Definitia contractului individual de munca si reglementarea acestuia in legislatia romana

Definitia contractului individual de munca si reglementarea acestuia in legislatia romana

O buna perioada de timp (sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. XX) contractul individual de munca a fost considerat o varietate a contractului de locatiune a lucrarilor, reglementat de dispozitiile Codului civil. Extinderea folosirii de catre meseriasi si industriasi a muncii salarizate a determinat adoptarea in anul 1929 a primei legi a contractelor de munca, urmata de Codul muncii din 1950 si din 1972.[1]

Astazi, contractul individual de munca este reglementat in principal prin dispozitiile Codului muncii in vigoare (legea nr. 53/2003), respectiv titlul II (articolele 10 - 107), dar si prin alte prevederi speciale (de exemplu, legea nr. 130/1999 ce reglementeaza masuri privind protectia persoanelor incadrate in munca).

Literatura de specialitate a furnizat mai multe definitii pentru notiunea de contract individual de munca. Astfel, intr-o opinie, prin contract individual de munca se intelege "acea conventie incheiata in scris prin care o persoana fizica (salariatul) se obliga sa presteze o anumita munca pe o perioada nedeterminata sau determinata de timp pentru un patron (angajator) care, la randul sau, se obliga sa plateasca salariul si sa asigure conditiile necesare desfasurarii activitatii".[2]

Contractul individual de munca este "intelegerea sau conventia in forma scrisa prin care salariatul se obliga sa puna la dispozitia angajatului forta sa de munca - fizica sau intelectuala - iar angajatorul este obligat sa asigure plata salariului pentru munca prestata si conditii adecvate de munca".[3]

Intr-o alta lucrare de specialitate, contractul individual de munca este definit drept intelegerea incheiata in scris intre o persoana fizica pe de o parte si un patron pe de alta parte, prin care prima se obliga a presta munca prevazuta in contract iar cel de-al doilea sa asigure persoanei incadrate conditii corespunzatoare pentru buna desfasurare a activitatii, deplina protectie si securitate a muncii si sa o remunereze in raport cu munca prestata, potrivit clauzelor contractului.[4]

In reglementarea veche, Codul muncii din Romania nu oferea o definitie pentru contractul individual de munca. Aceasta lacuna a fost remediata prin aparitia codului nou, care trateaza aceasta institutie in Titlul II (denumit Contractul individual de munca) pe o intindere de 9 capitole.

Contractul individual de munca, izvor al raporturilor juridice de munca si componenta fundamentala a obiectului dreptului muncii, este reglementat exhaustiv de noul Cod al muncii. In ansamblu, se poate afirma ca au fost avute in vedere urmatoarele repere:

reglementarea sa in concordanta cu cerintele specifice unei economii de piata;

incorporarea normelor in materie ale Uniunii Europene si ale Organizatiei Internationale a Muncii;

inlaturarea unor carente ale Codului muncii anterior, semnalate in timp de practica judiciara si de doctrina judiciara.[5]

In conformitate cu art. 10 din Codul muncii, contractul individual de munca este "contractul in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, in schimbul unei remuneratii denumite salariu".

Chiar din definitia data de legiuitor se disting partile contractului individual de munca (angajatorul si salariatul) precum si elementele definitorii ale acestuia (respectiv munca prestata, salariul platit si raportul de autoritate in care se situeaza partile).

Criteriul subordonarii juridice este determinant pentru contractul individual de munca, deoarece munca mai poate fi prestata si prin intermediul altor contracte (contractul de antrepriza, contractul de prestari servicii etc.). Trebuie sa nu se confunde subordonarea juridica caracteristica contractului individual de munca cu subordonarea economica.[6]

Intr-o alta opinie,[7] elementele esentiale ale contractului individual de munca nu sunt munca prestata, salariul platit si subordonarea juridica a salariatului fata de angajator, ci partile (subiectele), felul muncii, salariul si munca prestata.