Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


Fundamentarea notiunilor de baza; elemente de vocabular si gramatica proprii protocolului

Cominicare



+ Font mai mare | - Font mai mic



Fundamentarea notiunilor de baza; elemente de vocabular si gramatica proprii protocolului

Importanta protocolului si a notiunilor invecinate lui



Unii considera ca protocolul, eticheta sau chiar politetea pot fi ignorate, intrucat ele sunt norme perimate, si le trezim la viata in mod artificial, ca pe niste piese de muzeu. Nimic mai fals. Am aratat in capitolul prim al cursului importanta cunoasterii codului celui cu care intram in dialog, si in acest sens cunoasterea regulilor de protocol, eticheta, buna-cuviinta, bune maniere etc constituie adevarate "chei" ale succesului, instrumente de comunicare ale activitatii respective. Stabilirea unui contact, mentinerea sau intreruperea lui tin de capacitatea de a intelege semnele, de a le decoda corect si de a le respecta.

Toate acestea conduc la o calitate mai buna a relatiilor cu persoanele in cauza, si la cresterea eficientei acelei activitati. Sa ne gandim doar la ce se intampla in domeniul economic, comercial. Niciodata un cumparator nu e solicitat doar de o singura persoana, ci si de alti furnizori de bunuri si servicii. Pentru fiecare industrias care incearca sa convinga, exista cel putin doi concurenti care ofera aceleasi lucruri la un pret comparabil. In acest caz determinanta va fi calitatea relatiei existente.

In plus, limbajul protocolului si al etichetei evolueaza, nu avem motive sa le consideram prafuite, ci mai degraba indispensabile convietuirii civilizate dintre oameni.

Sa urmam exemplul iezuitilor, care au plecat ca si alte comunitati religioase in secolul XVI sa converteasca China si au fost singurii care nu au fost izgoniti. Ei s-au informat cu multa grija asupra obiceiurilor Imperiului de Mijloc inainte de a se stabili acolo, iar pe parcursul sederii lor au fost foarte atenti sa nu-si nemultumeasca niciodata gazdele prin lipsa de respect fata de normele locale. Iezuitii au tinut cont de o "lege" a comunicarii, leitmotiv al cursului nostru, si anume - necesitatea cunoasterii in profunzime a "codului" celui cu care intri in contact.

Reflectand importanta respectarii normelor morale, legale, de politete, buna-cuviinta si protocol, pe frontispiciul cladirii de la New College din Oxford se afla scris "Manners make mane" respectiv comportamentul il face pe om.

Evolutia istorica a demonstrat ca regulile de politete si de protocol sunt influentate de mai multi factori:

  1. de forma de guvernamant, respectiv republicana sau monarhica;
  2. de conceptiile filosofice, juridice si politice ale vremii;
  3. de gradul de dezvoltare al societatii, in ansamblul sau.

Se poate observa ca, uzantele practicate in societate si in lume sunt in continua evolutie, ca ele reflecta de fapt, caracterul national si starea moravurilor. Regulile de protocol si politete sunt impregnate nu doar de trecerea timpului, de evolutia generatiilor, de influenta mass-mediei, de dezvoltarea stiintei si tehnologiei, ci si de conceptiile politice si juridice specifice fiecarui stadiu de dezvoltare al societatii.

Fenomenul de "primenire" a generatiilor atrage dupa sine si "primenirea" regulilor de comportament, pot sa apara reguli noi care sa le inlocuiasca pe cele vechi. Pentru secolul al XVIII-lea, cel mai edificator exemplu il reprezinta Comuna din Paris, care a produs mutatii fundamentale - si in ceea ce priveste formele de protocol. Astfel, apelativul "dumneavoastra" este inlocuit cu "tu", oamenii se transforma, din punct de vedere al calificarii si chiar al apelarii lor in "cetateni", titlurile regale si nobiliare sunt abolite, toate acestea pentru a sluji principiul egalitatii, sacru pentru revolutia franceza. Abolirea privilegiilor nobiliare a avut ca fundament servirea principiului egalitatii intre oameni. Mai mult chiar, se simte nevoia pana si a adoptarii unei cronologii diferite, care sa intareasca faptul ca s-a rasturnat un sistem de valori care a fost inlocuit cu altul. Inclusiv perioadele de trecere de la un sistem la altul, de la un regim politic la altul, de la o etapa de evolutie a societatii la alta (ceea ce numim tranzitie), se resimt in planul normelor de comportament de aceasta stare de cautari, de asezare a conceptiilor, care uneori duce la compromis (si in cazuri limita la proliferarea Kisch-ului).

Cel mai graitor moment istoric de acest gen l-a reprezentat sfarsitul secolului al XVIII-lea ramas in istorie sub pecetea lui Napoleon. Intreaga perioada napoleoniana reprezinta o perioada de "tranzitie haotica", de compromis in sensul de incercare de a impaca doua epoci istorice, una apusa doar pe jumatate, alta in curs de a se naste. Astfel, Napoleon este ales prin plebiscit, insa la fel ca un Bourbon este miruit cu uleiul sfant cuvenit regilor. Mai mult chiar, el este incoronat de papa, la fel cum se intamplase si cu Carol cel Mare, desi devine Imparat prin Constitutia Republicii. Edificator este si modul in care se prezentau documentele oficiale ale administratiei napoleoniene, pe care se mentiona, ca stat, Republica Franceza, iar drept conducator al statului, Napoleon Imparat. Fenomenul de respingere a trecutului se manifesta, in egala masura, in planul ideatic, al conceptiilor, al mentalitatilor, cat si in cel al formalismului protocolar. Istoria a demonstrat ca si in ceea ce priveste normele de comportament, ca si in celelalte domenii, regasim fenomenul modei.

Pe de alta parte, un cuvant greu de spus in normele de comportare il are traditia. Confucius (551-479) observa - cu multa intelepciune - faptul ca virtutea nu este nimic daca nu se naste din curtoazie adevarata. Regulile de curtoazie occidentala sunt urmate in tarile in care civilizatia este de origine europeana.

Ele sunt, in acelasi timp, adoptate si de protocolul diplomatic. Exista[1] anumite trasaturi care particularizeaza curtoazia occidentala fata de cea practicata pe alte continente, si anume:

  1. este mediteraneana, pentru ca modul de a fi conceputa, supletea formelor de manifestare si ritmul proportiilor vin de la civilizatia greaca;
  2. este romana prin cadrul juridic, prin originea acestuia si formele de ordonare;
  3. este crestina, ceea ce da un ton particular spiritului sau de libertate, egalitate, fraternitate;
  4. este europeana si atlantica in acelasi timp, datorita imbinarii dintre Europa occidentala si Statele Unite ale Americii, generata in special de deplasarile de o parte si de alta a celor instariti;
  5. se resimte influenta succesiva a Evului Mediu si a Renasterii, care au plasat femeia in centrul vietii mondene, acordandu-i un statut deosebit, care nu se regaseste in alt tip de civilizatie;
  6. este puternic imbibata de spiritul francez, deoarece curtoazia occidentala a capatat contururi precise, apropiate formei actuale, la curtea regilor franci, in secolele XVII-XVIII, care au servit ca model intregii Europe (curtoazia europeana s-a format in saloanele franceze, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea fiind celebre urmatoarele saloane: in 1726 doamna de Tercin, apoi in secolul al XVIII-lea salonul doamnei de Deffaud, al doamnei de Geoffrin, al domnisoarei de Lespinase etc.).

Este recunoscut faptul ca dupa intunecatul Ev mediu si chiar dupa perioada renascentista, monopolul in ceea ce priveste regulile de educatie si de comportament a fost detinut de curtea Regelui Soare, Versailles-ul insemnand: "un moment de inflorire a elegantei si distinctiei, dar si al unei distinctii gratuite, goale, false, deci dupa "corsetul" formelor fara acoperire, politetea a tins sa devina o comportare naturala, "utilitara", etica si estetica"[2] .

Multe din notiunile invecinate protocolului (politete, eticheta, bune maniere, buna-cuviinta) sunt obiect de studiu al eticii - "filosofie asupra moralei si/sau binelui sau datoriei" . Vasile Morar recunoaste eticii trei momente, si anume:

normativ, care este primul din punct de vedere al reprezentarii cantitative;

descriptiv;

explicativ.

De-a lungul evolutiei gandirii etice universale, in antichitate regasim o etica a binelui si a virtutii (vezi "Etica nicomahica" a lui Aristotel), iar in perioada moderna o etica a datoriei (a se vedea lucrarile lui Immanuel Kant: "Metafizica moravurilor" si "Critica ratiunii practice").

