VOCABULARUL STIINTELOR COMUNICARII

VOCABULARUL STIINTELOR COMUNICARII[1]

Daca polisemantismul cuvantului "comunicare" ridica probleme cercetatorilor, la fel stau lucrurile si cu termenii ce formeaza vocabularul specific al disciplinei. Este simplu sa utilizezi cuvinte ca : semn, simbol, cod, mesaj fara a da impresia ca se pun probleme serioase de intelegere. Insa efortul definirii lor nu inseamna pur si simplu crearea unei tesaturi de cuvinte de dragul cuvintelor, ci exista o complexitate reala pe care nu o poate acoperi o singura formula, o complexitate care are mai multe surse, in afara cantitatii de elemente si etapelor implicate.

A comunica / comunicare

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informatiilor, ideilor si sentimentelor (atitudinilor, opiniilor), de la un individ la altul, de la un individ catre un grup social si de la acesta la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificatii intre persoane. The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart si Robert K. face distinctie intre comunicare si comunicatii, definindu-le pe acestea din urma drept:

un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune si altele;

un sistem de rute sau facilitati pentru transportarea proviziilor militare, a vehiculelor si a trupelor;

studiul transmisiei informatiei si divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste si ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace.

Pentru Robert Escarpit, "a comunica nu inseamna numai a emite si a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se incruciseaza si interfereaza unele cu altele De la sociologia literaturii la teoria comunicarii

Dupa cum am vazut, comunicarea este inteleasa ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative intre oameni, ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se influenteaza unii pe altii. Actul comunicarii se realizeaza atunci cand o sursa de mesaje transmite semnale, prin intermediul unui canal, la receptor, cand emitatorul transmite o informatie, o idee sau o atitudine. Studiata ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al stiintelor sociale. S-a constituit astfel o stiinta autonoma, a comunicarii, caracterizata prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicarii (lingvistica, semiotica, psiho-sociala, sociologica, cibernetica etc).

Indice/Semnal

Din punctul de vedere al comunicarii, putem numi indice ceea ce ofera informatii asupra unei stari psihologice care, prin natura sa, nefiind nici vizibila, nici accesibila nici unuia din celelalte simturi ale noastre, ramane ascunsa in masura in care nu se manifesta prin consecinte perceptibile. In principiu, indicele, nu serveste comunicarii voluntare decat ca accesoriu, atunci cand intareste sau modifica informatiile pe care destinatarul le are asupra continutului comunicat sau intentiei comunicante.

Semnalul este orice element purtator de informatie, cu conditia ca acesta sa fi fost produs in mod deliberat de cineva care se asteapta ca acesta sa fie inteles ca atare. Vom spune deci ca este vorba de un indice intentional. Spre deosebire de indicele non-intentional, care nu este exclus din procesele de comunicare, dar care nici nu este necesar acestora, semnalul joaca un rol fundamental. Nu exista comunicare deplina fara semnal. De exemplu, cuvintele constituie semnale cu ajutorul carora informatiile sunt transmise.

De multe ori, sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit in intregime decat daca ne

servim de indici. Astfel, diferenta dintre indice si semnal devine relativa, deoarece si unii si altii au acelasi rol. Indicele nu ofera informatii decat in mod ocazional, in timp ce semnalul le furnizeaza prin chiar natura sa. Indicele este un dat al realitatii, care nu este in sine un indice, dar care devine un indice atunci cand este folosit de creierul uman ca sursa de informatii. In ce priveste semnalul, acesta este produs pentru a fi semnal, el nu pre-exista sensului pe care i-l dam atunci cand il emitem. Cu toate acestea, aceleasi realitati pot servi uneori drept indici, alteori drept semnale. Cand cineva apare la televizor, spectatorii isi fac asupra sa o opinie nu numai in functie de ce a spus, ci si in functie de coafura sa, tinuta sa, aspectul fizic etc. Daca acestea constituie aspectul sau obisnuit, caruia nu i-a acordat atentie in mod deosebit, putem vorbi de indici. Daca le-a adoptat in mod deliberat in vederea emisiunii, putem vorbi de semnale. Doar ca, in aceasta situatie, pentru a obtine maximum de eficacitate, este bine ca spectatorii sa nu-si dea seama de intentiile celui pe care il privesc si ca semnalul sa fie interpretat drept indice. Va trebui, deci, sa distingem, in cadrul semnalelor, pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca semnale si cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. Intr-un semnal vazut din punctul de vedere al destinatarului, intentia comunicatorului poate fi aparenta, sau, dimpotriva, ascunsa. Bineinteles, tine de strategia comunicatorului de a prevedea, nu fara riscul de a gresi, cum va fi interpretat semnalul de catre destinatar: daca este receptat ca atare, ca semnal, sau, dimpotriva, ca indice.

