Gestiunea operationala

1. Gestiunea potentialului uman

In intreaga literatura de specialitate se afirma ca principala bogatie a intreprinderii o constituie resursa umana, ca unic factor capabil de a valorifica creator toate celelalte resurse ale macromediului si ale intreprinderii insasi si, in acelasi timp, ca problema cheie in restructurarea intreprinderii. Avand in vedere natura particulara a acestei resurse, analiza sa presupune recurgerea la evaluari psiho-sociale si culturale, coroborat cu o abordare bazata pe un instrumentar tehnic specific. Acest demers implica pe langa variabile cuantificabile si variabile necuantificabile, care pot genera efecte majore asupra performantelor intreprinderii.

Aspectele gestiunii potentialului uman vizeaza:

- numarul si numarul mediu de salariati;

- structura (pe varste, formare, competenta, dinamism, capacitate de adaptare);

- climat social si motivare;

- competenta si adaptibilitate;

- mobilitate;

- utilizarea timpului de munca;

- eficienta utilizarii resursei umane.

Analiza numarului si numarului mediu de salariati

Agregarea indicatorilor privind numarul de salariati

• Personal cu contract de munca pe durata nedeterminata
• Personal cu contract de munca pe durata determinata

  -

+

Personal prezent PP

-

+

Personal la munca PM

-

+

Personal utilizat PU

-

In definirea acestor categorii se tine seama de :

prevederile Codului Muncii;

implicatiile asupra resurselor financiare ale intreprinderii.

Numar de personal total (PT) al unei intreprinderi permite aprecierea taliei si a puterii sale economico-financiare. In numarul total de personal se include personalul cu contract de munca pe perioada determinata/nedeterminata, cu norma intreaga sau cu timp partial de munca, inscris in registrul general de evidenta a salariatilor.

Numarul de personal disponibil (PD) - reprezinta diferenta dintre numarul de personal total si absentii de lunga durata, cu contracte individuale de munca suspendate de drept (cei care exercita o functie in cadrul autoritatii executive, legislative sau judecatoresti, sunt alesi in organisme profesionale/sindicale retribuite, beneficiaza de concedii maternale) sau la cererea salariatului (concedii paternale), care nu antreneaza costuri la nivelul intreprinderii.

Numarul de personal prezent (PP) - cuprinde personalul disponibil mai putin absentii pe perioade relativ reduse (concedii medicale - CM, concedii fara plata - CFP, concedii de studii, concedii ingrijire copil bolnav, absente nemotivate), precum si cei al caror contract individual de munca a fost suspendat din initiativa angajatorului (cercetare/sanctiune disciplinara, plangere penala cu exceptia intreruperilor temporare dispuse de acesta.

Numarul de personal prezent la munca (PM) - este considerat personalul prezent din care se deduce personalul aflat in greva si cel aflat in intreruperi temporare dispuse de angajator din motive economice, tehnice, de sezonalitate etc.

Numarul de personal utilizat (PU) - este constituit din personalul care participa efectiv la procesul de productie, fiind calculat prin deducerea din personalul prezent la munca a personalului aflat la formare profesionala din initiativa si pe cheltuiala angajatorului.

Structura personalului

Pentru a fi pertinenta aprecierea asupra marimii, puterii si performantei intreprinderii in raport cu personalul sau, aceasta judecata trebuie completata cu analiza structurala a fortei de munca.

Teoria economica identifica o multitudine de criterii de structurare, cele mai importante fiind:

Structura pe varste

O urmarire consecventa a personalului pe varste, mentinerea unui echilibru intre experienta si creativitate, asigurarea promovarii intr-un proces natural retragere-promovare, va asigura colaborarea si increderea in ceea ce se numeste, de obicei, "joc corect", orice dezechilibru accentuat in piramida varstelor personalului va afecta echilibrul psihosociologic, ridicand probleme managementului in ceea ce priveste recrutarea si promovarea personalului. O angajare masiva, la un moment dat, de tineri va crea dificultati in promovare, printr-un raport dezavantajos intre numarul aspirantilor si posibilitatile de satisfactie.

Structura dupa vechime

Analiza structurii dupa vechime in intreprindere furnizeaza informatii suplimentare, semnaland alte dezechilibre cu consecinte semnificative. Existenta unei ponderi insemnate a personalului cu vechime mare in intrepindere poate fi apreciata contradictoriu: pe de-o parte ea asigura imaginea intreprinderii, concurand la formarea culturii sale, iar pe de-alta parte, genereaza:

- cheltuieli de personal suplimentare aferente sporurilor de vechime;

- intarzieri in introducerea noutatilor tehnologice si/sau costuri suplimentare de formare;

- cantonarea in anumite rutine, eficiente la un moment dat, dar depasite si contraproductive ulterior, cand mediul socio-economic se modifica;

- realizarea unei structuri sindicale stabile si eficace, dar care va insista mai mult pentru drepturi

proportionale cu vechimea si mai putin cu creativitatea;

- dificultati majore in asigurarea continuarii activitatii, in momentul schimbarii masive a celor cu vechime de catre tineri fara experienta in problemele intreprinderii.

Realizarea unei piramide de vechime echilibrata poate constitui un factor de stabilitate si progres intr-o intreprindere.

Structura pe sexe

In mod natural repartitia pe sexe a personalului ar trebui sa reflecte structura nationala, relativ constanta, si natura activitatilor, ce pot determina predominante feminine sau masculine. In realitate, politica intreprinderii la angajari, are in vedere anumite cutume sau considerente:

anumite meserii sunt istoric sau natural inabordabile femeilor, prezenta lor constituind o exceptie (minerit, activitati portuare etc.);

angajarea sistematica a femeilor poate avea ca ratiune practicarea unor salarii inferioare, reducerea activitatilor sindicale si, in contrapondere, absente legate de concediile de maternitate;

angajarea sistematica a barbatilor are in vedere disponibilitatea mai mare a acestora de a se dedica profesiei, mobilitatea.

Analiza naturii activitatilor unei intreprinderi, cerintele diverselor posturi, comparativ cu structura personalului pe sexe, pot releva cauze ale unor disfunctionalitati, ce evidentiaza practici particulare contraproductive pentru intreprindere.

Structura profesionala

Aceasta analiza furnizeaza informatii asupra tehnicitatii, performantelor si perspectivelor unei intreprinderi. Structura profesionala la scara nationala este elaborata si analizata de M.M.P.S. In aceasta structura se regasesc toate meseriile si profesiile recunoscute in Romania. Ceea ce a ramas insa la latitudinea intreprinderii este structurarea pe trepte/grade de competenta si experienta, la nivelul economiei existand o structurare numai pentru personalul din sistemele bugetare. Pentru celelalte unitati se pot gasi asemenea structuri in grilele din contractele colective de munca care prevad, in general urmatoarele categorii:

muncitori

o       necalificati;

o       calificati, cu detaliere adaptata specificului intreprinderii (zidari, sudori, bucatari);

personal de specialitate,

o       cu studii medii cu detaliere adaptata specificului intreprinderii;

o       cu studii superioare, cu detaliere pe profesii (economisti, ingineri, merceologi etc) adaptata specificului intreprinderii;

personal tehnic-administrativ;

o       cu studii medii (normatori, atasamentisti, operatori);

o       cu studii superioare (juristi, economisti, referenti);

personal de conducere.

Aceasta structura permite incadrarea personalului in operativ si de administrare si de conducere,

date necesare analizei eficientei utilizarii acestuia.

Statele unei intreprinderi pot furniza informatii detaliate asupra structurii profesionale, iar analiza comparata a acesteia cu nevoile reiesite din specificul activitatii va fundamenta concluzii pertinente si masuri de ameliorare in recrutarea, formarea si utilizarea fortei de munca.