In acest capitol, va prezentam cateva elemente de vocabular si gramatica specifice protocolului, notiuni invecinate lui, dar care in acelasi timp fac parte din substanta acestuia (este vorba despre politete, eticheta, buna-cuviinta si bune maniere), reguli si activitati de protocol - toate avand ca principala functie aceea de liant intre oameni, de imbunatatire a calitatii comunicarii dintre ei.

Dorim sa explicam obiceiurile protocolare cele mai raspandite si cateva din regulile de eticheta care le insotesc, pentru a le putea intelege mai bine si a sti sa le utilizati nestingheriti.

Firul conducator este cel al comunicarii. Mai intai, pentru ca asa stau lucrurile in secolul nostru, in care comunicarea intre natiuni, popoare si indivizi este in egala masura o dorinta si o necesitate universala. Dupa aceea, datorita veridicitatii formulei (discutate in primul capitol al cursului nostru) lui Marshall McLuhan "The medium is the message", care se aplica foarte bine protocolului ca mediu purtator de mesaje.

Fiind un limbaj simbolic, in speta un limbaj non-verbal, lectorul este invitat sa cunoasca principalele elemente de vocabular si gramatica, pentru a intelege mai bine - in ultima instanta -comunicarea, al carei subiect este fie ca actor, fie, alteori, ca spectator.

A. Notiunile invecinate protocolului

Pentru inceput, ne vom opri pe rand, la fiecare dintre notiunile invecinate protocolului si vom incerca sa le definim, astfel incat, la sfarsit, sa putem delimita mai bine (diferente si asemanari) genul proxim si diferenta specifica proprii protocolului.

a. Politetea (etimologic, cuvantul "politete" a fost preluat din limba franceza "politesse", care la randul ei l-a imprumutat din limba italiana "politezza", unde evoca ideea de curatenie, in sensul de "curatenie" morala, de puritate a trairilor si a comportamentului uman) reprezinta un ansamblu de norme de comportament bazate pe amabilitate, buna-cuviinta, respect reciproc si toleranta. Ea personifica trasatura comportamentala a celui care respecta intocmai rigorile traditionale ce sunt impuse de colectivitate. Politetea a fost definita ca "permanenta atentie acordata celor din jur", "arta de a fi placut celor din jur" sau "respectarea demnitatii tuturor, incepand si terminand cu a ta insuti"[4]. Diferenta intre protocol si eticheta, pe de o parte, si politete, pe de alta parte, consta in faptul ca "() in timp ce protocolul si eticheta sunt normative, politetea se refera la atentiile, atitudinile sau gesturile care tind sa arate respectul fata de celalalt, fiind, in acelasi timp, si mijloace care garanteaza o luare de contact favorabila" .

Ca si protocolul, si politetea are o determinare istorica, iar conduita umana asupra careia actioneaza este influentata de transformarile continue care au loc in societate, ca si de conditiile concrete de existenta, care atrag noi practici, precum si de mediul urban sau rural in care traieste individul. Ajungerea unui individ la stadiul de "politicos", presupune exercitiu indelungat, slefuire a propriului comportament, fapt la care trimite insasi etimologia cuvantului - adjectivul "poli" in limba franceza are ca sens de baza slefuit, lustruit, din care au derivat sensurile de "politicos" si "rafinat".

Din punct de vedere cronologic, politetea precede moralei, care, in prima faza, nu este decat politete. Din aceasta perspectiva, ea ne apare ca strict necesara si, am putea spune, ne apare ca suficienta la copil, insa adultul are nevoie de mai mult decat sa fie politicos. Adultului nu-i este suficient sa fie politicos, dar lipsa politetei duce la infatuare. Politetea desavarsita naste semne de intrebare, aduce nelinisti. Oamenii incep sa se intrebe despre politicosul perfect daca este, intr-adevar, cinstit, deoarece "() onestitatea presupune adesea asumarea riscului de a displace, de a-i soca sau rani pe ceilalti" .

Politetea reprezinta, dupa filosoful Bacon, vesmantul spiritului, care trebuie sa serveasca drept haina de toate zilele. Goethe considera ca nu exista nici un semn exterior al politetii care sa nu cuprinda o profunda idee morala, iar Pascal afirma ca politetea adevarata este altruista, ca placerea oamenilor mari este sa faca pe altii fericiti. Prin urmare, omul adevarat si politicos il implica pe cel uman. Nu putem fi profund politicosi, de vreme ce suntem indiferenti la suferintele semenilor nostri, nepasatori fata de victoriile sau infrangerile lor.