Mesaj

Se spune in mod obisnuit ca se comunica prin mesaj. Acest termen desemneaza un semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise in cursul unui act de comunicare. Exista si alte cuvinte, cu extensie mai redusa, dar tot atat de importante, pentru a desemna mesajele. Unul dintre acestea este enuntul: un enunt este un mesaj lingvistic, in general sub forma orala, deoarece un mesaj sub forma scrisa este denumit mai degraba text. Un mesaj nu poate fi eficace decat daca este inteles: semnalelor din care este constituit din punct de vedere material, trebuie sa le fie asociat un sens. Acesta idee conduce la notiunea de semn.

Semn

Termenul semn primeste in lingvistica, incepand cu Ferdinand de Saussure un sens precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori cand cu indicele, cand cu semnalul; el desemneaza o unitate complexa, compusa din alte doua unitati: semnalul si sensul sau. Pentru aceste doua entitati, Saussure a utilizat alte denumiri, folosite deja de gramaticienii stoici ai antichitatii grecesti. In loc de semnal, el propune semnificant si pentru sens - semnificat, ceea ce are avantajul de a pune in valoare complementaritatea termenilor: unui semnificant ii corespunde in mod necesar un semnificat si invers. Se utilizeaza frecvent (Hjelmslev, Eco) termenul "expresie" pentru semnificant si "continut" pentru semnificat.

Saussure utilizeaza cuvantul semn avand in vedere un fenomen complex, compus dintr-o "imagine acustica" si un "concept" (obiectul semnificat). Un cuvant sau o combinatie de cuvinte dintr-o limba indica sau se refera la un obiect exterior sau o idee existenta. Acesta este sensul comun al semnului, cand discutam comunicarea prin intermediul limbajului. Semnul este asociat in mod arbitrar si conventional unui concept, iar utilizarea sa convoaca imaginea mentala a conceptului. Conform modelului dominant in lingvistica, semnalele incluse in semn, nu au, prin ele insele, nimic in comun cu sensul pe care sunt destinate sa-l transmita. Se spune in acest caz (Saussure) ca semnele lingvistice sunt arbitrare, cu alte cuvinte ca nu exista o justificare pentru alegerea unui anumit semnal in detrimentul celorlalte, pentru un anumit sens. De aceea, in limbi diferite, unui anumit sens ii corespund semnale complet diferite.

Exista si semne motivate, cele in care semnalele prezinta analogii cu semnificatia lor. In limbaj se dau ca exemple de semne motivate "onomatopeele", cuvinte a caror fonie reprezinta un zgomot sau un sunet. Dar corespondenta nu este decat relativa. De altfel, sunetul emis de unul si acelasi animal (de exemplu, un cocos), este transcrisa fonetic diferit in functie de limba (cock-a-doodle-doo quiquiriqui etc.) In concluzie, motivatia semnelor lingvistice nu este decat relativa si este impregnata de un arbitrar care ramane predominant. Acest arbitrar se regaseste si in alte domenii decat cel al limbajului.

Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere, unde semnificatia culorilor este pur arbitrara. Totusi, atunci cand pe un panou rutier desenul unei curbe semnaleaza utilizatorilor ca vor aborda o curba, avem de-a face cu un semn motivat. Curba a fost aleasa pentru asemanarea sa cu virajul. In general, atunci cand comunicarea se face altfel decat prin limbaj, partea de motivatie creste. O imagine este mai putin si mult mai rar arbitrara decat un cuvant sau o fraza, si, de aceea, comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. Se pare ca semnificatia se transmite cu atat mai usor cu cat ea este mai solid ancorata in suportul sau, cu cat diferenta dintre sens si semnal este mai mica. Ne putem pune intrebarea de ce sunt, inca, des preferate cuvintele imaginilor. Aceasta se intampla deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri, ci doar acele sensuri carora le "seamana": in esenta ei chiar, vorbim de imaginea unui element caruia ii seamana, si exista o multitudine de notiuni care nu se preteaza sau se preteaza cu dificultate unei reprezentari vizuale. Limbajul, care utilizeaza semne arbitrare, nu este supus acestei limitari, el permitand comunicarea oricarui tip de semn. Acest caracter universal, numit omnipotenta, caracterizeaza limbajul in cadrul mijloacelor de comunicare: sunt cazuri in care nu putem alege intre limbaj si un alt mijloc, deoarece acesta este singurul care nu este atasat unui domeniu limitat. In acelasi fel, intelegem de ce televiziunea tinde sa inlocuiasca radioul, unde comunicarea se face prin limbaj.

Televiziunea cumuleaza omnipotenta limbajului si eficacitatea imaginii. Pentru aceleasi motive, un afis, care tine de domeniul imaginii, comporta aproape intotdeauna o parte scrisa: informatiile pe care imaginea nu reuseste sa le redea sunt incredintate cuvintelor.

Cuvant

Prototipul semnului lingvistic este cuvantul, dar rareori vorbim de cuvinte izolate. Cuvintele insasi sunt facute pentru a se combina in fraze complexe, care reprezinta macrosemne, (semne formate la randul lor din alte semne). Aceasta proprietate este vizata in general atunci cand spunem ca limbajul este articulat. Unitatea de comunicare in acest caz este fie fraza, fie ansamblul de fraze pe care il putem numi enunt sau text. Dar putem generaliza la toate tipurile de comunicare ceea ce este evident pentru limbajul vorbit sau scris? Comunicarea nu opereaza intotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate, in sensul definit mai sus. Un afis, un clip publicitar se descompun mult mai greu in elemente semnificante, in semnale distincte avand un sens, decat o fraza pe care o putem descompune in cuvinte.

Cod

Cand se vorbeste de comunicare, se foloseste adeseori cuvantul cod. Este un termen dificil din cauza polisemiei sale. Sa plecam de la codificare: aceasta desemneaza uneori operatiunea care face sa corespunda unei semnificatii anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecand de la o semnificatie care, chiar daca nu a fost data in prealabil, cel putin nu a fost inca raportata la o serie de semnale. Alteori, codificarea desemneaza operatiunea care consta in a inlocui semnale care apartin unui anumit sistem, cu semnale care apartin unui alt sistem. In acest al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja constituit, in general un text, la un alt mesaj. In cazul codificarii lingvistice, in cauza este semnificatia. Comunicatorul produce un mesaj, deci o suita de semnale, dar il elaboreaza in functie de sensul caruia acest mesaj va trebui sa-i corespunda. Si decodificarea va reprezenta acum intelegere: in momentul in care percepe un mesaj constituit din semnale, destinatarul ii afecteaza un sens, cat mai apropiat de sensul la care se gandea comunicatorul.

In sens largit, codul este un sistem de intelesuri comun membrilor unei culturi sau

subculturi. El consta atat in semne, cat si in reguli sau conventii care determina in ce mod si in ce context semnele sunt folosite si cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. Orice aspect al vietii noastre sociale (J.Fiske, Introduction to communication studies) care este conventional sau guvernat de reguli la a caror aplicare consimt membrii unei societati, poate fi numit "codat". Trebuie sa distingem intre coduri ale comportamentului (numite conventii sociale) si coduri de semnificatii. Codurile de semnificatii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice, gestuale etc). Facand aceasta distinctie, trebuie totusi sa admitem ca cele doua tipuri de coduri sunt interconectate. Nici un cod de semnificatii nu poate fi separat de practicile sociale si de utilizatorii sai.

Fiske considera ca orice tip de cod are urmatoarele trasaturi:

contine un numar de elemente din care poate fi facuta o selectie; aceasta este

dimensiunea paradigmatica (semantica). Aceste unitati pot fi combinate prin

intermediul regulilor si conventiilor; aceasta este dimensiunea sintagmatica

(sintactica);

depinde de un acord prealabil intre cei ce il folosesc si care impartasesc acelasi

fundament cultural. Codurile si cultura interactioneaza dinamic;

indeplineste o functie comunicativa sau de identificare sociala;

este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care ii sunt aplicabile.

Umberto Eco (Tratat de semiotica generala) este autorul unei semiotici speciale, bazate pe teoria codurilor, care pleaca de la presupozitia ca un cod nu poate fi separat de cultura in care s-a format si pe care o deserveste. Premisa de la care autorul pleaca in    ealizarea acestei semiotici este ca, pentru a explica functionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent: "daca referentul este conditia necesara pentru proiectarea modelului semiotic nu e si conditia functionarii semiotice". La sursa se poate afla o minciuna (un fapt care nu este real), dar asta nu inseamna ca nu mai exista osibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui Eco este, conform propriei definitii, o semantica bazata numai pe conditiile de semnificare (teoria codurilor) si nu pe conditii de adevar (teoria referintei). Concepte ca semn, cod, mesaj si text, capata o acceptie diferita. Codul asociaza elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (continutul). In aceasta teorie, functia semn se realizeaza atunci cand o expresie este corelata cu un continut, iar ambele elemente corelate devin functive ale corelatiei. Astfel, putem denumi semnul ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei corelate conventional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al

continutului. Ca si la Saussure, dar exprimat in alti termeni, semnul este corespondenta dintre un semnificant si un semnificat. Semnul nu este o unitate fizica sau o unitate semiotica fixa, ci locul de intilnire al unor elemente reciproc interdependente, provenind din doua sisteme diferite si asociate printr-o relatie codificanta. Un semnificant ehiculeaza continuturi diferite si inlantuite, iar ceea ce se numeste "mesaj" este de cele ai multe ori un text al carui continut este un discurs cu mai multe nivele. Textul este ezultatul coexistentei unor coduri diferite, sau, cel putin, al unor subcoduri diferite. In iziunea lui Eco, din punctul de vedere al functionarii codului, referentul trebuie exclus ca prezenta stanjenitoare; chiar daca referentul poate fi obiectul numit, trebuie admis din rincipiu ca o expresie nu desemneaza un obiect, ci vehiculeaza un continut cultural.

Cod restrins si cod elaborat

Bernstein, in lucrarea Class, Codes and Control apud Christian Baylon, Xavier Mignot, omunicarea) examineaza raporturile dintre limba si societate, folosind cercetarile proprii supra esecului scolar. Exista, observa Bernstein, doua modalitati fundamentale de a vorbi, ilustrate in experienta urmatoare: niste copii de varsta scolara trebuie sa povesteasca cu voce tare episoadele dintr-o banda desenata in fata unui adult care urmareste textul intr-o carte. Unii copii nu pot transmite decat un numar mic de informatii interlocutorului ce cunoaste deja povestirea (folosesc un cod restrins), in timp ce alti copii descriu continutul complet al imaginilor fara sa uite nici un amanunt (folosesc un cod elaborat). Bernstein vrea sa arate ca acei copii proveniti din mediile defavorizate nu intrebuinteaza decat codul restrans, in timp ce elevii proveniti din clasele superioare se folosesc la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirma ca fiecare clasa sociala ar poseda un limbaj distinct, dar raportul variaza in functie de importanta care se da in familie insusirii si folosirii corecte a limbajului. Ori, spune Bernstein, "limbajul vorbit este principalul mijloc prin care un individ particularizeaza regulile sociale". In clasele superioare, discursului ii este acordata o atentie speciala: copilul este obisnuit sa reflecteze asupra sensului cuvintelor, sa reformuleze frazele incorecte, sa-si exprime sentimentele personale. In mediile populare, folosirea limbajului vizeaza inainte de toate respectarea unei norme. Limbajul comun pune accentul pe evidentele proprii interlocutorilor si nu pe crearea unor semnificatii noi.

Teza lui Bernstein, numita si teza deficientei lingvistice a fost prost intrebuintata, fiind acuzata de faptul ca "nu urmareste decat sa inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin insusirea vorbirii elaborate". Dincolo de cauzele care duc insa la

folosirea codurilor restrinse sau a celor elaborate, distinctia in sine poate fi folosita cu mult succes in a analiza raporturile pe care codurile le au cu societatea.

Feed-back

Notiunea de feed-back desemneaza acele raspunsuri ale receptorului care formeaza si deformeaza mesajul ulterior al emitatorului. El reprezinta reversul fluxului de comunicare. Emitatorul devine receptor, iar receptorul devine noul emitator. Specialistii in comunicare au identificat doua feluri de feed-back - pozitiv si negativ.

Feed-back-ul pozitiv incurajeaza comportamentul comunicational care se desfasoara (de exemplu, daca intr-un amfiteatru de studenti, profesorul a reusit sa capteze atentia elevilor, acestia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc, au ochii atintiti asupra profesorului, figura lor denota atentie si concentrare, daca sunt intrebati raspund la obiect etc; toate aceste semne constituie un feed-back pozitiv ce incurajeaza profesorul sa continue in acelasi mod).

Feed-back-ul negativ incearca sa schimbe comunicarea sau chiar sa o intrerupa (pornind de la acelasi exemplu, daca profesorul nu a reusit sa capteze atentia studentilor, acestia sunt neatenti, vorbesc, se foiesc, unii chiar citesc altceva sau isi copiaza cursuri la alta disciplina etc; aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui sa determine profesorul sa schimbe modul de comunicare).

Zgomot (bariera de comunicare)

Orice lucru care intervine in transmiterea mesajului. Exista trei feluri de zgomot:

a) zgomotul semantic care apare atunci cand oameni diferiti au diferite intelesuri pentru aceleasi cuvinte sau fraze;

b) zgomotul mecanic apare atunci cand exista o problema cu mecanismul folosit pentru a ajuta comunicarea;

c) zgomotul de mediu se refera la zgomotele externe care intervin in proces (un restaurant zgomotos pentru cineva care doreste sa intretina o conversatie etc). Feed-back-ul este important in reducerea efectelor zgomotului.

Feed-back este un termen preluat din limba engleza si este intrebuintat cu deosebire in cibernetica, semnificand reactie inversa Victor Sahlenu considera ca principiul reactiei inverse este important pentru controlul eficientei unei actiuni, pentru asigurarea corectarii ei in scopul atingerii unui obiectiv fixat. De obicei, emitatorul este cel care trebuie sa ceara un feed-back, dar in situatia in care el nu face precizarea necesara, atunci celalalt va trebui sa efectueze reactia inversa. In decursul timpului s-au putut structura informatiile despre tehnica si rolul feed-back-ului in comunicare. Cele mai des folosite si eficiente tehnici de feed-back sunt:

1. Parafraza - a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de citat, cand textul respectiv este reprodus; ea este utila atunci cand dorim sa clarificam pozitia pe care o sustinem intr-o discutie, sau cand dorim sa clarificam o neintelegere.

2. Intrebarea directa - este interogatia prin care se poate raspunde prin da sau nu. Necesitatea unor astfel de intrebari este dovedita atunci cand se doreste obtinerea unor informatii scurte si concise, cand ne aflam in fata unui interlocutor laconic, foarte zgarcit la vorba. Acest gen de intrebari nu trebuie puse in cazul in care cel intrebat nu stie nimic, iar celalalt stie totul.

3. Intrebarea indirecta - acesta este intrebarea la care nu se poate oferi un raspuns categoric da sau nu, necesitand o anume dezvoltare. Este folosita ori de cate ori se incearca a determina pe cineva sa-si exprime sincer o parere.

4. Intrebarea cu raspuns sugerat - acest gen de intrebari contin deja o parere, intentia nedeclarata fiind aceea de a-l influenta pe celalalt sa-si insuseasca acea opinie. Cu alte cuvinte, se incearca conducerea discutiei in mod deliberat spre a obtine de la interlocutor raspunsul dorit, acest lucru realizandu-se fara ca acesta sa constientizeze acest fapt. In cele mai multe cazuri, aceste intrebari au un pronuntat caracter manipulator. Atunci cand dorim sa initiem o comunicare sincera este bine sa ne ferim de a pune sau de a raspunde la astfel de intrebari.

5. Ascultarea activa - Prin modul in care ascultam punctul de vedere al interlocutorului ne exprimam acordul sau dezacordul fata de acesta. Un rol aparte in acest tip de feed-back il are comunicarea nonverbala (mimica, gestica). Cercetarile lui Thomas

Gordon au reliefat faptul ca o comunicare poate sa se desfasoare optim doar in cazul in care fiecare receptor ii dovedeste transmitatorului mesajului ca il accepta ca partener de discutie. Acceptarea partenerului de dialog trebuie dovedita prin gesturi sau mesaje tipice. Un individ nesigur interpreteaza automat lipsa unui mesaj de acceptare ca pe unul de refuz, astfel incat pot aparea divergente de pareri. Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptarii se exprima prin sentinte, critici, amenintari, dojeni, gesturi specifice etc; aceste semnale de neacceptare ii provoaca partenerului de dialog teama, indispozitie, disconfort, pretext de interiorizare.

Denotatie/conotatie

Cuvintele au, pe langa semnificatie, un surplus semantic. "American" are drept semnificatie "orice individ care are cetatenie americana". Aceasta este denotatia, sau latura denotativa pe care o semnifica "american". Denotatia este acea latura a semnificatiei care, pentru toti cei care apartin unei comunitati de limba, este mai mult sau mai putin identica. "American" poate avea insa diferite adaosuri semantice: pentru islamisti dupa deschiderea de catre SUA a razboiului impotriva terorismului in Afganistan, de pilda, "american" vizeaza acea persoana, cultura care le ameninta modul de viata si sistemul de valori. Aceste asociatii pe care le declanseaza cuvintele sunt conotatiile. Conotatia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ si valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificatie generala (valabila pentru toti vorbitorii) si una variabila (prezenta doar la unii dintre vorbitori). Asa cum am vazut, "american", poate avea variabile semnificatii secundare, eventual in asociere cu o evaluare diferita (pozitiva sau negativa) apud Cuilenburg, Stiinta comunicarii)

Simbol

Un alt tip de semnal este simbolul. Din nefericire, nu exista un acord general asupra continutului exact al termenului. Pentru Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu in totalitate, ales in mod arbitrar: de exemplu, balanta care serveste drept semnificant justitiei, deoarece, metaforic, justitia cantareste actiunile oamenilor. Pentru alti specialisti insa, simbolul este si el un semn arbitrar. Dar simbolul este un termen comod pentru a desemna un semnal    emblematic caruia i se identifica un grup social, o doctrina, o idee-forta: drapelul national, crucea crestina, semiluna Islamului, zvastica.

Simbolizarea este procesul prin care unui cuvant, unui obiect, unui desen figurativ i se atribuie o valoare particulara, recunoscuta pe plan social: cuvantul nu mai are doar sensul sau primar, obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediata, desenul exprima altceva decat ceea ce reprezinta. In termeni tehnici, putem folosi cuplul denotatie/conotatie pentru a explica aceasta distinctie. Denotatia unui semn este realitatea pe care acesta o desemneaza in mod direct; prin conotatie, trebuie sa intelegem realitatile desemnate in mod secundar de catre semn, ca si eventualele evaluari (judecati favorabile sau defavorabile) care sunt asociate realitatilor primare sau secundare.

Putem considera simbolizarea (Denis McQuail, Comunicarea) un proces prin care, in primul rand, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, naratiuni specifice sau cu reprezentari ale acestora. In al doilea rand, prin aceste mijloace, ideile si imaginile (puternice, incarcate emotional, sacre, profund semnificative si extinse in timp si spatiu dincolo de experienta imediata), sunt transmise intr-un mod economic si sigur acelora care au fost socializati intr-o cultura sau intr-o societate. Simbolismul este un proces esential colectiv. Utilizand simbolurile pentru a comunica, individul face apel la fondul colectiv de semnificatii pe care le impartaseste cu interlocutorii sai. Simbolurile sunt exprimate intr-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic il constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se refera limbajul. Pentru a da numai cateva exemple: steagul semnifica identitatea unei natiuni sau comunitati si intruchipeaza ideea de natiune; sabia este un simbol al dreptatii, legii sau armatei; crucea este simbolul crestinismului in general, leul este un simbol al puterii si curajului. Astfel, putem spune ca simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o forma materiala concreta, relationandu-se unei idei abstracte; in al doilea rind, ele sunt proprietatea unei colectivitati si actioneaza pentru a lega individul de colectivitate. Faptul care trebuie subliniat aici este limitarea sferei expresiei simbolice la anumite granite de spatiu si timp si proprietatile sale mediatice pentru colectivitate.

In figura 1 putem regasi legatura dintre denotatie, conotatie si simbol.

Figura 1 reprezinta modelul lui Barthes referitor la cele doua nivele ale semnificatiei. La al doilea nivel, sistemul de semne al primului nivel este inserat in sistemul cultural de valori.

Raymond Firth, in lucrarea sa teoretica, Symbols, Public and Private apud Denis McQuail, Comunicarea), prezinta teoria lui Durkheim asupra simbolurilor si efectueaza un comentariu pertinent al ideilor acestuia. In opinia lui Firth, pentru Durkheim, existenta sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: "viata sociala sub toate aspectele ei si in toate momentele istoriei sale este posibila numai datorita unui vast simbolism". Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabile, asociate unor concepte si idei generale a caror experienta directa nu o putem avea, dar care sunt importante pentru functionarea unui grup sau a unei colectivitati. Plecand de la aceste considerente, Firth face doua observatii: una priveste simbolul ca "depozit de semnificatie", care, ne ajuta sa facem fata problemelor comunicarii in timp, sprijinind rememorarea si preintampinand nevoia reformularii ideilor. Simbolul este un bun cultural in special pentru societati preliterale sau pentru societati ce prezinta diversitate culturala si lingvistica. Valoarea sa depinde de gama de interpretari posibile intr-un caz dat: "pentru ca simbolul sa fie un instrument de comunicare eficient, este esential ca el sa transmita in mare acelasi lucru persoanelor implicate. Aceasta nu exclude insa ambiguitatea si caracterul aluziv al simbolului. Astfel, simbolul poate fi utilizat lesne de individ, permitandu-i sa faca referinte, sa actioneze in relatie cu ceilalti si sa inteleaga de o maniera multumitoare ceea ce constituie o entitate complexa, greu definibila in alte moduri.

Sens

Deoarece orice mesaj este compus din semnale si deoarece fiecarui semnal ii este asociat un sens sau o semnificatie, un mesaj comporta un sens, simplu sau complex, daca nu mai multe. Sensul nu este transmisibil pe cale materiala; nu exista sens decat pentru mintea umana, si sensul nu poate exista in afara acesteia. Din acest punct de vedere, comunicarea este deci paradoxala. Destinata sensului, care este singurul important, ea nu este capabila sa-l vehiculeze. Ea opereaza prin substitutie. Transmisiunea este legata de elemente materiale sau mai exact perceptibile, semnalele, dar comunicarea nu reuseste decat in masura in care comunicantii stabilesc o aceeasi echivalenta intre semnalele percepute si semnificatiile atribuite. Dar nu se intampla decat rar ca echivalenta sa fie exact aceeasi si aproape intotdeauna ne multumim cu o echivalenta apropiata. Reusita comunicarii nu este niciodata decat relativa si acest lucru nu trebuie neglijat; astfel se explica faptul ca un acelasi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Este totusi posibil, in anumite tipuri de comunicare cum ar fi literatura, sa vedem in aceasta diversitate o bogatie si nu o imperfectiune.

Sistem de semne

In linia traditiei saussuriene, limba este caracterizata nu ca un cod, ci ca un sistem de semne. Termenul de sistem indica faptul ca intre elemente, in cazul de fata semnele si componentii lor, semnale si sens, exista relatii care le reunesc pentru a constitui o unitate,sistemul. Notiunea de sistem implica coerenta intre elementele constitutive, "un ansamblu in care totul se leaga". Acest sistem poate fi foarte bine el insusi complex si constituit din mai multe subansamble, in cadrul carora exista, intre elemente, raporturi specifice. Este cazul sistemelor lingvistice, ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara ca limba este nu atat un sistem, cat un sistem de sisteme.

Semiologia (semiotica) si domeniile sale

Definind limbile ca sisteme de semne, Saussure admitea faptul ca putem intalni semne si in alte domenii decat limbajul. De aceea, din punctul sau de vedere, lingvistica este un capitol dintr-o stiinta mai generala, care se ocupa de semnele de toate tipurile. El sugera numele de semiologie, dar astazi este preferat termenul de semiotica, care corespunde, de altfel, termenului de semiotics al specialistilor anglo-saxoni, incepand cu Pierce. Partea de semiologie care se ocupa de limbaj si care se numeste lingvistica prezinta o mare diversitate, ca si obiectul insusi. Poate si de aceea denumirea de lingvistica cedeaza adeseori in ziua de astazi in fata unei expresii plurale: stiintele limbajului. Vom cita doar pe cele mai importante, cu denumirile utilizate in momentul de fata:

Fonologia, (care studiaza constituentii semnalelor fonetice, si, mai ales, dar nu numai, pe cei pe care le numim foneme (fonetica, care studiaza semnele sub triplul aspect al productiei, structurii si perceptiei lor, este, din punct de vedere semiologic o disciplina

auxiliara a fonologiei);

Morfologia, care studiaza forma cuvintelor;

Sintaxa care studiaza capacitatea combinatorie a semnelor in cadrul macro-semnului numit fraza;

Semantica, care studiaza sensul semnelor sau, dupa cum afirma Charles Morris, raportul lor cu realitatea;

Pragmatica, care studiaza utilizarea semnelor sau (Morris) relatia lor cu utilizatorii;

Lexicologia - modul in care se organizeaza ansamblul de cuvinte, cu forma si sensul lor, intr-o anumita limba;

Semiotica textelor, literare sau nu, numita si analiza discursului (scris sau oral, inclusiv conversatia);

Sociolingvistica, care studiaza relatia dintre limbaj si societati;

Psiholingvistica, care tine de psihologia limbajului

In afara limbajului, orice ansamblu de semne, si chiar un semn izolat constituie un sector al semiologiei. Ca orice clasificare, clasificarea ansamblelor de semne pune si probleme legate de frontierele dintre diferite tipuri de semne. Astfel, putem ezita in a califica drept sisteme de semne diverse forme de activitate in care comunicarea pare sa joace totusi un rol. Spre exemplu, cinematografia, utilizeaza atat cuvantul, deci limbajul, cat si imaginea mobila. Daca cinematografia este intr-adevar un sistem de semne, aceasta integreaza, la rindul sau, altele doua, dintre care unul este mult mai arbitrar decat celalalt. Dar semiologia cinematografiei nu se reduce la o simpla insumare a semiologiei limbajului si semiologiei imaginilor mobile: unitatea reprezinta mai mult decat suma partilor sale.