Nivelul de formare si adaptare a angajatilor

Nivelul de formare a personalului este un criteriu primordial de apreciere a capacitatii intrerpinderii de a crea performante. Aprecierea nivelului de formare a personalului este insa foarte anevoioasa, existand dificultati metodologice de evaluare. Nivelul de formare a personalului trebuie judecat in corelatie cu capacitatea de adaptibilitate la evolutiile tehnologice, sociale, economice. Progresul tehnic si tehnologic reclama un grad din ce in ce mai inalt de calificare si o crestere a interesului in domeniu. Aprecierea nivelului de formare vizeaza atat atestarea formala, cat si competenta efectiva. Un prim criteriu de apreciere il constituie diploma obtinuta care insa nu este relevant daca nu e coroborat cu experienta personalului, aceasta notiune complexa fiind insa dificil de evaluat. Analiza pe baza de atestate/diplome fara o evaluare a experientei, care uneori poate avea o importanta cruciala, nu va putea furniza informatii suficient de corecte in opiniile exprimate, cu atat mai mult cu cat "experienta" este o notiune extrem de complexa si de dificil de cuantificat care nu a facut obiectul unui studiu aprofundat.

O evaluare de tipul:

Formare (atestare, diploma) Experienta in domeniu Experienta in intreprindere (ani de activitate)

Lucrari practice

Rezultate Functii

Perormante obtinute

poate furniza informatii suficiente pentru angajarea sau evaluarea fiecarei persoane in parte. Cumularea acestor informatii, la nivelul intreprinderii, este insa, de regula, dificila.

Imbunatatirea continua a calitatii produselor, competitivitatii si capacitatii concurentiale a intreprinderii impun transformarea procesului de formare a personalului dintr-o practica discontinua si exceptionala intr-o practica permanenta si ordinara.

Estimarea efortului generat de formarea personalului presupune luarea in considerare atat a unor costuri evidente, cat si a unora ascunse determinate de formarea curenta, pe masura desfasurarii activitatii.

Formarea pesonalului trebuie privita atat ca o cheltuiala, ca o investitie de mentinere, atunci cand este vorba de a fi la curent cu ceea ce e cotidian/curent, cat si ca o investitie de crestere, atunci cand este vorba de imbogatirea cunostintelor.

Mobilitatea personalului

Analiza numarului si structurii personalului, trebuie completata cu analiza miscarii acestuia pe total si pe diferite structuri identificate pentru a sesiza tendintele evolutiei acestui factor de productie. In diagnosticarea mobilitatii personalului, in functie de cauzele generatoare, se face distinctie intre circulatie si fluctuatie. Circulatia fortei de munca are la baza cauze normale, in timp ce fluctuatia este o consecinta a unor cauze anormale (desfacerea contractului de munca ca urmare a incalcarii prevederilor sale, demisii datorate nemultumirilor).

Un indicator sintetic de apreciere globala a miscarii personalului il constituie rata de crestere a acestuia:

Rata de crestere Variatia numarului mediu de personal

a personalului = -------- ----- ------ ----- ----- ------------ x 100

Numarul mediu de personal

Aprecierea variatiei numarului de personal se poate realiza pe baza relatiei:

Ns₁ - Ns₀ x I q

unde : I q = indicele de crestere a productiei

Inregistrarea unui rezultat negativ al acestei diferente releva o economie relativa a numarului de personal ca urmare a cresterii productivitatii muncii, si invers.

Analiza variatiei personalului poate fi aprofundata la nivelul iesirilor si intrarilor de personal, a cauzelor care le-au generat.

Analiza cauzelor iesirilor de personal este complexa vizand aspecte generale legate de situatia intreprinderii (reducerea activitatii, ameliorarea productivitatii muncii, schimbari tehnologice) sau situatii individuale (nivel de remunerare, orar de munca, posibilitati de promovare, conditii de incadrare, alte cauze neprofesionale - boala, accidente). Indicatorul utilizat in analiza este:

Rata iesirilor Numarul iesirilor de personal

de personal (Re) = -------- ----- ------ ----- x 100

Numarul mediu de personal

Analiza intrarilor de personal se realizeaza pe baza indicatorului rata intrarilor, calculat:

Rata intrarilor Numarul intrarilor de personal

de personal (Ri) = -------- ----- ------ ------------ x 100

Personal initial

sau

Numarul intrarilor de personal

= -------- ----- ------ ------- x 100

Numarul mediu de personal

Aprecierea mobilitatii totale a personalului se determina prin raportarea intrarilor si iesirilor de personal la numarul mediu al acestuia:

Nr.intrari + Nr.iesiri

Rata mobilitatii = -------- ----- ------ ---- x 100

(Rm) Numar mediu de personal

Eficientizarea activitatii presupune asigurarea unui grad de stabilitate a personalului cat mai ridicat. Acest grad se determina:

Gs = 100 - Rata mobilitatii

Aceasta cerinta presupune identificarea fluctuatiei potentiale si a componentelor sale in vederea limitarii si a preintampinarii efectelor negative asupra climatului psiho-social al intreprinderii si, implicit, asupra performantelor sale.

Utilizarea timpului de munca

Analiza utilizarii resurselor umane vizeaza pe de-o parte latura extensiva - cantitativa, respectiv utilizarea integrala a timpului de munca, iar pe de-alta parte latura intensiva - calitativa, respectiv economisirea timpului de munca necesar realizarii unui produs, prestarii unui serviciu, executarii unei lucrari.

Pentru aprecierea utilizarii timpului de munca este necesara urmarirea evolutiei structurii fondului de timp maxim disponibil. Aceasta presupune definirea conceptelor utilizate:

Timpul calendaristic se determina ca produs al numarului de zile calendaristice, numarului de personal din registrul general de evidenta a salariatilor si numarul de ore de lucru.

Timpul disponibil legal (TDL) se calculeaza ca produs al timpului de munca legal (fondul de timp calendaristic din care se scad zilele libere, sarbatorile legale, zilele de concediu de odihna) cu numarul de personal din registru de evidenta sau cu numarul de personal disponibil, in functie de obiectivele analizei.

Timpul de munca legal (tl) este prevazut de legislatia nationala. In Romania, in prezent, Codul Muncii stabileste ca timpul de munca normal este de 40 de ore saptamanal si ca timpul maxim saptamanal de munca este de 48 de ore, prevazandu-se obligativitatea concediilor de odihna anuale de minimum 21 zile. Saptamana de lucru de 40 de ore este caracteristica institutiilor bugetare precum si unitatilor economice in care statul detine majoritatea capitalului si constituie termenul de referinta pentru timpul de munca legal.

In functie de cele precizate, timul legal de munca se poate calcula, astfel:

tl = 52 saptamani x 5 zile/sapt. x 8h/zi - (21 zile CO + 8 zile sarbatori legale ) x 8h/zi = 1848 ore/an sau

tl = 52 saptamani x 6zile/sapt. x 8h/zi - (21 zile CO + 8 zile sarbatori legale ) x 8h/zi = 2264 ore/an

Pe baza timpului legal de munca se poate calcula timpul maxim disponibil:

Timpul disponibil Timpul legal de

de referinta = de munca anual x Personalul disponibil

TDL tl PD

Timpul disponibil pe intreprindere TD) Determinarea acestui indicator presupune definirea timpului de munca disponibil la nivelul fiecarei intreprinderi pornind de la timpul de munca legal corectat cu timpii partiali, dupa caz. Timpul de munca este stabilit, de regula, in fiecare intreprindere prin contractul colectiv de munca cu particularizare prin contractele individuale de munca.

Timpul disponibil de referinta difera de timpul disponibil al intreprinderii din diferite motive:

incheierea unor contracte individuale de munca cu timpi partiali de munca: 6 / 4 / 2ore;

acordarea unor zile de concedii sau sarbatori suplimentare;

reducerea orarului de productie (fara reducerea castigului) de tipul: 4 zile lucratoare/ saptamana, vineri zi scurta de munca.

In practica, timpul disponibil pe intreprindere se reconstituie astfel:

TDL

T_SZ T_SZ = numar salariati care lucreaza 6 zile pe saptamana x numar de saptamani

lucrate x 8 ore/zi

- T_SS T_SS = numar salariati disponibil x nr.zile sarbatoare acordate in plus x 8 h/zi

T_CS T_CS = numar zile concedii suplimentare, in functie de vechimea in munca

- T_OR T_OR = numar salariati cu timp partial x nr.ore reduse din orarul de munca

+/- T_AA T_AA = timp aferent altor abateri de la timul prevazut prin lege.

= TD

Timpul de prezenta in intreprindere (TP) este un element cheie al aprecierii disfunctionalitatilor. De obicei, fisele de pontaj si statele de salarii reflecta cu exactitate prezenta la lucru, in numar de ore prestate.

Pe baza timpului de prezenta se poate calcula timpul mediu de prezenta pe salariat:

tp = TP / PD

Timp de prezenta la munca (TM) Orele de prezenta in intreprindere nu sunt, de regula, egale cu orele de prezenta la munca avand in vedere ca:

- intreruperile dispuse de angajator ca urmare a unor probleme economice, tehnice sau legate de sezonalitate presupun plata unor indemnizatii si obligativitatea salariatilor de a se prezenta la serviciu la cererea acestuia

- grevele sunt intreruperi de munca, chiar daca personalul este considerat prezent in intreprindere;

- exista un absenteism al prezentilor, fie manifestat ca exprimare a refuzului conditiilor de munca, fie ascuns, care este foarte greu de evaluat.

Adaugarea numarului de ore suplimentare efectuate (TS), remunerate de intreprindere, la TM permite determinarea timpului total de munca real pe intreprindere.

In practica, orele de prezenta la munca se considera a fi:

TM = TP - TIT + TS

unde TIT = ( Nr. salariati in intrerupere dispusa de angajator x nr. ore

intrerupere temporara) + (Nr.grevisti x nr. ore de greva) +

timpul de intreruperi din alte motive

Pe baza TM se calculeaza:

o       timp mediu de munca pe salariat:

tm = TM /PD

o       gradul de utilizare a timpului legal:

GTL = TM/TDL x 100 

o       abaterea in suma absoluta:

D = TDL - TM

o       abaterea relativa: 

e = D / TDL x 100

Analiza absenteismului

Compararea timpului de prezenta cu timpul diponibil sau timpul de munca pe intreprindere permite calcularea coeficientilor de absenteism:

Ca = 1 - (TD/ TP) sau Ca = 1 - (TP/ TM) sau Ca = 1 - (TD/TM)

Rata absenteismului este un indicator social care face obiectul a numeroase analize datorita implicatiilor sale economico-financiare. Analiza absenteismului si a implicatiilor sale, trebuie aprofundata in functie de cauzele care le-au generat. Astfel, putem identifica un absenteism considerat normal, generat de maternitate, studii, absente autorizate si un absenteism anormal, aferent absentelor nemotivate, sustragerii de la munca etc.

Timp utilizat TU) Nu intreg timpul de prezenta la munca este utilizat efectiv pentru productie. Din acesta o parte este afectat: pauzelor de masa, timpului de formare in intreprindere sau in afara, intalnirilor pentru informare, analiza, situatie considerata participare indirecta la procesul de productie. Ca atare, timpul de munca productiva brut (Tub) se calculeaza prin deducerea acestor timpi din timpul de prezenta la munca:

Tub = TPM - (timp de formare, specializare + timp de sedinte + pauze de masa)

Raportul TU/TM poate releva modul de organizare al intreprinderii.

Prin deducerea din timpul de munca productiva brut a timpilor necesari aprovizionarii si pregatirii locului de munca, a timpilor pierduti in cazul defectiunilor de orice natura, se obtine timpul de munca productiva neta (TUn).

Rata : TUn/TUb poate releva modul de organizare a proceselor ce se desfasoara in intreprindere.

Eficienta utilizarii resurselor umane

Principalul indicator de apreciere a eficientei utilizarii resurselor umane il reprezinta productivitatea muncii. Productivitatea muncii este o categorie economica complexa si dinamica care exprima insusirea resursei umane de a crea o anumita valoare intr-o unitate de timp. Productivitatea muncii se determina fie ca valoare creata de un muncitor intr-o unitate de timp, fie ca timp de munca necesar pentru realizarea unui produs/serviciu, ceea ce releva faptul ca productivitatea muncii este direct proportionala cu volumul productiei si invers proportionala cu timpul de munca.

W = Q/T

Productivitatea muncii poate fi exprimata in unitati valorice, caracterizand situatia la nivelul intreprinderii, luand in considerare ca indicatori de efect: productia fabricata, valoarea adaugata cifra de afaceri, precum si in unitati fizice, permitand caracterizarea eficientei consumului resursei umane pe produs.

Principalii indicatori utilizati in aprecierea situatiei generale a productivitatii muncii sunt:

- productivitatea medie anuala a muncii ( Wa):

Wa = prod.fabricata destinata livrarii, valoarea adaugata, cifra de afaceri / Ns

unde : Ns=numarul mediu de salariati

- productivitatea medie zilnica ( Wz ):

Wz = prod.fabricata destinata livrarii, valoarea adaugata, cifra de afaceri / Tz

unde : Tz=total om-zile lucrate;

- productivitatea medie orara ( Wh ):

Wh = prod.fabricata , valoarea adaugata , cifra de afaceri / Th

unde : Th=total om-ore lucrate.;

Corelarea ritmurilor diferite de crestere ale productivitatii partiale a muncii, calculate pe baza aceluiasi indicator valoric de efect, releva modul de utilizare a timpului de munca.

Diferentele dintre ritmurile de crestere a productivitatii muncii determinate pe baza diversilor indicatori valorici de efect evidentiaza aspecte ale gestiunii resursei umane cu incidente asupra stocurilor de productie neterminata, stocurilor de produse finite, a consumurilor celorlalte resurse ale intreprinderii.

Determinarea productivitatii atat la nivelul intregului personal, cat si la nivelul personalului direct productiv evidentiaza aspecte privind modificarile structurii personalului intreprinderii.

Principalele rezerve de crestere a productivitatii muncii sunt:

- volumul, structura, calitatea potentialul tehnic;

- organizarea procesului de productie;

- gestiunea resurselor umane: organizarea acestora in activitate, formarea si perfectionarea acestora, remunerarea etc.;

- factori specifici naturii umane: biologici, psihologici, sociologici.

Productivitatea marginala Obiectivul oricarei intreprinderi referitor la utilizarea resurselor este acela al maximizarii eficientei utilizarii acestora. Un indicator de evaluare in acest sens a eficientei utilizarii resursei umane il reprezinta productivitatea marginala, calculata ca raport intre sporul de productie (DQ) si cantitatea suplimentara de munca (DT) necesara obtinerii acestuia in conditiile mentinerii constante a capitalului intreprinderii.

Wm = DQ/DT

Un instrument complementar de apreciere a eficientei utilizarii resursei umane, il reprezinta elasticitatea productiei in functie de variatia efortului uman implicat:

E = (DQ/Q) / (DT/T)

Acest indicator evidentiaza cresterea relativa a activitatii la crestere cu 1% a factorului uman consumat, eliminand, prin exprimarea procentuala, limitele modului de evaluare a indicatorilor.

2. Gestiunea potentialului material

2.1. Gestiunea potentialului tehnic

Potentialul tehnic al unei intreprinderi include toate dotarile de natura imobilizarilor si a tuturor elementelor complementare acestora.

Problematica analizei potentialului tehnic vizeaza:

volumul la un moment dat,

evolutia in timp,

structura,

calitatea, precum si importanta relativa in raport cu alti parametrii si conditii de exploatare efective;

utilizarea potentialului tehnic.

Aprecierea volumului imobilizarilor are la baza datele furnizate de situatiile financiare corectate cu informatiile privind imobilizarile utilizate care nu fac parte din patrimoniul intreprinderii si cu reevaluarile sistematice necesare.

Analiza dinamicii potentialului tehnic se face pe baza valorilor de intrare sau a valorii medii a mijloacelor fixe, evaluate in preturi comparabile. Asigurarea comparabilitatii datelor este dificila avand in vedere impactul progresului tehnic si preturile aferente. Apelarea la valoarea bruta este justificata de faptul ca valoarea ramasa este influentata de sistemul de amortizare adoptat, neexistand o proportionalitate cu randamentul echipamentelor.

Aprecierea dinamicii mijloacelor fixe trebuie corelata cu dinamica efectelor utilizarii lor (productia fabricata destinata livrarii, cifra de afaceri, valoarea adaugata, profitul) si cu faza de maturitate a intreprinderii. Asigurarea eficientei utilizarii potentialului tehnic presupune ca ritmul de crestere a efectelor sa fie superior celui de crestere a eforturilor, singurul caz in care situatia inversa se justifica din punct de vedere economic fiind cea a pozitiei intreprinderii in faza de demaraj si de crestere a ciclului de viata.

Studiul structurii potentialului tehnic releva orientarea efortului investitional precum si modul de organizare si gestionare a intreprinderii, efectele pe care le genereaza asupra performantelor acesteia.

Un indicator relevant pentru diagnosticarea potentialului productiv al intreprinderii il reprezinta compozitia tehnologica a capitalului fix definit ca pondere a mijloacelor fixe active in totalul mijloacelor fixe.

Aprecierea gradului de uzura a mijloacelor fixe se face in mod uzual prin raportarea amortizarii la valoarea bruta a imobilizarilor. Pentru a obtine o informatie fiabila trebuie sa se aiba in vedere anumite particularitati: modificarea sistemului de amortizare, necesitatea si efectele reevaluarii.

Amortizare

Gradul de amortizare = -------- ----- ------ --- x 100

Valoarea bruta a imobilizarilor

Un alt indicator de apreciere a calitatii activelor imobilizate il reprezinta coeficientul de reinnoire a imobilizarilor, determinat ca raport intre valoarea achizitiilor aferente perioadei si valoarea globala bruta a imobilizarilor.

Valoarea de achizitie a imobilizarilor noi

Coeficient de reinnoire = -------- ----- ------ ----- ----- --------

Valoarea bruta a imobilizarilor totale

Acest coeficient permite evaluarea eforturilor investitionale, a orientarii politicii investitionale:

investitii de mentinere a capacitatii productive - cand achizitiile noi sunt la nivelul iesirilor;

investitii de crestere - permitand cresterea capacitatii de productie a intreprinderii (investitii suplimentare).

Complementar acestui indicator se poate determina rata investirii productive:

Investitii in exercitiul financiar

Rata investirii productive = -------- ----- ------ ----- x100

Valoare adaugata

care exprima partea din valoarea adugata afectata cresterii investitiilor, caracterizand corelarea politicii de investitii cu dinamismul activitatii intreprinderii; cresterea bogatiei acumulate de intreprindere permite si impune o alocare proportionala de resurse in vederea sustinerii trendului.

Aprecierea politicii investitionale a unei intrerpinderi presupune corelatii cu celelalte caracteristici operationale de exploatare si in primul rand cu personalul. Raportul dintre valoarea medie a mijloacelor fixe si numarul mediu de salariati, denumit grad de inzestrare tehnica releva caracterul mai mult sau mai putin capitalizant al combinarii factorilor de productie, evolutia sa in timp, evidentiind gradul de substituire intre echipament si forta de munca.

Valoarea medie a imobilizarilor

Gradul de inzestrare tehnica = -------- ----- ------ ----

Numar mediu de salariati

O problema a analizei economice o constituie gradul de integrare a imobilizarilor. Un grad de integrare ridicat al mijloacelor fixe asigura rapiditate in obtinerea produselor si reducerea costurilor, prezentand insa un risc important pentru activitatea intreprinderii in cazul in care fiabilitatea echipamentului este redusa.

Concurenta puternica si dinamica cererii impun intrerpinderii sa fie flexibila. Flexibilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a-si adapta caracteristicile operationale si organizationale la mutatiile pietei. Astfel, flexibilitatea presupune un grad de polivalenta a utilajelor si personalului, posibilitatea segmentarii echipamentelor.

Analiza utilizarii potentialului tehnic

Principalul indicator de analiza a utilizarii potentialului tehnic il reprezinta gradul de utilizarea a capacitatii de productie, calculat ca raport intre productia obtinuta si capacitatea maxima de productie. Variabilele explicative ale ecartului fata de capacitatea optima sunt:

structura mijloacelor fixe;

gradul de utilizare a timpului;

randamentul efectiv al mijloacelor fixe.

Analiza factoriala a utilizarii capacitatii de productie evidentiaza distinct influenta utilizarii extensive si a utilizarii intensive a mijloacelor fixe.

Grad de utiliz. Nr. Mfa Timp efectiv lucrat / echipam. Prod.efectiva ore-masina

a capacitatii. = ----------- x -------- ----- ------ ---- x ----- ----- --------- ----- ------- x 100

de productie Nr.Mf Timp maxim disponibil/echipam. Prod.maxima ore-masina

utilizarea extensiva utilizarea intensiva

a capacitatii de productie a capacitatii de productie

Gradul de folosire a dotarii tehnice (GUD), determinat ca raport intre mijloacele fixe active si mijloacele fixe instalate, constituie un reper al modului de utilizare extensiva a echipamentului. Reducerea perioadei necesare efectuarii reparatiilor, extinderea perioadei de exploatare intre reparatii constituie rezerve ale cresterii gradului de utilizare a capacitatii de productie.

GUD = (Nr. Mfa / Nr.Mf) x100

unde : nr.Mfa = numarul mediu de mijloace fixe active;

nr.Mf = numarul mediu de mijloace fixe.

Analiza utilizarii timpului de lucru al echipamentelor se face pe baza indicatorului gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (GUT).

GUT = (Timp efectiv lucrat / Timp maxim disponibil) x 100

Timpul maxim disponibil se determina scazand din timpul calendaristic timpul aferent opririlor legale, tehnologice, cel prevazut pentru reparatii.

Timpul nelucrat va fi analizat pe cauze si pe termene. Principalele opt cauze ale pierderilor inregistrate in productie, pe fiecare echipament, decelate de catre specialisti sunt:

nefunctionarea echipamentelor din lipsa comenzilor;

nefunctionarea echipamentelor care se afla in asteptarea sau in cursul montarii sau reglajului;

nefunctionarea echipamentelor montate, dar nereceptionate;

intreruperi in functionare pentru diverse reglari;

intreruperi in functionare din lipsa de materiale;

intreruperi in functionare din lipsa de forta de munca calificata;

intreruperi in functionare din cauza diverselor deteriorari ale echipamentelor;

intreruperi pentru reparatii.

Identificarea cauzelor neutilizarii echipamentelor permite stabilirea masurilor ce trebuiesc intreprinse in vederea eficientizarii modului de folosire a fondului de timp al utilajelor.

Randamentul echipamentului reprezinta cantitatea (fizica sau valorica) a productiei obtinuta pe unitate de efort implicat exprimat in numar de echipamente sau in timpul de lucru al acestora.

r = Productia / Nr. mediu echipamente (Timp de lucru al echipamentelor - Tu)

Tu = N x t

N = numar mediu de echipamente;

t = timp mediu de lucru pe echipament.

Exemplu: determinarea gradului de utilizare a capacitatii:

In anul n:

CAP max = 2 x 1 x 704 x 4 = 5632 GU_CAP = 75%

CAP efectiva = 2 x 1 x 529,2 x 4 = 4233,6

In anul n+1

CAP max = 4 x 1 x 4224 x 5 = 92.928 GU_CAP = 76%

CAPefectiva = 4 x 0,75 x 3927,88 x 6 = 70.701,84

Inregistrarea unor coeficienti subunitari ai gradului de utilizare a capacitatilor de productie, in cei doi ani, se datoreaza in exclusivitate factorilor extensivi. Cresterea gradului de utilizare a capacitatii de productie in anul n+1 in raport cu anul n se explica prin cresterea randamentului echipamentelor tehnologice, imbunatatirea dotarii tehnice, extinderea timpului de functionare prin introducerea celui de al doilea schimb, in conditiile unei compozitii tehnologice mai slabe si a unei utilizari incomplete a timpului disponibil.

2.2. Gestiunea stocurilor

Managementul stocurilor impune abordarea acestei dimensiuni ca parte integranta a utilizarii eficiente a capitalului investit. Gestiunea stocurilor are drept corolar: investitia in stocuri trebuie considerata ca o investitie generatoare de profit, alocarea capitalului in stocuri se face atunci cand profitul asteptat a se obtine este superior sau cel putin egal cu cel obtinut din exploatarea altor oportunitati de investire.

Stocurile pot fi definite ca totalitatea bunurilor detinute in patrimoniu, destinate fie a fi vandute in aceeasi stare sau dupa prelucrarea lor in procesul de productie, fie a fi consumate la prima lor utilizare.

Managementul stocurilor este deosebit de important pentru:

asigurarea ritmica a vanzarilor si evitarea pierderii de vanzari si chiar a increderii cumparatorilor;

asigurarea cu materii prime si materiale a productiei si evitarea golurilor de productie;

estimarea corecta a lor este esentiala pentru mentinerea capacitatii de plata a intreprinderilor, un management defectuos putand cauza falimentul;

relatia directa dintre cheltuielile aferente stocurilor si profitul intreprinderii;

implicatiile asupra ciclului de conversie a numerarului, conversia stocului in lichiditati fiind o componenta importanta a acestui ciclu .

Obiectivele managementului stocurilor

Practica in domeniul managementului stocurilor a pus in evidenta 10 obiective (cele 10 zero-uri) care trebuie urmarite pentru atingerea unei eficiente corespunzatoare:

zero erori - existenta unui sistem informational adecvat, a unor metode si tehnici riguroase de evaluare si a unui management eficient trebuie sa asigure eliminarea erorilor in domeniul stocurilor. Erorile asupra nivelului vanzarilor si, in consecinta, asupra volumelor de bunuri comandate pentru desfacere, mai ales cand sunt sustinute din resurse externe pot cauza falimentul intreprinderilor;

zero regrete - organizarea unui sistem de licitatii, care pune furnizorii intr-un climat concurential, este menit sa asigure intreprinderii procurarea celor mai bune produse din punct de vedere calitativ, la preturile cele mai avantajoase si cu facilitati cat mai substantiale, ceea ce va imbunatatii ratele marjelor proprii;

zero defecte - acest obiectiv trebuie urmarit prin sistemul de control al calitatii atat pentru produsele cumparate, cat si pentru propriile produse fabricate de intreprinderi;

zero pierderi - asigurarea unor fluxuri regulate si continue, perfect corelate cu nevoile productiei si vanzarii, fara sa se ajunga la rupturi de stoc, dar si fara cheltuieli suplimentare aferente suprastocarii, este un obiectiv de maxima importanta pentru eficienta intreprinderii;

zero diferente intre previziuni si realizari - obiectivele sistemelor de procurare fiind cuantificabile, indeplinirea intocmai a programarilor, elaborate pe baza nivelurilor preconizate ale vanzarilor si productiei, constituie un mijloc de evitare a pierderilor;

zero litigii - bunele relatii cu furnizorii ca si cu distribuitorii si cumparatorii vor asigura, de asemenea, evitarea unor cheltuieli neeconomicoase;

zero incompetenta - dezvoltarea unor profesii legate de achizitia de marfuri si utilizarea unor specialisti cunoscatori ai caracteristicilor produselor si operatiilor la care sunt supuse ca si ai metodelor si procedurilor de gestionare a stocurilor vor asigura intreprinderii imbunatatirea valorii produselor si eficienta suplimentara;

zero furturi;

zero stoc - aceasta teorie a pornit de la constatarea ca finantarea stocurilor este foarte scumpa si ca orice economie in domeniul stocului se repercuteaza direct asupra profitului; urmarindu-se reducerea pana la zero a stocului se poate, in teorie, sa se reduca total, cel putin costurile de detinere; pe de alta parte rupturile de stoc pot cauza pierderi mult mai mari; politica minimizarii stocului paralel cu maximizarea vanzarilor si productiei, in conditii evitarii rupturilor de stoc asigura intreprinderii o gestiune eficienta in materie;

zero costuri - acest obiectiv presupune minimizarea costurilor legate de stocuri, in conditiile in care toate celelelate obiective au fost realizate.

Factorii care influenteaza marimea si structura stocurilor

Factorii care determina marimea stocurilor sunt caracteristici fiecarui sector sau activitate in parte. In industriile cu procese lungi de fabricatie (vinuri, tutun) sau afectate de sezonalitate (conserve) marimea stocurilor este foarte mare. Pentru produsele care prezinta un raport durabilitate/perisabilitate favorabil (metale si pietre pretioase) stocurile pot fi, de asemenea, mari. In extrema cealalta sunt produsele foarte perisabile: paine, lactate, zarzavaturi etc. - la care stocurile sunt foarte mici. Caracteristicile produselor si implicit ale sectorului de activitate reprezinta factori independenti de efortul propriu al intreprinderii.

O variabila determinanta a politicii de stoc o constituie constrangerile pietei; cu cat cererea este mai dinamica si concurenta mai acerba cu atat intreprinderea trebuie sa-si gestioneze mai riguros stocurile.

Elementul primiordial in stabilirea stocului il constituie nivelul previzionat si caracteristicile vanzarilor, ca expresie a evaluarii unor nevoi sociale, justificand orice activitate si, implicit, formarea stocurilor pentru sustinerea acesteia. Volumul vanzarii determina atat in mod direct marimea stocurilor, ritmicitatea si locurile de desfacere (pentru stocurile de produse finite, marfuri) cat si indirect, prin nivelul productiei (stocurilor de materii prime si produse finite). Volumul vanzarilor este determinat de carcteristicile cerereii (de volum/serie mica/unice; sezoniera/permanenta; variabila/constanta etc.)

Volumul si structura productiei, stabilite in functie de nivelul si structura previzionata a vanzarilor, consumurile specifice, durata operatiilor, determina volumul si structura fluxurilor de materii prime, stocurile de productie neterminata si produse finite asupra carora vor influenta, la randul lor, logistica iesirilor si caracteristicile distributiei (numar de canale, lungimi, adancime etc).

Ameliorarea calitatii activitatii presupune si modificarea raporturilor intrerpinderii cu furnizorii. In practica economica se disting doua politici de gestiune a furnizorilor: o politica are ca obiectiv punerea in concurenta a furnizorilor potentiali pentru a beneficia de preturi optime; cea de-a doua politica presupune trecerea de la relatiile conflictuale amintite la parteneriate avand ca obiectiv dezvoltarea relatiilor de incredere cu furnizorii si includerea lor in sistemul de valori al intreprinderii. Aceasta noua tehnica de gestiune presupune ca intreprinderile sa-si reduca numarul de furnizori, sa intretina relatii durabile cu acestia, sa tina cont in afara de pretul stabilit si de calitatea serviciilor prestate, de regularitatea acestora, de creditul-furnizor primit. Alegerea furnizorilor presupune, si in acest caz, o analiza comparativa in functie de criterii ca: starea financiara, conditiile de desfasurare a activitatii, evolutia preturilor (evolutie regulata sau neregulata a preturilor), modul de colaborare, asistenta tehnica asigurata, dinamismul lor, serviciile oferite, modul de solutionare a deficientelor (in cazul rebuturilor, deficientelor de calitate) etc..

Influente semnificative - decurgand atat din natura produsului, cat si din tipologia procesului de fabricatie - sunt generate de caracteristicile transportului (distante, capacitati, cai, mijloace, ritmicitate etc) si de caracteristicile stocarii (dispersia punctelor de stocare, dotari tehnice), logistica intrarilor si logistica iesirilor, factori care trebuie armonizati in vederea evitarii pierderilor.

Stocul constituie o nevoie de finantare ce presupune alocarea unor resurse financiare care implica un anumit cost. Investirea unor fonduri semnificative in achizitia de stocuri, transportul, manipularea si pastrarea acestora impune o analiza riguroasa a proceselor pentru determinarea nivelului optim si minimizarea costurilor. Cheltuielile ocazionate de stocuri pot reprezenta limite semnificative pentru deciziile in gestiunea stocurilor. Incercarile de a desfasura activitati cu stocuri zero sau costuri zero nu s-au soldat cu rezultate convingatoare; s-a demonstrat, insa, ca un bun management poate oferi solutia de a armoniza siguranta cu economicitatea.

Existenta unui sistem informational adecvat, care sa ofere informatii necesare si actuale pentru deciziile in domeniul managementului stocurilor, asigura evaluarea corelata a diferitilor factori care influenteaza marimea si structura acestora.

Abordari ale notiunii de stoc :

1. dupa fazele ciclului aprovizionare - productie - vanzare:

stocuri de materii prime si materiale,

stocuri ale productiei neterminate si in curs de executie,

stocuri de produse finite si marfa.

2. in functie de momentul in care sunt evaluate:

stocuri initiale,

stocuri finale,

stocuri medii

3. in functie de destinatie:

stocuri de lucru,

stocuri de siguranta.

4. in functie de fazele ciclului de existenta a unui stoc:

stocuri maxime - nivelul maxim al stocului, intr-o perioada data;

stocuri de comanda - nivelul stocului dintr-un anumit articol la atingerea caruia trebuie lansata o noua comanda, tinandu-se cont de constrangerile aprovizionarii (durate, loturi, transport, depozitare etc.);

stocuri de siguranta - nivelul stocului unui anumit articol care permite intreprinderii sa faca fata disfunctionalitatilor generate de cresterea cererii sau intarzieri in livrarea bunurilor, ce pot genera rupturi de stoc;

stocuri minime - nivelul la care activitatea se poate derula inca la cote normale, in absenta manifestarii oricaror fenomene aleatorii, perturbatoare .

Q

Stoc maxim

Stoc de comanda

Stoc mediu

Stoc de siguranta

Stoc minim

timp

T0 T1 T2 T3

Decizia asupra :

o       nivelului stocurilor;

o       cantitatii ce trebuie comandata la un moment dat;

o       frecventei intrarilor, momentului comenzii urmatoarei intrari,

sunt decizii deosebit de importante pentru sanatatea unei intreprinderi.

Eficienta gestiunii stocurilor se concretizeaza in profituri, generate, in principal, de:

castigurile din vanzari suplimentare ca urmare a satisfacerii exigentelor calitative si de termen a clientilor;

economii de cost ca urmare a evitarii rupturilor de stoc;

economii de cost ca urmare a unei dimensionari optime a stocurilor si a marimii unei comenzi.

Evaluarea factorilor care determina aceste castiguri permite identificarea principalelor probleme vizate de analiza stocurilor:

nivelul mediu al acestora;

nivelul stocului de siguranta;

nivelul optim al acestora;

eficienta utilizarii stocurilor.

Analiza stocului mediu

Stocul mediu se calculeaza pe baza relatiei:

unde: n = numarul de intervale;

Si = stocul aferent perioadei i.

Stocul mediu se analizeaza pe baza formulei:

D S = D(CAz x v)

in structura:  _{n n}

D S = S cazi₁xvi₁ - S cazi₀xvi₀

_{i =1 i =1}

unde : v = viteza de rotatie medie a stocurilor;

vi = viteza de rotatie pe fiecare produs = /cai;

cazi = cifra de afaceri zilnica pe fiecare sortiment in parte.

Exemplu :

Pr. = prevazut

1 = realizat

Din analiza stocului mediu se constata o crestere a acestuia cu 859 lei, respectiv cu 4,26%, generand o crestere a cheltuielilor intreprinderii si imobilizarii resurselor financiare, situatie justificata insa din punct de vedere economic de cresterea superioara a volumului de activitate (7,14%). Modificarea structurii, in sensul cresterii ponderii vanzarilor din grupa B, care au o viteza de rotatie cu mult incetinita fata de media prevazuta pe intreprindere, in defavoarea vanzarilor de produse din grupa A, pentru care s-au prevazut viteze de rotatie cu mult mai accelerate in raport cu cele planificate la nivelul intreprinderii, a influentat nefavorabil valoarea stocului mediu constituit la nivelul intreprinderii, determinand o crestere a acestuia. Accelerarea vitezei de rotatie la grupele B si C, care detin ponderea principala in portofoliul intreprinderii (65%), a avut efecte favorabile asupra stocului mediu prin intermediul accelerarii vitezei de rotatie medii. Imbunatatirea gestiunii stocurilor vizeaza rezerve pe linia accelerarii vitezei de rotatie, in special la stocurile din grupa B, care au cea mai mare contributie la realizarea cifrei de afaceri si la care viteza de rotatie se mentine si in perioada curenta sub media intreprinderii.

Existenta unui sortiment larg de produse la nivelul detailistilor, necesitatea unei game largi de materii prime si materiale la nivelul intreprinderilor producatoare impune analiza structurala a stocului, in vederea gasirii de solutii care sa armonizeze nevoile de productie si vanzare cu constrangerile legate de furnizori si costurile aferente stocurilor (transport, manipulare, depozitare). Eficienta gestiunii stocurilor presupune abordarea diferentiata a problematicii in functie de importanta imobilizarilor si riscurilor asumate:

prin exceptie - pentru bunurile de diversitate mare si valori mici;

individualizata - pentru bunurile de valori mari.

Un instrument de analiza a distributiei stocului mediu in total numar de articole si in total valoare o reprezinta metoda ABC. Conform acestui demers, in cadrul portofoliului de produse se identifica trei grupe :

grupa A - cuprinde 10% din numarul total de articole care detin 70% din valoarea stocurilor;

grupa B - cuprinde 20% din numarul total de articole care detin 20% din valoarea stocurilor;

grupa C - cuprinde 70% din numarul total de articole care detin 10% din valoarea stocurilor.

Aceasta metoda permite eficientizarea urmaririi si controlului stocurilor prin focalizarea pe articolele din grupele A si respectiv B, cu determinarea nivelurilor stocurilor de lucru si de siguranta pe fiecare articol in parte. Gestiunea articolelor din grupa C, numeroase si putin semnificative ca valoare, se poate face global fara detaliere analitica la nivel de articol si pe destinatii. Ca urmare, stabilirea structurii in fiecare caz in parte va servi la concentrarea anlizei in zona valorilor cu cele mai mari implicatii economico-financiare .

Analiza stocului de siguranta

Stocul de siguranta trebuie sa acopere cresterile bruste de vanzari sau eventualele neritmicitati in aprovizionare care pot provoca rupturi de stoc.

Calculul stocului de siguranta se face pe baza abaterii standard.

Abaterea standard =

*Determinarea stocului de siguranta necesar acoperirii variatiilor cererii ( Sα ):

S

unde: t = coeficient de corectie in functie de dispersia abaterilor;

s = abaterea medie patratica a vanzarilor efective fata de medie;

y = raportul dintre termenul de reaprovizionare si perioada analizata.

*Determinarea stocului de siguranta necesar in conditiile neritmicitatii intrarilor ( S_β ):

S _β =

unde : s = abaterea medie patratica a intrarilor efective fata de cele medii; n = numarul de aprovizionari.

Stabilirea marimii optime a stocului

La stabilirea marimii stocului si implicit a cantitatii comandate trebuie sa se tina seama de

nevoile mentionate dar si de costurile implicate:

costuri de detinere: depozitare (spatiu, asigurari, manipulare, prevenire furturi),

deteriorari, uzura morala, fluctuatii de pret; aceasta componenta a costului aferent stocului este direct propotionala cu media cantitatii de stocuri detinute si depinde de frecventa comenzilor. Analiza cheltuielilor de detinere trebuie facuta pe componente ale acestora;

- costuri de comanda: costuri administratrative de emitere a comenzilor, de receptie a

bunurilor si cele legate de programarea productiei (prereglari ale masinilor); aceste stocuri sunt independente de costurile de detinere sau de epuizare, fiind direct proportionale cu numarul de comenzi;

costuri de blocare a fondurilor sau costuri de oportunitate, considerate cel putin la nivelul

dobanzilor aplicate la sumele investite in stocuri;

costurile legate de lipsa stocurilor concretizata in pierderea de vanzari si pierderea

increderii clientilor.

Un instrument de optimizare a gestiunii stocurilor, care include doar variabilele de cost de detinere si de comanda, este modelul Wilson - Within. Determinarea stocului optim presupune rezolvarea evolutiei contradictorii a costurilor de detinere si a celor de comanda, in vederea minimizarii costului stocului.

Considerand ca stocul initial si final sunt nule, stocul mediu se poate determina ca:

I CA/ n

S = ---- sau S = -------

2 2

unde : n = nr.comenzi ( CA / I )

Cheltuielile de comanda (Cc), sunt cheltuieli fixe, fiecare comanda implicand acelasi cost indiferent de marime. Ca atare, ele se pot determina la nivelul intreprinderii, pentru perioada analizata, ca produs al costurilor fixe unitare de comanda si numarul comenzilor emise in acea perioada:

Cc = cc x n unde: cc = costul unei comenzi

Cc = cc x (CA/I)

Cheltuielile de detinere, sunt cheltuieli variabile, ce cresc direct proportional cu stocul mediu. Ca atare, ele se pot calcula pe baza formulei:

Cd = S x p x s

unde : S = stocul mediu exprimat cantitativ;

p = pretul unei unitati cantitative cumparate;

s = ponderea cheltuielilor de detinere in valoarea stocului mediu.

Costurile totale cu stocurile vor fi egale cu:

Ct = Cc + Cd = cc x (CA/I) + S x p x s

Determinarea costului minim presupune calcularea valorii pentru care derivata intai a costului in raport cu marimea stocului este nula.

Modelul Wilson - Whithin permite determinarea volumului optim de aprovizionat, a numarului de comenzi de aprovizionare si a intervalului optim de aprovizionare:

partida optima de aprovizionat

numar de comenzi = necesarul de aprovizionat ^*/ partida optima de aprovizionat

necesarul de aprovizionare coincide cu cifra de afaceri cantitativa in acest

demers (stocurile initiale si finale fiind nule)

intervalul optim de aprovizionare = partida optima de aprovizionat x T/necesarul de aprovizionat

unde : T = numarul de zile calendaristice din perioada analizata

Incercarile de asigurare a unui raport optim intre risc si cheltuieli au condus la concluzia ca cel mai mic nivel al costurilor se obtine atunci cand prin stabilirea numarului de comenzi si a valorii acestora se asigura o egalitate a celor doua categorii de costuri: de detinere si de comanda. Corelarea castigurilor si pierderilor determinate de cresterea cantitatii comandate dintr-un produs permit stabilirea costului minim al stocurilor.

Eficienta utilizarii stocurilor

Principalul indicator de apreciere a utilizarii stocurilor il reprezinta viteza de rotatie. Acest indicator se poate exprima ca:

numar de rotatii (N):

N = CA/Stoc

unde: CA = cifra de afaceri.

durata in zile (Dz):

Dz = Stoc x T/ CA

Aprofundarea analizei vitezelor de rotatie a stocurilor impune detalierea rationamentului la nivelul fiecarui element, prin raportarea soldului mediu al fiecarui element analizat la fluxul asociat acestuia, pe un anumit interval analizat (T):

pentru stocurile de materii prime si materiale:

Stoc mediu de materii prime si materiale

-------- ----- ------ ----- ----- --------- ----- ------ x T

Valoarea materiilor prime si materialelor consumate

- pentru productia in curs de executie:

Stoc mediu de productie in curs de executie

-------- ----- ------ ----- ----- ------------- x T

Productia fabricata la cost de productie

- pentru produse finite si semifabricate:

Stoc mediu de produse finite si semifabricate

-------- ----- ------ ----- ----- --------- ----- ----- x T

Productia vanduta la cost de productie

- pentru marfuri:

Stoc mediu de mǎrfuri

-------- ----- ------ ------ x T

Cost de cumparare a marfurilor

3. Gestiunea clientilor

Clientii reprezinta creantele intreprinderii, rezultate din livrarea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrari. In functie de modalitatea de incasare se delimiteaza: clienti cu incasare la vedere, imediata si clienti cu incasare la termen.

Gestiunea clientilor vizeaza eficentizarea procesului de incasare a creantelor clienti, respectiv a utilizarii capitalului imobilizat in creante comerciale.

Principalele elemente ale gestiunii clientilor sunt:

investitia de capital. Acordarea creditului comercial unui client corespunde cu o alocare pe termen scurt a capitalului intreprinderii. Continuitatea desfasurarii activitatii transforma aceasta imobilizare pe termen scurt intr-una permanenta, dependenta de volumul de activitate si politica de creditare;

rentabilitatea aferenta vanzarilor suplimentare, obtinute prin cresterea duratei clientilor. Aprecierea acesteia presupune determinarea rentabilitatii marginale a unei modificari a duratei creditelor-clienti. Pe unitate de produs vandut suplimentar se considera rentabilitatea la nivelul marjei cheltuielilor variabile;

costul marginal al cresterii investitiei de capital in credite clienti. In functie de sursa de finantare a capitalului astfel imobilizat se determina acest cost la nivelul costului mediu ponderat al capitalului.

riscurile de insolvabilitate a clientilor

profitul marginal net. Se determina ca diferenta intre profitul suplimentar si costul suplimentar, corectata cu probabilitatea riscului de insolvabilitate a clientilor.

Analiza clientilor presupune recurgerea la instrumente specifice:

*metoda scorurilor - pentru evaluarea riscului de insolvabilitate a clientilor;

*metoda ABC - de gestiune structurala a clientilor. Pe baza acestei metode se disting trei grupe:

grupa A: 10% din numarul de clienti contribuie cu 60% la realizarea cifrei de afaceri; clientii din aceasta zona, desi, asigura in cea mai mare parte rentabilitatea intreprinderii, prezinta cel mai ridicat risc: orice problema financiara a acestora, care le afecteaza capacitatea de plata va avea efecte insemnate asupra situatiei financiare a intreprinderii analizate. Puterea de negociere cu clientii situati in aceasta grupa este redusa, rentabilitatea obtinandu-se prin volumul mare de desfacere;

grupa B: 40% din numarul de clienti contribuie cu 30% la realizarea cifrei de afaceri; clientii din aceasta zona asigura stabilitate din punct de vedere al rentabilitatii si riscului;

grupa C: 50% din numarul de clienti contribuie cu 10% la realizarea cifrei de afaceri; clientii din aceasta zona prezinta un risc scazut din punct de vedere financiar, generand, insa, prin nivelul ridicat al cheltuielilor aferente facturarii si livrarii comenzilor, o rentabilitate redusa. Puterea de negociere cu clientii situati in aceasta zona este mare, dar rentabilitatea redusa, diminueaza interesul fata de acestia.

Pe baza acestei repartitii optimale se traseaza curba teoretica. In practica, curba reala nu se suprapune perfect cu cea teoretica. Situarea curbei reale a intreprinderii in raport cu aceasta curba teoretica permite aprecierea structurii cifrei de afaceri si fundamentarea masurilor necesare. Astfel, plasarea curbei reale sub cea teoretica releva cresterea ponderii vanzarilor clientilor plasati in zonele B si C, in timp ce plasarea curbei reale deasupra celei teoretice releva cresterea ponderii vanzarilor clientilor plasati in zona A;

calcularea duratei medii de incasare a unui client

durata medie de Soldul mediu al clientului

incasare a clientului = -------- ----- ------ --------- x 365

Cifra de afaceri realizata de client

4 Gestiunea resursele financiare

Gestiunea resurselor intreprinderii trebuie abordata in corelatie cu nevoile care le-au implicat. Analiza nevoilor intreprinderii si a modului lor de finantare presupune abordarea elementelor bilantiere intr-o maniera specifica, cu ajutorul bilantului functional. Conceptia functionala are la baza o fundamentare teoretica proprie, cea a ciclurilor de functionare a intreprinderii. In cadrul functionarii intreprinderii se pot delimita trei tipuri de operatii carora le corespund trei cicluri si care implica diverse functii ale acesteia:

ciclul operatiilor de investitii si de finantare aferenta;

ciclul operatiilor curente (ciclul de exploatare) ;

ciclulu operatiilor de trezorerie.

• Investitiile - ciclul de investitie - functia de strategie si dezvoltare a intreprinderii

In acest ciclu sunt cuprinse operatiile privind dezinvestitiile si investitiile de mentinere efectuate de o maniera regulata, la sfarsitul duratei de viata a activelor, ca urmare a uzurii fizice si tehnologice, precum si investitiile de dezvoltare, pentru imbunatatirea capacitatii de productie. Acestor fluxuri de utilizari, estimate, in mod normal, la valoarea bruta, le corespund fluxuri specifice de resurse: capacitatea de autofinantare si resursele externe de finantare (noi aporturi de capital, imprumuturi pe termen mediu si lung). Operatiile ciclului de investitii sunt asociate functiei de strategie si de dezvoltare .

• Operatiile de exploatare - ciclul de exploatare - functia de productie, comercializa-

re, personal

Ciclul de exploatare cuprinde secvente recurente de operatii de aprovizionare - productie - comercializare, in functie de natura activitatii intreprinderii, de structura organizatorica, de deciziile managerilor, de relatiile cu clientii si furnizorii. Aceste operatii dau nastere unor utilizari concretizate in stocuri de materii prime si materiale, productie in curs de executie, produse finite, marfuri precum si in creante de exploatare. In mod normal se identifica si resursele de finantare a acestor nevoi, care sunt reprezentate de datorii fata de furnizorii de exploatare si alte datorii de exploatare.

Gestiunea operatiilor de exploatare implica, la nivelul structurii organizatorice si functionale, functia de productie, functia de comercializare, functia de personal, functia financiar-contabila.

• Operatiile de trezorerie - ciclul de trezorerie - functa financiarǎ (de trezorerie)

Ciclul de trezorerie cuprinde operatiile de gestionare a disponibilitatilor intreprinderii si de

acoperire pe termen scurt, in caz de insuficienta a disponibilitatilor, a nevoilor de finantare a intreprinderii, prin credite pe termen scurt. In acest cadru conceptual, trezoreria este definita ca diferenta dintre activele de trezorerie si datoriile de trezorerie reprezentate, in principal, de creditele pe termen scurt.

Analiza functionala ofera o imagine mai economica a intreprinderii, vizand modul de realizare a echilibrului financiar din perspectiva nevoilor identificate si a resurselor alocate pentru finantarea acestora pe cicluri de activitate. Aceasta prezentare porneste de la ipoteza implicita a afectarii specializate a unei resurse la o nevoie. Asigurarea echilibrului financiar presupune corelarea constituirii resurselor la nivelul intreprinderii cu durata de viata a activelor pe care le finanteaza. Astfel, activele stabile sunt finantate din resurse stabile, iar activele ciclice din resurse ciclice. Aceasta abordare este oarecum formala si contrara principiilor moderne de gestiune conform carora ansamblul resurselor intreprinderii finanteaza ansamblul nevoilor acestora, fara a identifica legaturi a priori intre acestea. In realitate aceasta simetrie nu se respecta datorita decalajelor in timp intre platile si incasarile aferente operatiunilor de exploatare, determinate de natura sectorului de activitate, durata ciclului de exploatare, nivelul activitatii, organizarea si gestionarea intreprinderii. In aceste conditii, continuitatea activitatii genereaza o nevoie permanenta de resurse aferente activitatii curente. In conceptia functionala, echilibrul financiar presupune acoperirea acestei nevoi din resurse stabile si asigurarea unui anumit nivel al trezoreriei.

Principalii indicatori determinati pentru aprecierea echilibrului financiar pe cicluri de activitate sunt: fondul de rulment net global, necesarul de fond de rulment si trezoreria .

Fondul de rulment net global (FRNG)

Fondul de rulment net global reprezinta surplusul de resurse stabile in raport cu nevoile stabile, destinat sa finanteze activitatea curenta.

FRNG = Resursele stabile - Utilizari stabile

FRNG = Active ciclice - Resurse ciclice

Principala problema a analistului financiar o reprezinta stabilirea nivelului fondului de rulment. Asigurarea solvabilitatii intreprinderii presupune constituirea resurselor financiare necesare achitarii datoriilor scadente, caz in care, nivelul fondului de rulment se determina in functie de specificul sectorului de activitate si conditiile concrete ale intreprinderii, in corelatie cu necesarul de fond de rulment (in sectoarele industriale durata ciclului de fabricatie determina un nivel mai ridicat sau mai scazut al fondului de rulment; in cazul intreprinderilor ce activeaza in sfera distributiei, fondul de rulment poate fi chiar negativ).

Necesarul de fond de rulment (NFR)

Operatiunile ciclului de exploatare si cele in afara exploatarii genereaza fluxuri reale carora le corespund in contrapartida fluxuri monetare. Decalajul in timp intre aceste doua categorii de fluxuri explica existenta creantelor si datoriilor, in timp ce duratele necesare obtinerii si valorificarii bunurilor explica necesitatea formarii stocurilor. Aceste elemente se constituie in nevoi si resurse la nivelul intreprinderii care nu se echilibreaza simultan, dand nastere la excedente sau deficite de resurse. Diferenta dintre nevoile si resursele activitatii ciclice a intreprinderii se numeste necesar de fond de rulment. Necesarul de fond de rulment reprezinta deci, nevoile de finantare ale activitatii de exploatare, determinate de decalajele in timp intre fluxurile fizice si cele financiare.

In cadrul necesarului de fond de rulment se disting:

necesarul de fond de rulment pentru exploatare - NFRE - constituie variabila primordiala a gestiunii intreprinderii: