionale (este cazul Belgiei, Irlandei, Italiei si din anul 2004, Marea Britanie) sau sisteme mixte in cazul Germaniei, Finlandei. Candidaturile pot fi depuse independent, fie pe listele unor partide, in conformitate cu legislatia nationala a fiecarui stat in parte.

Alegerile au loc timp de trei-patru zile si participa orice persoana peste 18 ani.

Pana la Tratatul de la Maastricht, statele au avut puterea discretionara de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetateni sau dimpotriva, de a-l extinde si la rezidenti.

Dupa 1992 insa, s-a eliminat criteriul nationalitatii, orice rezident putand vota sau candida in statul in care traieste.

Numarul membrilor Parlamentului European si repartizarea locurilor intre statele membre asa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, au fost modificate succesiv prin aderarea noilor membrii in Uniunea Europeana.

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a atabilit ca, in perspectiva extinderii Uniunii Europene, numarul maxim al membrilor Parlamentului European sa nu depaseasca 700 de parlamentari.

Conform hotararii luate de sefii de state si guverne reuniti la Nisa, numarul membrilor a fost stabilit la 732. Cu acest prilej, s-a stabilit si necesitatea unei redistribuiri a numarului de locuri, prin reducerea numarului parlamentarilor tarilor mari in favoarea tarilor mici si mijlocii.

Dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, numarul membrilor Parlamentului European a crescut la 785.

Prin dispozitiile Tratatului de reforma de la Lisabona, s-a dispus reducerea si redistribuirea numarului membrilor Parlamentului European.

Locurile din Parlamentul European se redistribuie conform unei formule proportionale.

Nici unul din statele membre nu va putea avea mai mult de 96 de membri sau mai putin de sase. Nmarul maxim de deputati europeni va fi de 750.

In alegerea reperezentantilor Parlamentului European, fiecare stat membru beneficiaza de o procedura de vot aparte. Cateva legislatii europene sunt reprezentative:

Sistemul francez

Inca din 1977, Franta detine o lege electorala europeana. Sistemul francez se bazeaza pe o circumscriptie electorala unica. Reprezentantii Frantei sunt alesi dupa principiul proportionalitatii pe liste nationale. Francezii din afara granitei pot vota in ambasadele Frantei din tara pe al carui teritoriu se gasesc. Mijloacele publice de comunicare in masa sunt puse la dispozitia listelor electorale in functie de reprezentarea acestora in Adunarea nationala si in Senat[4].

Desi principiul alegerilor europene a fost unul contestat in Franta, paradoxul a facut ca aceasta tara sa adopte cel dintai legea electorala. Astfel, din 15 pana in 30 iunie 1977 s-a ratificat Actul de la Bruxelles, iar legea electorala are meritul simplitatii.

Reprezentantilor Frantei in numar de 81 nu le este permisa trecerea de pe o lista pe alta, iar votul preferential nu este autorizat.

Sistemul danez

In Danemarca, legea electorala europeana dateaza de la 2 decembrie 1977, exact din momentul ratificarii Actului de la Bruxelles. Procedura este identica cu cea franceza, un detaliu ce-l diferentiaza fiind faptul ca partidele ce nu sunt reprezentate in Folketing trebuie sa adune semnaturile a cel putin 2% din alegatorii care au participat la alegerile precedente pentru a putea participa la alegerile europene. Acestia au dreptul de a exprima un vot preferential; astfel, pot modifica ordinea candidatilor pe liste. In acest mod, legea daneza nu rezerva doar membrilor Folketing-lui dreptul de a candida la alegerile europene.

Sistemul irlandez

Irlanda a adoptat legea sa electorala la 8 decembrie 1977, odata cu ratificarea Actului Unic de la Bruxelles. Scrutinul este uninominal, de preferat cu report de voturi. Insarcinata cu verificarea scrutinului este High Court. Irlanda a acceptat ca pe teritoriul acesteia sa voteze rezidentii, in ambasadele si in consulatele tarilor membre, in vederea evitarii dublarii voturilor.

Sistemul irlandez preia practica electorala nationala folosind asa numita metoda single transferable vote. Reprezentantii acestui stat sunt alesi in cinci circumscriptii, in care se aleg un numar de 2-5 parlamentari. Alegatorul poate alege din lista propusa candidatul pe care il doreste. Exista posibilitatea ca un loc sa nu fie ocupat in acest sistem, cel care decide fiind atunci Parlamentul irlandez. Fiecare candidat depune o cautiune de 1000 de lire, iar daca nu este votat de cel putin 1/3 din cvorumul electoral, pierde suma respectiva.

Sistemul german

Germania Federala a adoptat propria lege electorala la 16 martie 1978. Problema care se punea era aceea de a intelege daca va accepta sistemul francez proportional in cadrul national sau in cadrul landurilor. Legea adoptata nu este altceva decat un compromis intre formatiunile politice ce au dreptul de a-si prezenta candidatii pe liste federale, pe liste de landuri sau pe liste grupand mai multe landuri.

In Germania, legea electorala a fost amanata de diferite tensiuni intre nivelul federal si nivelul landurilor privind competentele de reglementare. Formatiunile politice au dreptul de a-si prezenta candidatii, fie pe liste federale, fie pe liste de landuri, fie pe liste grupate pe landuri. S-a fixat si in Germania pragul electoral de 5%, iar orice partid sau asociatie care propune o lista si nu este reprezentata de minim cinci parlamentari in Bundestag sau in vreun Landtag trebuie sa stranga 4000 de semnaturi pentru o lista federala si 2000 de semnaturi pentru o lista de land.[5]

Sistemul britanic

Marea Britanie a optat prin legea electorala europeana din mai 1978 pentru sistemul de vot uninominal cu un singur tur de scrutin. Incepand cu decembrie 1977, Comunele au procedat la un vot pentru alegerea tipului de scrutin: proportional sau uninominal. Cu o majoritate de voturi si la sfarsitul unui vot pentru care Partidul Laburist suspendase disciplina de vot, deputatii din camere au votat pentru scrutinul uninominal cu un singur tur. Un aspect specific este faptul ca fiecare candidat nu este suplinit de altcineva; in caz de vacanta a postului, se organizeaza alegeri partiale.

Fiecare candidatura trebuie sa fie sprijinita de cel putin 30 de electori din circumscriptie. De notat este faptul ca pentru prima oara in istoria Marii Britanii, lorzii sunt admisi la vot si sunt eligibili, la fel ca si membrii clerului. Britanicii rezidenti din afara Regatului Unit nu se bucura de dreptul la vot decat in anumite cazuri, cum sunt: functionarii si membrii fortelor armate.

Sistemul italian

Italia a ratificat Actul de la Bruxelles astfel: Camera Deputatilor l-a ratificat in cvasiunanimitate, cu 384 de voturi pentru, 16 impotriva, iar Senatul in unanimitate, cu sprijinul integral al Partidului Comunist. La fel ca si in cazul Germaniei, problema care se pune in cazul Italiei este reprezentata de modelul cadrului electoral ales: sa fie circumscriptie nationala unica sau circumscriptii regionale.

Acesta a fost consfintit prin Legea din 16 februarie 1977. Aceasta imparte tara in cinci circumscriptii electorale ad-hoc. Se mentine sistemul proportional folosit in alegerile nationale. Candidaturile, altele decat cele ale partidelor, trebuie sustinute de cel putin 30.000 de semnaturi .[6]

Alegatorii pot exprima un vot preferential. Iata de altfel cea de-a doua problema a sistemului italian, reprezentarea la Strasbourg a partidelor mici.

De asemenea, cetatenii italieni aflati in afara granitelor pot sa-si exprime votul in cadrul consulatelor si ambasadelor.

Sistemul olandez

Adoptarea Actului de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 s-a realizat in unanimitate la data de 23 iunie 1977, legea electorala fiind ea insasi adoptata in septembrie 1978. Cei 25 de deputati sunt alesi in cadrul circumscritiei nationale unice. Dreptul de vot este deschis tuturor cetatenilor rezidenti si sunt prevazute cu o serie de reguli in vederea evitarii votului dublu.

Sistemul luxemburghez

Adoptarea Actului de la Bruxelles nu a pus probleme in acest stat. Insa, intr-o tara atat de mica s-a ridicat totusi problema daca alegerile sa fie realizate intr-un cadru national sau prin circumscriptii traditionale pentru alegerile legislative. In final, s-a ajuns la concluzia ca alegerile sa se faca pe baza principiului electoral minim, fiind astfel autorizate atat amestecul listelor, cat si votul preferential.

Sistemul belgian

In cursul negocierilor legate de Actul de la Bruxelles, belgienii au cerut 25 deputati in viitorul Parlament European. De asemenea, s-a cerut o circumscritie electorala unica, decizie a primului-ministru, Leo Tindeman, care a starnit opozitie. Pana la urma, s-a ajuns la un compromis cunoscut sub numele de Acordul de la Egmonton de la 25 mai 1977, care presupune: treisprezece locuri pentru neerlandofoni si unsprezece locuri pentru francofoni, locuitorii din Bruxelles, putand alege sa voteze pentru o lista sau alta. Votul este obligatoriu, intervenind pedeapsa amenzii. Incepand cu 1984, legea electorala a fost modificata pentru a reglementa votul rezidentilor belgieni din strainatate, precum si pe cel al cetatenilor comunitari din Belgia.

Sistemul spaniol

Legea electorala din data de 2 aprilie 1987 instaureaza scrutinul proportional in cadrul districtelor electorale, care corespund provinciilor.

Legea spaniola interzice cumulul mandatelor parlamentare european si national. Cetatenii spanioli din strainatate pot vota in cadrul consulatelor, fiind acceptat si votul prin corespondenta.

Sistemul portughez

Legea electorala din acest stat de la data de 28 aprilie 1987 face din Portugalia o circumscriptie unica in care locurile sunt repartizate dupa principiul proportionalitatii.

Dreptul la vot este acordat cetatenilor portughezi rezidenti intr-un alt stat membru al comunitatii, iar cumulul mandatelor este acceptat.

Sistemul grecesc

Legea electorala din anul 1981 presupune votul proportional in cadrul circumscriptiei electorale unice. Insa, cetatenii greci din afara tarii nu au drept de vot prin corespondenta sau prin procura decat prin intermediul consulatelor.

Legea electorala greceasca interzice cumulul mandatului european si al mandatului parlamentar national.

In concluzie, se poate aprecia ca prin aceste exemple se observa complexitatea sistemelor de vot a parlamentarilor la nivel european, in state diferite.

Statutul parlamentarilor europeni

Durata mandatului parlamentar este stabilita prin Actul de la 20 septembrie 1976 la cinci ani, incepand cu prima sesiune care urmeaza alegerilor noului parlament. Se statueaza caracterul reprezentativ al mandatului, conform art. 3 al Actului din 20 septembrie 1976, ceea ce inseamna ca ei actioneaza in mod individual, nefiind legati de un mandat imperativ.

Deputatii isi impart timpul de lucru intre Bruxelles, Strasbourg si circumscriptiile lor electorale. La Bruxelles, ei participa la reuniunile comisiilor parlamentare si ale grupurilor politice, precum si la perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participa la douasprezece perioade de sesiune. In paralel cu aceste activitati, deputatii trebuie sa aloce timp si circumscriptiilor lor electorale. In ultimul timp, se observa o reprezentare tot mai insemnata in Parlamentul European de catre femei, aproximativ o treime fiind femei.

Deputatii in parlamentul european nu se grupeaza in functie de nationaliate, ci in functie de afinitatile lor politice. Acestia isi exercita mandatul in mod independent.

In ceea ce priveste indemnizatia unui parlamentar european si regimul sau de impozit, acestea sunt fixate de dispozitiile nationale[8] drept urmare, exista o diferentiere destul de serioasa intre sumele cuvenite alesilor europeni. Parlamentarii francezi si germani au cea mai buna indemnizatie, pe cand cei din Europa de Est au cea mai mica renumeratie. Astfel, se incearca uniformizarea indemnizatiilor parlamentarilor europeni; in prezent egalitatea de tratament la nivelul parlamentarilor europeni consta in indemnizatiile de transport, de asistenta medicala, cheltuieli de secretariat si de cercetare. In septembrie 2005 a fost adoptat un Statut al deputatilor in Parlamentul European care va incerca sa elimine diferentele salariale si va asigura o mai mare transparenta remunerarii deputatilor. Acest statut va intra in vigoare de la inceputul legislaturii din 2009.

In literatura de Specialitate se exprima opinia ca supunerea regimului indemnizatiilor reglementarilor nationale genereaza inegalitati materiale dificil de admis intre alesii europeni provenind din tari diferite.

Parlamentul european incearca sa corijeze acest deficit printr-un regim generos de avantaje comunitare.[9] Parlamentarii beneficiaza de anumite imunitati reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face trimitere art. 4 din Actul din anul 1976. Aceste imunitati sunt reprezentate de:

- libera circulatie, fara nici un fel de restrictie administrativa sau de alta natura, privind deplasarea la si de la locul reuniunilor parlamentare;

- imunitatea privind cercetarea, retinerea sau urmarirea pe motive de opinie sau in ceea ce priveste votul exercitat in privinta atributiunilor fiecaruia;

- imunitatea personala pe timpul mandatului, aceasta fiind influentata de reglementarile comunitare adoptate de fiecare tara in parte.

Totodata, in ce priveste statutul parlamentarilor, se poate observa existenta unei incompatibilitati intre mandatul de parlamentar si alte functii, caz in care daca nu demisioneaza voluntar, intervine inlocuirea din oficiu, conform art. 6 din Actul din 1976. Aceasta incompatibilitate are in vedere calitatea de membru al guvernului uni stat comunitar sau calitatea de parlamentar national. Acest aspect este insa controversat deoarece pana la statuarea votului universal, parlamentarii europeni erau alesi din randul parlamentarilor nationali, aceasta legatura nefiind complet eliminata[10]. Desi este expres admisa prin Actul din 20 septembrie 1967, dubla calitate parlamentara este totusi contestata din conditii de eficienta[11], neputandu-se accepta ca o persoana sa ocupe doua functii atat de importante in aceeasi perioada.

Exista si incompatibilitatea intre functia de parlamentar si alte functii comunitare. Insa nu sunt reglementate incompatibilitatile intre aceeasi calitate si desfasurarea unor activitati private.

In concluzie, se poate spune ca datorita diferentelor dintre reglementarile comunitare si cele nationale, statutul parlamentarilor nu este uniform.

Organizarea interioara a Parlamentului European

BIROUL

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului si raspunde de chestiuni administrative, de organizare si de personal. Pe langa presedinte si cei paisprezece vicepresedinti, acesta mai include cinci chestori care ocupa o pozitie consultativa in chestiunile administrative si financiare legate de statutul membrilor.

Biroul este format dintr-un presedinte, paisprezece vicepresedinti si sase chestori -cu statut de observatori - alesi de Parlament pentru o perioada de doi ani si jumatate, fiind reeligibili.

Presedintele este ales cu majoritate absoluta a voturilor exprimate la primele trei tururi de scrutin. Daca se ajunge la cel de-al patrulea tur, se alege din primii doi, cel care a obtinut cele mai multe voturi; iar in caz de egalitate, se alege cel mai in varsta.

Vicepresedintii sunt alesi in trei tururi de scrutin, daca se impune acest lucru. In primele doua tururi este necesara majoritatea calificata, iar in cel de-al treilea majoritatea simpla.

Totodata, cei cinci chestori, membri ai biroului cu drept de vot consultativ, sunt alesi dupa aceleasi criterii ca si vicepresedintii, iar sarcinile lor de munca sunt de natura administrativa si financiara.Biroul rezolva problemele financiare si de organizare, de asemenea adopta reglementari privind functionarii Parlamentului European si numeste secretarul general al acestuia; cel care conduce activitatea serviciilor parlamentare si a celor aproape 4.000 de functionari.

Secretarul general, impreuna cu secretarii generali ai Consiliului si ai Comisiei detin un rol deosebit de important in ceea ce priveste functionarea Parlamentului, desfasurand o activitate permanenta.

PRESEDINTELE

Este un deputat propus de un grup parlamentar si ales cu majoritate absoluta de voturi, pentru o perioada de doi ani si jumatate, ceea ce inseamna ca schimbarea presedintelui are loc la jumatatea legislaturii. Alegerea sa comporta mai multe tururi, deoarece trebuie obtinuta o majoritate absoluta pentru a fi ales in primele trei tururi. In al patrulea tur insa, pot fi candidati doar cei doi care au obtinut cel mai mare numar de voturi in turul al treilea.

Rolul sau este de a prezida sedintele, de a superviza activitatea institutiei si de a o reprezenta in raport cu alti parteneri. Acesta poate influenta semnificativ autoritatea si notorietatea acestei institutii comunitare. In caz de paritate a voturilor in Birou, votul presedintelui este preponderent. Conform art. 19 din Regulamentul de functionare al Parlamentului European, competentele presedintelui sunt urmatoarele:

- coordoneaza activitatile Parlamentului si ale organelor acestuia in conditiile prevazute de regulament;

- are indatorirea de a deschide, suspenda si incheia sedintele, precum si de a hotari daca amendamentele aduse sau rapoartele prezentate sunt sau nu sunt conforme regulamentului;

- este responsabil cu mentinerea linistii in sala in vederea unei ambiante adecvate activitatilor;

- reprezinta Parlamentul European in relatiile externe, precum si la intalnirile cu tari din afara Uniunii Europene.

Presedintele Parlamentului European este dotat cu competente mai largi decat cele atribuite omologilor sai nationali in conducerea lucrarilor Adunarii. De altminteri, domeniul afacerilor externe si cel al justitiei sunt domenii in care presedintele Parlamentului joaca un rol fara echivalent la presedintii parlamentelor nationale. Acesta ia atitudine fata de marile probleme internationale si angajeaza convorbiri diplomatice cu guvernele statelor terte. Aceasta competenta umple un vid simtit tot mai mult in epoca noastra de personalizare a puterii si face recomandari menite sa conduca la consolidarea Uniunii Europene.

De la alegerea sa prin vot universal, Parlamentul European a cunoscut urmatorii presedinti: Simone Veil (Franta), Piet Dankert (Olanda), Pierre Pflimlin (Franta), Enrique Baron Crespo (Spania), Egon Klepsch (Germania), Klaus Hansch (Germania). In perioada 1999-2004, functia de presedinte au ocupat-o Nicole Fontaine (Franta)- reprezentand Partidul European- si Pat Fox (Irlanda)- reprezentand Partidul liberal-Democrat si Reformator European. In perioada 2005-2009, presedintele Parlamentului European este Josep Borell- socialist.

Asistat de 14 vicepresedinti, Presedintele coordoneaza toate lucrarile Parlamentului si ale organelor sale constitutive (Biroul si Conferinta presedintilor), precum si dezbaterile din sedintele plenare. In fiecare an, se organizeaza douasprezece perioade de sesiune la Strasbourg si alte sase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles. Presedintele se asigura de respectarea Regulamentului de procedura al Parlamentului si garanteaza, prin arbitrajul sau, buna desfasurare a tuturor activitatilor acestei institutii, precum si ale organelor sale constitutive.

In deschiderea fiecarei reuniuni a Consiliului European, Presedintele Parlamentului prezinta punctul de vedere si preocuparile acestei institutii referitoare la subiecte specifice si la punctele inscrise pe ordinea de zi. De asemenea, presedintele Parlamentului European semneaza, alaturi de Presedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.

Conferinta presedintilor este alcatuita din presedintii grupurilor politice, alaturi de presedintele Parlamentului European. Aceasta organizeaza lucrarile Parlamentului si hotaraste asupra chestiunilor ce privesc programarea legislativa:

- calendarul si ordinea de zi a sedintelor plenare;

- componenta comisiilor, delegatiilor si repartizarea competentelor acestora;

- programarea legislativa in esenta ei.

Totodata, aceasta joaca un rol esential in relatiile Parlamentului European cu celelalte institutii comunitare, cu tarile terte si cu organizatiile extracomunitare.

CEI 14 VICEPRESEDINTI

Modalitatea de alegere a vicepresedintilor este identica cu cea a alegerii presedintelui Parlamentului European. In afara sedintelor sesiunilor plenare, a reuniunilor formale, precum si cele in care se dezbat si se supun la vot proiecte sensibile, vicepresedintii detin abilitatea de a prezida sedintele din Parlamentul European in locul presedintelui acestuia.

BIROUL LARGIT

Este format din birou si din presedintii grupurilor politice parlamentare, suplimentati eventual cu cate un membru al grupurilor. Biroul largit are atributii de organizare interna si de stabilire a relatiilor cu alte institutii si organe comunitare. Biroul largit al Parlamentului European propune ordinea de zi, care este adoptata de catre Parlament. Dezbaterile sunt publice, in afara situatiilor cand se decide altfel. Parlamentul isi desfasoara lucrarile in quorum de cel putin o treime din membrii sai, delibereaza cu majoritate absoluta a voturilor exprimate, in afara cazurilor cand reglementarile prevad o majoritate calificata. Votul parlamentarilor este personal si nu poate fi delegat.

COMISIILE

O mare parte din activitatea detaliata a Parlamentului European se desfasoara in cadrul Comisiilor.[12]

Parlamentul European are libertatea de a crea cate comisii considera necesar. Acesta a sporit numarul comisiilor sale permanente de la 12, anterior alegerilor libere, la 15 si mai apoi la 20.

O comisie este alcatuita de la 28 pana la 86 de deputati, detinand presedinte, birou si secretariat.

Componenta politica a acestora o reflecta pe cea a sedintei plenare. In vederea pregatirii sedintelor plenare ale Parlamentului European, deputatii se constituie in comisii parlamentare specializate pe domenii.

Comisiile create de Parlamentul European sunt permanente, temporare, comisii parlamentare mixte - cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri in vederea aderarii- si comisii de ancheta, acestea din urma fiind prevazute de Tratatul de la Maastricht.

In prezent exista douazeci comisii permanente. Acestea sunt:

a)         comisia de afaceri straine, de securitate si a politicii de aparare;

b)        comisia de agricultura si de dezvoltare rurala;

c)         comisia de bugete;

d)        comisia economica, monetara si de politica industriala;

e)         comisia de cercetare, dezvoltare tehnologica si energetica;

f)          comisia pentru poluarea aerului si siguranta alimentara;

g)         comisia juridica si pentru drepturile cetatenilor;

h)         comisia de afaceri sociale si de munca;

i)           comisia de politica regionala;

j)          comisia afacerilor juridice;

k)        comisia de drepturi civile, justitie si afaceri interne;

l)           comisia de transporturi si de turism;

m)       comisia de locuire, sanatate publica si protectia consumatorului;

n)         comisia de cultura, tineret, educatie si media;

o)        comisia de control bugetar;

p)        comisia institutionala;

q)        comisia pescuitului;

r)          comisia de regulament, de verificare a puterilor si imunitatii;

s)         comisia pentru drepturile femeii;

Comisia de afaceri straine, de securitate si a politicii de aparare este insarcinata cu:

* Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Politica Europeana de Securitate si de Aparare (PESD);

* relatiile cu celelalte institutii si organisme ale UE, ONU si alte organizatii internationale si adunari interparlamentare pentru domeniile care tin de competenta sa;

* consolidarea relatiilor cu state terte, in special cu cele care se afla in imediata vecinatate a Uniunii, prin programe de cooperare si de asistenta sau prin acorduri internationale;

* deschiderea, monitorizarea si incheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana a statelor europene;

* protectia drepturilor omului, protectia minoritatilor si promovarea valorilor democratice in statele terte. In acest scop, este asistata de un subcomitet pentru drepturile omului;

* coordonarea lucrarilor comisiilor parlamentare comune si ale comitetelor pentru cooperare parlamentara, precum si ale delegatiilor interparlamentare, ale delegatiillor ad-hoc si ale misiunilor observatorilor la alegeri, care sunt de competenta sa.

Comisia de agricultura si dezvoltare rurala este responsabila cu:

* functionarea si dezvoltarea Politicii Agricole Comune;

* legislatia referitoare la:

-aspectele legate de sanatatea animalelor si a plantelor, furajele pentru animale, cu conditia ca aceste masuri sa faca referire la reducerea riscurilor pentru sanatatea oamenilor,

-cresterea si bunastarea animalelor;

* dezvoltarea rurala si imbunatatirea calitatii produselor agricole;

* aprovizionarea cu materii prime agricole;

* silvicultura.

Comisia de bugete are urmatoarele atributiuni:

intocmirea perspectivelor financiare multianuale privind veniturile si cheltuielile Uniunii si resursele proprii ale acesteia;

* estimarile Parlamentului in conformitate cu procedurile definite in Regulament;

* adoptarea prerogativelor bugetare ale Parlamentului European, in ce priveste bugetul Uniunii Europene precum si negocierea si implementarea acordurilor interinstitutionale in acest domeniu;

* urmarirea si evaluarea implementarii bugetului curent, tinand cont de art. 72, a sumelor alocate de la buget, a procedurilor referitoare la situatia efectivelor, a alocarilor de sume pentru administratie si a avizelor referitoare la proiecte de constructie pentru institutii care necesita fonduri importante;

* Regulamentul Financiar, mai putin aspectele referitoare la implementarea, managementul si controlul bugetar;

* implicatiile financiare si compatibilitatea tuturor actelor comunitare cu perspectivele financiare multinanuale, fara a aduce atingere competentelor comisiilor insarcinate.

Comisia economica, monetara si de politica industriala cuprinde urmatoarele caracteristici:

politicile economice si monetare ale Uniunii, functionarea Uniunii Economice si Monetare, sistemul financiar si monetar european (inclusiv relatiile cu organizatiile si institutiile responsabile);

* libera circulatie a capitalului si a platilor (platile transfrontaliere, zona unica de plati, balanta de plati, miscarile de capital si politica de acordare a creditelor bancare, controlul miscarilor de capital initiate intr-un stat tert, masuri de incurajare a exportului de capital al Uniunii);

* reglementarea si supervizarea serviciilor financiare, a institutiilor, a pietelor financiare, inclusiv rapoartele financiare, de audit, procedura contabila, gestiunea de intreprindere;

* sistemul monetar si financiar (inclusiv relatiile cu institutiile si organismele monetare si financiare);

* reglementarile privind concurenta si ajutoarele de stat si publice, precum si cele legate de impozite.

Comisia de cercetare, dezvoltare tehnologica si energetica presupune promovarea, implementarea si monitorizarea politicii de dezvoltare si cooperare a Uniunii, in special in ce priveste:

-dialogul politic cu tarile in curs de dezvoltare, in cadru bilateral si in organizatii internationale sau foruri interparlamentare;

-promovarea valorilor democratice, a bunei guvernari si a drepturilor omului in tarile in curs de dezvoltare;

-ajutor si acorduri de cooperare cu tarile in curs de dezvoltare;

-implicarea Parlamentului in trimiterea de observatori la alegerile electorale, in colaborare cu comisii sau delegatii.

Comisia pentru poluarea aerului si siguranta alimentara are urmatoarele competente:

* Politica in domeniul mediului si masuri de protectie a mediului, in:

-poluarea aerului, a soluluI, a apei;

-gestiunea si reciclarea deseurilor, a substantelor periculoase, poluarea fonica, modificarile climatice si protejarea biodiversitatii;

-masuri la nivel international si regional si acorduri care vizeaza protectia mediului;

-protectia civila.

* In privinta sanatatii publie, comisia presupune:

-programe si actiuni specifice in domeniul sanatatii publice;

-programe ale Agentiei Europene pentru Evaluarea Medicamentelor si a Centrului European pentru Prevenirea si Controlul Bolilor.

* In privinta sanatatii alimentare, presupune:

-legislatia in domeniul veterinar privind protectia contra riscurilor pentru sanatatea oamenilor;

-controale pentru respectara normelor igienice a alimentelor si a echipamentelor din industria alimentara,

-programe ale Agentiei europene pentru securitatea alimentelor si Oficiul Alimentar si Veterinar.

Comisia juridica si pentru drepturile cetatenilor are urmatoarele atributii:

* interpretarea si aplicarea legislatiei comunitare, conformitatea actelor Uniunii Europene cu dreptul primar, in special alegerea bazei legale si respectarea principiului subsidiaritatii si proportionalitatii;

* protectia legala a drepturilor si a prerogativelor Parlamentului, inclusiv implicarea in actiuni inaintate Curtii de Justitie si Tribunalului de Prima Instanta;

* interpretarea si aplicarea dreptului international, cu referire la aspectele care privesc Uniunea Europeana;

* simplificarea legislatiei comunitare, in special propunerile legislative pentru codificarea oficiala a acesteia.

* responsabilitatea pe probleme de mediu si sanctiuni impotriva criminalitatii in domeniul mediului;

* statutul deputatilor si al functionarilor Comunitatilor Europene, privilegii si imunitati ale acestora;

Comisia de afaceri sociale si de munca presupune:

politica pentru ocuparea fortei de munca si toate aspectele legate de politica sociala, cum ar fi: conditiile de lucru, securitatea si protectia sociala;

* sanatate si masuri de siguranta la locul de munca;

* politica de formare profesionala, inclusiv calificarile profesionale, masuri de siguranta la locul de munca;

* libera circulatie a lucratorilor si a pensionarilor;

* dialogul social si implementarea masurilor de a evita discriminarile la locul de munca;

* relatiile cu:

-Centrul European pentru Dezvoltarea Formarii Profesionale;

-Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si de Munca;

-Fundatia Europeana de Training;

-Agentia Europeana pentru siguranta si sanatate la locul de munca.

Comisia de politica regionala are urmatoarele caracteristici:

* competente in domeniul politicii regionale si de coeziune prin:

-Fondul European pentru Dezvoltare Regionala, Fondul de Coeziune si alte instrumente de politica regionala de care dispune Uniunea;

-evaluarea impactului politicilor Uniunii asupra coeziunii economice si sociale;

-cooperarea cu regiunile cele mai indepartate si cu insulele statelor membre, precum si cooperarea transfrontaliera si interregionala;

-relatia cu Comitetul Regiunilor, cu organizatiile de cooperare interregionala si cu autoritatile locale si regionale.

Comisia afacerilor juridice presupune:

* simplificarea legislatiei comunitare in ceea ce priveste afacerile juridice implementate la nivelul Uniunii Europene;

* protectia legala a drepturilor si a prerogativelor Parlamentului in domeniul juridic.

Comisia drepturilor civile, justitiei si afacerilor interne are ca si competente:

* protectia drepturilor cetatenesti si a drepturilor fundamentale pe teritoriul Uniunii Europene, inclusiv protectia minoritatilor, conform prevederilor Tratatelor si ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene;

* legislatia privind transparenta si protectia persoanelor fizice in procesarea datelor cu caracter personal;

* constatarea unui risc clar de violare grava de catre un stat membru a principiilor comune tuturor statelor membre.

* infiintarea si consolidarea unui spatiu de libertate, securitate si justitie, in special: masuri referitoare la accesul si circulatia persoanelor, la azil si migrare, precum si cooperarea juridica si administrativa in aspecte de drept civil; masurile necesare pentru combaterea oricarei forme de discriminare, altele decat cele de gen, la locul de munca sau pe piata muncii; masuri privind managementul integrat al frontierelor comune.

Comisia de transporturi si de turism presupune urmatoarele competente: elaborarea politicilor comune in ceea ce priveste transportul feroviar, rutier, fluvial, maritim si aerian, in special:

* regulile comune aplicabile transporturilor in Uniunea Europeana;

* siguranta transportului, precum si relatiile cu organismele internationale din domeniul transporturilor;

* stabilirea si dezvoltarea retelelor transeuropene in domeniul infrastructurii;

* furnizarea de servicii de transport in domeniul transportului cu tarile terte;

* domeniul turismului;

* serviciile postale.

Comisia de sanatate publica si protectia consumatorului are ca si competente:

* coordonarea la nivel comunitar a legislatiilor nationale in domenuiul pietei interne si a uniunii vamale, in special in ce priveste:

libera circulatie a bunurilor, sub aspectul armonizarii normelor tehnice;

libera prestare a serviciilor, mai putin in sectorul financiar si postal.

* promovarea si protectia intereselor economice ale consumatorilor, cu exceptia masurilor relative la sanatatea publica si securitatea alimentara, in cadrul stabilit de piata interna;

* masurile vizand identificarea si eliminarea masurilor restrictive potentiale.

Comisia de cultura, tineret si educatie are urmatoarele competente:

* politica Uniunii in domeniul educatiei, inclusiv in ce priveste invatamantul universitar, promovarea unui sistem de scoli europene si a formarii continue;

* politica pentru tineri, elaborarea de politici pentru sporturi si petrecerea timpului liber;

* politica in domeniul audiovizualului, precum si aspectele culturale si educationale ale societatii informationale;

* cooperarea cu tari terte in domeniul cultural si educational si relatiile cu organismele si institutiile internationale relevante;

* aspectele culturale din Uniunea Europeana, cum sunt: diseminarea culturii si imbunatatirea nivelului de educatie, promovarea diversitatii culturale si lingvistice.

Comisia de control bugetar detine urmatoerele competente:

* controlul implementarii bugetului Uniunii si a Fondului European de Dezvoltare si deciziiile referitoare la acordarea descarcarii bugetare de catre Parlamentul European, inclusiv procedura interna de descarcare bugetara si alte masuri care insotesc astfel de decizii;

* incheierea, prezentarea si auditarea conturilor si a fiselor contabile ale Uniunii, a institutiilor si     a altor organisme finantate de Uniune;

* monitorizarea raportului cost / beneficii in diversele scheme de finantare ale Comunitatii, in implementarea politicilor Uniunii;

* analizarea fraudelor, a neregularitatilor in implementarea bugetului Uniunii, cu scopul de a preveni si urmari in justitie astfel de cazuri, precum si protectia intereselor financiare ale Uniunii in general;

* controlul activitatilor financiare ale Bancii Europene de Investitii;

* relationarea cu Curtea de Conturi, numirea membrilor si analizarea rapoartelor sale; Regulamentul Financiar sub aspectul implementarii, managementului si controlului bugetar.

Comisia institutionala are urmatoarele atributii:

aspecte institutionale ale procesului de integrare europeana, in special in cadrul pregatirii lucrarilor conferintelor interguvernamentale si a conventiilor;

* consecintele institutionale ale negocierilor duse de Uniune in vederea extinderii;

* relatiile interinstitutionale, inclusiv examinarea acordurilor interinstitutionale ce decurg din aplicarea Art. 120 din Regulamentul intern, in vederea aprobarii acestora de catre Parlament;

* procedura electorala uniforma;

* interpretarea si punerea in aplicare a Regulamentului intern si a propunerilor pentru amendamente la acesta.

Comisia pescuitului presupune urmatoarele atributii:

* functionarea si dezvoltarea politicii comune de pescuit si gestionarea acesteia; politica structurala in sectorul pescuitului, instrumentele financiare de orientare a pescuitului;

* conservarea resurselor piscicole;

* acordurile internationale in domeniul pescuitului.

Comisia pentru drepturile femeii are urmatoarele competente:

* definirea, promovarea si protejarea drepturilor femeii in Uniunea Europeana si masuri comunitare conexe;

* politica de oportunitati egale, inclusiv egalitatea intre femei si barbati in ce priveste accesul pe piata muncii si tratamentul la locul de munca;

* promovarea drepturilor omului in tarile terte;

* urmarirea si implementarea acordurilor internationale si a conventiilor referitoare la drepturile femeii;

* politica informationala pentru femei.

Comisia de petitii este insarcinata cu:

* petitiile;

* relatia cu Mediatorul European.

Incepand cu septembrie 1979, Comisia pentru drepturile femeii- in principal temporara-va deveni o comisie permanenta datorita mandatului acesteia prelungit constant.

De asemenea, dupa alegerile prin vot direct a parlamentarilor europeni incepand cu anul 1979, unele comisii, cum ar fi cea pentru mediu, au decis sa permita publicului, in special mass-mediei, sa asiste la intrunirile sale. Aceeasi situatie se intalneste si la comisia pentru drepturile femeii.

Fiecare comisie sau delegatie isi alege propriul sau birou compus din presedinte, vicepresedinti, iar mandatul acestora este de doi ani si jumatate. Rolul comisiilor permanente este acela de a examina propunerile de regulament si directive comunitare, de a le amenda, apoi de a le transmite plenului Adunarii. O comisie este sesizata fie pe fond, fie pentru aviz.

Aceste comisii elaboreaza rapoarte care sunt supuse votului in sesiuni plenare in cadrul procedurilor de emitere a avizelor conforme, a avizelor consultative, a cooperarii sau codeciziei, prevazute de catre tratate. Fiecare membru al Parlamentului European este membru titular intru-una din comisiile parlamentare si membru supleant al altei comisii.

Acestea sunt formatiuni specializate de lucru ale institutiei, care pregatesc decizia luata de Parlament.

Comisiile parlamentare primesc cereri de aviz adresate Consiliului si desemneaza pentru fiecare subiect cate un raportor, un deputat, urmand ca acesta sa-si prezinte raportul in fata colegilor sai europeni. Fiecare raport este urmat de o dezbatere. Se poate intampla ca si comisiile sa alcatuiasca rapoarte, dupa ce in prealabil au obtinut avizul Parlamentului.

In afara de obisnuitele rapoarte - dezbateri, in lucrarile Parlamentului European pot surveni diverse chestiuni ce nu sufera amanare, reprezentate de asa numitele urgente. Exista un timp rezervat si pentru asa ceva; pentru intrebarile parlamentarilor se aloca un timp la sfarsitul fiecarei sedinte, iar parlamentarii au posibilitatea de a cere lamuriri atat Comisiei, cat si Consiliului de Ministri. De asemenea, la cererea unui grup parlamentar, se poate dezbate in plen pe marginea unui raspuns al Comisiei sau Consiliului de Ministri.

Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht, care a modificat art. 138 din Tratatul C.E., la cererea unei patrimi dim membrii sai, Parlamentul European poate constitui o comisie temporara de ancheta pentru a examina acuzatiile de savarsire de infractiuni sau de rea administrare in aplicarea dreptului comunitar, cu exceptia cazurilor in care faptele acuzate sunt in atentia unor organe jurisdictionale si atata timp cat procedura jurisdictionala nu este inceputa.

Deci acestea se ocupa cu cercetarea reclamatiilor persoanelor fizice / juridice impotriva activitatilor institutiilor comunitare care le vizeaza direct si personal.

Comisiile temporare sunt create atunci cand exista un subiect de interes comun care necesita o examinare profunda, amanuntita si particulara. Durata acestui tip de comisii este de un an de zile, poate fi insa prelungita spre a deveni permanenta. Spre deosebire de comisiile permanente care pot avea de la 20 la 60 de membri, comisiile temporare pot avea pana la 15 membri. In acest sens, a existat Comisia pentru reusita Actului Unic.

Dupa alegerea sa directa, Parlamentul European a avut tendinta de a utiliza tot mai mult tehnica comisiilor de ancheta. Astfel, au fost create in mod special comisii pentru droguri, pentru excedentele agricole, asupra cresterii rasismului si a xenofobiei, ale caror lucrari si rapoarte au avut un stralucit ecou in mass-media.

Comisiile de ancheta isi inceteaza existenta prin depunerea raportului acesteia. Modalitatile de exercitare a dreptului de ancheta vor fi determinate prin acord comun al Parlamentului European, Consiliul Ministrilor si Comisiei Europene. Formate in urma incalcarii unor reguli ale legii comunitare sau o data cu sesizarea unor aspecte considerate nocive societatii europene, comisiile de ancheta au in compunere 15 membri, au o durata de noua luni si chiar pot deveni permanente. In acest sens, au existat: Comisia de ancheta privind transportul materialelor nucleare, precum si problema drogurilor in U.E.

In afara celor trei tipuri de comisii, in cadrul Parlamentului European sunt create si delegatiile parlamentare, scopul lor fiind acela de a purta relatii cu alte parlamente sau organizatii internationale importante.

Parlamentul European s-a inspirat din tehnicile anglo-saxone sau engleze, asa numita question time, precum si din cele americane, asa numitele enquiries committes, in ceea ce priveste investigatia parlamentara, fara a ocoli insa traditiile parlamentare ale Europei continentale. A realizat o sinteza sugestiva intre ceea ce e vechi si ceea ce se impune in prezent, avand ca scop noul parlamentarism, cel al viitorului.

GRUPURILE PARLAMENTARE

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, filozoful si omul politic britanic Edmund Burke definea partidele politice ca fiind "un corp de oameni uniti pentru a promova, prin eforturile lor comune, interesul national, pe baza unui principiu particular asupra caruia sunt toti de acord" sau, grupul politic reprezinta o organizatie care urmareste sa dobandeasca puterea politica prin alegerea membrilor sai in functii publice, astfel incat conceptiile lor politice sa poata fi reflectate in politici publice.[13]

Daca inainte de alegerile directe pentru Parlamentul European ideea existentei unor foruri politice supranationale nu era un subiect pe agenda liderilor politici, dupa anul 1979 au existat initiative de reuniune a gruparilor politice din statele membre in cadrul unor entitati politice organizate la nivel comunitar. In timp, s-a trecut de la simple confederatii la adevarate partide europene.

Inca de la inceputurile parlamentarismului comunitar, eurodeputatii din C.E.C.O. s-au grupat dupa apartenenta lor ideologica si nu dupa apartenenta la delegatii nationale; astfel au aparut grupurile socialiste, liberale, crestin-democrate. Aceasta practica a fost consacrata oficial in 1953 printr-un regulament privind formarea grupurilor politice.

Asadar, Parlamentul European se constituie din grupuri politice transnationale, grupuri care se inscriu intr-un larg spectru de tendinte, curente sau ideologii comune.

Acestea reprezinta formatiunile organizatorice ale parlamentarilor in functie de criteriile politice care ii separa de parlamentari. Pentru prima data constituirea grupurilor parlamentare s-a decis in 21 martie 1958 si s-au constituit in acelasi an.

Grupul parlamentar se constituie printr-o declaratie facuta presedintelui Parlamentului European care contine denumirea acestuia si semnatura membrilor, precum si componenta biroului.

Daca parlamentarii apartin unui singur stat membru, ei trebuie sa fie in numar de 23 pentru a constitui un grup parlamentar.

In cazul in care sunt din doua state, trebuie sa intruneasca 18 membri, iar in situatia apartenentei la trei sau mai multe state sunt necesari 12 membri. Este interzisa participarea unei persoane pe mai mult de o singura lista.

Modalitatea de infiintare a partidelor politice este stabilita de legea nationala, iar cadrul de functionare este dat de parlamentele nationale. Tratatul instituind Comunitatea Europeana stipuleaza la art. 138 A, introdus prin art. G 41 al Tratatului Uniunii Europene, faptul ca partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de integrare in cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea constiintei europene si la exprimarea vointei politice a cetatenilor Uniunii[14].

Fiecare grup politic este liber sa-si aleaga presedintele, biroul si personalul secretariatului. Inaintea votului din cadrul sesiunilor plenare, grupurile politice examineaza rapoartele elaborate de comisiile parlamentare si depun amendamente. Membrii grupurilor politice nu sunt influentati sa aleaga o anumita procedura de vot; dupa consultari in cadrul formatiunii se adopta o pozitie.

Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiaza de resurse proprii prevazute in bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a carui importanta ar trebui intarita; au o participare activa in pregatirea ordinii de zi; au o contributie sustinuta la dezbateri; desfasoara activitati proprii (simpozioane, buletine de informare); au administratori specializati permanent, atasati pe langa comisiile parlamentare, contribuind la pregatirea lucrarilor comisiilor. Oportunitatile grupurilor politice europene sunt: desemnarea de vicepresedinti, dreptul de a initia dezbateri pe teme de actualitate si dreptul de a-si trimite reprezentanti in delegatii interparlamentare, prin aceasta putand patrunde in procesul decizional.

Astfel, grupurile parlamentare sunt constituite conform convingerilor politice ale parlamentarilor si nu dupa criteriul nationalitatii acestora. Exista in Parlamentul European urmatoarele grupuri:

democrat - crestinii europeni;

social - democratii;

liberal - democratii;

ecologistii (grupul verzilor);

comunistii;

grupul independentilor; alte grupuri.

Grupul democrat - crestinilor europeni

Acest grup parlamentar a fost fondat ca si grup crestin - democrat la 23 iunie 1953 in cadrul Adunarii C.E.C.O. Insa, o data cu primele alegeri pentru Parlamentul European din anul 1979, si-a modificat denumirea in Grupul Partidului Popular European si al Democratilor europeni (PPE - DE). Au existat partide politice, cum ar fi Partidul Conservator Britanic, care au reusit sa imprime Partidului Popular European caracteristicile unui partid de centru dreapta.

Dupa alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta este grupul cel mai numeros, cu 233 de parlamentari din totalul la acea data de 626 parlamentari.

Alaturi de presedintele acestei formatiuni politice, in alcatuirea sa mai intra si opt vice-presedinti, alaturi de un trezorier.

Filozofia Partidului Popular European are la baza o politica care impleteste integrarea europeana si interesele regionale si nationale. Scopul actiunii politice este o Europa comunitara, democratica, transparenta si capabila a lua decizii. Nu se doreste un super-stat, ci mai degraba diviziunea responsabilitatilor si obligatiilor intre Uniune, statele membre si institutiile regionale si municipale.

Elementele de structura ale programului acestui grup parlamentar sunt reprezentate de: reforma institutionala a Uniunii Europene; implementarea cetateniei; elaborarea Constitutiei europene; reconfirmarea unor drepturi. De asemenea, finantarea Uniunii ar trebui sa se faca pe principiile solidaritatii, autonomiei si unicitatii. Reforma modelului social european trebuie sa cuprinda lupta impotriva saraciei, egalitatea dintre femei si barbati, infiintarea unor fundatii care sa promoveze educatia si training-ul.

La al XIV-lea congres al acestei formatiuni desfasurat la Berlin in ianuarie 2001, s-a adoptat documentul "O Uniune a Valorilor", in care se precizeaza directiile programatice ale popularilor europeni. Acestia militeaza pentru o noua economie europeana, capabila sa faca fata provocarilor secolului XXI, bazata pe folosirea spiritului antreprenorial si educatie, pe o deschidere mai larga catre lumea mileniului III.

Puterea acestui grup parlamentar o arata faptul ca incepand cu anul 1999, a detinut cele mai multe voturi de sustinere a programelor in interiorul sesiunilor plenare lunare. In cresterea continua a influentei sale, grupul politic sesizeaza ca Parlamentul European reprezinta o institutie cu putere politica demna de luat in considerare in interiorul Uniunii Europene.

Un element important al actualei legislaturi pentru PPE - DE este dat de faptul ca detine sefia in noua din cele douazeci de comitet si subcomitete ale Parlamentului European, sapte din cei 14 vicepresedinti si trei din cei cinci chestori.

Grupul social - democratilor

Este partidul infiintat in urma Congresului de la Haye din 9-10 noiembrie 1992 si este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeana, infiintata la 5 aprilie 1974.

Este al doilea grup politic din Parlamentul European si se revendica ideologic de la social-democratia moderna, puternic influentata de curentul "new labour" promovat de Tony Blair si sustinut de Gerhard Schroder[15].

In jurul anului 1999, s-au identificat trei mari curente social-democrate: primul este sustinut de premierul francez Lionel Jospin si se detaseaza prin socialism imbunatatit in problema sociala; al doilea se numeste Linia Londra-Berlin si promoveaza un social-liberalism deschis in special ideilor centrului decat stangii; iar al treilea este reprezentat de politica care incearca un compromis intre primele doua curente.

Grupul Socialistilor Europeni (PES) se considera continuator al Confederatiei Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeana. Se concentreaza pe incurajarea managementului macroeconomic, adancirea si sporirea strategiei de ocupare a fortei de munca, cresterea coeziunii sociale. Politicile pentru Europa trebuie sa cuprinda o buna administrare a bugetelor nationale, un sistem fiscal stimulativ, mentinerea celor patru piloni evidentiati la Luxembourg, care sunt: crearea locurilor de munca, adaptabilitatea, sanse egale si spirit intreprinzator, promovarea Cartei Drepturilor Fundamentale, precum si implementarea industriei nepoluante.

Printre atributiile secretariatului acestei formatiuni politice, se numara:

pregatirea informatiilor detaliate in vederea realizarii votului membrilor;

implementarea sfaturilor si a suportului membrilor comisiilor;

evaluarea nivelului de suport parlamentar pentru perspectivele socialiste;

negocierea cu personalul altor formatiuni politice in vederea stabilirii datei discutiilor intre acestea.

Grupul liberal - democratilor

Al treilea grup parlamentar ca pondere este fara indoiala cel reprezentat de liberal-democrati.

In martie 1976 s-a infiintat Federatia Partidelor Liberale si Democrate din Comunitatea Europeana. In iulie 1977 au adoptat noua denumire "European Liberal Democrats", sub care au participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European, obtinand 14 % din voturi.

Al treilea ca marime in Parlamentul European rezultat dupa alegerile din 2004 este Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa (ALDE). Acesta are 90 de parlamentari care reprezinta 18 tari membre ale Uniunii Europene. Liderul grupului este Graham Watson. Acesta este ajutat in coordonarea grupului si de cinci vicepresedinti.

Coordonarea activitatii grupului este sprijinita de catre Secretariatul General, condus de catre Alexander Beels si ajutat de alti doi adjuncti.

Grupul are presedentia a trei dintre comitetele Parlamentului European. El are si doi vicepresedinti ai acestei institutii.

Ca program politic, Liberal-Democratii accentueaza ideea respectarii identitatii nationale.[16]

De asemenea, dezvolta chestiunea potrivit careia Europa este una a indivizilor in primul rand. Liberalii se pronunta pentru o Europa a deschiderilor, o Europa a solidaritatilor, o Europa deschisa spre libertate, descatusata de lantul comunist.

In opinia acestui grup parlamentar, Europa trebuie sa fie un exemplu de respect a drepturilor civile, a tolerantei, a emanciparii, a dezvoltarii individului, un dialog intre culturi diferite - o asa numita Europa luminata.

Grupul ecologistilor

Aceasta formatiune grupeaza partidele tinere; s-a format in iunie 1993, iar in 2004, in cadrul unui congres de constituire desfasurat la Berlin, s-a format Partidul Verzilor Europeni.

Pe locul patru ca reprezentativitate in actualul Parlament European se afla Grupul verzilor sau al ecologistilor. Aceasta are 42 de eurodeputati proveniti din 13 state membre.

Presedintia grupului este asigurata de doi eurodeputati, Daniel Cohn-Bendit si Frassoni Monica. Acestia sunt asistati de un prim vicepresedinte si de alti patru vicepresedinti. Secretariatul general al grupului este condus de catre Vula Tsetsi.

Grupul ecologistilor sau al verzilor cuprinde atat partide ecologiste, cat si partide autonomiste din diferite tari europene. Se caracterizeaza prin intransigenta in problemele de mediu, precum si prin promovarea unor politici autonomiste, militand pentru o integrare prin devolutiune.

Obiectivele acestei formatiuni politice sunt reprezentate de:

- crearea unei societati europene bazate pe respectul drepturilor fundamentale si a justitiei mediului;

- dobandirea libertatii in cadrul relatiilor de munca;

- crearea unei Europe a oamenilor liberi bazata pe principiul subsidiaritatii.

Valorile fundamentale ale Verzilor sunt: independenta, inovatia, deschiderea si solidaritatea.[17] Unul din programele fundamentale ale Verzilor este Manifesto. Participarea acestuia in guvernele Germaniei, Frantei, Italiei si Finlandei legitimeaza noile optiuni:

- construirea unei societati in care sa se respecte drepturile fundamentale si justitia, precum si mediul inconjurator. Totodata, se face apel la dreptul adapostului sigur si la dreptul unei sanatati bune.

Verzii contesta suprematia NATO si UE; de asemenea, considera ca o structura pan -europeana sub autoritatea ONU si OSCE, ar fi eficienta si productiva.

Grupul comunistilor

Grupul Stangii Europene s-a fondat in 1994, la 14 iulie, ca forum de colaborare intre diferite partide. Comunistii au fost o prezenta constanta pe scena politica europeana, avandu-l ca reprezentant de seama pe politologul Maurice Duverger. Grupul promoveaza in cadrul Parlamentului European o viziune de stanga asupra Uniunii Europene, dorind o mai mare solidaritate si o crestere a componentei sociale, precum si un respect mai mare acordat mediului.

Obiectivele lor ating in principal domeniul social si cel al mediului inconjurator; se pronunta pentru crearea unei zone sociale care sa promoveze drepturi egale de la cel mai inalt nivel pana la cel mai jos nivel; doresc o Europa a solidaritatilor. In domeniul relatiilor internationale, se pronunta pentru sporirea puterii OSCE, in defavoarea NATO si UE, dar si pentru trecerea de la mentalitatea eurocentrista, la una deschisa tuturor cetatenilor.

La alegerile din 1994, comunistii au obtinut 33 de mandate fata de cele 42, in 1999, pentru ca la alegerile din 2004 sa obtina 41 de mandate.

Grupul independentilor

Acesta este cel mai nou din cadrul Parlamentului European, fiind constituit la 20 iulie 2004. El incorporeaza eurocritici si eurosceptici.

Principalele tinte ale sale sunt respingerea Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa si opozitia fata de orice forma de centralizare la nivelul Uniunii.

Grupul este compus din eurodeputati ce apartin a zece tari membre, cei mai multi dintre acestia provenind din Polonia si Marea Britanie, respectiv zece eurodeputati.

Cu 33 de eurodeputati, Grupul Democratie / Independenta (I/DG) se plaseaza pe cel de-al saselea loc in Parlamentul European. La conducerea sa se afla doi copresedinti, Jens-Peter Bonde si Nigel Farage.

Alte grupuri

In aceasta categorie intra anumite grupuri parlamentare care nu au avut un rol sugestiv in interiorul Parlamentului European, dar se evidentiaza prin unele puncte de vedere clar exprimate.

-Uniunea pentru Europa natiunilor (UEN) are ca si obiective urmatoarele: libertate, egalitate, fratia intre natiuni si cetateni, crearea Europei bazata pe libertatea natiunilor de a decide. De asemenea, se pronunta impotriva unei Europe Federale.

In viziunea membrilor acestui grup parlamentar, Europa trebuie sa fie o societate democratica care respecta libertatea cetatenilor si a natiunilor. Tot ca si crez politic este si sansa data vietii rurale, precum si crearea unei Europe solide, care nu se subordoneaza nici unei puteri politice, economice sau culturale.

Grupul Uniunii pentru Europa Natiunilor are 30 de reprezentanti in cadrul Parlamentului European proveniti din sase state membre. Grupul are doi presedinti, Brian Crowely si Cristiana Muscardini, care sunt ajutati de sase vicepresedinti.

Secretariatul general al grupului este condus de catre Frank Barrett

- Europa democratiei si diferentelor (EDD) reuneste reprezentanti ai unor partide care se manifesta eurosceptic si este deschis membrilor Parlamentului European care subscriu la Asociatia Europeana a Statelor si Natiunilor Suverane.

Pentru a reusi sa dobandeasca putere politica in Parlamentul European si in cadrul institutiilor comunitare, precum si pentru ca acele conceptii politice ale acestora sa poata fi reflectate in politici publice europene, grupurile politice sunt afiliate la aceleasi criterii ideologice.

Prin Tratatul de la Nisa se reglementeaza mecanisme speciale de control a finantarii partidelor politice europene si se incurajeaza dezvoltarea unor astfel de structuri, reglementarea depasind prevederile Tratatului de al Maastricht, care doar evidentia importanta partidelor politice europene.

In prezent, se pot identifica trei modele de organizare a partidelor comunitare:

- modelul confederal, care presupune coordonarea partidelor nationale la nivel european;

- modelul federal, in care cetatenii optand pentru un partid federal, devin membrii acestei formatiuni politice;

- modelul supranational, care reprezinta o organizare politica, regrupand partidele nationale si avand un mod de functionare supranational.

Exista si categoria parlamentarilor apolitici, care nu adera la nici un grup si care au dreptul, conform art. 26 si 27 din Regulamentul interior, sa isi desemneze doi participanti la lucrarile Biroului largit, dar fara drept de vot .

Activitatea politica la nivel comunitar a fost decisiv influentata de sporirea atributiilor Parlamentului European. Din 1979 s-au constituit grupuri politice care au un cuvant de spus la nivel comunitar. Polemica se centreaza pe agenda Uniunii Europene, iar respectarea, promovarea si garantarea drepturilor cetateanului sunt obiective majore ale retoricii parlamentare.

Conform art. 126 din Regulamentul interior mai pot fi constituite "delegatii interparlamentare", desemnate de catre grupurile parlamentare si care au competenta stabilita de catre Parlament. Exista in prezent 34 de delegatii cu aproximativ cincisprezece deputati europeni intr-o astfel de delegatie.

Scopul acestora este de a colabora cu tarile care nu fac parte din Uniunea Europeana.

De asemenea, acestea detin un rol deosebit in sprijinirea extinderii influentei Europei la nivel mondial. Presedintii delegatiilor coordoneaza lucrarile delegatiilor in cadrul Conferintei presedintilor de delegatii.

Se disting patru categorii de delegatii:

* Delegatii interparlamentare, a caror misiune consta in mentinerea relatiilor cu parlamentele tarilor din afara Uniunii Europene care nu si-au depus candidatura pentru aderare.

* Comisii parlamentare mixte, care mentin contactul cu parlamentele tarilor candidate la aderare si cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea.

* Delegatia Parlamentului European la Adunarea Parlamentara Paritara ACP-UE reuneste deputatii in Parlamentul European si parlamentarii statelor din Africa, Caraibe si Pacific.

* Delegatia Parlamentului European la Adunarea Parlamentara Euro-Mediteraneana.

In prezent, delegatiile parlamentare detinute de parlamentul european sunt: UE- Croatia; UE-Macedonia; UE-Turcia, UE-Chile; UE-Mexic; SEE (Elvetia, Islanda, Norvedia si Spatiul Economic European); delegatiile cu Rusia, Ucraina, Moldova, Europa de Sud-Est, cu Kazahstan si Mongolia, cu Armenia, Azerbaidjan si Georgia, cu Israel, cu Belarus; cu Statele din Golf, cu Iran, cu Statele Unite ale Americii, Canada, America centrala, Comunitatea Andina, Mercosur, Japonia, Republica Populara Chineza, Consiliul Legislativ Palestinian, ASEAN (Asia de Sud - Est), Peninsula Coreeana, Australia si Noua Zeelanda, cu Africa de Sud, NATO, delegatia pentru relatia cu tarile din Asia de Sud, cu India, precum si cu Afganistan.

La propunerea Conferintei presedintilor, Parlamentul constituie delegatii interparlamentare permanente, stabileste natura acestora si numarul de membri, in functie de sarcinile care le revin.

Reuniunile parlamentare au loc de doua ori pe an, alternativ, intr-unul dintre locurile de desfasurare a activitatii Parlamentului European si intr-un loc stabilit de parlamentul partener din tara terta in cauza.

Tratatul de la Amsterdam prevede ca Parlamentul European va stabili statutul si conditiile generale de exercitare a functiilor membrilor sai, dupa obtinerea avizului Comisiei si cu aprobarea Consiliului obtinuta cu votul majoritatii calificate.

MEDIATORUL

Parlamentul European si-a asumat de la inceput rolul de protector si de sprijinitor al cetatenilor europeni. Preluand traditia statelor membre, s-a introdus in art. 195 din Tratatul CE, institutia mediatorului european.[18] Institutia mediatorului reprezinta o inovatie adusa prin Tratatul de la Maastricht. Consacrarea juridica a acestei institutii o reprezinta dispozitiile art. 195- Tratatul CE.

Parlamentul European numeste un mediator (Ombudsman), care este imputernicit sa primeasca plangeri de la orice cetatean al Uniunii sau de la orice persoana fizica sau juridica rezidenta, sau care are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea-administrare in actiunile institutiilor sau organelor comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta, in exercitarea atributiilor si a functiunilor jurisdictionale.

Mediatorul efectueaza o ancheta in cazurile justificate, din proprie initiativa sau cand este sesizat direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, in afara cazurilor cand este initiata o procedura jurisdictionala. Daca mediatorul constata fapte de rea-administrare, sesizeaza institutia respectiva, care trebuie sa raspunda sesizarii in termen de trei luni de zile.

El prezinta un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului si institutiei in cauza si informeaza persoana care a inaintat plangerea. In fiecare an, mediatorul prezinta Parlamentului European un raport cu privire la rezultatul anchetelor sale.

Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii Parlamentului si poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justitie. In exercitarea functiilor sale, mediatorul este total independent fata de orice institutie. El nu poate exercita nici o alta activitate profesionala.

Creat prin Tratatul de la Maastricht, mediatorul european are acelasi rol ca si comisiile de ancheta, cu precizarea ca el cerceteaza fie la plangere, fie din proprie initiativa, intocmind rapoarte anuale si asupra fiecarui caz catre Parlament. Plangerile trebuie adresate in cel mult doi ani de la luarea la cunostinta a activitatilor criticate si acestea trebuie sa-i vizeze direct pe petenti; astfel, fiecare institutie nationala si comunitara este obligata sa-i puna la dispozitie informatiile necesare.

Prima persoana aleasa in anul 1995 in functia de mediator european a fost Jacob Sinman, avocat al poporului si ministru de justitie in Finlanda. Acesta a fost reales in octombrie 1999 pentru un nou mandat. La 1 iunie 2003, mandatul acestuia s-a incheiat, fiind ales in functia de mediator european Nikiforos Diamandouros.

Parlamentul European este asistat de un Secretariat general, ai carui aproximativ 5000 de functionari lucreaza pentru aceasta institutie europeana. Sediul Secretariatului General se afla la Luxemburg si Bruxelles. Parlamentul European se distinge de alte institutii prin necesitatea de a asigura un multilingvism integral. Parlamentul lucreaza in toate limbile oficiale ale Uniunii Europene-23 de limbi, dupa aderarea Romaniei si a Bulgariei si dupa ce irlandeza a fost recunoscuta ca limba oficiala a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul sedintelor plenare trebuie traduse in 21 dintre aceste limbi, o exceptie partiala aplicandu-se in cazul limbilor irlandeza si malteza, numai anumite documente fiind traduse in aceste doua limbi.

In ceea ce priveste administratia Parlamentului European, aceasta ii marcheaza foarte tare structura. Pe de o parte, efectivele personalului sunt sporite din nevoia enorma de traducatori si intrepreti. In acest sens, este pus la dispozitie un serviciu de interpretare, astfel incat fiecare deputat sa se poata exprima in limba materna.

O alta parte insemnata de personal este ceruta de numeroasele deplasari ale parlamentarilor europeni, data fiind absenta unui loc de munca unic al Parlamentului European.

Pe langa acestea, tinand seama de noutatea institutiilor europene, Parlamentul practica o politica dinamica de informare menita sa-l faca cunoscut cat mai bine publicului larg. Astfel el dispune de credite pentru a indruma foarte multi vizitatori pe an, veniti din toate tarile membre.

De asemenea, dispune chiar si de birouri de informatii in douasprezece capitale.

Directiile generale de care dispune Parlamentul European sunt:

Directia Generala pentru Informatii si Relatii Publice;

Directia Generala a Comisiilor si a Delegatiilor Interparlamentare;

Directia Generala pentru Studii;

Directia Generala a Administratiei;

Diretia Generala pentru Personal si Finante;

Directia Generala pentru Traducere.

OBSERVATORII

Tarile in curs de aderare la Uniunea Europeana trimit un numar de observatori in Parlamentul European, cu o anumita perioada de timp inaintea aderarii propriu-zise.

Numarul de observatori si impartirea lor politica este inscrisa in tratatele de aderare ale tarilor respective.

Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde presedintele ii poate invita sa ia cuvantul, dar nu au drept de vot si nu pot lua cuvantul in sedintele plenare ale Parlamentului.

Observatorii urmaresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente si din grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizati cu functionarea Parlamentului European la momentul aderarii. De la data aderarii si pana la organizarea de noi alegeri transnationale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputati.