Interpretarea normelor juridice

1. Tipuri de interpretare.
2. Metodele de interpretare.
3. Rezultatele interpretarii.
4. Spiritul si litera legii. Abuzul de drept si frauda la lege.

            Interpretarea desemneaza operatiunea intelectuala de stabilire a sensului exact al normelor juridice, in vederea aplicarii lor si, deci, a solutionarii unor cauze. Problematica este complexa, ridicand intrebari de genul: In ce ipoteze ale normelor se incadreaza o situatie de fapt? Care este intentia legiuitorului exprimata in norma? Ce inteles au termenii si expresiile folosite? Este necesara recurgerea si la alte norme apartinand unor institutii sau categorii diferite? In ce masura situatii nereglementate expres se incadreaza in reglementarile existente? Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanica, ea necesita inevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract si impersonal al unei norme, din apartenenta normelor la un sistem unitar in care exista diverse relatii, din modul de redactare a actelor normative, limbajul si stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu). Desi interpretarea este intr-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violenta, asa cum remarca M. Djuvara, ea este necesara tocmai pentru ca o norma este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodata identic cu ele. Ea este operatiunea prin care se stabileste o legatura logica intre dreptul pozitiv si aplicarea lui. Dar, spre deosebire de stiintele exacte care sunt riguroase, in acest domeniu ea nu poate fi decat un demers relativ: se pleaca de la premisa ca legiuitorul a dorit sa respecte principiul echitatii, al bunei credinte si necesitatile practice ale vietii.

            Interpretul, altul decat legiuitorul insusi, nu trebuie considerat o unealta oarba care aplica litera legii nesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie vointei legiuitorului. El trebuie sa promoveze unitatea dintre litera si spirit, in scopul realizarii dreptatii. Asa cum o lege nedreapta nu e buna, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea buna.

Tipuri de interpretare

            La activitatea de interpretare participa mai multe subiecte cu rol diferit, solutiile la care ele ajung neavand insa aceeasi forta si valoare juridica. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficiala - obligatorie - si neoficiala. Interpretarea oficiala este cea facuta de organele de stat competente (Parlamentul, instante judecatoresti etc.); ea poate fi la randul ei generala, deci cu valoare pentru orice fel de situatii care se incadreaza in norma, si cauzala concreta, obligatorie numai in cazul concret cu ocazia solutionarii caruia este data. Cea generala este facuta printr-un act normativ, emis fie de organul care este si autorul normei interpretative - regula - fie de un altul. In acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.

            Interpretarea concreta poate fi facuta de orice organ care aplica dreptul, rezultatul ei fiind cuprins in continutul actului de aplicare. In timp ce interpretarea generala are o valoare de sine statatoare, in sensul ca nu e conditionata de solutionarea vreunui caz, cea cauzala este un mijloc de a solutiona o speta concreta. De aceea nici nu avem aici un act distinct. Interpretarea neoficiala - doctrinara - nu este obligatorie, ea fiind facuta de persoane neoficiale care isi exprima astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizeaza intr-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci in scrieri de specialitate. Valoarea ei este data de puterea de convingere a argumentelor stiintifice folosite, deci este una pur stiintifica. Ea mai poate fi cuprinsa si in expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi. Desi lipsita de valoare juridica, interpretarea neoficiala nu este mai putin utila, facand lumina asupra necesitatii reglementarii respective, asupra finalitatii ei. Desi nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.

Metodele de interpretare

            Metodologia interpretarii nu se reduce doar la enumerarea diverselor tehnici utilizate in procesul de interpretare, ea ofera o concenptie unitara, de concertare (combinare) a unor metode si tehnici pe baza unor principii, astfel incat sa se asigure finalitatea interpretarii, sa devina mai eficace. Atitudinea fata de interpretare si de metodologia ei a evoluat in functie de conditiile social-istorice si de studiul doctrinei.

            Conceptia exegetica reduce obligatia juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul fiind considerat ca e cuprins exclusiv in legea scrisa. Juristul trebuie doar sa caute si sa extraga vointa legiuitorului. Desi se admite necesitatea interpretarii - cand legea e neclara, ambigua, contradictorie, cind nu cuprinde toate situatiile posibile -, totusi se considera ca e suficient sa faci exegeza textului pentru a-i descoperi semnificatia, deci intentia autorului.

            O alta conceptie, cea a liberei cercetari stiintifice, a contestat fetisismul legii scrise, considerand ca vointa legiuitorului trebuie si poate fi cautata mai intai in documentele preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnari ale dezbaterilor parlamentare. Fr. Gny a afirmat ca ideea dupa care textul prevede totul este artificiala, franand dinamismul dreptului. In masura in care legea e demodata sau insuficienta, adeptii acestei conceptii preconizau o libera cautare a solutiei de catre interpret daca se vrea depasirea dificultatilor de aplicare a respectivului text.

            Aceasta conceptie a starnit serioase obiectii pentru cazul in care legea nu prevedea nimic intr-o situatie data (spre deosebire de cazul in care situatia este vizata de lege in principiu dar in concret are particularitati neprevazute), remarcandu-se ca judecatorul s-ar substitui astfel legiuitorului.

            Desi in procesul interpretarii nu pot exista reguli foarte stricte, care sa asigure corectitudinea, ea se bazeaza totusi pe niste principii care se interconditioneaza si se presupun reciproc, fara a fi infailibile.

            1. Respectarea unitatii dintre litera si spiritul legii, exagerarile de o parte si de alta putand conduce la solutii dogmatice, injuste sau la abuz si arbitrar.

            2. Respectarea vointei legiuitorului: Cand legea e clara, sarcina interpretului e foarte simpla: el trebuie doar s-o aplice; dictonul: cea mai buna lege e aceea care lasa cat mai putin la aprecierea judecatorului si cel mai bun judecator e acela care, in hotararea pe carea o da, se intemeiaza in asa fel pe lege incat arbitrariul sa fie cat mai redus. Aceasta nu inseamna ca trebuie sa facem o interpretare iudaica, adica bazata exclusiv pe un text lacunar, confuz sau contradictoriu, ci trebuie luat in considerare spiritul sau scopul legii, el exprimand intentia reala in opozitie cu cea literala.

            3. In legatura cu cele spuse mai sus, intentia legiuitorului trebuie dedusa - cand legea nu e clara - din intreg textul legii - daca e vorba de un articol -, respectiv din institutia sau ramura de drept in care se incadreaza legea - daca e vorba de intreaga lege.

            4. Unde legea nu distinge nici interpretul nu treguie sa distinga, aceasta semnificand ca noi nu putem adauga sau exclude cazuri care n-au fost adaugate sau excluse de legiuitorul insusi.

            5. Exceptiile sunt de stricta interpretare, ceea ce inseamna ca ele nu pot fi extinse la cazuri neprevazute expres de legiuitor. Aceasta se mai exprima si in adagiile: norma speciala deroga de la cea generala; norma generala nu deroga de la cea speciala.

            6. Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a drepturilor omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte - principiu inscris in Constitutie.

            7. Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale - principiu inscris in Constitutie.

            Reguli in materie contractuala:

-prioritatea vointei reale a partilor fata de cea literala

-Contractul produce pe langa efectele expres aratate si alte efecte ce tin de natura insasi a contractului (Codul civil: Contractele obliga nu numai la ceea ce este prevazut expres intr-insele ci si la ceea ce legea, obiceiul sau echitatea obliga).

-interpretarea coordonata a clauzelor contractului (Codul civil: Toate clauzele conventiilor se interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din actul intreg).

-interpretarea clauzelor indoielnice (Codul civil: Ele se interpreteaza in sensul in care pot produce un efect si nu in acela in care nu produc nici unul; ele se interpreteaza dupa obiceiul locului; ele se interpreteaza intotdeauna in favoarea debitorului).

-alte reguli de interpretare (Codul civil: Oricat de generali ar fi termenii intrebuintati de parti, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile in care se pare ca partile si-au propus a contracta; cand partile, pentru a explicita intelesul unor clauze, apeleaza la un exemplu, nu trebuie sa se reduca intinderea obligatiei la cuprinsul exemplului).

            Cele mai importante metode de interpretare folosite sunt urmatoarele:

a) Interpretarea gramaticala sau literala; ea se bazeaza pe procedeele de analiza morfologica si sintactica a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Aceasta presupune clarificarea in prealabil a problemei terminologiei juridice, intelesul unor termeni si expresii utilizate intr-un text juridic poate fi acelasi cu cel din limbajul obisnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul insusi explica in text sensul unor termeni pentru a asigura intelegerea lor corecta si uniforma. In lipsa unei astfel de explicatii organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea data de practica sau de doctrina, pornind de la intelesul curent al acelor termeni.

b) Interpretarea sistemica/ sistematica. Ea se bazeaza in stabilirea intelesului unor norme pe coroborarea lor cu alte norme, fie apartinand aceleiasi institutii juridice sau ramuri de drept, fie apartinand unor institutii sau ramuri diferite. Necesitatea aplicarii metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat, el constituind nu o simpla insumare de norme, ci o unitate alcatuita din parti interdependente. Astfel, normele din partea speciala a unui cod nu pot fi intelese daca sunt rupte de normele din partea generala a aceluiasi cod, normele obisnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept, normele tuturor ramurilor de normele dreptului constitutional. Utilitatea acestei metode este mai evidenta in cazul normelor  incomplete (norme de trimitere, de referire si in alb), care isi intregesc continutul cu ajutorul interpretarii sistematice.

c) Interpretarea istorica. Ea se bazeaza pe cercetarea conditiilor istorice, social-politice etc. care au determinat adoptarea unui act normativ (occasio legis) si in functie de aceste conditii pe determinarea scopurilor urmarite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregatitoare ale adoptarii actului, al expunerii de motive, al discutiilor care s-au purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act in parlament, presa, lucrari de specialitate. Daca actul normativ are un preambul si o introducere, acestea ofera ele insele informatiile necesare pentru stabilirea cauzelor si scopurilor elaborarii actului.

d) Interpretarea logica. Se bazeaza pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separata de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorica sau sistemica se sprijina pe utilizarea de rationamente si judecati. Vom exemplifica cu cateva dintre aceste rationamente logice:

-rationamentul "a pari" permite deducerea unor consecinte in urma analogiei care se face intre doua situatii asemanatoare, in absenta unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele.

-rationamentul "per a contrario" permite deducerea din opozitia unei ipoteze a opozitiei unor consecinte: daca o regula este subordonata intrunirii unor conditii, regula inversa trebuie sa se aplice daca aceste conditii nu sunt reunite.

-rationamentul "a fortiori" are la baza postulatul ca cine poate mai mult poate si mai putin.

-rationamentul "ad absurdum" porneste de la demonstrarea imposibilitatii logice a unei situatii, consecinta fiind ca numai o alta solutie este posibila

e) Interpretarea teleologica sau dupa scop se bazeaza pe finalitatea actului normativ interpretat. Aceasta solicita creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda teleologica reclama utilizarea ei in paralel cu celelalte, caci intentia legiuitorului poate fi gasita si din coroborarea normei in cauza cu alte norme, si cercetandu-se contextul adoptarii ei si raportandu-ne la litera ei.

Asa cum afirma M. Djuvara, creativitatea juristului trebuie sa fi temperata: el trebuie sa recurga la intelesul rational al legii, la traditia istorica, la lucrarile preparatorii, la principiile dreptului, la sentimentul de echitate prezumat si la nevoile vietii.

Rezultatele interpretarii.

 Interpretarea normei juridice poate genera trei solutii:

a) Textul descrie exact sfera cazurilor la care se refera ipoteza normei, nefiind deci motive de a restrange sau de a extinde aplicarea lui. Avem de a face cu o interpretare literala utilizata in cazul textelor clare, precis redactate sau care contin enumerari limitative. Ex.: articolul 21 din Constitutie prevede ca "orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor sale legitime"; textul reclama o interpretare ad literam, neputand fi aduse argumente care sa conduca la restrangerea sferei persoanelor ce se pot adresa justitiei.

b) Textul urmeaza sa fie aplicat in mod extensiv, deoarece se ajunge la concluzia ca sfera cazurilor la care el se refera este in realitate mai larga decat rezulta din modul sau de redactare. Avem de a face deci cu o interpretare sistemica, istorica, logica sau teleologica. Ex.: articolul 51 din Constitutie prevede ca "respectarea Constitutiei si a suprematiei sale si a legilor este obligatorie". Fara indoiala ca in realitate cetatenii sunt obligati sa respecte toate actele normative, notiunea de lege trebuind luata aici in sensul  ei larg.

c) Textul urmeaza sa fie aplicat in mod restrictiv, deoarece se ajunge la concluzia ca sfera cazurilor la care se refera este mai restransa decat rezulta din modul sau de redactare. Ca si mai sus, avem de a face cu o interpretare istorica, sistemica, logica sau teleologica. Ex.: Codul familiei prevede ca "copiii sunt obligati sa ingrijeasca parintii aflati in nevoie". In realitate, nu toti copiii au aceasta obligatie deoarece unii sunt minori, incapabili, ei insisi in nevoie etc. In general se ajunge la o interpretare restrictiva atunci cind textele legale contin enumerari limitate sau exceptii, respectiv cand instituie prezumtii legale.

Spiritul si litera legii. Abuzul de drept si frauda la lege.

 Acestea sunt probleme conexe cu interpretarea normei  juridice. Abuzul de drept consta in exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea credinta, cu incalcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt in scopul de a produce consecinte vatamatoare pentru altcineva. Litera legii este folosita in mod nelegitim. Mobilul acestui comportament nociv poate fi dorinta de sicana, razbunare etc. De exemplu introducerea unei actiuni in justitie cu scopul de a-l sicana pe cel reclamat, cel care reclama stiind foarte bine ca nu are dreptate, un functionar care in exercitiul atributiilor sale nu indeplineste un act sau il indeplineste defectuos pentru a cauza o vatamare drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane.

Frauda la lege consta intr-o manevra nelegitima facuta cu scopul de a eluda aplicarea unor norme care  sunt in mod normal aplicabile, pentru a promova ilegal  unele interese sau a ocoli consecinte legale care nu convin. Si aici avem de a face cu utilizarea literei legii si cu incalcarea spiritului ei. De exemplu, in cazul unui contract de vanzare-cumparare se trece in inscris un pret mai mic decat cel real pentru a evita aplicarea integrala a taxelor fiscale. Sau: doua persoane incheie o casatorie nu pentru a intemeia o familie, ci pentru a obtine, sa zicem, cetatenia unei tari.

In cazul fraudei la lege, nu intotdeauna scopul in sine urmarit este ilegal, ci metoda de atingere a lui, de aceea sanctiunea nu este neaparat una penala.