Ca toate celelalte norme de conduita, politetea a evoluat odata cu dezvoltarea societatii, si a reflectat continutul relatiilor sociale, modificandu-si formele de manifestare, functiile si aria de influenta.

In literatura de specialitate, sunt subliniate urmatoarele trasaturi fundamentale ale sale:

  1. cine nu este destul de politicos nu este destul de uman. Politetea se confunda cu omenia;
  2. politetea nu este un lux, ci un imperativ al societatii moderne, o victorie impotriva instinctelor, un indemn pentru respectarea regulilor de convietuire sociala;
  3. adevarata politete ne apare ca o dimensiune a personalitatii umane, integrata acesteia. Ca si cultura, politetea autentica este cea care ramane dupa ce au fost uitate regulile invatate. Ceea ce este impus devine ulterior firesc, o a doua natura a omului;
  4. politetea este omniprezenta, in orice moment al existentei omului si fata de oricare fiinte cu care ne intalnim.

b. Eticheta reprezinta adeseori "un simplu ceremonial exterior, care poate da luciu dar nu si stralucire", deoarece adevarata stralucire a fiintei umane nu vine din exteriorul ei ci dinlauntrul ei." Aspectul exterior al exprimarii fiintei noastre nu poate suplini goliciunea si pustiul din interiorul acesteia. Mai mult chiar, uneori o eticheta exagerata, se poate transforma in contrariul ei, ea poate sfida orice masura si de aici, bunul simt si bunul gust. Este posibil ca o persoana sa respecte normele de protocol dar sa le incalce pe cele de politete. De pilda, la o masa, o persoana cedeaza locul din dreapta gazdei, pe care il ocupase pana atunci, unui nou musafir care are cel mai important statut, insa peste cateva momente, ea incepe sa gesticuleze cu furculita pe deasupra mesei, sau sa ia cu tacamurile personale dintr-un platou comun, ceea ce inseamna ca se comporta nepoliticos. Intre politete, pe de o parte, si eticheta si buna-cuviinta, pe de alta parte, poate fi stabilita urmatoarea relatie de determinare a unui anumit tip de om: buna-cuviinta si eticheta sunt atribute ale omului adevarat, iar politetea este a celui civilizat.

Eticheta este una din notiunile invecinate protocolului, motiv pentru care acesta din urma se confunda usor cu ea. Aceasta notiune se refera la formalismul relatiilor dintre persoane particulare, adica al relatiilor individuale, indiferent daca acest raport este ierarhic sau nu. Louis Dussault in lucrarea amintita arata ca: "() este o regula de protocol ca seful statului sa prezideze o masa la care participa, dar a nu-l intrerupe in timp ce vorbeste, dupa cum, atunci cand este vorba de un monarh, a astepta sa ti se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de eticheta. Primul exemplu se refera la exercitarea puterii, celelalte doua tin de regulile de comportament care trebuie respectate fata de un personaj subiect al unui tratament protocolar".[7]

Cum spuneam, cele doua concepte se confunda. Diferenta dintre ele ar consta in faptul ca protocolul se aplica relatiilor interinstitutionale, iar eticheta raporturilor individuale. Ceea ce este comun celor doi termeni, este faptul ca in ambele cazuri este vorba despre raporturi intretinute in contextul vietii publice.

Unul din motivele care determina confuzia celor doi termeni, il reprezinta originea etichetei. Sorgintea acesteia este plasata in secolul al XV-lea, cand evoca activitatile desfasurate la curtea unui suveran, activitati ce se redactau sub forma de lista pe o foaie, denumita "eticheta" (cuvant care isi poate gasi in prezent corespondentul in "agenda"). In istorie, a ramas celebra - pentru rigiditatea si multitudinea regulilor - eticheta practicata la curtea lui Carol Quintul. Etimologia cuvantului eticheta - care exprima ceea ce se cuvine - a avut la baza o interdictie instituita in parcul de la Versailles, de gradinarul sef al lui Ludovic al XIV-lea, prin afisarea unor inscriptii care cereau sa nu-i fie calcate in picioare peluzele proaspat insamantate. Cum nobilimea ignora aceste inscriptii gradinarul a obtinut din partea regelui un decret prin care se dispunea respectarea obligatorie a acestor "etichete", si de atunci cuvantul a intrat in limbajul curent cu sensul de a desemna o comportare conforma unor norme.

Eticheta comportarii in societate presupune respectarea unor norme care vizeaza tinuta fizica, salutul, prezentarile, conversatia, conversatia telefonica, servirea mesei. Tinuta fizica face parte din patrimoniul fiecarei persoane, motiv pentru care nu este usor a fi modificata. In cazul unor defecte fizice minore, dar mai ales a unor deprinderi necorespunzatoare, este necesar sa se depuna eforturi sustinute prin exercitii repetate pentru a se ajunge la o tinuta fizica corecta. Prin urmare, tinuta recomandata in timpul mersului este:

a.       pozitia dreapta a corpului - degajata, nefortata, o balansare armonioasa a bratelor in limitele fixate de jocul normal al mainilor;

b.      pasi potriviti;

c.       o pozitie naturala a umerilor, nici adusi in fata, dar nici trasi inapoi ostentativ;

In societate este gresita:

a.       pozitia sprijinita de spatarul unui scaun sau de un perete;

b.      pozitia cu mainile in buzunare este, de asemenea, nepotrivita;

c.       gesturile nervoase facute cu diverse obiecte personale: chei, bricheta, batista, ochelari, stilou etc.

d.      asezarea pe scaun, fotoliu sau canapea - care pot sa denote plictiseala ori satisfactia de a fi obtinut un loc care nu va fi cedat cu usurinta. Asemenea gesturi trebuie evitate in societate.

In tinuta fizica, expresia fetei, mimica si gesturile - toate trebuie controlate cu atentie. De pilda, folosirea mainilor in timpul unei conversatii este uneori utila, dar nu trebuie sa ajunga la gesturi excesive. Greseli evidente sunt:

e.       indicarea cu mana a unui obiect si mai ales a unei persoane;

f.        trosnitul degetelor;

g.       introducerea degetelor in nas;

h.       incrucisarea mainilor pe piept;

i.         punerea mainilor in solduri;

j.        tusitul, cascatul si stranutul fara a pune mana in dreptul gurii;

k.      rasul prea zgomotos.

c. Buna-cuviinta evoca tipul comportamental al celui care reactioneaza din convingere, este patruns de respectul pe care-l datoreaza celorlalti, care a devenit parte din sine, prin slefuirea indelungata, din interior si exterior, a propriei personalitati. Ea se confunda adeseori cu eticheta, presupune sa dai fiecaruia ce merita, sa respecti valorile morale si materiale ale celorlalti. Buna-cuviinta inseamna a intui ce ti se cuvine tie si ce se cuvine altora si a te comporta in consecinta. Psihologul Paul Popescu-Neveanu considera ca ea nu poate avea nimic comun cu manierele artificiale, este mai degraba un reflex al fondului moral-uman care recomanda sa te porti cu altii astfel incat sa nu-i jignesti sau stingheresti. Buna-cuviinta poate fi definita drept o stiinta a purtarii, denumire care se regaseste la vechii indieni. Ca si politetea, buna-cuviinta trebuie sa izvorasca din interiorul individului, nu din exteriorul sau, din inmagazinarea unui ansamblu de reguli caruia sa te supui orbeste, fara discernamant si credinta.

Unii autori nu pun semnul egalitatii intre buna-cuviinta si bunele maniere, intrucat, "buna-cuviinta exprima conformitatea fata de normele considerate a fi corespunzatoare" in timp ce bunele maniere sunt "numai acelea care sunt considerate corecte, adica susceptibile sa determine rezultatul asteptat, spre deosebire de cele care nu ar putea sa faca acest lucru."[8] Cicero, considera ca fiind o conduita frumoasa aceea care corespunde demnitatii omului in ceea ce natura lui difera de a celorlalte vietuitoare: "() este acea potrivire cu natura in care moderatia si cumpatarea apar intr-o infatisare de distinctie si eleganta".

Necuviinta este reversul bunei-cuviinte, atitudinea prin care individul se exprima intr-un mod lipsit de respect, indecent, mergand pana la grosolanie, fata de semenii sai, desi isi constientizeaza comportamentul si situatia pe care o creeaza acest comportament. Insolenta reprezinta apogeul necuviintei. Este lipsa absoluta a respectului fata de ceilalti, duritatea ofensatoare a individului care nu respecta pe nimeni si nimic. O asemenea atitudine se dezvaluie prin lipsa oricarei consideratii fata de semenul sau si, implicit fata de sine, care anuleaza posibilitatea integrarii treptate in societate. Snobismul semnifica admiratia excesiva pe care unele categorii sociale o manifesta fata de regulile vietii mondene, insotita de dispretul fara menajamente fata de cel sau cei care nu le practica.

d. Bunele maniere evoca: "() totalitatea comportamentelor, atitudinilor, regulilor de eticheta si notiunilor de protocol care ne permit sa facem fata unei multitudini de situatii din viata particulara si publica."[9]

Un manual de bune maniere va aborda atat circumstantele vietii de familie, ale vietii de cuplu, relatiile profesionale din viata de toate zilele, cat si arta conversatiei sau convorbirile telefonice. Acest concept se afla in stransa legatura cu eticheta si protocolul, fara a se confunda cu ele. Astfel, a oferi flori drept multumire pentru o cina deosebit de reusita este o regula a bunelor maniere, dar a da intaietate unei persoane mai in varsta, una de eticheta. In schimb, ar fi o greseala de protocol ca un sef de stat sa-i scrie unui ministru al unui guvern strain, caci in materie de relatii internationale trebuie sa respectam egalitatea nivelurilor ierarhice.

Manierele sunt o oglinda in care fiecare isi arata fata. Ele nu au aparut la intamplare, nu au fost adaugate in mod arbitrar unor structuri sociale. Aurelia Marinescu[10], subliniaza faptul ca originea lor consta intr-un sentiment uman profund, care tinde spre o armonie intre comportare si etica, intre frumusetea caracterului uman si moralitatea sa, prin urmare, intre etic si estetic.

e. Uzantele reprezinta elemente de fond, care caracterizeaza, intr-un timp si loc determinat, practicile urmate in relatiile umane, ele fiind regulile statornicite in comportamentul social.

Salutul constituie o manifestare de consideratie si curtoazie fata de o alta persoana. El consta in mimica, in expresia corporala si in tinuta, o serie de aspecte ce-i pot complica sau modifica sensul de la o expresie de stima pana la o obligatie formala.

Prezentarile implica cunoasterea anumitor reguli, si anume:

a.       barbatul este prezentat femeii;

a1. cel mai tanar este prezentat celui mai in varsta;

a2    gradul inferior celui superior.

Este incorect de sa prezentam o femeie unui barbat sau pe directorul X unui tanar functionar, cu unele exceptii.

b.      daca persoana recomandata are mai multe titluri, se pronunta numai titlul cel mai mare;

c.       cand se prezinta o pereche, mai intai se prezinta barbatul (sotul) si apoi femeia (sotia);

Atunci cand una dintre persoane sta pe scaun si urmeaza prezentarea, eticheta impune urmatoarele reguli:

a.       barbatul se ridica intotdeauna cand ii este prezentata alta persoana, barbat sau femeie;

b.      femeia ramane pe scaun, cu exceptia situatiilor cand ii este prezentata o femeie mai in varsta, un batran sau o personalitate marcanta.

Conversatia constituie la randul ei un element important in societate. Orice reuniune, intalnire de afaceri, oricat de minutios ar fi pregatita, risca sa devina plictisitoare in lipsa unei conversatii interesante. Pentru obtinerea unei atmosfere corespunzatoare gazda sau cel care a facut invitatia la o intalnire de afaceri trebuie sa se gandeasca din timp la organizarea acesteia astfel incat intre participanti sa existe anumite puncte comune sustinute de interese sau preocupari din acelasi domeniu sau din domenii conexe. Arta conversatiei nu poate fi insusita dupa anumite formule. Pentru purtarea unei conversatii placute si eficiente se cer: o buna pregatire profesionala si politica, cultura generala, tactica, atentie, politete etc. In timpul unei conversatii, un om politicos nu va tine in gura creionul, tigara si mai ales scobitoarea. Daca se fumeaza in timpul unei discutii, tigara se scoate din gura cand doresti sa iei cuvantul. Este nepoliticos sa-l apuci de rever pe interlocutor pentru a-i combate parerea sau sa-l aprobi batandu-l pe umar.

Participarea la diverse actiuni ce presupun servirea meselor intr-un cadru larg sau restrans impune un anumit comportament care trebuie sa fie adecvat fiecarei situatii. Nu sunt putine cazurile in care reusita incheierii unei afaceri sau angajarea cat si promovarea in cariera profesionala, presupun depasirea cu succes a unui test (realizat fara stirea celui testat), de comportarea in timpul servirii mesei intr-un cadru oficial.

B. Diferenta specifica a protocolului

In sfarsit, protocolul - obiectul de studiu al capitolului de fata - intr-o acceptie foarte larga, poate fi definit ca totalitatea regulilor de conduita ce trebuie respectate in societate. Cuvantul "protocol" provine din limba greaca, fiind format din doua cuvinte, "protos" care inseamna primul si "kollao" care inseamna a lipi (ceea ce este lipit mai intai). Semnificatia initiala a termenului avea in vedere prima foaie lipita pe un sul de papirus, pe care se aflau inscrise datele asupra originii sale. Termenul a devenit ulterior, in succesiune:

- textul original al unui inscris notarial;

- registrul in care erau inscrise actele notariale;

repertoarul modelelor folosite in redactarea textelor administrative.

Mai tarziu, in secolul al XVII-lea, termenul este folosit pentru a desemna o culegere de formulare utilizate pentru a stabili corespondenta intre persoane, in functie de rangul acestora. Aceasta evolutie este de natura sa legitimeze folosirea actuala a termenului prin referire la ceremoniile si relatiile stabilite cu rigurozitate intre personalitatile publice, ordinea protocolara, folosirea simbolurilor tarilor si natiunilor.

In lucrarea lui Louis Dussault -"Protocolul, instrument al comunicarii", se apreciaza ca domeniul protocolului este urmatorul:

  1. relatiile dintre puteri suverane, organizate statal, indiferent daca suveranitatea este atat externa cat si interna, numai interna sau limitata doar la niste scopuri urmarite de statul respectiv;
  2. normele la care se apeleaza in relatiile cu aceste puteri si, in general, in sfera afacerilor externe;
  3. raporturile ierarhice stabilite intre institutii si, in cadrul institutiilor, raporturile dintre cei care detin puterea si relatiile pe care subordonatii le intretin cu acestia.

Alti autori[11] restrang semnificatia protocolului la "prescriptiile imperative care determina locul cuvenit personajelor oficiale si maniera de comportare fata de acestea".

Cuvantul protocol are mai multe acceptiuni, din care relevam:

  1. ansamblu de reguli si practici de ceremonial care se aplica la festivitati oficiale in relatiile diplomatice;
  2. compartiment dintr-o institutie care are ca sarcina organizarea oficiala a activitatii de protocol, de ceremonial, a celebrarilor si a altor actiuni de acest tip (de pilda, serviciul de protocol din Ministerul Afacerilor Externe). Un asemenea compartiment "are ca functie ordonarea lucrurilor, stabilirea luarilor de cuvant, a locurilor si a precaderii participantilor"[12] si el trebuie sa cunoasca toate elementele necesare organizarii in bune conditii a unor activitati specifice.
  3. document diplomatic care cuprinde acordurile, intelegerile si hotararile la care s-a ajuns in cadrul unei reuniuni internationale;
  4. in lumea afacerilor, prin acest concept se desemneaza o conventie, o intelegere la care ajung, in urma negocierii, partenerii de afaceri.

In literatura de specialitate, notiunea de protocol este inteleasa ca fiind sinonima celei de document, acest sens putand fi extrapolat la tratat, conventie, proces verbal al unei conferinte. Aceasta este semnificatia de baza a termenului, iar acesteia i se adauga o semnificatie derivata, si anume: desemnarea unor formulare utilizate pentru redactarea unor acte publice (imprimate tipizate care urmeaza sa fie completate de anumiti destinatari). Cele doua semnificatii vizeaza cuvantul "protocol" folosit ca substantiv.

Ca adjectiv (=protocolar), el se aplica la tot ceea ce se refera la obiceiurile formale, asa cum sunt recomandate ele de protocol. Vom spune astfel: o vizita protocolara. In egala masura, despre o persoana care tine la formalismul relatiilor sociale vom spune ca este "protocolara"; sensul este in acest caz oarecum peiorativ.

Acest cuvant, este aplicat de asemenea, organizarii, serviciului sau biroului insarcinat cu problemele referitoare la pregatirea si desfasurarea activitatilor oficiale: "serviciul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe".

In medicina, protocol se refera la descrierea etapelor care trebuie urmate pentru efectuarea unei interventii chirurgicale. In informatica, el se aplica mijloacelor de interconexiune a sistemelor. In psihologie, desemneaza administrarea unui test, interpretarea sa ori elementele unei interventii terapeutice.

Este adevarat ca obiceiurile specifice protocolului si etichetei au fost create in favoarea sistemelor puternic ierarhizate si ca autoritatea, oricare ar fi ea, recurge in practica la un aparat exterior destinat sa impresioneze imaginatia. Insa, o data cu trecerea timpului, a trebuit sa acceptam ca orice organizare sociala, indiferent de regimul politic, face apel la institutii care au nevoie, pentru a-si indeplini rolul, sa recurga la un formalism capabil sa evoce functia pe care o au si sa-i faciliteze exercitarea. Datorita responsabilitatilor ce ii revin in materie de pace sau razboi, justitie si politie, educatie, cultura sau in relatiile cu strainatatea, statul dispune de instrumente prestigioase: aparat militar, simboluri nationale, aparat guvernamental, cladiri oficiale etc. Nu exista insa nici o organizatie, oricat de modesta, oficiala sau nu, legala sau ilegala -care sa nu genereze propriile sale institutii: de la mica trupa de ghizi, de la banda cea mai neinsemnata pana la complexa organizatie Cosa Nostra (daca ar fi sa exemplificam cu organizatiile ilegale). Organizarea ce le caracterizeaza va fi cand evidenta, cand mai putin vizibila, conform ritmului muncii de zi cu zi.

Prin urmare, dorim sa reliefam ca, sub mai multe aspecte, viata in societate are o latura teatrala, care aminteste de spectacol: tinute vestimentare, atitudini corporale, gesturi, conversatii si moduri de a vorbi, organizarea unei primiri, a unei mese, sarbatori sau ceremonii in care respectarea unor ritualuri vechi sau noi creeaza tot atatea legaturi intre viata reala si reprezentarea ei figurativa. Fiind vorba de reprezentare (=iluzie), manipularea se va face si ea simtita in mod obligatoriu - fie ca vrem sau nu. Mijloacele puse in functiune pentru a placea nu sunt oare aceleasi cu cele folosite pentru a ni se da dreptate, pentru a obtine asentimentul sau sprijinul cuiva cand este vorba de un proiect pe care dorim sa-l promovam?

In acest fel intelegem mai bine ce a fost inlaturat din protocol si eticheta: acele elemente ale limbajului, devenite inutile pentru ca erau neadaptate noilor conditii de viata. Intrucat ele nu mai reuseau sa reflecte realitatea, utilizarea lor, devenita o conventie lipsita de sens, nu putea sa exprime decat ceva fals. Fiecare generatie incearca acest sentiment de inutilitate integrala sau partiala a formalismului relatiilor institutionale si sociale. Politetea va fi asociata cu viclenia, iar acest lucru va fi considerat un motiv destul de intemeiat pentru a respinge "bunele maniere".

Scopul pentru care notiunile de protocol, eticheta, politete si bune maniere au fost utilizate in trecut, aparitia noilor conditii de viata, democratia proprie Occidentului, totul ne poate face sa credem ca este vorba despre valori specifice unui sistem depasit, desi acestea sunt inerente vietii in societate, fac parte din complexitatea realitatii.

In concluzie, formalismul respectului acordat institutiilor, cel pe care fiintele umane il manifesta unele fata de altele, reflecta eforturile repetate din generatie in generatie pentru ca oamenii sa beneficieze de o civilizatie infloritoare.

In acest sens, ne vom indrepta atentia, in paginile ce urmeaza, asupra unor coordonate minime (perene) ale comportamentului profesional, asupra protocolului in cadrul intalnirilor de afaceri, iar in finalul capitolului asupra catorva activitati din multitudinea celor specifice protocolului.



dupa Toma Georgescu si Gheorghe Caravani, Uzante diplomatice si protocol in relatiile internationale, Ed. Sylvi, 2002, p. 209.

Vasile Isdraila, Buna-cuviinta si comportamentul civilizat, Ed. Facla, Timisoara, 1988, pp. 24-25.

Vasile Morar, Etica. Filosofia binelui si stiinta dreptatii, Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Bucuresti, 1994, p 7.

Vasile Isdraila, op, cit., p. 19.

Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucuresti, 1996, p. 30.

Andre Compte Sponvile, Mic tratat al marilor virtuti, Ed. Univers, Bucuresti, 1988, p. 20.

Louis Dussault, op, cit., p. 29.

Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucuresti, p. 30.

L Dussault, op. cit.,     p. 31.

Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astazi, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 14.

J. Serres, Le protocole et les usages, Presses Universitaires de France, Paris, 1963

Idem, p. 55.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2416
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved