Alte forme contemporane ale elocintei: argumentarea si persuadarea

Alte forme contemporane ale elocintei: argumentarea si persuadarea

Programe de cercetare a argumentarii

Desi argumentarea tine de cotidianul vietii umane, fiindu-i familiara fiecarui om pus in situatia de a-si rezolva problemele vietii zilnice sau de a se angaja in dispute cu semenii (prieteni, adversari, membri ai familiei, oamenii politici, colegi de serviciu etc.), putini sunt cei care o cunosc in esenta si detaliile functionarii ei. Familiaritatea nu-i asigura decat partial intelegerea.

Daca in viata obisnuita argumentarea este familiara fara a fi inteleasa, in literatura de specialitate surprinde multitudinea si lipsa de unitate a incercarilor de a o intelege, defini si explica. Mai jos vor fi luate in discutie doar cele mai uzitate definitii date argumentarii in spatiul european si in cel anglo-american, iar pornind de la ele vor fi analizate acceptiunile unor termeni precum "argument", "rationament" si "demonstratie". De-abia apoi se va trece la abordarea structurii argumentarii, insistandu-se asupra functionarii si evaluarii acestora.

Cadrul teoretic in care actualmente se pune problema identificarii structurilor argumentative ale discursui este marcat de diversitate si de lipsa unui fir conducator. La originea diversitati si lipsei de unitate a lucrarilor de specialitate stau cercetarile interdisciplinare realizate de unii filosofi, logicieni formalisti si neformalisti, analisti ai discursului si ai conversatiei, teoreticieni ai comunicarii si reprezentanti ai multor altor discipline.

Exista actualmente mai multe paradigme de abordare a discursului argumentativ, dintre care cele mai des invocate sunt urmatoarele:

1) noua retorica a lui Perelman si Olbrechts-Tyteca;

2) modelul analitic al lui Toulmin;

3) problematologia lui Michel Meyer;

4) epistemica sociala a lui Charles Willard;

5) logica informala a lui Anthony Blair si Ralph Johnson;

6) abordarea post-standard a sofismelor a lui John Woods si Douglas Walton;

7) logica naturala a lui Jean-Blaise Grize,

8)dialectica formala a lui Else Barth si Erik Krabbe;

9) pragma-dialectica elaborata de F. Eemeren si R. van Grootendorst;

10) alte contributii teoretice care propun cadre mai mult sau mai putin elaborate pentru studiul argumentarii, intre care poate fi inclusa si cea a miscarii cunoscuta sub numele de gandire critica.

Dintre aceste paradigme de investigare a argumentarii, in America de Nord si in Europa studiul argumentelor a fost multa vreme dominat de lucrarile lui Toulmin si ale lui Perelman, intrucat au propus teorii mai bine adaptate decat logica formala la analiza argumentarii cotidiene. Orientarea pragma-dialectica incepe sa capete azi o pondere asemanatoare, de aceea toate aceste orientari pot fi asociate fara rezerva celor trei etape de dezvoltare contemporana a studiilor argumentative [Plantin, C., 1990, p. 26]:

1) etapa argumentarii justificative: (re)prezentata de modelul analitic al argumentarii elaborat de Toulmin;

2) etapa argumentarii retorice: (re)instaurata prin introducerea notiunii de auditoriu universal de catre Perelman;

3) etapa argumentarii dialectice: (re)inventata de programul noii dialectici propus de Eemeren si van Grootendorst.

Perelman si Toulmin au luat ca model de baza pentru argumentare procedurile rationale ale rationamentului juridic, in vreme ce Eemeren si van Grootendorst au valorificat din perspectiva pragmaticii strutura argumentativa a actelor de limbaj. Cei din urma s-au detasat de realizarile primilor doi, reprosandu-le mai ales doua lucruri:

1) ca nu au tinut seama de dezvoltarile moderne ale logicii formale, pe care o asimileaza cu logica clasica silogistica sau pe care o declara pur si simplu ca inaplicabila la argumentarile obisnuite;

2) ca, izoland argumentarile de aspectele pragmatice ale contextului lor verbal si nonverbal, in fond nu pun suficient accent pe faptul ca argumentarea tine de utilizarea limbajului obisnuit si ca ea trebuie tratata in consecinta.

Contributiile lui Toulmin si Perelman au fost prezentate succint de catre promotorii pragma-dialecticii in temenii urmatori. Despre Toulmin se spune ca, in The Uses of Argument (1958), propune un model considerat a da seama de structura argumentarilor prin furnizarea unei descrieri a formei lor procedurale. Dupa Toulmin, aceasta forma ar fi "independenta de domeniu", adica independenta de natura problemelor pe care le trateaza argumentarea in discutie. Validitatea unei argumentari particulare nu depinde in mod fundamental de forma procedurala insasi, ci de modul in care "suportul" (backing) sau "datul" (data) face acceptabila "garantia" (warrant). Cum continutul acestui suport, spre deosebire de forma sa, depinde el insusi de natura concluziei pentru care se argumenteaza, Toulmin conchide ca criteriile care intemeiaza validitatea argumentarilor "depind de domeniul considerat".

Lasand la o parte unele obiectii teoretice majore, se poate arata ca modelul lui Toulmin nu este aplicabil la discursul argumentativ cotidian. In mod fundamental, este imposibil de determinat in ce constau "datul" si "garantia", cu exceptia unor anumite exemple alese, fiind practic imposibil sa deosebim cele doua tipuri de enunturi. In mod concret, aceasta reduce modelul la o varianta a silogismului - sau a entimemei, atunci cand garantia ramane implicita.

In La Nouvelle rhtorique (1958/1969) Perelman si Olbrechts-Tyteca descriu tehnicile de argumentare autentice. Pentru ei, argumentarea este valida daca permite sa se obtina efectul dorit, adica daca produce sau intareste adeziunea auditoriului la teza care i se propune; prin urmare, validitatea se masoara prin eficacitatea in raport cu o tinta. Potrivit lor, teoria se rezuma la inventarea tipurilor de elemente care pot servi ca "puncte de plecare" si a schemelor de argumentare susceptibile sa persuadeze un auditoriu particular sau universal. Pe langa numeroase alte lacune care compromit orice aplicare clara la analiza argumentarii, se poate reprosa categoriilor din catalogul lui Perelman si Olbrechts-Tyteca faptul ca nu sunt nici corect definite, nici reciproc exclusive.

Ce solutie au propus adeptii pragma-dialecticii? Pentru acestia, cercetarea privitoare la argumentare ar trebui sa se intereseze de procedeele prin care un discurs argumentativ ajunge sa justifice sau sa respinga in mod rational o anumita pozitie. In aceasta teorie, argumentarea este identificata cu un act de limbaj complex care tinde sa rezolve un conflict de opinii, o disputa. Mai mult, se considera ca discursul argumentativ trebuie studiat atat ca exemplu de interactiune verbala obisnuita, cat ca o confrunte cu un anumit model de rationalitate.

Perspectiva pragma-dialectica se bazeaza pe o filosofie critica rationalista, permitand concretizarea idealului de rationalitate din discutia critica in doua maniere:

1) dialectica: deoarece doua parti tind sa rezolve un conflict de opinii prin discutie metodica;

2) pragmatica, deoarece schimburile din aceasta discutie sunt descrise ca acte de limbaj.

Programul de cercetare pragma-dialectica a fost schitat de promotorii lui prin comparatie cu retorica traditionala reconstruita (reinventata) in secolul XX de catre Toulmin si Perelman [Eemeren, F. & van Grootendorst, R., 1996, pp. 7-8, 10, 14-16]:

Programul de cercetare dialectic

Programul de cercetare retoric (reconstruit)

Programului retoric ii datoram cea mai cunoscuta definitie data argumentarii in spatiul european, care este si cea mai larga. Formulata in spiritul aristotelic al noii retorici, ea suna astfel: "demers prin care o persoana sau un grup incearca de a determina un auditor sa adopte o pozitie prin recursul la expuneri sau asertiuni - argumente - care urmaresc sa demonstreze validitatea sau justetea respectivei pozitii" [Oleron, P., 1996, pp. 4-5].

Se apreciaza ca aceasta definitie evidentiaza trei caracteristici de baza ale argumentarii:

1) argumentarea se realizaza prin interventia mai multor persoane: cele care o produc, cele care o accepta, eventual un public sau martori; este un fenomen social;

2) ea nu este un exercitiu speculativ, cum ar fi de exemplu descrierea unui obiect, nararea unui eveniment (desi cineva se poate indoi ca exista vreodata actiuni, chiar verbale, pur gratuite): este un demers prin care una dintre persoane urmareste sa exercite o influenta asupra alteia;

3) ea face sa intervina justificari, elemente de proba in favoarea tezei aparate, care nu este impusa prin forta; este o procedura ce cuprinde elemente rationale si are, astfel, raporturi cu rationamentul si logica.

