Conceptul de anxietate

Conceptul de anxietate

Termenul a fost introdus in psihologie cand Freud a descris nevroza anxioasa ca pe un sindrom distinct de neurastenie. Dar acceptarea sa in psihologie s-a facut la mai mult de 40 de ani dupa aceea. In primele sale formulari, Freud (1936) a considerat anxietatea ca fiind consecinta tensiunilor sexuale reprimate (libido). El credea ca imaginile libidinale, concepute ca periculoase, erau reprimate si ca energia libidinala era intrerupta de la expresia normala, fiind astfel transformata in anxietate. Apoi, a inlocuit aceasta notiune cu un concept mai larg de anxietate, ca semnal pentru pericol, distingand acum intre anxietatea obiectiva (teama, frica) si anxietatea nevrotica, in functie de sursa si de cum provenea pericolul - din lumea externa sau din impulsuri interne. Urmasii lui Freud, in decursul anilor, au propus multe modificari ale abordarii anxietatii.

Sensurile folosirii acestui cuvant sunt atat de diverse incat Sarbin (1966) propunea eliminarea sa din vocabularul psihologic.

Pana in anul 1960, acest termen nu s-a folosit pe scara larga nici in America. Initial folosirea lui s-a facut pentru traducerea termenului german "angst" folosit in scrierile lui Freud. Astfel, autori precum Spielberger (1971), Leavit (1968), Cattell (1957) sustin ncesitatea delimitarilor conceptuale iar Watson recomanda abordarea descriptiva a acestui fenomen. Un mare interes a aparut in America, incepand cu anul 1936, odata cu traducerea lucrarilor lui Freud.

Problema anxietatii s-a pus in America la aproximativ 40 de ani de la folosirea initiala de catre Freud a termenului in 1895. Dar acceptarea propriu-zisa a termenului de anxietate in psihologia americana s-a facut mult mai tarziu. Astfel, in 1953, Taylor publica "Scala anxietatii manifeste" pe aceasta tema. In prezent, termenul se utilizeaza foarte mult.

Urmasii lui Freud, in decursul anilor, au propus multe modificari. De exemplu, R. May (1950) caracterizeaza anxietatea ca intelegerea unei amenintari a unor valori pe care la are individul, valori esentiale existentei sale ca personalitate. Ca si Rosenzweig (1944), acest autor lega anxietatea de personalitate. Sullivan (1953) se referea la anxietate ca fiind starea de tensiune ridicata de experimentarea dezaprobarii in relatiile interpersonale.

Janet considera anxietatea ca fiind "teama de obiect", iar Delay o definea ca o "traire penibila a unui pericol iminent si nedefinit, o stare de asteptare incordata, de tensiune afectiva, cu impresia unei amenintari pe care subiectul nu o poate defini, nici delimita, nici inlatura". Aceasta ultima definitie cuprinde cateva elemente esentiale ale anxietatii, care fac posibila delimitarea acesteia de alte trairi precum frica, groaza, nelinistea, tracul.

Unii psihanalisti post-freudieni au luat in considerare raporturile stabilite intre persoana si grupul social. Se naste astfel teoria interpersonala a anxietatii. Ei considera, contrar lui Freud, ca "organizarea psihica a individului rezulta din mediul inconjurator, social si cultural". In esenta, ei sustin ca exista o angoasa de baza, dobandita devreme de copil prin refularea agresivitatii, pentru a evita culpabilitatea si pierderea dragostei aproapelui. Aceasta angoasa urmeaza a fi intretinuta de amenintarile sociale, permanentizandu-se. Conceptiile in discutie nu acorda nici o semnificatie sexualitatii infantile, ci pun accentul pe experientele frustrante, indepartate de catre subiect. Fiecare dintre aceste teorii vizeaza aspecte ce se regasesc in practica. Implicatiile terapeutice ale acestor abordari se dovedesc a fi necesare la unii pacienti in vederea solutionarii problemelor lor.

Frica este o stare de tensiune direct proportionala cu intensitatea pericolului si care dispare odata ce pericolul a fost depasit. Ea este o reactie emotionala cu caracter rational si adaptativ care ne mobilizeaza sa luam anumite masuri pentru a ne salva viata si integritatea corporala si psihica, atunci cand acestea sunt amenintate. Frica este legata de o "amenintare exterioara sau interioara reala si obiectiva" fata de care ne estimam propriile resurse de confruntare ca fiind ineficiente. "Teama, in doze moderate, creste acuitatea perceptiva, capacitatea de concentrare a atentiei, face ca gandirea sa fie mai clara si mai rapida, mobilizeaza energiile, activeaza reflexele". Toate aceste elemente il mobilizeaza mai repede si mai bine pe individ, ajutandu-l sa reactioneze. Reactiile psihofiziologice care pot sa apara sunt reactia de fuga, cea de lupta sau paraliza in fata pericolului.

Dupa Wolpe anxietatea este matricea sau tiparul de raspuns autonomic, caracteristic unui organism individual particular, dupa administrarea unui stimul nociv. Tiparul variaza de la un individ la altul. Un stimul nociv este un agent extrinsec, cum ar fi curentul electric care produce perturbarea tesutului local, cum ar fi curentul electric care produce perturbarea tesutului local, pe care subiectul il poate raporta ca durere si care daca este suficient de puternic poate produce distrugerea tesutului. Raspunsul neconditionat la stimularea nociva are, in mod general, componente motorii si autonomice. Raspunsuri neconditionate autonomice similare cu cele produse de stimulari nocive pot fi, de asemenea, evocate si de alti agenti. De exemplu, de un stimul auditiv foarte intens si de situatii de stimulare ambivalenta. In aceste situatii, exista tendinte de actiune incompatibile si puternice care sunt trezite simultan.

La Wolpe, anxietatea nevrotica nu este altceva decat un obiect emotional conditionat care implica un model dominant simpatic de reactie autonomica.

Fonberg a demonstrat similaritatea esentiala intre efectele stimularii ambivalente si ale celei nocive. Cand raspunsurile neconditionate de anxietate sunt evocate, ele pot fi conditionate de stimuli neutri care influenteaza organismul aproape in acelasi timp. Se detaseaza aici semnificatia experientei anterioare in determinarea anxietatii. Raspunsurile la anxietatile conditionate se aseamana, in mod general, cu cele conditionate, cu toate ca au fost aratate si exceptii dupa cum semnalizeaza Hein ( apud Eysenck1972). Anxietatea pe care o evoca stimulii conditionati este la randul ei conditionabila pentru alti stimuli. Din cauza conditionarilor in serie , cele mai multe organisme umane au o istorie normala si ajung sa aiba o anxietate evocabila de un mare numar de stimuli conditionati, inainte sa ajunga la maturitate. Totusi, extinderea unei astfel de conditionari este controlata , in opinia lui Eysenck, de o serie de factori innascuti.

Spence si Spence (apud Eysenk, 1972) considera ca anxietatea are un impuls si un stimul de impuls (engl. trigger = declansator), acestea fiind componentele anxietatii dar ele influenteaza performanta prin interactiunea cu ierarhia de stimuli.

Spielberger (1972) dezvolta o conceptie caracteristica privind starea de anxietate. El face o deosebire intre anxietate ca trasatura caracteristica (predispozitia de a reactiona anxios) si anxietatea ca stare (anxietatea traita intr-o situatie data).

Anxietatea ar fi un concept fiziologic, fenomenologic si comportamental iar discrepantele dintre acesti indicatori ai anxietatii se pot atribui partial mecanismelor de aparare.

Anxietatea are un statut bioconceptual, incluzand ceea ce denumim anxietate ca trasatura nevrotica sau cronica si ceea ce numim anxietate ca stare obiectiva situationala.

Anxietatea ca trasatura are caracteristica de predispozitie in natura. Este predispozitia de a fi anxios. Acest tip de anxietate este, in primul rand, o functie a experientei trecute si are un caracter interiorizat, intrapsihic in timp ce anxietatea ca stare este situationala si, in natura, este in mod direct o functie a conduitelor stresante si are o caracteristica de coprezenta.

Orice definitie graviteaza in jurul a trei conditii esentiale:

sentimentul iminentei unui pericol care va veni, atitudinea de expectativa in fata acestuia;

o stare de alerta care domina intreaga personalitate;

haosul, convingerea neputintei.

Pericolul este nedefinit, si apare o inadecvare intre amenintarea reala si emotia resimtita. De aceea, reactia este neadecvata, supradimensionata si extinsa in timp, in sensul permaritatii si a continuarii sale si dupa ce pericolul s-a dovedit ireal. Individul se simte permanent amenintat, e foarte nervos, traieste o incordare continua si simte doar teama, fara a cunoaste obiectul acesteia. El realizeaza ca "frica sa este ridicola, lipsita de sens, lupta impotriva ei, dar nu o poate invinge". In concluzie, in delimitarea anxietatii de frica elementul central il constituie obiectul precis, real, delimitat, nonconflictual in frica si nedefinit, imaginar, virtual, de natura conflictuala in anxietate.