Izvoarele obligatiilor

1. Definitie

Conform art. 942-1003 din Codul civil roman in vigoare, izvoarele obligatiilor sunt: contractele, cvasicontractele, delictele si cvasidelictele.

In doctrina juridica romana actuala s-a impus clasificarea generala a izvoarelor obligatiilor in acte juridice si fapte juridice, iar in cuprinsul fiecareia dintre aceste doua categorii de izvoare au fost sugerate clasificari ale actelor juridice si clasificari ale faptelor juridice.

Iata o clasificare a actelor si faptelor juridice care constituie izvoare de obligatii, si anume: coontractele, actele juridice unilaterale, in cazurile anume prevazute de lege, imbogatirea fara temei legitim, plata indatorata si gestiunea de afaceri, faptele ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Aceasta sistematizare include toate izvoarele posibile ale obligatiilor civile, evidentiaza prioritatea pe care actele juridice, si indeosebi contractele, o au in cadrul izvoarelor obligatiilor si indica criteriul de determinare a actelor juridice unilaterale si a actelor administrative care constituie izvoare de obligatii civile, si anume legea.

2. Libertatea actelor juridice civile

In dreptul roman, libertatea actelor juridice civile prezinta caracteristici determinate de realitatile politice, sociale si economice ale societatii romanesti contemporane. Ea este conceputa intr-un cadru legal care urmareste punerea de acord si satisfacerea deopotriva a intereselor personale si a intereselor generale ale societatii.

A.     Terminologie. Libertate civila. Libertatea actelor juridice civile.

Libertatea contractuala. Aceste notiuni se afla in raport de subordonare.

Denumirea de libertate civila, mai putin utilizata, sinonima cu denumirea de capacitate juridica civila, desemneaza aptitudinea persoanelor fizice si juridice de a avea si exercita drepturile civile ce le sunt recunoscute de lege si de a-si asuma, tot in limitele legii, obligatii civile prin acte juridice (art. 4-5 si 34-35 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice si juridice).

Denumirea libertatea actelor juridice civile, aspect al libertatii civile, desemneaza posibilitatea de a incheia orice acte juridice civile, prevazute sau neprevazute de lege, insa permise de aceasta, de a le stabili continutul si efectele, de a le modifica si de a le desface.

Denumirea de libertate contractuala, numita si libertatea conventiilor, este folosita, prin traditie, in intelesul larg de libertate a actelor juridice civile, in inteles adoptat, in mod implicit, si de Codul civil roman in vigoare. Denumire de libertate contractuala este dreptul de a incheia contracte, a le stabili continutul si efectele, a le modifica si a le desface.

B. Continutul libertatii actelor juridice civile. Libertatea actelor juridice civile priveste numai actele apartinatoare dreptului civil prin care se realizeaza drepturile civile subiective prevazute de lege.

Referindu-se in general la drepturile civile subiective, Decretul nr. 31/1954 prevede ca acestea le sunt recunoscute persoanelor fizice "in scopul de a se satisface interesele personale, materiale si culturale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legi si regulilor de convietuire socialista" (art. 1); iar persoanelor juridice le "sunt recunoscute in scopul de a se asigura cresterea neincetata a bunastarii materiale si al nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a tarii" (art. 2).

Decretul prevede de asemenea ca drepturile civile "sunt ocrotite de lege" si ca "ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social" (art. 3).

Aceste dispozitii se imbina cu dispozitiile urmatoare din Codul civil: "nu se poate deroga prin conversatii sau prin dispozitii particulare, la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri" (art. 5); "obligatii fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect" (art. 966); "cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice" (art. 968); "conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante" (art. 969, alin. 1).

Din cuprinsul dispozitiilor legale mentionate rezulta de lege lata , continutul libertatii actelor juridice civile adica posibilitatea savarsiri actelor juridice civile, permise de lege.

C. Limitele libertatii actelor juridice civile. Ordinea publica. Dispozitiile legale imperative. Normele de convietuire sociala. Criteriile de apreciere a valabilitatii actelor juridice civile sunt:

- sa nu aduca atingere ordini publice

- sa nu incalce dispozitiile legale imperative

- sa nu infranga regulile de convietuire sociala

Actele juridice civile care depasesc aceste limite sunt lovite de nulitate absoluta.

Ordinea publica. Conceptul de ordine publica desemneaza totalitatea principiilor, regulilor si dispozitiilor legate imperative care statornicesc ordinea politica, ordinea economica, ordinea sociala a societatii romanesti. De aceea, ordinea publica este numita si ordinea politica, economica si sociala.

Dispozitiile legale care intereseaza ordinea publica sunt fara exceptie de ordine publica. Ele sunt enuntate in Constitutie si sunt dezvoltate in diferitele ramuri ale sistemului dreptului roman.

Dispozitiile legale imperative. Fac parte din aceasta categorie dispozitiile imperative ale legilor care nu au o legatura directa cu ordinea publica. Asa sunt de exemplu dispozitiile privitoare la elementele esentiale ale actelor juridice, la forma autentica a unor acte juridice s. a. .

Regulile de convietuire sociala. Legea enunta doar notiunea regulilor de convietuire sociala, adica de convietuire sociala (de unde si denumirea prescurtata de reguli de convietuire sociala).

Un rol deosebit in precizarea notiunii regulilor de convietuire sociala a revenit si revine in continuare practici judiciare. Asa, de exemplu, s-a decis: ca "in cazul in care ,contrar regulilor de convietuire sociala, un contract a profitat de ignoranta sau de starea de constrangere in care s-a aflat celalalt, spre a obtine avantaje disproportionate fata de prestatia care a primit-o acesta din urma ,conventia respectiva nu va putea fi considerata valabila , intrucat ea s-a intemeiat pe o cauza imorala" ; ca "liberalitatea nu va fi valabila decat daca vointa de a gratifica a fost determinata de un mobil care sa nu contravina regulilor de convietuire sociala"; sau ca sunt lovite de nulitate conventiile prin care se urmareste, fatis sau disimulat, stabilirea, continuarea sau reluarea relatiilor din concubinaj.

D. Fundamentarea libertatii actelor juridice civile. In dreptul roman, libertatea contractuala si libertatea actelor juridice in general se deduc din vointa omului din asa-numita teorie a autonomiei vointei.

Cadrul legal al acestei libertati il constituie drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor consacrate in Constitutie, din ansamblul carora fac parte si drepturile civile subiective, prevazute si dezvoltate de legislatia civila.

Libertatea vointei in contracte si in alte acte juridice civice este recunoscuta intr-un anumit cadru legal, menit sa ocroteasca interesele personale ale celor care savarsesc acte juridice in acord cu interesele generale ale societatii.

3. Contractul

Contractul continua sa fie si in dreptul roman izvorul principal de obligatii civile prin care se realizeaza circulatia bunurilor, prestarile de servicii si in general satisfacerea trebuintelor materiale si spirituale ale oamenilor.

A. Definirea contractului. Codul civil roman defineste contractul astfel: "acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a distinge intre dansii un raport juridic" (art. 942); definitia este insa incompleta, intrucat ea nu arata ca prin contract poate fi si modificat un raport juridic.

In literatura de specialitate s-au formulat de asemenea definitii ale contractului; astfel, potrivit unei definitii, "contractul sau conventia este acordul intre doua sau mai multe persoane in scopul de a produce efecte juridice"; aceasta definitie nu arata insa care anume sunt efectele juridice pe care le produce contractul; potrivit unei alte definiti efectele juridice ale contractului constau in "a naste, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice"; este insa de observat ca, de drept comun, numai obligatiile sunt susceptibile de a fi transmise; contractele si raporturile juridice la care acestea dau nastere pot fi transmise doar in cadrul reorganizarii persoanelor juridice; in fine, definitia asupra careia ne oprim este urmatoarea: "contractul este actul juridice care consta in acordul de vointe incheiat intre doua sau mai multe persoane, in scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice".

B. Elementele contractului. Cerintele de fond ale contractului, numite si elemente esentiale sau structurale, intrucat priveste validitatea contractului, sunt, conform art. 948 C. civ. (care insa foloseste denumirea de "conditii esentiale"): capacitatea de a contracta, consimtamantul partilor, obiectul si cauza; la acestea se adauga, in privinta unor contracte, ca donatia sau vanzarea-cumpararea unor bunuri, cerinta de forma a solemnitatii (de unde si denumirile de contracte formale sau solemne); solemnitatea consta de regula in forma intelectualizata a inscrisurilor autentice. Iar elementele neesentiale, nestructurale sau accidentale, ale contractului sunt, in dreptul comun, conditia si termenul.

In materia elementelor contractului sunt de remarcat indeosebi contributiile practicii judiciare si ale literaturii de specialitate referitoare la cauza si la nulitatea contractelor.

C. Cauza in contracte. Contributiile privitoare la dezvoltarea teoriei cauzei s-au concretizat in adancirea teoriei moderne a cauzei si adaptarea acesteia la exigentele dreptului roman.

Codul civil prevede "cauza licita" printre "conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii" (art. 948). Totodata, prin dispozitiile art. 966 , sunt enuntate cele trei cerinte ale cauzei, si anume: sa existe, sa fie reala si sa fie licita; prin dispozitiile art. 967 se instituie o prezumtie legala de existenta a cauzei; iar prin dispozitiile art. 968 se stabileste care este intelesul notiunii de cauza ilicita, cu precizarea ca ea include si cauza imorala.

In textele codului nu intalnim insa o definitie a cauzei; este ceea ce a facut printre altele, ca in literatura juridica sa se poarte numeroase discutii, atat cu privire la utilitatea cauzei ca element structural al contractului cat si cu privire la intelesul acesteia.

Din analiza procesului psihologic de formare a vointei juridice si din evidentierea diferitelor etape pe care el le parcurge se poate conchide ca elementul cauza este etapa finala a acestui proces si ca ea consta in scopul a carei realizare se urmareste prin incheierea contractului; in alte cuvinte, cauza isi gaseste expresia in rezultatul final urmarit de catre parti prin incheierea contractului; insa cauza este una dintre cerintele ce trebuie indeplinite la incheierea contractului; deci, cu toate ca efectiv se va realiza doar in viitor, scopul trebuie sa existe ca reprezentare mintala, in chiar momentul incheierii contractului intrucat scopul este acela care determina partile sa contracteze.

Conform acestei conceptii cauza cuprinde acele reprezentari mintale ale partilor care le-au determinat sa contracteze, adica atat scopul imediat, cat si scopul mediat, in vederea realizarii carora au consimtit sa incheie contractul.

Distinctia dintre cele doua scopuri nu inseamna o scindare a continutului cauzei, ci invedereaza doar masura diferita in care elementele psihologice care preced formarea contractului sunt retinute ca determinate la incheierea acestuia, constituind astfel un mijloc tehnic menit sa permita aprecierea conformitatii contractului cu normele imperative ale legii, cu ordinea publica si regulile de convietuire sociala. Este ceea ce instantele noastre de judecata au facut in nenumarate randuri vadind astfel utilitatea practica a conceptiei dreptului nostru civil asupra cauzei.

Scopul imediat al consimtamantului este un element abstract, obiectiv si invariabil, in cadrul aceleiasi categorii de contracte care rezulta din insasi natura contractului si consta: in considerarea prestatiei celeilalte parti in contractele sinalagmatice cu titlul oneros; in intentia liberala in contractele cu titlu gratuit; in considerarea remiterii bunului in contractele reale.

Scopul mediat al consimtamantului este un element concret, subiectiv si valabil, de la caz la caz chiar in cadrul aceleiasi categorii de contracte; acesta inseamna ca, spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat nu rezulta din natura contractului, ci trebuie dovedit de fiecare data; avand insa in vedere pe deoparte, caracterul personal si subiectiv al scopului mediat iar pe de alta parte necesitatea asigurarii securitatii circuitului civil, s-a impus precizarea ca, in contractele cu titlul oneros, mobilul concret si subiectiv poate fi inclus in notiunea de caza numai in masura in care este mentionat expres in actul juridic ca o cerinta esentiala a acestuia, in masura in care se refera la anumite insusiri ale contraprestatiei sau ale celeilalte parti si a fost cunoscut ori a trebuit, in imprejurarile date, sa fie cunoscut de catre cealalta parte.

D. Nulitatea contractului. Incercarea de a oferii cele mai adecvate mijloace pentru asigurarea legalitatii in toate domeniile vietii juridice, a dus la intensificarea preocuparilor pentru gasirea de solutii noi, conforme cu principiile dreptului roman, si in una dintre cele mai controversate probleme ale dreptului civil, aceea a nulitatii contractului; acesta mai ales datorita faptului ca in Codul civil nu exista dispozitii de principiu referitoare la materia nulitatilor, iar putinele prevederi referitoare la anumite cazuri de nulitate sunt adeseori lacunare ori insuficient de clare.

Ideea fundamentala a acestei conceptii este evitarea pe cat posibil a desfiintarii contractului si, prin urmare, mentinerea lui ori de cate ori este oportuna. Utilitatea si eficienta unei asemenea conceptii este vizibil impusa de ratiuni de ordin social si economic care cer o cat mai deplina securitate si stabilitate a circuitului juridic civil. De aceea, in dreptul civil roman actual, nulitatea este considerata ca o sanctiune menita sa asigure concordanta dintre scopul legii si efectele actului juridic, sanctiune care intervine atunci cand actul a fost incheiat cu incalcarea unor anumite dispozitii legale.

Nulitatea nu se mai indreapta impotriva contractului in sine, ci numai impotriva acelor efecte ale sale care contrazic scopul dispozitiei legale in calcate cu ocazia incheierii contractului; ca urmare, nulitatea devine un mijloc tehnic de stabilire a preeminentei ordinii de drept in domeniul actelor juridice civile si o modalitate de mentinere a echilibrului dintre ordinea publica si libertatea contractuala.

Din aceasta idee primordiala a conceptiei asupra nulitatii se desprind multiple consecinte de ordin teoretic si practic, care pot sa influenteze substantial atat conturarea teoretica a conceptului de nulitate, cat si solutiile practicii judiciare.

Astfel, o prima asemenea consecinta este aceea a admisibilitatii ca regula a nulitatii partiale si numai prin exceptie a nulitatii totale, adica numai atunci cand clauzele ilicite sau imorale ale unui contract constituie insasi cauza impulsiva sau determinata a acestuia. Este ceea ce s-a preconizat in literatura de specialitate, si prin ideea existentei unei prezumtii privind caracterul partial al nulitatii; existenta prezumtiei s-a justificat, printre altele, si prin dispozitiile art. 967 si 968 C. civ. ,privitoare la cauza contractelor; s-a spus ca intrucat cauza contractului este prezumata a fi licita, o anumita clauza ilicita nu poate fi, pana la proba contrara clauza a contractului, si, prin urmare, nu poate antrena nulitatea totala a acesteia.

Totodata, s-au facut si unele sugestii referitoare la o mai precisa conturare a conceptului de nulitate partiala; s-a aratat ca, pentru a putea vorbi de o astfel de nulitate, este necesar ca, in sine, contractul sa se mentina si sa produca efectele specifice naturii sale; dar ca trebuie sa aiba loc o "ajustare" a sa, astfel incat el sa fie pus in concordanta cu prevederile legii; ajustarea ar urma sa se realizeze fie prin inlaturarea unor clauze sau parti neesentiale ori accesorii, fie prin reducerea cuantumului altor clauze.

Cu toate ca nulitatea este conceputa ca o sanctiune civila, ceea ce ar parea sa impuna ca ea sa intervina numai in ipotezele in care este expres prevazuta de lege, in dreptul nostru este unanim recunoscuta existente unor nulitati virtuale, adica a unor nulitati care nu sunt expres prevazute de vreun text de lege; este ceea ce s-a justificat, in literatura de specialitate tocmai prin aceea ca, fiind o sanctiune indreptata impotriva unor anumite efecte ale actului juridic incheiat cu incalcarea legi, ea va trebui sa intervina ori de cate ori se produc asemenea efecte.

Cu privire la distinctia dintre nulitatile relative si cele absolute pot fi semnalate si unele aspecte care privesc regimul juridic al acestora si care se inscriu in conceptia dreptului nostru civil actual asupra nulitatii; asa, de exemplu, sfera persoanelor indreptatite sa invoce nulitatea relativa a fost largita, prin recunoasterea acestui drept, in anumite cazuri si procurorului, iar nulitatea absoluta nu mai este considerata iremediabila, intrucat se apreciaza ca un contract sanctionat cu o asemenea nulitate poate fi validat in principiu prin indeplinirea subsecventa a cerintei de valabilitate care a fost nesocotita cu ocazia incheierii lui.

4. Actul juridic unilateral

Una din problemele dificile ale dreptului civil roman, care se cere rezolvata, este fara indoiala si aceea a actului juridic unilateral ca izvor de obligatii civile.

Premisele rezolvarii acestei probleme ni se par a fi raspunsurile pe care legea, practica judiciara si literatura de specialitate le vor da la doua intrebari, si anume: intrebarea daca este posibil ca actului juridic unilateral sa dea nastere la raporturi de obligatii, asa cum dau nastere celelalte izvoare de obligatii, sau numai la obligatii in sarcina autorului sau; si intrebarea care anume sunt actele juridice unilaterale care constituie izvoare de obligatii civile.

A. Obligatii care pot izvori din acte juridice unilaterale. In literatura juridica romana de drept civil nu s-a elucidat chestiunea daca actele juridice unilaterale pot da nastere la raporturi de obligatii sau numai la angajamente unilaterale, insa aceasta de-a doua conceptie se poate totusi desprinde cu claritate.

Principiul libertatii actelor juridice civile pretinde ca obligatiile sa poata fi asumate nu numai prin contracte, ci si prin acte juridice unilaterale, insa egalitatea partilor in raporturile juridice civile se opune ca o parte a raportului juridic sa impuna obligatii celeilalte parti prin manifestarea unilaterala de vointa se pot asuma obligatii, se poate asuma calitatea de debitor ceea ce face ca, pe o asemenea manifestare de vointa sa se poata grefa o alta manifestare de vointa si astfel sa se nasca un raport juridic de obligatie.

Un exemplu tipic de act juridic unilateral, prin care se asuma o astfel de obligatie, este promisiunea publica de recompensa, neprevazuta de lege insa a carei valabilitate a fost recunoscuta in practica judiciara; prin aceasta promitentul ofera o recompensa in schimbul unei prestatii determinate; promisiunea poate fi facuta cu termen sau fara termen; promisiunea cu termen obliga la mentinerea ei numai pana la implinirea acestuia; promisiunea fara termen desi in principiu este irevocabila poate fi revocata cu aceiasi publicitate cu care a fost facuta insa numai cat timp cineva n-a indeplinit prestatia solicitata de promitent caci indeplinirea da nastere la raportul juridic de obligatie.

Observam deci ca actul juridic unilateral este un izvor de obligatii civile in intelesul ca autorul acestuia poate sa-ti asume o obligatie care, cu concursul altei pers, duce la nasterea unui raport juridic de obligatie.

Sunt insa si acte juridice unilaterale care par a da nastere la raporturi juridice de obligatii.

Asa, de exemplu, testamentul prin care se lasa un legat cu titlu particular al carui obiect consta intr-o suma de bani confera legatarului calitatea implicita de creditor, iar mostenitorului obligat la plata legatului calitatea implicita de debitor.

Este insa de observat ca un asemenea raport de obligatie nu are o existenta de sine statatoare; el este o consecinta a devolutiunii succesorale testamentare; calitatile de creditor si debitor decurg din calitatile de legatar si mostenitor; legatul nu va putea fi platit decat in limitele activului succesoral net; iar daca succesiunea este deficitara, raportul de obligatie nici nu ia nastere.

B. Actele juridice unilaterale care pot fi izvoare de obligatii. Dezacordul din literatura juridica romana cu privire la actele juridice unilaterale care pot de nastere la obligatii civile este dintre cele mai evidente.

Dupa o parere, sunt asemenea acte juridice urmatoarele: testamentul (prin care testatorul lasa legate particulare al caror obiect il constituie bunuri generic determinate sau prin care se impune alte obligatii legatarilor sau mostenitorilor); acceptarea succesiunii (prin care succesorul va fi obligat si la plata sarcinilor succesiunii, care sunt obligatii ce se nasc direct in persoana sa); renuntarea la drepturi (cand aceasta da nastere la obligatii noi); oferta de a incheia un contract; promisiunea publica de recompensa oferta de a grupa ipotecile si privilegiile ce greveaza un imobil; si titlurile de credit la ordin sau la purtator.

Dupa o alta parere, actele juridice unilaterale care pot da nastere la obligatii civile sunt urmatoarele: promisiunea publica de recompensa; promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs; oferta de purga a imobilului ipotecat; gestiunea intereselor altuia; si contractul in folosul altuia.

5. Fapte juridice licite

a)      Gestiunea intereselor altei persoane

Definitie. Gestiunea intereselor altei persoane este o operatie care consta in aceea ca o persoana intervine, prin fapta sa voluntara si unilaterala, si savarseste acte materiale, sau juridice in interesul altei persoane, fara a fi primit mandat din partea acesteia din urma (art. 987 C. civ.). Persoana care intervine prin fapta sa voluntara se numeste gerant (negotiorum gestor), iar persoana pentru care se actioneaza se numeste gerat. Exemplul clasic in aceasta materie este acela al proprietarului unui imobil ce lipseste pentru o perioada, timp in care se iveste o stricaciune la imobilul sau, reparata de un tert. Aceasta persoana a gerat interesele proprietarului.

Prin fapta unilaterala si voluntara a geratului se naste un raport juridic civil, in temeiul caruia rezulta drepturi si obligatii teoretice intre parti, adica intre gerant si gerat.

Conditiile gestiunii de afaceri. Cu privire la aceste conditii distingem: A. Obiectul gestiunii; B. Utilitatea ei; C. Atitudinea partilor fata de actele de gestiune.

A. Cu privire la obiectul gestiunii, este de observat ca el poate consta atat in acte materiale, cum ar fi, spre exemplu, repararea unui anumit bun al geratului, cat si in acte juridice, cum ar fi, spre exemplu, plata unor taxe ori a unor impozite, sau chiar angajarea celui care afecteaza reparatia. Aceste acte juridice pot fi incheiate de gerant, in nume propriu, dar cu intentia ca ele sa profite geratului.

In principiu, se admite ca actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie sa depaseasca limitele unui act de administrare.

Notiunea actului de administrare in cadrul gerarii intereselor altei persoane urmeaza sa fie privita nu ca un act de punere in valoare a unui bun singular, fara a se ajunge in instrainarea lui, ci trebuie raportata la intreg patrimoniul geratului.

Asa fiind, vinderea de catre gerant a unor bunuri a geratului supuse pieirii sau stricaciunii, desi acte de dispozitie, raportate la patrimoniul geratului capata semnificatia unor acte de administrare, astfel ca ele pot fi incheiate de gerant.

Mai mult in practica judecatoreasca, sfera actelor pe care le poate incheia gerantul pe contul geratului a fost extinsa si la alte acte de dispozitie.

Dupa cum subliniaza Tribunalul Suprem, gerarea intereselor altuia nu poate privi numai acte de conservare si administrarea a bunurilor proprietarului gerat, ci ele se pot referi "si la executarea obligatiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator sa le indeplineasca in baza unor obligatii legale, cum este cea privitoare la intretinerea copiilor".

Asadar conchizand cu privire la natura juridica a actelor care pot forma obiect al gerarii intereselor altuia, putem spune ca notiunea de gerare trebuie sa capete un inteles extensiv deoarece, pe de o parte, textul art. 987 C. civ. nu prevede nici o ingradire, iar, pe de alta, interesele celui gerat pe care gerantul le rezolva pot imbraca forme multiple si variate, uneori fiind legate si de asigurarea intereselor altor persoane aflate chiar in nevoie, cum este cazul persoanelor indreptatite a primii intretinere de la girat.

Hotaratoare va fi si aprecierea ce se va purta cu privire la utilitatea actului de gestiune, savarsit de gerant.

B. O alta conditie pe care trebuie s-o indeplineasca gestiunea este aceea ca ea sa fie utila geratului, sa-i fie folositoare, in sensul ca, prin savarsirea ei, de cele mai multe ori, s-a evitat o pierdere patrimoniala.

Aceasta utilitate se apreciaza la momentul la care operatiunea a fost savarsita, fiind fara relevanta, spre exemplu, distrugerea ulterioara a bunului din caz fortuit sau de forta majora.

C. Ce-a de-a treia conditie a gerarii intereselor altuia priveste atitudinea partilor fata de actele de gestiune. Din acest punct de vedere trebuie sa distingem:

a) geratul trebuie sa fie complet strain de operatia pe care gerantul o savarseste in interesul sau, sa nu aiba cunostinta de ea. Intr-adevar, art. 987 C. civ. prevede ca gerarea se face "fara stirea proprietarului".

Daca geratul ar cunoaste operatiunea respectiva, acesta s-ar putea interpreta ca un mandat tacit, adica am fi in prezenta unui contract de mandat si nu in prezenta unui simplu act de gestiune. De aici rezulta si alta consecinta, anume aceea ca raportul juridic se va naste independent daca geratul are sau nu are capacitatea de exercitiu; intereseaza numai utilitatea actului savarsit in contul sau, asa dupa cum am vazut mai sus.

In sfarsit, este de observat ca gestiunea nu se poate face impotriva vointei geratului. Daca geratul se opune actului, gerantul nu mai poate sa-l savarseasca.

b) la randul sau, gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele altuia.

Daca el actioneaza cu convingerea ca savarseste acte pentru sine, nu ne aflam in prezenta unei gestiuni de afaceri. Astfel, in ipoteza in care persoana efectueaza reparatii la un bun pe care-l crede al sau, ea va putea cere restituirea cheltuielilor facute de la adevaratul proprietar al bunului, dar nu pe temeiul gerarii intereselor altuia, ci pe un alt temei juridic, acela al imbogatirii fara justa cauza.

Tot cu privire la atitudinea gerantului fata de actele de gestiune se impun inca doua observatii:

- pentru existenta gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul sa actioneze exclusiv in interesul altei persoane; el poate foarte bine sa lucreze concomitent, atat in interes propriu, cat si in interesul altei persoane. Un exemplu in acest sens e acela al coproprietarului care face anumite lucrari de interes comun asupra bunului ce formeaza obiectul coproprietatii, fara o insarcinare prealabila din partea celorlalti coproprietari;

- actele de gestiune trebuie efectuate cu intentia de a obliga pe girat la restituirea cheltuielilor ocazionate de indeplinirea lor. Daca geratul nu ar fi obligat la restituire, am fi in prezenta unui act juridic cu titlul gratuit, liberalitate sau act dezinteresat dupa caz.

Capacitatea partilor. Cat priveste pe gerant, acesta, savarsind acte in contul altei persoane, trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu sau, cum se spune in mod curent in literatura de specialitate, sa aiba capacitatea de a contracta.

Geratul nu trebuie sa indeplineasca nici o conditie de capacitate, caci poate fi atat o persoana deplin capabila, cat si o persoana lipsita de capacitate sau cu capacitate de exercitiu restransa. Aceasta deoarece gerantul actioneaza fara stirea geratului, independent de vreo manifestare de vointa a acestuia din urma, dar pentru administrarea intereselor sale.

Efectele gestiunii intereselor altei persoane. Daca sunt intrunite conditiile analizate, se va naste un raport juridic intre gerant si gerat, raport ce cuprinde in continutul sau drepturi si obligatii reciproce.

A.     Obligatiile gerantului

a)Potrivit art. 987-988 C. civ. gerantul are mai intai obligatia de a continua gestiunea inceputa pana ce gerantul sau mostenitorii sai vor fi in masura sa o preia. Asadar, gerantul care incepe sa efectueze acte de gestiune din proprie initiativa, pentru o alta persoana, nu poate abandona efectuarea lor. In masura in care insa continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabila pentru el, gerantul poate s-o intrerupa, fara a fi tinut raspunzator de acesta.

b) O a doua obligatie a gerantului este aceea ca in efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun proprietar (art.989 C. civ.)

In raport cu aceasta obligatie a gerantului trebuie apreciata si eventuala sa vina in indeplinirea actelor de gestiune. Astfel, asa dupa cum rezulta din interpretarea dispozitiilor art. 990 C. civ., in masura in care interventia sa a fost necesara, raspunderea gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat geratului prin indeplinirea actelor de gestiune va fi angajata numai in ipoteza in care vina sa imbraca forma dolului, adica a intentiei. Per a contrario, putem trage concluzia ca in masura in care interventia sa nu a fost necesara, el va fi tinut sa raspunda indiferent de gradul vinei.

c) O alta obligatie a gerantului este aceea de a da socoteala geratului cu privire la operatiunile efectuate, pentru ca acesta din urma sa fie in masura sa aprecieze asupra lor.

d) In sfarsit, este de observat faptul ca prin activitatea care o desfasoara in interesul geratului, gerantul se poate obliga si fata de terti.

In ipoteza in care gerantul incheie acte juridice in nume propriu cu tertii dar de care urmeaza sa beneficieze geratul, cum ar fi, spre exemplu, un contract privind efectuarea unor reparatii, el va raspunde fata de terti pentru obligatiile asumate indiferent daca gestiunea a fost sau nu utila pentru gerat. In adevar, tertii trebuie sa fie aparati, deoarece ei nu au cunostinta de faptul ca gerantul actioneaza pentru altcineva.

B. Obligatiile geratului

a) Mai intai geratul va fi obligat a indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile necesare si utile pe care el le-a facut (art. 991 partea a doua C. civ.), deci nu si pe cele voluptarii. Dat fiind faptul ca aceasta obligatie a geratului se naste dincolo de orice manifestare de vointa din partea sa, cheltuielile necesare si utile facute de gerant vor fi restituite numai daca gestiunea ca operatie juridica este utila pentru gerat;

Precizam ca tot in temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde restituirea cheltuielilor facute de catre cocontractant, in ipoteza anumitelor contracte sinalagmatice imperfecte, adica acelor contracte care, in momentul incheierii sunt unilaterale, dar pe parcursul executarii lor se naste o obligatie si in sarcina creditorului, fata de debitorul contactual. Un exemplu este contractul de depozit cu titlu gratuit, depozitarul face anumite cheltuieli cu privire la bunul depozitat, cheltuieli ce vor trebui restituite de catre deponent. Pentru restituire, depozitarul poate intenta o actiune izvorand din gestiunea de afaceri. "Beneficiul gestiunii de afaceri poate fi acordat oricui, (chiar si unui cocontractant) in masura in care acesta a actionat voluntar in contul altuia, de indata ce s-a stabilit ca interventia sa a fost oportuna."

b) Fata de terti, geratul va fi tinut sa execute toate obligatiile din actele incheiate in numele sau de gerant (art. 991 partea I C. civ.). In ipoteza in care geratul a ratificat gestiunea, retroactiv acesta se va converti intr-un contract de mandat: ratihabitio mandato aequiparatur. Aceasta inseamna ca intregii operatii juridice i se vor aplica regulile mandatului. Geratul, devenind mandant, va fi tinut de toate actele pe care giratul le-a incheiat in numele sau.

Proba gestiunii intereselor altei persoane. Cu privire la proba gestiunii de afaceri va trebui sa distingem dupa cum obiectul ei consta in fapte materiale sau acte juridice.

Asa fiind, cand operatiunile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele vor putea fi dovedite prin orice mijloc de proba.

Daca, dimpotriva, aceste operatii au fost acte juridice, atunci se aplica regulile cu privire la proba actelor juridice. Va trebui insa sa observam ca in aceasta din urma ipoteza geratul nu a participat la actele incheiate de gerant in numele sau. Asa fiind, el este un tert fata de aceste, astfel ca va putea sa le dovedeasca prin orice mijloc de proba. Strict vorbind, din punctul de vedere al dovezii, geratul apare ca un tert fata de acele acte, nu insa si din punctul de vedere al efectelor caci el este beneficiarul lor.

Natura juridica a gestiunii intereselor altei persoane. Pentru a determina natura juridica a gestiunii de afaceri, va trebui sa pornim comparatiile pe care putem sa le facem intre aceasta institutie juridica si alte institutii cu care ea se inrudeste.

A. Gestiunea intereselor altei persane si imbogatirea fara justa cauza. In principiu, se poate afirma ca gestiunea intereselor altei persoane se intemeeaza, ca si imbogatirea fara justa cauza, pe un principiu de echitate, potrivit cu care nimeni nu poate sa-si sporeasca propriul sau patrimoniu, in detrimentul altei persoane. Este motivul pentru care geratul este obligat de a dezdauna un gerant pentru cheltuieli pe care acesta le-a facut in contul sau.

Nu mai putin, observam ca intre cele doua institutii exista si deosebiri. Astfel:

a)      la gestiunea intereselor altei persoane se restituie cheltuielile facute de

gerant, indiferent de avantajele obtinute de gerat, chiar daca ele au fost inferioare cheltuielilor; la imbogatirea fara justa cauza limita restituirii este sporirea efectiva a patrimoniului celui care se imbogateste in detrimentul celuilalt;

b) la gestiunea intereselor altei persoane, eventuala marire a patrimoniului geratului sau evitarea unei pierderi are un temei juridic, acesta fiind dat de vointa gerantului de a se obliga; la imbogatirea fara just temei nu apare un asemenea temei;

c) gestiunea intereselor altei persoane este intotdeauna rodul manifestarii unilaterale de vointa a gerantului; imbogatirea fara justa cauza poate lua nastere si prin fapta unui tert sau din caz fortuit sau de forta majora.

B. Gestiunea intereselor altei persoane si contractul de mandat. Dat fiind faptul ca efectele actelor savarsite de gerant se vor rasfrange asupra geratului, se poate face o apropiere intre gestiunea intereselor altei persoane si contractul de mandat. Totusi, intre cele doua institutii exista si importante deosebiri:

a) mandatarul lucreaza in baza imputernicirii primite de la mandant, chiar daca mandatul este tacit; gerantul actioneaza fara stirea geratului, chiar daca el stie dar nu aproba gestiunea, nu vom fi in prezenta unui contract de mandat;

b) mandatul este un contract, anume un contract intuitu personae. Asa fiind, el inceteaza la moarte uneia din parti. Dimpotriva, la gestiunea intereselor altei persoane gerantul este obligat sa continue gestiunea pana ce mostenitorii vor fi in masura sa o preia;

c) in executarea mandatului, mandatarul raspunde indiferent de forma vinei, in ipoteza in care nu actioneaza corespunzator; chiar daca si gerantul este obligat sa actioneze cu diligenta unui bun gospodar, in ipoteza in care interventia sa a fost necesara, el va raspunde numai daca vina imbraca forma intentiei (dolului);

d) geratul va fi obligat numai in masura utilitatii gestiunii, si cand mandatarul obliga intotdeauna pe mandant in limitele puterilor ce i-au fost conferite;

e) mandatarul poate renunta la mandat in ipoteza in care continuarea sa ar fi de natura sa-l prejudicieze. Gerantul insa am vazut ca este obligat sa duca la bun sfarsit gestiunea inceputa.

C. Alteori, s-a supus ca gestiunea de afaceri este un act juridic de formatie unilaterala, anume raportul juridic ar lua nastere prin manifestare unilaterala de vointa a gerantului. Aceasta explicatie nu poate fi primita, deoarece gerantul nu actioneaza cu intentia de a se obliga, obligatiile se nasc in temeiul legii.

Fata de toate acestea conchidem ca gestiunea intereselor altei persoane este un izvor distinct de obligatii, cu conditii si efecte proprii, un fapt licit, ce urmeaza a fi reglementat ca atare si in viitoarea noastra legislatie civila.

b) Plata lucrului nedatorat

Definitie si reglementare. In dreptul civil prin plata se intelege executarea unei obligatii indiferent de obiect.

Art.1092 C. civ. Instituie principiul potrivit cu care "orice plata impune o datorie". Asadar, plata ca operatie juridica, presupune existenta unei obligatii care trebuie stinsa. Daca o asemenea obligatie nu exista, si eventual s-a facut o plata, ea nu este valabil savarsita, fiind lipsite de cauza. Se spune ca, in acest caz, s-a facut o plata nedatorata care ar trebui sa fie restituita. Intr-adevar, "ceea ce s-a platit fara sa fie debit este supus repetitiunii" dispune art. 1092 C. civ.

Putem defini, asadar, plata nedatorata ca fiind executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o fara intentia de a plati datoria altuia.

Cel care a efectuat o asemenea plata se numeste solvens, iar cel care a primit-o se numeste accipiens.

Prin efectuarea unei plati nedatorate se naste un raport juridic in cadrul caruia solvensul devine creditorul unei obligatii de restituire a ceea ce el a platit, iar accipiensul este debitorul aceleiasi obligatii.

Intr-adevar, potrivit art. 993 C. civ., "acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie, are drept de repetitiune in contra creditorului". Textul consacra, asadar, dreptul la restituire ce apartine solvensului. La randul sau, art. 992 C. civ. instituie obligatia de restituire a accipiensului: "Cel ce, din eroare sau cu stiinta, primeste ceea ce nu-i debit, este obligat a-l restituia celuia de la care l-a primit".

Intinderea obligatiei de restituire a accipiensului este reglementata de art. 994-997 C. civ.

Conditiile platii nedatorate. Pentru a se naste raportul juridic temeiul caruia accipiensul va fi obligat la restituirea catre solvens a ceea ce a primit, este necesara intrunirea mai multor conditii.

A. Prestatia pe care solvensul a executat-o trebuie sa fi avut semnificatia operatiei juridice a unei plati, sa fi fost facuta, asadar, cu titlu de plata (solutio), indiferent de obiectul ei: o suma de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice. In cazul in care plata a constat in executarea unei obligatii de a face - de exemplu confectionarea unui bun de catre un mestesugar cu materialul clientului, consideram, alaturi de alti autori, ca restituirea nu se va mai putea face in cadrul platii nedatorate, ci in cadrul imbogatirii fara justa cauza.

Daca prestatia nu s-a facut cu titlu de plata, ci cu un alt titlu, obligatia de restituire se va naste pe un alt temei juridic, de exemplu un contract.

B. Datoria in vederea careia s-a facut plata sa nu existe din punct de vedere juridic, in raporturile dintre solvens si accipiens (indebitum).

Nu ne intereseaza daca datoria nu a existat niciodata - cand, spre exemplu un mostenitor plateste un legat despre care nu stia ca ulterior a fost revocat - sau a existat dar fusese stinsa prin plata sau prin alt mod de stingere a obligatiilor.

In legatura cu aceasta conditie se impun cateva precizari.

O prima precizare : este posibil ca plata unei datorii existente - valabila din punct de vedere juridic - sa dea totusi nastere unei obligatii de restituire, anume in ipoteza in care plata unei asemenea datorii nu a fost facuta creditorului, ci altei persoane. Spre exemplu depozitarul unui bun il restituie, din eroare, altei persoane decat deponentul; sau, plata este efectuata de o alta persoana decat adevaratul debitor : un codebitor, neobligat solidar, plateste mai mult decat partea sa.

O a doua precizare : cand solvensul plateste in executarea unei obligatii civile imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. "Repetitiunea nu este admisa in privinta obligatiilor naturale, care au fost executate de buna voie" dispune art. 1092 C. civ .

In sfarsit, cel care plateste in temeiul unui contract nul sau rezolvit are drept la restituire, deoarece, atat nulitatea, cat si rezolutiunea au efect retroactiv, deci obligatia apare ca si cand nu a existat niciodata, iar partile urmeaza a fi repuse in situatia anterioara.

Plata sa fi fost facuta din eroare. Aceasta inseamna ca solvensul a avut credinta ca este debitor al accipiensului. Intr-adevar art. 993 C. civ. prevede ca are dreptul de a cere restituirea "acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie" (subl. ns.).

Daca solvensul plateste stiind ca nu este debitor, plata astfel efectuata poate fi interpretata sau ca o liberalitate pe care o face adevaratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el actionand ca gerant in contul adevaratului debitor care apare ca gerant.

Cu eroarea se asimileaza si dolul, care este o eroare provocata prin manopere dolosive.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dovada ei se poate face prin orice mijloc de proba. Exista totusi situatii in care, pentru a se naste obligatia de restituire, nu se cere conditia erorii solvensului.

O prima situatie este aceea in care un debitor isi achita datoria catre creditorul sau, pierde chitanta liberatorie prin care se poate dovedi efectuarea platii datorate, iar creditorul ii pretinde sa plateasca a doua oara. Pentru a evita urmarirea silita, debitorul plateste din nou, deci efectueaza o plata nedatorata, pentru obligatia deja stinsa. Daca va gasi chitanta, a doua plata apare ca fiind lipsita de cauza si va fi supusa repetitiunii, desi nu fusese facuta din eroare.

O a doua situatie in care nu se cere conditia erorii solvensului este aceea a restituirii platii efectuate in temeiul unei obligatii lovite de nulitate absoluta. Intr-adevar, chiar daca debitorul a platit stiind ca obligatia asumata este nula, el are dreptul sa pretinda restituirea, deoarece partile trebuie puse in situatia anterioara incheierii actului. Astfel, sanctiunea nulitatii ar fi eludata, prin executarea cu stiinta a unor obligatii nule.

Daca obligatia este lovita de nulitate relativa, care poate fi confirmata, executarea ei cu stiinta poate capata semnificatia unei confirmari explicite a actului juridic, astfel ca solvensul nu va mai putea pretinde restituirea.

Aceeasi solutie se impune si pentru actul juridic lovit de nulitate absoluta care, in mod execeptional si pentru actul juridic lovit de nulitate absoluta care, in mod exceptional, poate fi confirmat : este cazul donatiei nule pentru vicii de forma, confirmata exprees sau tacit, prin executarea ei de catre mostenitorii donatorului ( art. 1167 C. civ.).

Efectele platii nedatorate. Ca urmare e efectuarii platii nedatorate se naste obligatia pentru accipiens de a restitui solvensului cee ce a primit ca titlu de plata. Asadar, principalul efect este obligatia de restituire ce incumba accipiensului.

La randul sau, asa dupa cum vom vedea, si solvensul poate avea anumite obligatii fata de accipiens.

1.Obligatiile accipiensului. In privinta obligatiei de restituire care se naste in sarcina accipiensului trebuie sa distingem dupa felul prestatiei primite - un bun individual determinat sau sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice si dupa cum accipiensul a fost de buna sau de rea-credinta.

Precizam ca obligatia de restituire exista atat in sarcina accipiensului de buna credinta, cat si in sarcina celui de rea-credinta. Buna sau reaua-credinta a accipiensului intereseaza insa pentru determinarea intinderii ei.

A. Obligatiile accipiensului de buna-credinta. Accipiensul este de buna-credinta atunci cand nu a stiut ca plata ce I s-a facut este nedatorata. Buna lui credinta este prezumata (Bona fides praesumitur). Potrivit dispozitiilor Codului civil, el va fi obligat sa restituie numai in limitele imbogatirii sale. Asa fiind, el este tinut:

a) sa restituie lucrul, dar va pastra fructele, ca orice posesor de buna credinta (art. 994 C.civ.);

b) daca a instrainat lucrul, sa restituie numai pretul primit si nu valoarea lui (art. 996 alin. 2 C.civ.);

c) daca lucrul a pierit in mod fortuit, el va fi liberat de obligatiunea de restituire (art. 995 alin. 2 C. civ.);

B. Obligatiile accipiensului de rea-credinta. Accipiensul este de rea-credinta atunci cand, desi stia ca nu I se datoreaza plata, o primeste. El va fi tinut :

a) sa restituie atat lucrul primit, cat si fructele percepute (art. 994 C. civ.);

b) daca a instrainat lucrul sa restituie valoarea lucrului in momentul introducerii actiunii in justitie, indiferent de pretul pe care l-a primit (art. 996. C.civ);

c)daca lucrul a pierit in mod fortuit, sa restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire, afara numai daca va face dovada ca lucrul ar fi pierit si la solvens (art. 994 C. civ.).

In toate cazurile, daca plata a constat intr-o suma de bani sau intr-o cantitate de bunuri determinate prin caractere genetice, accipiensul va trebui sa restituie aceeasi suma sau aceeasi cantitate de bunuri, de aceeasi calitate.

Subliniem faptul ca atunci cand plata nedatorata a constat in a da un bun individual determinat, actiunea in restituire va avea caracterul unei adevarate sanctiuni de revendicare.

Se admite ca aceasta actiunea va putea fi intentata si impotriva tertului dobanditor al bunului caruia i l-a instrainat accipiensul. Tertul dobanditor insa va putea sa se apere invocand in favoarea sa art. 1909 C. civ., daca este vorba de bunuri mobile corporale, sau uzucapiunea, daca este vorba despre imobile sau constructii.

2. Obligatiile solvensului. Plata lucrului nedatorat poate da nastere la obligatii si in sarcina solvensului. Astfel, potrivit art. 997 C. civ., el va fi tinut sa restituie atat accipiensului de buna-credinta cat si celui de rea-credinta, cheltuielile facute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Astfel spus, solvensul va restitui cheltuielile necesare si utile. El nu va restitui insa cheltuielile voluptuarii.

Cine poate cere restituirea? Evident ca, in primul rand, solvensul este cel care poate cere restituirea.

Se admite ca actiunea in restituire a platii nedatorate poate fi exercitata si de catre creditorii chirografari ai solvensului, pe calea unei actiuni oblice.

In ipoteza in care o plata datorata a fost facuta altei persoane decat adevaratului creditor, am vazut ca, pentru debitor, ea apare ca nedatorata, astfel ca va putea cere restituirea. Adevaratul creditor insa nu va putea cere restituirea unei asemena plati, dar va avea impotriva accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza.

Termene de prescriptie. Actiunea in repetitiune este o actiune patrimoniala, astfel ca ea va putea fi intentata in termene de prescriptie de drept comun. Aceste termene incep sa curga din momentul efectuarii platii.

Cazuri in care nu exista obligatia de restituire a platii nedatorate. Sunt anumite situatii in care desi s-a facut o plata nedatorata din punct de vedere juridic, ea nu este spupsa restituirii. Acestea sunt urmatoarele :

1. In cazul obligatiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunavoie de catre debitor (art. 1092 C. civ.). O astfel de obligatie este spre exemplu, obligatia debitorului de a achita o datorie cu privire la care a intervenit prescriptia. Potrivit art. 20 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958, "Debitorul care a executat obligatia dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei s-a implinit";

2. Cand plata s-a efectuat in temeiul unui contract nul pentru cauza morala grava. Solvensul nu va putea cere restituirea unei asemenea plati chiar daca contractul este desfiintat si partile trebuie puse in situatia anterioara incheierii lui, deoarece el ar urma sa invoce ca temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini. Or, nemo auditur priam turpitudinem allegans.

3. Cand plata a fost efectuata pe temeiul unnui contract anulabil pentru cauza de incapacitate a uneia dintre parti. Solvensul nu va avea actiune in restituire a partii nedatorate ci actiune izvorand din imbogatirea fara cauza justa, deoarece incapabilul restituie intotdeauna numai la limita imbogatirii sale. (art. 1098 si 1164 C.civ.);

4. In sfarsit, cand plata datorata a fost facuta de o alta persoana decat debitorul, iar accipiens a distrus cu buna-credinta titlul constatator al creantei sale. Plata facuta de o alta persoana decat adevaratul debitor este nedatorata si solvensul poate cere restituirea de la accipiensul-creditor. Potrivit art. 993 alin. 3 C. civ., daca acesta, crezand ca a primit plata de la adevaratul debitor, distruge, cu buna credinta, titlul constatator al creantei sale, obligatia lui de restituire catre solvens inceteaza. Ipoteza este urmatoarea : exista un raport juridic obligational valabil, dar creditorul primeste plata de la o alta persoana decat de la adevaratul debitor; el crede insa ca I-a platit adevaratului debitor, astfel ca distruge titlul constatator al creantei sale. Buna sa credinta, exteriorizata printr-un fapt material - distrugerea titlului constatator al creantei - paralizeaza actiunea de restituire a solvensului impotriva sa.

Solvensul va avea insa impotriva adevaratului debitor o actiune izvorand din imbogatirea fara justa cauza (art. 993. Partea finala C. civ.).

Natura juridica a platii nedatorate. Aceasta problema este controversata in literatura de specialitate.

Astfel unii autor considera ca nu exista deosebire principiala intre imbogatirea fara just temei si plata nedatorata ; deosebirea consta numai in aceea ca in acest caz (al platii nedatorate - nota ns.) prestatia facuta fara temei s-a facut cu titlul de plata.

Alti autori considera ca plata nedatorata se aseamana cu imbogatirea fara temei legitim numai in ipoteza accipiensului de buna credinta care este obligat sa restituie in limita imbogatirii sale. In cazul accipiensului de rea-credinta, aceeasi autori socotesc ca plata nedatorata se aseamana cu raspunderea civila delictuala, deoarece solvensul va fi indemnizat in intregime. De aici ei conchid in sensul ca plata nedatorata constituie o institutie distincta, cu conditii si efecte specifice.

In practica judecatoreasca s-a observat insa, pe drept cuvant, ca instituirea platii nedatorate nu se intemeiaza pe ideea de vinovatie (culpa) din partea accipiensului, ceea ce adaugam noi, exclude deci asemanarea cu raspunderea civila delictuala, ci pe imbogatirea fara just temei.

In ce ne priveste, impartasim prima opinie si aceea a practicii judecatoresti. Intr-adevar, consideram ca in principal, nu exista deosebiri esentiale intre plata lucrului nedatorat si imbogatirea fara justa cauza; obligatia de restituirea a accipiensului exista tocmai pentru ca plata ce i-a fost facuta este lipsita de cauza. Intinderea diferita a obligatiei de restituire dupa cu accipiensul este de buna sau rea-credinta, nu este de natura sa ne conduca la alta concluzie.

c) Imbogatirea fara justa cauza

Precizari preliminare. Un alt fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturii juridice ca izvor distinct de obligatii si consacrat ca atare de practica judecatoreasca este imbogatirea fara justa cauza.

Ceea ce trebuie sa subliniem este faptul ca in Codul civil roman in vigoare nu gasim un text care sa consacre principiul restituirii imbogatirii fara justa cauza ca izvor de obligatii de sine statator.

Nu mai putin insa, in Codul civil gasim texte care fac aplicarea acestui principiu prin aceea ca se instituie o obligatie de restituire atunci cand are loc marirea patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane. Astfel: potrivit art. 484 C. civ., proprietarul culege fructele, dar are indatorirea de a plati semanaturile, araturile si munca depusa de altii; potrivit art. 493 C. civ., proprietarul care a ridicat o constructie pe terenul sau cu material strain este dator sa plateasca contravaloarea materialelor; potrivit art. 494 C. civ., constructorul pe terenul altuia, indiferent daca este de buna sau de rea-credinta, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care retine constructia; restituirea cheltuielilor facute de catre o persoana ce a conservat un anumit bun: accipiens (art. 997 C. civ.); depozitar (art. 1618 C. civ.); creditor gajist (art. 1691 C. civ.) etc.

Desigur, exista diverse situatii in care patrimoniul unei persoane se poate mari pe seama patrimoniului altei persoane, dar aceasta marire este rezultatul unui act sau fapt juridic recunoscut de lege. Cu alte cuvinte, exista un temei juridic pentru acea marire, respectiv micsorare a patrimoniului. Asa spre exemplu, donatorul isi mareste patrimoniul sau cu bunul pe care-l primeste de la donator, dar la baza acestei imprejurari sta contractul de donatie, act juridic de formatie bilaterala; uzucapantul dobandeste proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii, dar legea este cea care consacra aceasta posibilitate, pentru diverse ratiuni; la fel in ipoteza dobandirii bunurilor mobile corporale prin posesia de buna-credinta, in temeiul art. 1909 C. civ. .

Exista insa situatii in care are loc o marire a patrimoniului unei persoane fara ca pentru aceasta sa existe un temei legitim, precum: imbunatatirile pe care le face un chirias la imobilul inchiriat; retinerea alocatie de stat de catre un parinte copilul fiind incredintat si aflandu-se in intretinerea celuilalt parinte. In toate aceste cazuri si in altele similare, practica judecatoreasca a facut aplicatia principiului restituirii imbogatirii fara temei legitim.

Ceea ce trebuie mentionat in mod deosebit este faptul ca aceasta categorie, in dreptul nostru se intemeiaza pe principiile etici, valorile morale deosebite, care nu pot permite marirea fara o cauza legala a patrimoniului unei persoane in detrimentul alteia. Asa fiind, obligatia de restituire a imbogatirii fara temei legitim apare si ca un mijloc de aparare a dreptului de proprietate privata, in conditiile in care nu exista alte mijloace juridice pentru apararea acestor drepturi subiective.

Din punct de vedere terminologic, in literatura de specialitate categoria pe care o cercetam este desemnata in mod diferit. Astfel, se vorbeste despre "imbogatirea fara justa cauza", "imbogatirea fara just temei", "imbogatirea fara temei legitim". De asemenea, s-a propus si utilizarea formulei "restituirea bunurilor detinute (retinute) fara temei legitim".

Definitie. Putem defini imbogatirea fara justa cauza ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naste obligatia pentru cel care isi vede marit patrimoniul sau de a restitui in limita maririi catre cel care si-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urma i se recunoaste posibilitatea intentarii unei actiuni in justitie prin care pretinde restituirea actiune care se numeste actio de in rem verso.

Conditiile pentru intentarea actiunii in restituire. Practica judecatoreasca si literatura de specialitate au precizat conditiile pentru care poate fi intentata actiunea in restituire, aratand ca acestea pot fi: materiale si juridice.

A.     Conditiile ale intentarii actiunii in restituire sunt:

a) marirea unui patrimoniu, prin dobandirea unei valori apreciabile in bani.

Aceasta poate sa constea, in primul rand, in sporirea unor elemente active ale patrimoniului unei persoane prin dobandirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei creante, imbunatatirea unui lucru al proprietarului de catre o alta persoana sau folosirea de un bun apartinand altuia.

In al doilea rand, se admite ca marirea unui patrimoniu poate rezulta si din micsorarea datoriilor sale, din inlaturarea unor pagube sau evitarea unor cheltuieli;

b) micsorarea unui patrimoniu, ca o consecinta a maririi altuia.

Micsorarea se produce in patrimoniul celui care devine, ca urmare a acestui fapt, titularul actiunii de restituire.

Ea poate sa constea in diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau in efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite;

c) existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu si diminuarea celuilalt, in sensul ca ambele fenomene sa fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legatura cauzala intre marirea unui patrimoniu si micsorarea celuilalt, caci o astfel de legatura poate fi conceputa numai intre o fapta si rezultatul ei, pe cand marirea unui patrimoniu si micsorarea celuilalt au o cauta unica, un fapt juridic sau un eveniment.

B.     Conditiile juridice ale intentarii actiunii de restituire sunt:

a) absenta unei cauze legitime a maririi patrimoniului unei persoane in detrimentul alteia; sa nu existe un temei legitim pentru aceasta.

Nu avem in vedere notiunea de cauza a actului juridic ci avem in vedere inexistenta unui temei al maririi unui patrimoniu si al micsorarii celuilalt.

Cu privire la aceasta conditie, cateva precizari se impun.

Mai intai, este de observat ca marirea unui patrimoniu si micsorarea celuilalt pot avea ca temei un contract. Astfel chiriasul convine cu proprietarul ca anumite imbunatatiri pe care le-a adus imobilului inchiriat sa-i ramana acestuia; sau o persoana se intelege sa gospodareasca cu o alta persoana, careia sa-i acorde si ingrijiri medicale.

In al doilea rand, dupa cum am aratat, marirea unui patrimoniu si diminuarea in mod corespunzator a altui patrimoniu pot avea ca temei o dispozitie legala: dobandirea proprietatii unui bun prin uzucapiune sau prin posesia de buna credinta (art. 1909 C. civ.). De asemenea, debitorul liberat de a-si executa obligatia ca urmare a implinirii termenului de prescriptie extinctiva nu poate fi considerat ca ti-a marit patrimoniul fara temei legitim.

In sfarsit si o hotarare judecatoreasca poate constitui un temei pentru marirea unui patrimoniu.

Cand nici unul dintre aceste temeiuri nu exista si totusi s-a creat un dezechilibru patrimonial, se recunoaste dreptul la actiune al celui care si-a micsorat patrimoniul impotriva celui care si l-a marit;

b) absenta oricarui alt mod juridic pentru recuperarea, de catre cel care si-a micsorat patrimoniul, a pierderii suferite; in acest sens se vorbeste despre caracterul subsidiar al actiunii de restituire intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza.

Dupa cum s-a spus, cel saracit are drept la actio de im rem verso numai atunci cand el nu are si nici nu a avut o alta cale de drept nici o alta actiune in justitie, pentru valorificarea dreptului sau la reparatiune.

Astfel, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel la care se gaseste pe calea actiunii in revendicare si nu pe aceea a unei actiuni de in rem verso.

De asemenea, aceasta actiune nu poate fi intentata nici pentru determinarea unei parti sa-si execute anumite obligatii contractuale sau executare necorespunzatoare. Practica judecatoreasca a subliniat, pe drept cuvant, ca "actiunea din contract exclude actiunea pentru imbogatire fara just temei".

Acestea sunt conditiile pentru a se intenta actio de in rem verso. Observam ca nu se cere nici o conditie de capacitate a partilor; aceasta pentru ca obligatia de restituire se naste independent de vreo manifestare de vointa din partea lor.

Cat priveste proba intr-o actio de in rem verso, urmeaza a se aplica regulile de drept comun in materie. Subliniem ca, in principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate face cu orice mijloc de proba. In masura in care se va invoca un act juridic, urmeaza a se aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. civ.).

Efectele imbogatirii fara justa cauza. Ca urmare a crearii dezechilibrului patrimonial prin marire unui patrimoniu in detrimentul altuia, se naste un raport juridic obligational, in temeiul caruia cel al carui patrimoniu s-a marit devine debitorul obligatiei de restituire, catre cel care, in mod corespunzator si-a micsorat patrimoniu si care devine la randul sau creditor al aceleiasi obligatii.

In principiu, restituirea trebuie sa se faca in natura. Atunci cand aceasta nu mai este cu putinta, urmeaza a se face restituirea prin echivalent.

Obligatia de restituire are o dubla limita:

a) cel care si-a marit patrimoniul nu poate fi obligat sa restituie decat in masura cresterii patrimoniului sau, iar aceasta crestere trebuie apreciata la momentul intentarii actiunii. Pe cale de consecinta, in ipoteza in care bunul cu care s-a marit patrimoniul a pierit in mod fortuit pana in momentul intentarii actiunii, obligatia de restituire inceteaza. Daca lucrul a fost vandut, va trebui restituita valoarea lui in momentul introducerii actiunii;

b)cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat diminuarea patrimoniului sau, caci altfel s-ar imbogatii fara temei legitim.

Sau, cum s-a precizat in practica judecatoreasca, "justa aplicare a principiului (imbogatiri fara temei legitim - nota ns.) impune ca obligatia de restituire a paratului sa nu depaseasca imbogatirea lui efectiva, iar, indisolubil legat de aceasta, sa nu depaseasca valoarea cu care a fost micsorat patrimoniul reclamantului".

Prescriptia actiunii. Actiunea de restituire este supusa termenelor generale de prescriptie, de 3 ani in raporturile dintre persoanele fizice. Potrivit art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru actiunile izvorand din imbogatirea fara just temei termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul in care cel ce si-a micsorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat faptul maririi altui patrimoniu, cat si pe cel care a beneficiat de aceasta marire si impotriva caruia se indreapta cu actiunea in restituire.

Natura juridica a imbogatirii fara justa cauza. Pentru a determina natura juridica a imbogatirii fara temei legitim va trebui sa plecam de la constatarea ca raportul juridic la care ea da nastere isi are izvorul intr-un fapt juridic in sens restrans. Este insa vorba despre un fapt juridic licit ce consta, asa dupa cum am aratat, in actiunea ori evenimentul care a dus la marirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fara ca pentru aceasta sa existe un temei legitim, din care ia nastere obligatia de restituire in sarcina celui al carui patrimoniu s-a marit.

Asa fiind, imbogatirea fara just temei se deosebeste de raspunderea civila delictuala, pe de o parte, iar, pe de o parte, pentru ca marirea patrimoniului nu presupune vina celui care o primeste, iar, pe de alta parte, pentru ca obligatia de restituire a acestuia este, dupa cum am vazut, limitata.

6. Raspunderea civila delictuala

Definitie

In dreptul roman, raspunderea civila delictuala prezinta importanta atat prin rostul sau nemijlocit, de restabilire prin reparatiune a drepturilor subiective incalcate prin fapte ilicite pagubitoare, cat si prin rostul sau mijlocit de ocrotire a personalitatii umane.

Raspunderea civila delictuala continua a fi reglementata in principal de dispozitiile generale ale art. 998 - 1003 din C. civil. Roman din 1865, texte care, desi au ramas neschimbate in continutul lor normativ, au fost adaptate pe cale de interpretare, la cerintele societatii romanesti, deopotriva in privinta continutului lor social - economic si in privinta finalitatii lor.

Practica judiciara a contribuit la dezvoltarea raspunderii civile delictuale prin numeroase solutii innoitoare, iar literatura judiciara a fundamentat teoretic aceste solutii si a promovat concepte si teze de vadita actualitate, solutii, concepte si teze care privesc toate aspectele acestei raspunderi, de la functiile si domeniul sau de aplicare, la legaturile sale cu celelalte forme ale raspunderii juridice, la felurile si conditiile raspunderii delictuale, si pana la realizarea dreptului la reparatie pentru cauzarea de prejudicii patrimoniale si nepatrimoniale prin fapte ilicite.

Natura juridica a raspunderii delictuale.

In literatura juridica se considera indeobste ca raspunderea delictuala este o sanctiune civila cu caracter reparator si nu o pedeapsa, cum a fost la inceput si cum a continuat sa fie timp indelungat; aceasta nu exclude insa anumite situatii in care, sanctiunea raspunderii civile delictuale se completeaza cu pedepse administrative, penale, s.a.

C. Functiile si principiile raspunderii delictuale. Functiile si principiile calauzitoare ale raspunderii delictuale in dreptul roman, realist formulate in literatura noastra de specialitate, sunt de natura a evidentia rolul si importanta deosebita a acestei raspunderi in cadrul raspunderii sociale in general si a celei juridice in special.

Raspunderea delictuala indeplineste doua functii principale, si anume: o functie preventiv - educativa, prin rolul sau formativ, prin influenta pe care aceasta raspundere o are asupra constiintei oamenilor si o functie reparatorie, de aparare a drepturilor subiective incalcate, prin repunerea lor in starea anterioara incalcarii. Sub aspect tehnic, raspunderea delictuala a fost definita ca "obligatia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o fapta ilicita extracontractuala care ii este imputabila, de a repara paguba astfel pricinuita; iar obligatia de reparare si respectiv operatia de reparare, sunt de esenta si de specificul raspunderii civile delictuale.

Principiile calauzitoare ale raspunderii delictuale, menite a asigura, conform legii, realizarea functiilor acestei raspunderi, sunt urmatoarele: principiul repararii integrale a prejudiciului, prin care "se intelege inlaturarea tuturor consecintelor daunatoare ale unui fapt ilicit si culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, adica repararea in intregime a prejudiciului, in scopul restabilirii, pe cat posibil, a situatiei anterioare producerii acestuia"; principiul repararii in natura a prejudiciului, care, ca si in materia raspunderii civile contractuale, prevaleaza fata de repararea prin echivalent a prejudiciului; repararea in natura a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite consta, dupa caz, in "restituirea bunurilor si a valorilor sustrase, inlocuirea unor bunuri distruse cu altele de acelasi fel, efectuarea unor reparatii tehnice, s.a."; insa, ori de cate ori repararea in natura nu este posibila, se va recurge la repararea prejudiciului printr-un echivalent banesc si situatii in care repararea prejudiciului are loc deopotriva in natura si prin plata unei sume de bani, ca in cazul sustragerilor de autovehicule; intr-un asemenea caz, repararea are loc prin restituirea autovehiculului si plata in bani a uzurii acestuia, a eventualelor deteriorari s.a.

Formele raspunderii delictuale:

a) Raspunderea pentru fapta proprie. Din dispozitiile art. 998 -999 C. civ. rezulta ca raspunderea delictuala pentru fapta proprie presupune existenta a trei elemente obiective, prejudiciul, fapta ilicita si raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciul, si existenta unui element subiectiv, culpa celui care a cauzat prejudiciul.

Cu privire la toate aceste elemente sau cerinte sunt de semnalat contributii semnificative, dintre care amintim pe cele care urmeaza:

- cu privire la prejudiciu: s-a adoptat conceptia larga si realista, conform careia, prejudiciul poate rezulta nu numai din incalcarea unui drept subiectiv, ci si din lezarea unui interes legitim; s-au precizat formele posibile ale prejudiciilor (patrimoniale si nepatrimoniale; cauzate persoanei si bunurilor sale; cauzate avutului public si avutului personal; individuale si colective, instantanee si succesive; temporare si permanente etc.) s-au stabilit cerintele necesare pentru ca prejudiciul sa poata fi reparat (de a fi cert, direct, personal si inca nereparat pe o alta cale juridica) s-au delimitat prejudiciile susceptibile de reparare in natura fata de prejudiciile care pot fi reparate numai printr-o despagubire baneasca; s-au indicat cazurile-tip in care, la stabilirea despagubirii, se iau in considerare si unele venituri ale victimei, ca pensia si ajutorul social, astfel incat cuantumul despagubirii sa reprezinte numai diferenta pana la acoperirea integrala a prejudiciului s-au acceptat cazurile in care despagubirea acordata poate fi modificata, este sistata ori se stinge s.a.;

- cu privire la fapta ilicita: consta intr-o conduita umana, comisiva sau omisiva, pagubitoare si ilicita (in intelesul specific de ilicit civil delictual); ca in anumite cazuri, caracterul ilicit al faptei poate fi inlaturat (legitima aparare, starea de necesitate, permisiunea legii, ordinul superiorului, consimtamantul victimei, exercitiul normal al unui drept subiectiv etc.); si ca, exercitiul abuziv al unui drept subiectiv (adica prin deturnarea de la scopul in vederea caruia a fost prevazut de lege), va fi sanctionat, dupa caz, fie prin lipsirea sa de ocrotire legala, fie ca delict civil;

- cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu: practica judiciara a statuat ca raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si rezultatul pagubitor al acesteia trebuie sa fie expresia unei necesitati si nu a unei inlantuiri intamplatoare de evenimente; si ca acest raport constituie un tot cauzal indivizibil, alcatuit atat din faptele ce formeaza cauza necesara, cat si din conditiile cauzale, adica din faptele care fac posibila actiunea cauzala;

- cu privire la culpa: sub aspect terminologic, pentru a indica elementul subiectiv al raspunderii, Codul civil foloseste expresiile: greseala (art. 998), neglijenta si imprudenta (art. 999); prin traditie, aceste expresii sunt reunite in termenul generic de culpa, in intelesul de culpa civila delictuala; acesta este termenul statornicit in practica noastra judiciara si cu precadere folosit in literatura juridica de drept civil; cum insa, in materie penala, ca si in alte materii fapta ilicita intentionala este numita dol, iar in cea neintentionala, culpa, un renumit si regretat teoretician al dreptului civil a folosit ca termen general pe acela de greseala, "in delictul civil poate fi intentionala dolul sau neintentionala: culpa; iar in cautarea unei terminologii unitare pentru toate formele de raspundere juridica, din intregul sistem de drept, s-a sugerat adoptarea termenilor echivalenti de vina au vinovatie folositi, de altfel, si in alte ramuri de drept, ca dreptul penal si dreptul muncii.

b) Raspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice. Raspunderea delictuala a persoanelor juridice rezulta din dispozitiile de drept comun in materie ale art. 998 - 999, 1000, alin. 1 si 3, si 1001 - 1002, C. civ., si dispozitiile speciale ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Conform acestor dispozitii legale, raspunderea delictuala a persoanelor juridice poate fi: o raspundere pentru fapta proprie, o raspundere pentru fapta altuia, adica a prepusilor persoanelor juridice, sau o raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile ori animalele ce le apartin. Raspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice prezinta, in dreptul roman, doua trasaturi specifice prevazute de art. 35 din Decretul 31/1954 si anume:

- prima trasatura: raspunderea persoanelor juridice este angajata ori de cate ori organele lor savarsesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, insa numai daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiilor lor.

- cea de-a doua trasatura: persoanele fizice care compun organele persoanelor juridice raspund si ele pentru faptele lor cauzatoare de prejudicii, atat fata de persoanele juridice, cat si fata de victimele prejudiciilor.

c) Raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori. Dispozitia art. 1000 alin. 2, C. civ., potrivit careia "tatal si mama, dupa moartea barbatului sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii", concordanta cu fosta institutie a puterii parintesti din dreptul nostru anterior, a primit, o interpretate extensiva si mai exigenta conforma cu drepturile si indatoririle parintesti din cuprinsul institutiei ocrotirii parintesti, reglementata de art. 97 - 112 din Codul familiei.

In esenta, in dreptul nostru actual: tatal si mama au dreptul si indatoriri egale fata de copiii lor, ceea ce inseamna ca ei sunt egali si in privinta raspunderii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii savarsite de catre copiii lor minori; numai in cazurile anume, prevazute de lege, raspunderea va veni unui singur parinte (decesul sau declararea judecatoreasca a mortii celuilalt parinte, incredintarea spre crestere si educare a copilului din afara casatoriei sau a copilului din casatorie in caz de divort s.a.); iar parintii sunt raspunzatori, fara a deosebi dupa cum copiii lor sunt din casatorie, din afara casatoriei ori infiati.

Cerintele sau elementele constitutive ale acestei forme delictuale pentru fapta altuia sunt pe de-o parte, cerintele generale, si anume: existenta prejudiciului, a faptei ilicite a minorului si a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu (mai putin culpa minorului, intrucat nu se cere ca fapta pagubitoare sa fi fost savarsita cu discernamant); pe de alta parte, cerintele speciale, si anume: copilul sa fie minor si sa aiba locuinta la parintii sai ori, cand este cazul, la parintele care exercita ocrotirea parinteasca.

In ce priveste fundamentarea raspunderii, exista acord deplin in practica judiciara si in literatura de specialitate ca raspunderea se intemeiaza pe o prezumtie relativa de culpa a parintilor; in ce priveste insa continutul aceste prezumtii, atat practica judiciara, cat si literatura de specialitate au evoluat, de la o interpretare restrictiva, conform careia greseala parintilor ar consta numai in lipsa de supraveghere a copilului, la o interpretare extensiva, conform careia greseala parintilor consta de o potriva in lipsa de supraveghere, de crestere si educare corespunzatoare a copilului; aceasta din urma interpretare este fara indoiala concordanta cu necesitatea integrarii functiei educative a familiei in procesul educational general in vederea formarii tinerei generatii pentru viata.

d) Raspunderea cadrelor didactice. Cu privire la dispozitia art. 1000 alin. 4 C. civ., conform careia institutorii artizani sunt responsabili "de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor in tipul ce se gasesc sub a lor supraveghere", sunt de semnalat doar cateva solutii ale practicii judiciare si unele consideratii teoretice referitoare la raspunderea cadrelor didactice.

Raspunderea cadrelor didactice pentru faptele elevilor, forma speciala de a raspunde pentru fapta altuia, presupune indeplinirea: pe de o parte, a cerintelor generale ale raspunderii, adica existenta prejudiciului, a faptei ilicite a elevului si a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu; pe de alta parte, a cerintelor speciale ale acestei raspunderi, iar fapta ilicita pagubitoare sa fi fost savarsita in timp ce elevul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului; raspunderea se intemeiaza pe o prezumtie relativa de culpa, care consta in neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare de catre profesor a indatoririi sale de supraveghere a elevului.

In practica judiciara si in literatura de specialitate s-a pus problema daca raspunderea cadrelor didactice este sau nu este susceptibila de o aplicare concomitenta cu raspunderea parintilor.

Intr-o prima interpretare s-a apreciat ca aplicarea concomitenta a celor doua raspunderi este exclusa, intrucat daca si cat timp elevul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului nu este posibila si aplicare raspunderii parintilor; ca deci, raspunderea parintilor apare (in cadrul raspunderii pentru fapta altuia) ca o raspundere generala, care se va aplica numai cand nu este aplicabila raspunderea speciala a profesorului (specialia generalibus derogant, non generalia specialibus).

Intr-o a doua interpretare se apreciaza ca cele doua raspunderi sunt susceptibile de o aplicare concomitenta; aceasta interpretare are ca suport premisa continutului diferit al celor doua prezumtii de culpa: "pe cata vreme raspunderea profesorului se intemeiaza pe lipsurile in supravegherea elevului, raspunderea parintilor se intemeiaza pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a nu numai a indatoririi de supraveghere, dar si a aceleia privind educarea ori cresterea copilului minor"; totodata, adoptarea solutiei aplicarii concurente ale celor doua raspunderi este de natura sa promoveze indatoririle educationale ale familiei.

O alta precizare care s-a facut in practica noasta judiciara este aceea ca raspunderea cadrelor didactice se refera la prejudiciile pe care elevul le-a cauzat altor persoane, si nu la prejudiciile pe care insusi elevul si le-a cauzat, din vina sa, printr-o autoaccidentare, in timp ce se afla sub supravegherea profesorului.

e) Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor. Dispozitia art. 1000, alin. 3, C. civ., conform careia "comitentii" sunt responsabili "de prejudiciul cauzat de prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat", priveste cea mai frecventa forma a raspunderii pentru fapta altuia.

In conditiile economice si sociale din societatea romaneasca, raporturile de prepusenie s-au amplificat si diversificat (ca de altfel in general in societatile contemporane), ceea ce a solicitat si solicita instantele noastre judecatoresti cu rezolvarea a numeroase cauze de raspundere a comitentilor si a prepusilor. S-a format astfel o bogata practica judiciara, care pe langa solutiile traditionale cuprinde si multe solutii noi, precum si o vasta si contributiva literatura de specialitate.

Raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor necesita indeplinirea: pe de o parte, a cerintelor generale ale raspunderii, a faptei ilicite a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu si a culpei prepusului; pe de alta parte, a cerintelor speciale ale acestei raspunderi, adica existenta raportului de prepusenie si savarsirea faptei ilicite de catre prepus in functia sau functiile ce i s-au incredintat.

Cerintele speciale ale acestei raspunderi au fost indeaproape precizate in practica judiciara si in literatura de specialitate.

Cu privire la cerinta raportului de prepusenie: s-au definit calitatile de comitent si prepus; din dispozitia art. 1000, alin. 3, C. civ. Rezulta implicit ca este comitent persoana care primeste functiile ce i s-au incredintat.

Cu privire la cerinta expres prevazuta de lege, ca prepusul sa fi savarsit fapta ilicita "in functiile incredintate" (art. 1000, alin. 3, C. civ.), atat in practica judiciara cat si in literatura de specialitate s-au exprimat doua interpretari principale, si anume: o interpretare extensiva, mai cuprinzatoare decat formula legii "in functiile incredintate", interpretare dominanta timp indelungat, conform careia, in vederea ocrotirii cat mai eficiente a victimelor, fapta prepusului trebuie sa aiba o conexiune, o legatura cu functiile care i-au fost incredintate, insa ca: "raspunderea comitentului este angajata cand prepusul a lucrat pentru comitent in marginile scopului in vederea implinirii caruia i-au fost conferite functiile, chiar fara a avea instructiunile comitentului, sau chiar impotriva acestor instructiuni, ori calcand prohibitia expresa a comitentului"; sau, intr-o alta formulare: "daca prepusul savarseste fapta in cadrul atributiilor de serviciu, chiar daca indeplineste aceste atributii in afara orelor legale de munca, cu nerespectarea regulilor prevazute pentru acea munca, cu nepricepere, in mod necorespunzator, neglijent sau imprudent"; si o interpretare restrictiva, indreptata " spre o restrangere a raspunderii comitentului numai la faptele ce au o legatura directa - si nu ocazionala, intamplatoare - cu functia incredintata"; sau, cum s-a mai spus "raspunderea comitentului nu poate avea loc daca fapta ilicita si pagubitoare a prepusului, desi savarsita in timpul exercitarii functiei, nu se dovedeste a fi aflat intr-o corelatie necesara cu acea functie, si, totodata, nu a existat nici cel putin aparenta comiterii faptei in interesul comitentului"; aceasta este interpretarea la care s-a oprit, in ultimul timp, prin doua decizii de vadita orientare, si suprema noasta instanta.

Fundamentarea raspunderii comitentilor pentru faptelor prepusilor a evoluat in dreptul roman, deopotriva in practica judiciara si in literatura de specialitate, de la conceptia subiectiva a intemeierii raspunderii pe elementul subiectiv al culpei comitentului, la conceptia obiectiva, independenta de culpa acestuia, intemeiata pe ideea de garantie, adica pe obligatia comitentului de a garanta repararea prejudiciului suferit de victima prin fapta culpabila a prepusului sau.

Teoriile principale prin care literatura de specialitate a cautat sa fundamenteze raspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor sunt urmatoarele:

teoria prezumtiei legale absolute de culpa a comitentului (in eligendo si in vigilando);

- teoria considerarii culpei prepusului ca fiind culpa comitentului insusi;

teoria reprezentarii legale a comitentului de catre prepus, intemeiata pe ideea de mandat;

teoria raspunderii fara culpa a comitentului, intemeiata pe ideea riscului de activitate;

- teoria raspunderii fara culpa intemeiata pe ideea de garantie, la care a subscris, in marea ei majoritate, si literatura noastra de specialitate.

f) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Dupa cum am aratat in capitolul precedent, cu ocazia expunerii raspunderii delictuale, Codul civil roman prevede un singur caz de raspundere pentru lucruri, acela cauzat prin ruina edificiului (art. 1002); inmultirea continua a lucrurilor cauzatoare de prejudicii necunoscute si nebanuite la data edictarii codului a condus jurisprudenta si doctrina juridica la interpretarea dispozitiei introductive la art. 1000 ca exprimand regula generala privitoare la raspunderea pentru lucruri.

Ca urmare, dispozitia art.1000, alin. 1, C. civ., conform careia "suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat. de lucrurile ce sunt sub paza noastra", constituie si in dreptul civil roman actual sediul reglementarii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

In aplicarea acestui lapidar text legal, la jurisprudenta si doctrina juridica romana anterioara s-au adaugat contributii substantiale ale practicii judiciare si doctrinei juridice romanesti.

Cerintele raspunderii pentru lucruri sunt urmatoarele:

- existenta unui prejudiciu, acesta sa fi fost cauzat de un lucru ("de fapta lucrului")

- existenta unui raport de cauzalitate intre activitatea sau inactivitatea lucrului si prejudiciu.

Cu privire la aceste cerinte: s-a facut distinctie intre lucrurile susceptibile sa antreneze raspunderea in temeiul dispozitiei art. 1000, alin. 1, C.civ. si cele pentru care exista raspunderi speciale; s-a determinat persoana raspunzatoare cu ajutorul notiunilor de "paza juridica" si "paznic juridic"; s-a decis ca formula legii "lucrurile ce sunt sub paza noastra" se refera la "paza juridica", adica la exercitarea asupra lucrului a unei puteri independente de directie, de control si de supraveghere, si nu la "paza materiala" a lucrului; ca deci, persoana raspunzatoare este "paznicul juridic" al lucrului, adica proprietarul lucrului, titularii unora dintre drepturile reale, posesorul si chiar simplul detentor precar.

Fundamentarea raspunderii pentru lucruri, cu privire la care nu s-a ajuns inca la o unitate de vederi nici in practica judiciara si nici in literatura de specialitate, tinde a evolua de la conceptia subiectiva, intemeiata pe culpa, la conceptia obiectiva, independenta de culpa.

In conceptia subiectiva, initial s-a spus ca textul art.1000,alin. 3 instituie o prezumtie relativa de culpa a paznicului juridic al lucrului, culpa in paza (ceea ce ii permitea sa inlature prezumtia ori de cate ori dovedea lipsa sa de culpa); apoi s-a spus ca acest text legal instituie o prezumtie absoluta de culpa (ceea ce permite paznicului juridic sa se exonereze de raspundere numai daca dovedeste ca prejudiciul s-a produs datorita unei cauze straine de activitatea sa si de lucrul aflat sub paza sa, ca forta majora, fapta unui tert sau fapta victimei prejudiciate).

In conceptia obiectiva, care se impune din ce in ce mai mult, s-au sugerat temeiuri diferite pentru fundamentarea raspunderii paznicului juridic al lucrului, si anume: prezumtia de responsabilitate, ideea de risc si ideea de garantie privind riscul de activitate.

In fine, intr-o opinie recenta se face urmatoarea distinctie: se considera ca, de lege lata, raspunderea pentru lucruri se intemeiaza pe un temei mixt, subiectiv-obiectiv, pe ideea de garantie fata de terti, grefata pe ideea de culpa prezumata a paznicului juridic; insa ca "afirmarea ferma a principiului raspunderii obiective in viitoarea legislatie civila este justificata de necesitatile vietii sociale si va fi de natura sa incheie cursul unor divergente de opinii de ordin teoretic si practic.

g) Cazuri speciale de raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri Dupa cum s-a aratat, pe langa lucrurile ce cad sub incidenta raspunderii prevazute de art. 1000, alin.1,C. civ., exista si "lucruri care prin insuficienta lor stapanire de catre om, prin mediul plin de primejdii in care evolueaza, prin aria larga in care pot provoca pagube si prin timpul indelungat in care acestea se pot produce, reclama regimuri speciale de raspundere, care sa tina seama si de dificultatea pentru victime, in asemenea conditii, de a dovedi culpa celui care are in paza asemenea lucruri, si chiar raportul de cauzalitate dintre activitatea lor si pagubele pricinuite.

In dreptul roman sunt reglementate doua asemenea cazuri speciale, si anume: raspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave, reglementata de Codul aerian din 30 decembrie 1953, si raspunderea pentru pagubele nucleare, reglementata de Legea nr. 61 din 30 octombrie 1974.

h) Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele O contributie de seama a practicii noastre judiciare priveste raspunderea pentru animalele salbatice.

Legea nr. 26 din 12 noiembrie 1976, privind economia vanatului si vanatoarei, prevede ca fondurile de vanatoare se administreaza (in principal) de catre inspectoratele silvice judetene, calitate in care ele raspund de daunele cauzate de catre animalele salbatice ce constituie vanatul.

Raspunderea a fost insa diferentiata: pentru animalele salbatice aflate in locuri inchise si scapate din aceste locuri s-a decis ca inspectoratele silvice raspund in temeiul art. 1001 C. civ., intrucat au paza lor juridica; iar pentru animalele aflate in libertate, cu privire la care nu au paza juridica, inspectoratele silvice raspund in temeiul art. 998-999 C. civ., deci numai daca victima prejudiciului va dovedi culpa inspectoratului constand in neindeplinirea de catre acesta a indatoririlor sale legale de gospodarire a vanatului, care implica si luarea de masuri in vederea evitarii producerii de catre animalele salbatice de prejudicii.