Problema surselor de eroare

Problema surselor de eroare

Nu toate intelesurile cuvantului "eroare" din Teoria argumentarii (rationament nevalid, forma nesigura sau inselatoare de rationament, falsitate in sustinere) sunt preluate in Retorica. Doar primele doua intrebuintari le gasim teoretizate aici, ca tipuri de erori de care ne lovim in practica argumentarii [Warburton, N., 1999, pp. 46, 77-78, 80]:

1) erori formale: cuprinzand orice forma nevalida de argument (in care premisele pot fi adevarate fara ca si concluzia sa fie in mod necesar adevarata), aceste erori nu conserva adevarul (in sensul ca structura lor nu garanteaza o concluzie adevarata din premise adevarate) nici macar atunci cand concluzia se dovedeste a fi adevarata (intrucat ea nu a fost, totusi, derivata printr-o metoda sigura);

2) erori neformale: cuprinzand orice tip de argument gresit sau nesigur (diferit de eroarea formala), aceste erori pot fi forme perfect valide de argument (din punct de vedere al structurii lor logice) sau de pseudo-eroare (falsitatea unei sustineri, dezacordul cu un punct de vedere opus, eroarea retorica - constand in efortul deliberat de a convinge auditoriul ca punctual de vedere opus implica un rationament gresit, in vreme ce, de fapt, nu este vorba decat de simpla exprimare a dezacordului).

Din cele de mai sus reiese ca eroarea este asimilata din punct de vedere retoric fie cu argumentele (nevalide, gresite sau inselatoare), fie cu metoda de argumentare (formala, neformala). Se considera ca ea nu are nimic de-a face cu falsitatea, care revine enunturilor, desi intr-un discurs rational acceptam sau respingem nu doar argumente, ci si enunturi. Motivul neacceptarii falsitatii ca forma de eroare tine de faptul ca ea este apreciata ca sursa a erorii intrucat caracterizeaza enunturile neintemeiate (ce pot cuprinde propozitii adevarate sau false).

Putem distinge un prim tip de propozitii care, atunci cand sunt false din punct de vedere logic, antreneaza falsitatea enunturilor argumentative ce le incorporeaza: propozitiile asa-zis "obiective". Am aratat ca, cel mai adesea, o propozitie este considerata obiectiva daca valoarea ei de adevar se stabileste independent de ceea ce crede, gandeste sau simte cineva. In acest sens, obiectivitatea inseamna a fi in legatura cu faptele, identificandu-se cu un criteriu al adevarului. Un alt sens al obiectivitatii este cel acordat in gandirea critica.

Din punct de vedere retoric, esenta obiectivitatii consta in abilitatea de a reface pasii gandirii si a examina critic drumul pe care l-a parcurs. Este unul dintre modurile de a controla legatura gandirii cu faptele, de a verifica felul in care au fost trase concluziile si atingerea scopului. Astfel, obiectivitatea dobandeste o componenta sociala care implica nu doar prezentarea logica a ideilor proprii, ci si a asculta ce spun altii sau disponibilitatea inspre reusita comunicarii. In masura in care se manifesta ca o atitudine fata de ceea ce ai de ales, obiectivitatea implica mai ales abilitatea "critica" de a evalua argumentele altuia, cea de a izola in mod clar realizarile de esecuri si cea de a reface drumul gandirii sau argumentarii

Utilizarea defectuoasa a acestor abilitati sau lipsa lor pot conduce la o serie de erori in argumentare. E evident ca daca eroarea comisa tine de forma unui argument si poate fi detectata prin examinarea formei respective, avem de a face cu o eroare formala (de exemplu, eroarea afirmarii consecventului, eroarea negarii antecedentului, eroarea afirmarii disjunctive). In cazul erorilor produse din alte motive (continut propozitional, intentionalitate, intemeiere) se vorbeste de erori neformale.

Pentru a desemna erorile neformale produse in mod involuntar (datorate unei confuzii terminologice sau nestapanirii unor principii sau reguli de rationare) se foloseste, de obicei, termenul "paralogism". Erorile neformale care sunt comise in mod intentionat si sunt prezentate pe post de argumente corecte (pentru a induce in eroare pe cei carora le sunt adresate) se numesc "sofisme". La modul general, despre un argument se spune ca este sofistic daca premisele sale nu sunt un temei suficient pentru a-i sustine concluzia.

In literatura de specialitate se mai vorbeste si de argumente inselatoare (fallacies). Uneori argumentul inselator este echivalat cu sofismul, din moment ce se spune despre el ca ar fi un argument contrafacut in cadrul caruia propozitiile oferite ca premise par sa intemeieze concluzia, dar in fapt nu ofera nici un suport pentru aceasta. Alteori, in categoria argumentelor inselatoare sunt cuprinse atat sofismele, cat si paralogismele, pentru simplu fapt ca - voit sau nu - induc in eroare.

Revenind la problema obiectivitatii, mai bine-zis a erorilor ce pot aparea prin utilizarea deficienta a aptitudinilor corespunzatoare ei, exista mai multe clasificari ale argumentelor inselatoare bazate pe criteriul obiectivitatii. De pilda, unul dintre criteriile de clasificare a argumentelor inselatoare il constituie chiar raportul dintre obiectivitate si subiectivitate in practica rationarii.

Din perspectiva acestui criteriu pot fi retinute urmatoarele tipuri de argumente, intelegand obiectivitatea in dimensiunea ei sociala, iar subiectivitatea ca atitudinea cuiva de a lua o stare proprie - credinta sau dorinta - drept baza (evidence) pentru adevarul unei propozitii [Kelley, D., 1993, pp. 128-129, 135, 137, 142-143, 152, 154-155]:

1) argumente inselatoare datorate interventiei ne-critice a subiectivitatii:

A) apelul la majoritate: utilizarea increderii unui mare numar de oameni in adevarul unei propozitii ca proba (evidence) pentru adevarul ei;

B) apelul la emotie: incercarea de a face pe cineva sa accepte o propozitie pe baza unei emotii induse de altcineva (ultragiu, ostilitate, frica, mila, vinovatie s.a.);

C) apelul la forta (argumentum ad baculum): incercarea de a face pe cineva sa accepte o propozitie pe baza unei amenintari, motiv pentru care apelul la forta este privit si ca o forma a apelului la emotie;

2) argumente inselatoare datorate interventiei ne-critice a obiectivitatii:

A) argumente implicand credibilitatea:

a) apelul la autoritate (argumentum ad verecundiam): utilizarea probelor testimoniale (testimonial evidence) pentru o propozitie cand conditiile de credibilitate nu sunt satisfacute sau folosirea unor asemenea probe cand ele sunt inadecvate;

b) atacul la persoana (argumentum ad hominem): utilizarea unei trasaturi negative a interlocutorului drept proba ca enuntul sau este fals sau ca argumentul sau este slab:

b₁) tu quoque: incercarea de a respinge o acuzatie aratand ca interlocutorul se face vinovat de ea (cade si el sub acuzatia respectiva);

b₂) otravirea sursei (poisoning the well): incercarea de a respinge un enunt sau argument aratand ca interlocutorul a avut un motiv non rational pentru a-l adopta;

B) argumente ale structurii logice:

a) argumentul circular (begging the question): incercarea de a intemeia o propozitie folosind un argument in care propozitia functioneaza ca premisa;

b) intrebarea complexa: caz al argumentului circular, constand in incercarea de a face pe cineva sa accepte o propozitie prin punerea unei intrebari ce o presupune;

c) post hoc: utilizarea faptului ca un eveniment este precedat de un altul ca o proba suficienta pentru sustinerea concluziei ca primul il cauzeaza pe al doilea;

d) falsa alternativa: excluderea fara justificare a posibilitatilor relevante;

e) apelul la ignoranta (argumentum ad ignorantiam): utilizarea lipsei de probe pentru o propozitie ca proba pentru adevarul propozitiei opuse;

e) non sequitur: incercarea de a intemeia o propozitie pe baza unor premise nerelevante;

f) diversiunea: caz al lui non sequitur, constand in incercarea de a intemeia o propozitie argumentand pentru o alta propozitie;

g) omul de paie (straw man): incercarea de a respinge o propozitie argumentand impotriva unei alte propozitii.

Daca in mod traditional subiectivitatea este definita prin raportare la obiectivitate, considerandu-se ca o propozitie care nu este obiectiva este o propozitie subiectiva (Toate pisicile sunt mamifere - propozitie obiectiva; Afara este frig - propozitie subiectiva), in clasificarea de mai sus este preferat punctul de vedere dupa care opusul obiectivitatii e subiectivismul, nu subiectivitatea. In acest fel, accentul trece de la legatura cu faptele si de la evidenta (intemeiere) la adoptarea unei atitudini, adica inspre obiectivitata sociala.

Drept urmare, se considera ca subiectivismul nu este o modalitate de adoptare a concluziilor pe baza subiectiva, ci mai degraba un mod de a ocoli concluziile prin refuzul de a crede in ele. In acest mod, el se instituie intr-o posibila sursa a erorii in argumentare. La fel se intampla si cu credibilitatea. Am vazut ca, in argumentare, credibilitatea se bazeaza indeosebi pe evidenta testimoniala (testimonial evidence), adica pe dovezile sau marturiile aduse. Se considera ca atunci cand aceste dovezi sunt aduse de o autoritate in domeniu, nu are loc caderea in eroare. Dar insasi aceasta incredere in infailibilitatea autoritatii poate deveni sursa de eroare. In ceea ce le priveste, erorile de structura logica ar tine de insasi procesul de rationare si nu de elemente exterioare rationarii (emotii, amenintari, trasaturi personale). In cazul acestor argumente surse de eroare devin nu premisele utilizate, ci relatia dintre premise si concluzie.

Sursele erorii pot fi identificate nu numai raportandu-ne la abilitatile de utilizare subiectiva si obiectiva a propozitiilor, altfel spus la propozitiile subiective si obiective, ci si la modul de utilizare a altor genuri de propozitii. Cele mai dicutate din perspectiva retoricii sunt propozitiile vagi si propozitiile ambigue.

O propozitie este vaga daca ceea ce vrea vorbitorul sa comunice interlocutorilor sai este neclar sau lipsit de precizie, astfel incat este pusa in pericol intelegerea exacta a mesajului transmis prin respectiva propozitie. Vaguitatea unei propozitii sau unei sustineri se poate manifesta in mai multe feluri. Avem de-a face cu vaguitatea propriu-zisa cand neclaritatea si imprecizia se mentin in orice context, nu numai in cel al utilizarii curente. Cand o propozitie sau sustinere este vaga doar intr-un singur context, se spune ca avem de-a face cu o vaguitate contextuala.

Principalele consecinte ale utilizarii propozitiilor vagi in rationare pot fi schitate dupa cum urmeaza:

1) impiedica intelegerea unui enunt: problema consta nu in aceea ca enunturile noastre sunt vagi (vaguitatea fiind un fenomen firesc in anumite cazuri), ci in aceea ca unele enunturi sunt prea vagi pentru a mai putea vehicula propozitii in sens logic, adica pentru a mai putea fi evaluate, chiar de cei competenti in receptarea lor;

2) conduc la argumente inselatoare: problema consta nu in aceea ca termenii sau propozitiile capata o utilizare neclara (neclaritatea putand fi usor remediata), ci in aceea ca argumentele care sustin ca din moment ce nu putem distinge precis elementele opuse dintr-o anumita situatie, intre acele elemente nu exista nici o diferenta, sunt dubioase.

Neclaritatea sau lipsa preciziei se insoteste si cu situatiile in care vorbitorul atribuie unei propozitii mai mult decat o singura semnificatie, semnificatia atribuita nefiind clara in contextul atribuirii. Aceste situatii asociaza ambiguitatea cu vaguitatea expresiilor. Astfel, o propozitie este considerata si ambigua si vaga daca exista cel putin doua moduri diferite in care ea poate fi inteleasa, iar fiecare mod de a o intelege este clar si precis. In situatiile de acest gen, expresia avuta in vedere are mai mult de un singur inteles, iar cei carora li se adreseaza nu-si pot da seama care dintre intelesuri a fost vizat de catre cel care o foloseste in argumentare.

Un enunt este considerat ambiguu daca poate atribui propozitiilor ce le contine mai multa semnificatie decat semnificatia particulara a acestora intr-un context. Principala consecinta a intelegerii lucrurilor in acest fel o constituie imposibilitatea de a transforma propozitia continuta de un enunt ambiguu intr-o asertiune, adica intr-o propozitie afirmativa sau negativa din punct de vedere logic: transformarea ei intr-o asertiune echivaleaza practic cu inlocuirea sa printr-o propozitie cu un singur inteles (din multitudinea intelesurilor sale posibile avute in vedere de cel cu care discutam).

Cand ambiguitatea unei propozitii sau unei sustineri se datoreaza ambiguitatii unui cuvat sau fraze din alcatuirea lor, ea este numita ambiguitate semantica. Cand ambiguitatea se datoreaza propriei structuri a frazei sau sustinerii, avem de-a face cu ambiguitate sintactica. Daca ambele feluri de ambiguitate sunt prezente, ambiguitatea rezultata este numita ambiguitatea gruparii sau ambigutate sistematica [Moore, B. N. & Parker, R.,1989, pp. 22-25, 27-28].

Literatura de specialitate discuta si despre alte surse de eroare (cuvintele nefamiliare, definitiile incorecte s.a.), ca si despre alte tipuri de argumente inselatoare sau despre alte variante ale acestor tipuri, incercand clasificari ale acestora si din alte puncte de vedere. Exista insa unanimitate cu privire la eliminarea erorilor de argumentare comise prin intermediul lor: trebuiesc eliminate cauzele care le determina, adica sursele de eroare.

In cazul erorilor formale, eliminarea surselor de eroare presupune o buna cunoastere a conditiilor de validitate a inferentelor si recunoastere a rationamentelor valide in raport cu cele nevalide. In cazul erorilor ne-formale, a caror clarificare este mai anevoioasa, eliminarea surselor erorii este rezultatul unui proces de evaluare a temeiurilor, premiselor, asumptiilor, concluziilor si a modului in care toate aceste elemente din structura unui argument sunt relationate.