Exista in literatura actuala incercari de modelare a argumentarii din perspectiva combinarii programului retoric de factura traditionala cu cel pragma-dialectic. Una dintre acestea intelege argumentarea ca o "practica logico-lingvistica" specifica, bazata pe acordul si dezacordul participanilor la ea, ceea ce-i confera o "dubla intentionalitate" [Salavastru, C., 2003, pp. 13, 33-38, 44-45]:

1) sustinerea unei teze (ca punct de vedere avansat);

2) respingerea ei (ca punct de vedere supus discutiei critice).

Pornind de la dubla sa intentionalitate, se apreciaza ca argumentarea dobandeste uneori un pronuntat caracter polemic, manifestat ca o "confruntare intre argumentele favorabile (sustineri) si argumentele nefavorabile (respingeri)". In acest fel, ea devine actul de intemeiere a unei teze cu ajutorul argumentelor rationale, adica o "logica in actiune" prin care omul intra in relatie cu semenii pentru a-i convinge.

Strict logico-lingvistic vorbind, argumentarea ar fi "o organizare de propozitii cu ajutorul rationamentelor in vederea intemeierii (dovedirii) altei propozitii, cu scopul de a convinge interlocutorul de adevarul sau falsitatea ei". Propozitia intemeiata este denumita "teza argumentarii", iar propozitiile care o intemeiaza sunt numite "temeiuri ale argumentarii". Prin scopul sau de a convinge pe cineva, argumentarea este un "demers orientat catre celalalt" si se deosebeste de rationament: "ambele intemeiaza o teza, dar, in timp rationamentul intemeiaza teza pentru a dovedi caracterul ei adevarat sau fals, argumentarea intemeiaza teza pentru a-i arata interlocutorului ca ea adevarata sau falsa".

Din aceasta perspectiva de definire a conceptului argumentarii ies in evidenta trei elemente structurale:

1) continutul argumentarii: "argumentele sau dovezile concretizate in propozitiile-probe";

2) tehnicile de argumentare: "organizarea propozitiilor cu ajutorul rationamentelor";

3) finalitatea argumentarii: "organizarea continuturilor cu ajutorul tehnicilor de argumentare urmareste convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevarat sau fals al tezei".

Argumentarea poate contine un singur rationament (argumentare simpla) sau o "increngatura" de rationamente utilizate cu acelasi scop (discurs argumentativ). Am vazut cum un discurs argumentativ alcatuit din trei rationamente poate fi reprezentat schematic:

Temeiul 1b

Temeiul 2b

Teza 2

Teza 3

Temeiul 3b

Unul dintre elementele pe care aceasta modelare a argumentarii le imprumuta din programul retoric traditional este persuadarea auditoriului la Perelman (caracterul orientat catre celalalt al al actului argumentativ). Altul il reprezinta modelul analitic al argumentarii elaborat de Toulmin (reprezentarea schematica a rationamentelor si discursului argumentativ). Din programul pragma-dialectic este valorificata distinctia intre argumentare ca act lingvistic elementar (argumentarea simpla, continand un singur rationament) si argumentare ca act lingvistic complex (discursul argumentativ, in sensul de increngatura de rationamente).

Modelata astfel, argumentarea se manifesta ca una dintre cele doua forme ale intemeierii (fundamentarii) tezelor enuntate intr-un discurs, cealalta forma fiind demonstratia. Ambele forme au fost stipulate si teoretizate inca de Aristotel (demonstratia ca avand de-a face cu premise certe, ce se impun in virtutea evidentei lor intuitive; argumentarea ca "dialectica" sau "retorica" avand de-a face cu premise doar probabile, sub forma opiniilor, dar acceptate de cineva), alaturi de eristica (forma nevalida de intemeiere, continand premise aparent acceptabile, false in realitate).

Orice fundamentare sau intemeiere presupune atat elemente logice, cat si extralogice, elementele logice detinand o pondere mai mare in cadrul demonstratiei decat in cel al argumentarii. Acest lucru reiese destul de clar din definirea intemeierii ca operatie de gandire prin care se indica temeiul tezelor sustinute, adica propozitia sau propozitiile din care teza poate fi derivata pe baza unui procedeu logic valid. Cand propozitiile "de sprijin" ale tezei exprima diferite opinii sau credinte, ne aflam intr-o situatie de argumentare, iar cand ele functioneaza ca si premise certe, adevarate, logic necesare pentru sustinerea unei concluzii, avem de-a face cu o demonstratie.

Am vazut mai sus - intr-o incercare de sinteza a principalelor modele conferite argumentarii din perspectiva epistemologiei, noii retorici si pragma-dialecticii - care sunt elementele din structura argumentarii. Cele prezente in structura oricarei demonstratii au fost enuntate dupa cum urmeaza:

1) demonstrandum-ul: teorema sau "teza de demonstrat";

2) principia demonstrandi: "fundamentul demonstratiei () format din termeni initiali nedefiniti, din definitii, axiome si din alte teoreme demonstrate ulterior";

3) procedeul demonstratiei: "inferentele care fac trecerea de la fundament la teza: silogisme, inferente ipotetice si disjunctive, inferente de relatie etc.".

Utilizarea demonstratiei este legata de discursul asa-zis "teoretic" - diversele "discipline aflate in diferite stadii de elaborare (descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic)" si "in care se problematizeaza pretentia de adevar a asertiunilor". Modelarea argumentarii se infaptuieste in legatura cu discursul "practic" - "discutia rationala intre minimum doua persoane asupra a ceea ce este just si asupra a ceea ce trebuie facut", unde "se problematizeaza pretentia de justete a asertiunilor cu privire la ordine si valori" [Marga, A., 1990 (1991)b, p. 220, 222, 225, 229-230].

De remarcat aici e faptul ca elemente din structura demonstratiei sunt regasibile astazi mai ales in modelele epistemologice ale argumentarii din viata zilnica. Modelul propus de Toulmin face parte din categoria acestor modele. Intrucat el se regaseste si printre instrumentele folosite in analiza critica a argumentarii, in cele imediat urmatoare vom trece la prezentarea lui. Toulmin se numara printre cei care considera ca asertiunile rationale nu pot fi concepute izolat, ci doar intrand intr-o retea complexa de enunturi. Pentru el, problema adevarului propozitiilor dintr-un enunt este de ordin secundar in raport cu cea a rationalitatii discursului. Ratiunea este, in esenta, procedurala si se defineste ca un demers de un stil aparte, ale carui trasaturi fundamentale sunt independente de domeniul in care functioneaza, ceea ce prezinta avantajul de a nu considera rationalitatea drept apanaj numai al catorva discipline singulare.

Modelul lui Toulmin este unul justificativ, din moment ce ofera tehnica prin care o persoana poate aduce o justificare asertiunii pe care tocmai a avansat-o si care tocmai a fost pusa la indoiala de catre un interlocutor. In acest model justificativ, o asertiune devine rationala numai cand, dupa ce a facut obiectul criticii interlocutorului, este integrata de locator intr-o anumita "schema procedurala". Aceasta schema se realizeaza in cateva etape, modelul avand pretentia de a evidentia atat inlantiurea reala a acestor etape, cat si articulatia generala a schemei. In intentia lui Toulmin, aceasta schema (layout) trebuie sa imbrace "forma logica" a unui rationament [Plantin, C., 1990, pp. 20-22].

In cele imediat urmatoare vor fi detaliati pasii prin care Toulmin a ajuns la formularea modelului sau. Primul schelet al modelului simbolizeaza relatia dintre "datul" (data) de la care se pleaca (notat cu "D") si concluzia sau sustinerea (claim) care se bazeaza pe el (notata cu "C") cu o sageata, iar "garantul" (warrant) sau autoritatea in baza careia se realizeaza raportul dintre D si C, notat(a) cu W se aseaza imediat sub sageata:

D Deci C

Deoarece

W

In aceasta schema, datele factuale ("datul") dobandesc statutul de argument deoarece sunt garantate de o autoritate cu caracter de lege ("garantul"). Pe un exemplu concret, dat de Toulmin in 1958, scheletul arata astfel:

Harry s-a nascut Deci Harry

in Bermude este un cetatean

britanic

Deoarece

Un om nascut in Bermude

ar trebui sa fie un cetatean britanic

Al doilea pas in analiza argumentului trebuie sa aiba loc deoarece, in general, "garantul" (autoritatea cu caracter de lege: W) si "datul" (datele factuale: D) nu permit inferarea concluziei cu un grad absolut de certitudine, independent de circumstante. De aceea, trebuie precizata forta cu care cuplajul lui D cu W permite tragerea conluziei C. Asertarea lui C trebuie restansa doar le ceea ce W autorizeaza sa fie inferat din D. Drept urmare, in enuntul complet al lui C va figura un "indicator de forta" (qualifier), avand de exemplu forma lingvistica a unui adverb modal precum "probabil". Dar se poate intampla ca anumite circumstate particulare sa suspende aplicarea lui W la D, motiv pentru care schema argumentativa trebuie sa prevada un loc si pentru respingerea potentiala a concluziei, notata cu R (de la rebuttal). Noul schelet obtinut arata astfel:

D Deci Q, C

Deoarece Mai putin cand

W R

Pe exemplul dat, articulatiile scheletului au urmatoarele semnificatii:

D: Harry s-a nascut in Bermude;

Q: probabil;

C: Harry este un cetatean britanic;

W: Un om nascut in Bermude ar trebui, de regula, sa fie un cetatean britanic;

R: Ambii lui parinti sunt straini / el a fost naturalizat american /

Ultimul pas in analiza argumentului este determinat de faptul ca insasi "garantul" sau autoritatea cu caracter de lege poate fi contestata, trebuind sa fie intarita cu un numar oarecare de justificari sau sprijinita pe un suport suplimentar, notat cu B (de la backing)

D Deci Q, C

Deoarece Mai putin cand

W R

Dat fiind

B

Dezvoltarea intregului argument a fost completata cu semnificatia lui B astfel:

D: Harry s-a nascut in Bermude;

Q: probabil;

C: Harry este un cetatean britanic;

W: Un om nascut in Bermude ar trebui, de regula, sa fie un cetatean britanic;

R: Ambii lui parinti sunt straini / el a fost naturalizat american /

B: Urmatoarele prevederi statutare si alte dispozitii legale.

Modelul de analiza a argumentului propus de Toulmin in termenii de mai sus [Toulmin, St. E., 1983, pp. 99-105] nu a facut scoala in filosofie si logica desi a fost receptat ca o critica constructiva a argumentarii silogistice. Impactul cel mai puternic l-a avut asupra departamentelor de stiinte ale discursului (Speech Departments), dar mai ales asupra curentelor de logica informala si gandire critica dezvoltate in Statele Unite si Canada dupa 1970. Principalele "deschideri" ale acestui model au fost identificate la urmatoarele nivele [Plantin, C., 1990, pp. 23-25]:

1) intelegerea a autoritatii cu putere de lege ca loc comun, pentru ca a condus la impunerea notiunii de "camp argumentativ";

2) schemele argumentative propuse, intrucat pe baza lor a putut fi lamurit nucleul (esenta) argumentarii;

3) abordarea justificationista, deoarece a favorizat trecerea de la abordarea vericonditionala la cea interactionista (de la adevarul si falsitatea enunturilor la chestiunile sau punctele de vedere aflate in dezbatere);

4) glisajul intre argumentativ si retoric, pentru ca a mijlocit trecerea de la studiul domeniilor argumentarii la argumentarea retorica.

Avantajele utilizarii unor asemenea modele pentru argumentare au fost prezentate in termenii urmatori [Marga, A., 1990 (1991)b, p. 230-231]:

1) permit identificarea pasilor sau treptelor argumentarii:

A) treapta initiala: "ridicarea explicita a unei pretentii de adevar sau justete";

B) treapta a doua: "indicarea mijloacelor de intemeiere";

C) treapta a treia: "stabilirea legaturii intre sustinerea respectiva si mijloacele de intemeiere";

2) evidentiaza schematic structura argumentarii:

A) teza de argumentat: concluzia C;

B) mijloacele de intemeiere: datele D;

C) propozitii generale care permit legatura lui C si D: regulile de inferenta, ca si garant W;

D) justificarea acestor propozitii: suportul suplimentar B;

E) operatorul modal: indicatorul de forta Q;

F) conditiile de exceptare legate de operatorul modal: respingerea potentiala a concluziei R;

3) ofera instrumentele de a distinge intre demonstratii si argumentari:

A) evidentierea unei demonstratii: atunci cand C rezulta cu necesitate din D si W, "se atinge o justificare rationala sinonima cu o demonstratie";

B) evidentierea unei argumentari: in cazurile in care C nu poate fi derivata din D si W, intrucat lipseste un W "care sa joace rol de regula de derivare" (daca adevarul sau justetea lui C sunt plauzibile pe baza lui D si W, despre argumentare se spune ca este "concludenta").

Perspectiva sociala din definitiile date argumentarii in spatiul european dispare sau este redusa la nivel relatiilor interindividuale atunci cand se incearca definitii in spiritul gandirii critice sau logicii informale. Astfel, prin argumentare se intelege doar un demers individual de justificare a unei propozitii pe care vrem sa o sustinem. Scopul pe care-l urmareste este de a gasi temeiuri in favoarea unei opinii sau credinte sau de a ajunge la aceasta pornind de la anumite temeiuri.

Atingerea acestui scop este posibila prin utilizarea unui set de proceduri care ne ajuta sa luam decizii cu privire la credintele noastre. Aceste decizii vizeaza indeosebi ratiunile (temeiurile, evidenta, premisele) ce le putem aduce in sustinerea sau respingerea unui punct de vedere. Argumentarea reprezinta procesul prin care avansam argumente in favoarea sau impotriva unui punct de vedere, raspunzand in acest fel la argumentele altora [Herrick, J. A., 1991, p. 29-30].

Nici un proces de argumentare nu poate avea loc in afara unui cadru minimal de acord sau dezacord cu procedurile utilizate, cu scopul urmarit in disputa si cu probele sau evidenta disponibila. Argumentarea are loc si cand persoanele aflate in disputa sunt in dezacord fata de un punct de vedre avansat, dar este productiva numai cand ele cad de acord asupra aceluiasi punct de vedere. Din aceasta cauza, despre infaptuirea argumentarii se spune ca este antrenata de dezacordul dintre oameni, dar ca antreneaza un acord minimal intre acestia. Acordul antrenat trebuie sa fie etic (bazat pe respectul reciproc intre cei care ofera argumente si cei care le asculta) si rezonabil (argumentele avansate trebuie sa fie rationale, inteligibile).

Cei care definesc argumentarea din perspectiva gandirii critice deplaseaza accentul de la elementele structurale inspre abilitatile de operationalizare a lor. Conexata gandirii critice, argumentarea este inteleasa ca o aptitudine de rationare specific umana. Chiar daca sunt capabile de a realiza anumite inferente (adica de a trage concluzii din fapte, evidente etc.), animalele nu poseda aptitudinea de a persuada pe altii (in acceptarea adevarului enunturilor, opiniilor sau credintelor). Oamenii, in schimb, poseda atat capacitatea de a rationa sau infera, cat si capacitatea de a argumenta, indiferent de domeniul in care-si desfasoara activitatea (stiinta, politica, sport s.c.l.) [Thomas, A., 1996, pp. 2, 4].

Argumentarea nu se confunda cu argumentul, desi unele limbi inregistreza fluctuatii conceptuale in acest sens (de exemplu franceza, prin argumentation). Argumentarea este un demers si are un caracter procesual, adica se desfasoara in mai multe etape. Argumentul este doar un element al acestui proces: fie ca temei al unei sustineri, fie ca ansamblu organizat de propozitii (premise si concluzii).

Dar nu orice grupare de propozitii constituie un argument. Numai cele care furnizeaza temeiuri pentru o credinta reprezinta argumente. In termeni logici vorbind, propozitiile prin care se ofera temeiuri sunt premisele argumentului, iar cele pentru care se ofera temeiurile reprezinta concluzia argumentului. Dupa cum am vazut, desi au incarcatura argumentativa, anecdotele, expunerile, explicatiile, ilustrarile si formele conditionale ale enunturilor nu sunt argumente autentice [Kahane, H., 1990, pp. 2-3].

Argumentul, impreuna cu rationamentul si demonstratia, constituie lantul de structuri argumentative explicite ale discursului, in vreme ce expunerea, explicatia si ilustrarile reprezinta structuri argumentative implicite. Discursul care le cuprinde nediferentiat se numeste discurs argumentativ si nu se identifica, de aceea, cu argumentul structurat.

Ca ansamblu de propozitii, argumentul se apropie mult de rationament sau inferenta (pana la identificare dupa unii autori) si se afla in relatii speciale cu demonstratia. Ceea ce le deosebeste este continutul informational al premiselor si concluziilor, felul acestora, relatiile dintre ele si directia sau scopul utilizarii lor. La aceasta stare de lucruri s-a ajuns prin dezvoltarea semantismului conferit termenului "rationament" de catre Aristotel.