Principiile impunerii

Principiile impunerii

Cerinte (criterii) generale ale impunerii

Formularea unor cerinte (criterii) ale impunerii se afla in relatie directa cu lozincile revolutiei burgheze ce afirmau si egalitatea in fata sarcinilor publice si vizau direct eliminarea privilegiilor fiscale ale nobilimii feudale.

Conturarea principiilor impunerii se inscrie in doctrina economica liberala si conceptia economistilor clasici, indeosebi a lui A. Smith, care a formulat cateva cerinte (criterii) generale, in acest domeniu, si anume:

Impunerea trebuia sa fie echitabila, adica sa se asigure justetea fiscala. Semnificatia acestei cerinte consta in aceea ca sarcina fiscala (decurgand din modul de impunere) suportata de contribuabili ar trebui sa corespunda puterii contributive a suportatorului. La randul sau, puterea sau capacitatea contributiva trebuia apreciata pornind de la starea materiala a contribuabilului, fara a admite discriminari sau privilegii pentru anumite categorii sociale sau persoane, dar tinand seama si de situatia sa sociala.

Impunerea trebuia sa fie economicoasa, iar impozitul sa aiba un randament cat mai ridicat. In consecinta, se cerea ca impunerea sa fie realizata, in asa fel, incat sa asigure mobilizarea de resurse suficiente (pentru acoperirea deplina a cheltuielilor statului) cu costuri minime. In mod implicit, acest criteriu exprima necesitatea administrarii impozitelor cu cheltuieli cat mai mici pentru ca sumele incasate sa fie folosite, in masura cat mai mare, pentru acoperirea celorlalte cheltuieli publice.

Impunerea sa fie astfel practicata, incat impozitul sa fie comod, adica sa se asigure comoditatea acesteia, atat pentru contribuabil (platitor) cat si pentru organul fiscal. A. Smith pleda pentru o comoditate sub aspectul tehnicilor folosite in efectuarea lucrarilor privind asezarea si incasarea impozitelor, urmarind ca ele sa nu stanjeneasca activitatea contribuabililor si sa nu complice inutil munca organelor fiscale. In acest sens, conditiile de efectuare a platii impozitelor se cereau a fi corelate cu posibilitatile reale de plata ale contribuabililor, inclusiv cu particularitatile activitatii generatoare de resurse pentru plata acestora.

4. Impozitul sa fie stabilit in mod cert, adica sa se determine cat mai precis obligatiile de plata si implicit sa se asigure certitudinea impunerii. Conform acestei cerinte, stabilirea impozitelor trebuia sa aiba loc cu deplina cunoastere de catre subiectul platitor, asigurandu-se, concomitent, corectitudinea calculului si cuantificarea exacta a obligatiei de plata in sarcina contribuabilului. Aceasta cerinta presupune, totodata, eliminarea arbitrariului si ambiguitatilor in materie de impunere, pentru a se preveni abuzurile din partea organelor fiscale. Smith considera ca incertitudinea in stabilirea impozitelor reprezinta o mare deficienta a sistemului de impunere.

In consonanta cu criteriile generale formulate de A. Smith, la baza sistemului de impunere practicat in societatea moderna au fost puse urmatoarele categorii de principii:

principii de echitate fiscala;

principii de politica financiara;

principii de politica economica si sociala.

Principii de echitate fiscala

Conceptul de echitate fiscala exprima ideea ca supusii unui stat trebuie sa plateasca impozite in functie de capacitatea lor contributiva. Aceasta inseamna ca persoanele cu aceeasi putere contributiva urmeaza sa suporte impozite egale, ceea ce asigura o echitate orizontala. In acelasi timp, ea presupune ca cetatenii cu o capacitate contributiva mai mare vor trebui sa suporte impozite mai mari decat cei cu o putere mai mica, asigurandu-se si o echitate verticala in impunere.

Conceptul de echitate fiscala orizontala concretizeaza, in planul impunerii, principiul general al egalitatii in fata legii. El admite rationamentul dupa care, daca venitul realizat de individ este utilizat ca un indicator sintetic al capacitatii (puterii) contributive, atunci impunerea veniturilor este cel mai direct mijloc de asigurare a echitatii fiscale, iar contribuabilii cu acelasi venit trebuie sa plateasca aceeasi suma ca impozit.

Echitatea fiscala verticala porneste de la acelasi principiu al tratamentului egal, dar are la baza premisa conform careia cetatenii cu capacitate contributiva diferita trebuie sa plateasca impozite in sume diferite.

Echitatea fiscala semnifica, deci, o pozitie egala ce trebuie asigurata cetatenilor fata de sarcina fiscala, dar nu ca o egalitate de tip matematic, ci una, asa-zisa, personala. Or, egalitatea personala conduce la o marime diferentiata a impozitelor, tinand seama de situatia sociala si familiala a contribuabililor, ceea ce atrage dupa sine sarcini fiscale diferite, in raport cu puterea contributiva a acestora.

Satisfacerea cerintelor de echitate fiscala, in acceptiunea prezentata, presupune respectarea cumulativa a mai multor conditii, cu valoare de principii, si anume:

a. marimea sarcinii fiscale sa se diferentieze pe baza puterii contributive, prin luarea in considerare, atat a materiei impozabile realizate de fiecare, cat si a situatiei sociale si familiale a contribuabilului. Deci, sarcina fiscala devine inegala la aceeasi marime a materiei impozabile, atunci cand situatia contribuabilului, din punct de vedere social, este diferita (de exemplu, prin prisma nivelului mediu al veniturilor pe membru de familie).

b. impunerea trebuie sa fie generala, adica sa cuprinda toate categoriile de persoane care realizeaza materie impozabila, fara discriminari determinate de criterii sociale sau economice. Pe
baza aplicarii acestui principiu, ar urma sa se elimine acordarea de avantaje privind suportarea impozitelor, unor categorii de persoane sau indivizi aflate in aceeasi situatie materiala sau sociala.

c. impunerea trebuie sa permita fiecarui individ un venit minim (neafectat de impozit), numit si 'venit minim neimpozabil' considerat strict necesar asigurarii existentei sale. Aceasta
inseamna ca persoanele care ar realiza un venit total sub plafonul stabilit ca minim necesar traiului sa fie scutite de a plati de impozit. Recunoscut, cu rezultate certe, in cazul impozitelor directe pe
venituri, acest principiu nu are aplicabilitate cand este vorba de impozitele indirecte pe consum, suportate in functie de marimea consumului fiecarei persoane si nu de nivelul venitului real al
fiecarui consumator. Prin acest tip de impozite, venitul minim neimpozabil este afectat la fel ca orice alt venit folosit pentru satisfacerea nevoilor de consum, indiferent de nivelul sau si de
situatia sociala a contribuabilului, contravenind cerintelor de echitate fiscala.

Gradul de echitate fiscala

Aplicarea in practica a principiilor de echitate fiscala se afla sub incidenta modalitatilor

tehnice de impunere folosite in diverse tari, in diferite etape ale evolutiei lor. Sub acest aspect, gradul de echitate ce se realizeaza difera, in buna masura, dupa cum s-a aplicat sau se aplica una din urmatoarele modalitati tehnice de impozitare, mai larg practicate:

impunerea in sume fixe;

impunerea in cote procentuale. Aceasta, la randul sau, poate fi conceputa: in cote procentuale proportionale; in cote procentuale progresive; in cote procentuale regresive.

Impunerea in sume fixe, presupune, stabilirea prin act normativ a unor sume de marime fixa, ca impozit datorat, pe un subiect sau pe unitate de masura a materiei impozabile. In feudalism si chiar la inceputurile capitalismului s-a practicat o varianta a impunerii in suma fixa stabilita pe persoana si cunoscuta sub denumirea de 'capitatie', care era profund inechitabila pentru ca avea in vedere doar existenta in sine a individului. Aceasta nu tinea seama de situatia materiala si cu atat mai putin de cea sociala a subiectelor, presupunand o sarcina egala pentru toti, in sens pur matematic, dar foarte greu de suportat de cei fara venit sau cu venituri (averi) mici, comparativ cu cei cu venituri (averi) mari sau foarte mari. In variante mai moderne, impunerea in sume fixe mai este aplicata numai asupra anumitor obiecte ale impozitului pe avere (terenuri, cladiri) si a unor bunuri de consum, urmarindu-se si atingerea altor obiective de ordin economic sau social.

Impunerea in cote procentuale proportionale, presupune stabilirea impozitelor de plata prin aplicarea unei cote procentuale fixe asupra materiei impozabile, care variaza ca marime. Aceasta metoda de impozitare asigura egalitatea contribuabililor in fata impozitului prin prisma cotei procentuale fixe de impozit, dar si o diferentiere a marimii impozitului suportat prin variatia cuantumului marimii materiei impozabile. Aplicarea cotei procentuale fixe asupra cuantumului variabil al materiei impozabile, conduce la suportarea unui impozit, cu atat mai mare, cu cat materia impozabila realizata este mai mare si invers. Aceasta modalitate de impunere raspunde, in buna masura, principiile de echitate, dar diferentierea contributiei care creste proportional cu marimea materiei impozabile, reflecta numai partial diferenta de putere contributiva dintre subiecti.

La randul sau, impunerea in cote procentuale progresive urmareste aplicarea principiilor de echitate diferentiind sarcina fiscala, atat prin marimea diferita a cotei procentuale aplicate, cat si prin variatia cuantumului materiei impozabile realizate ca baza de calcul a impozitului. Ea include o anumita progresivitate a nivelului cotei de impunere aflata in corespondenta cu cresterea materiei impozabile. In acest caz, ritmul de crestere a impozitului il devanseaza pe cel al materiei impozabile si antreneaza cresterea mai accentuata a sarcinii fiscale pe masura ce sporeste puterea contributiva a subiectilor, distingandu-se doua variante de aplicare, si anume: progresivitatea simpla si progresivitatea compusa sau pe transe.

In varianta impunerii in cote progresive simple, cota de impunere creste progresiv, fie intr-un ritm constant, fie intr-un ritm variabil. Pot rezulta, astfel, diferentieri ale sarcinii fiscale, deoarece in ambele variante ale progresivitatii simple, impozitul creste, sub impactul cresterii materiei impozabile, pe de o parte si al cotei procentuale de impozit, pe de alta parte. Suma impozitului de plata va rezulta, in principiu, ca produs intre cuantumul materiei impozabile dobandite de catre un contribuabil si cota procentuala progresiva corespunzatoare marimii acesteia.

In varianta progresivitatii compuse (pe transe) premisele impunerii progresive se mentin, iar asupra gradului de echitate fiscala opereaza, atat cresterea progresiva a cotelor de impozit, cat si variatia materiei impozabile. Dar, in acest caz, impozitul de plata se determina pornind de la divizarea materiei impozabile pe parti sau transe, de marimi predeterminate prin lege, carora le corespund cote procentuale progresive de impozit, de asemenea, prestabilite pentru fiecare transa. In functie de nivelul transei in care se incadreaza marimea materiei impozabile detinute de contribuabil, impozitul rezulta aplicand cota procentuala progresiva corespunzatoare fiecarei transe anterioare si insumand, in final, impozitul calculat, partial, pe fiecare transa. Calculul impozitului este mai laborios, dar in practica se folosesc calculatoare cadru, elaborate de Ministerul Finantelor, in care se poate identifica usor suma de plata aferenta oricarui nivel al materiei impozabile. La acelasi rezultat, se ajunge daca in stabilirea impozitului de plata (in sarcina unei persoane) se urmareste incadrarea in transa corespunzatoare a materiei impozabile realizate de aceasta si se calculeaza impozitul in doua etape, astfel:

se identifica, mai intai, impozitul prevazut in lege corespunzator transei anterioare celei la care se situeaza materia impozabila supusa impozitarii;

se determina separat impozitul aferent diferentei de materie impozabila ce se incadreaza in transa urmatoare, prin aplicarea asupra acesteia a cotei procentuale progresive (superioare) corespunzatoare ei, insumandu-se, in final, cele doua marimi ale impozitului rezultat.

Este de admis ca, folosita judicios, impunerea in cote procentuale progresive pe transe ale materiei impozabile, aplicata pe scara larga in cazul cand obiectul impozitului il constituie venitul, asigura cel mai inalt grad de echitate fiscala.

In fine, impunerea in cote procentuale regresive presupune ca, in calcularea impozitului, cotele procentuale sa scada pe masura cresterii cuantumului materiei impozabile realizate de un subiect. Aceasta inseamna ca sarcina fiscala se reduce mai accentuat fata de cresterea puterii contributive a subiectului, ca urmare a cotei procentuale regresive cu care se calculeaza impozitul, ceea ce se afla in flagranta contradictie cu principiile de echitate.

Desi, sistemele actuale de impunere nu folosesc explicit cotele procentuale regresive, in mod implicit, se ajunge la o situatie de acest fel, in conditiile specifice impozitelor indirecte, de tipul taxelor de consumatie. Acestea antreneaza o sarcina fiscala care se modifica in raport invers cu puterea contributiva a suportatorilor. Astfel, se constata ca, chiar in conditiile unui venit total egal, familiile cu un numar mare de membri si un venit mediu mai mic realizeaza un consum mai mare de bunuri si servicii grevate de taxe de consumatie, suportand deci un impozit care creste proportional cu consumul. Or, prin raportarea impozitului suportat la venitul din care se suporta, sarcina fiscala sporeste chiar mai mult decat scade venitul, semnificand o evolutie inversa progresivitatii impunerii si cerintelor de echitate.

Dimpotriva, nivelul mai redus al consumului realizat de familiile cu venituri mari, presupunand contributii sub forma de taxe de consumatie mai mici, conduce la o reducere a sumei impozitului suportat din venitul realizat si implicit a sarcinii fiscale ce revine procentual, ceea ce echivaleaza cu o impunere in cote procentuale regresive. Regresivitatea si inechitatea fiscala devin cu atat mai accentuate, cu cat diferentele intre veniturile mari si cele mici, pe de o parte si intre consumurile realizate de familii, pe de alta parte, sunt mai pronuntate.

Principii de politica financiara (fiscala)

Principiile de politica financiara promovate de catre stat in domeniul impozitarii se circumscriu unor obiective specifice, urmarind corelarea incasarilor din impozite cu cheltuielile publice bugetare de acoperit, administrarea impozitelor la costuri cat mai reduse etc.

Intre principiile de politica financiara (fiscala) se disting urmatoarele:

Asigurarea unui randament fiscal ridicat. Conform acestui principiu ar trebui sa se asigure un cuantum de resurse financiare, provenind din impozite, de nivel satisfacator in raport cu cheltuielile de finantat, si necesitand eforturi minime de procurare a acestora. Aplicarea sa in practica presupune respectarea unor conditii, cum sunt:

impozitul sa fie aplicat cu caracter universal, in sensul ca el sa fie suportat de catre toate categoriile de persoane care intrunesc calitatea de contribuabil. In raport cu aceasta conditie, nu se admite exceptarea unor persoane de la obligatia platii impozitului, respectiv acordarea de privilegii fiscale anumitor grupuri sau categorii sociale;

prin modul de aplicare si incasare a impozitului sa nu se permita sustragerea de la impunere a materiei impozabile si nici evitarea platii impozitului. In consecinta, trebuie sa se urmareasca, atat cuprinderea integrala a materiei impozabile sub incidenta impozitului, cat si contracararea tendintelor unor subiecti de neindeplinire a obligatiei de a plati impozitele;

mobilizarea resurselor sub forma impozitelor sa se faca cu cheltuieli de administrare cat mai mici. Aceasta conditie presupune crearea unui cadru organizatoric si de functionare a institutiilor abilitate pentru asezarea si incasarea impozitelor, cat mai rational, bazat pe sistem informational si tehnici adecvate, evitarea supradimensionarii si lipsei de eficienta in activitateaaparatului fiscal etc.

Asigurarea stabilitatii incasarilor (sub forma de impozite) la dispozitia statului. Acest principiu are in vedere ca marimea incasarilor, realizate de stat sub forma impozitelor, sa nu depinda de conjunctura economica si presupune un nivel constant al veniturilor incasate. O asemenea cerinta este impusa de necesitatea finantarii actiunilor publice in mod continuu si la dimensiunile prevazute, urmarindu-se evitarea necorelarilor intre incasarile realizate si platile de efectuat prin trezoreria statului. Dar, in asigurarea stabilitatii incasarilor, o premisa indispensabila rezida in evolutia reala a bazei de calcul a impozitului, respectiv in dimensiunile efective ale materiei impozabile. In acest scop, sistemele de impunere sunt axate, de regula, pe o materie impozabila mai sigura, care sa aiba o evolutie previzibila, mai usor de cuantificat. Se urmareste, astfel, a asigura o mai mare certitudine in realizarea materiei impozabile si, pe aceasta baza, in incasarea impozitului ca principala resursa financiara a statului.

3. Elasticitatea impozitelor. Potrivit acestui principiu, impunerea trebuie sa permita o adaptare elastica a incasarilor din impozite fata de necesitatile de resurse financiare, pentru a se asigura corelarea marimii lor cu nevoile de finantare a actiunilor publice. In mod implicit, aplicarea sa presupune manevrarea sistemului de impozite prin modificari ale cotelor de impozitare si chiar ale structurii acestuia, pentru a-l face mai adecvat cerintelor de incasare a resurselor, in raport cu evolutia marimii cheltuielilor bugetare. El admite ca, mai ales, in eventualitatea manifestarii unor fenomene conjuncturale (in anumite perioade) poate deveni necesara cel mai adesea o sporire a incasarilor (sau chiar o reducere a lor), ceea ce in practica este dificil de realizat.

Sansele de aplicare a acestui principiu sunt destul de reduse, daca avem in vedere ca in lumea contemporana este caracteristica tendinta de crestere continua a cheltuielilor publice, care determina doar nevoia de majorare a incasarilor din impozite si conduce, de regula, la cautarea de solutii, in acest sens.

In legatura directa cu principiul elasticitatii impozitelor, se afla optiunea pentru structurarea sistemului de impozite adoptat de o tara sau alta. Din acest punct de vedere, exista posibilitati diferite de abordare a sistemului de impozite, care pot merge, fie in directia multiplicarii numarului acestora, fie in cea a reducerii lor, ajungand pana la a se sustine practicarea unui singur impozit. In acest sens, este de remarcat ca fiziocratii au pledat pentru practicarea unui singur impozit (impozitul financiar). Ulterior, s-a lansat varianta unui impozit unic aplicat pe resursele de materii prime sau energie, care sa substituie toate celelalte impozite practicate pe baza de declaratii de impunere. Aceasta idee a aparut in perioada dezvoltarii industriale, sustinandu-se a fi in acord cu progresul tehnic axat pe cresterea consumului de energie, care asigura randament si stabilitate incasarilor (din impozite). Ea concepea a se percepe un impozit numai la vanzarea produselor energetice (electricitate, hidrocarburi), cu avantajele unei simplificari de amploare a lucrarilor necesare incasarii lui, insotita de reducerea cheltuielilor cu administrarea si, mai ales, a fraudelor fiscale. In ultimele decenii, s-a afirmat si o alta propunere de trecere la un impozit anual direct aplicat in cote procentuale variabile asupra valorii reale a capitalului fizic, inclusiv asupra bunurilor de consum durabil. In conceptia autorului, francezul Georges Bernard, avantajele sale ar consta in posibilitatea simplificarii operatiunilor de incasare si control si de contracarare a evaziunii fiscale, a ajustarii cotelor pe criterii economice si sociale adecvate dezvoltarii si realizarii unui randament mai ridicat. Totodata, el sustinea ca inlocuirea sistemului aplicat, care se bazeaza mai ales pe veniturile realizate prin munca si deci, pe factorul uman, cu altul bazat pe factorul capital a fi mai eficient, cu atat mai mult cu cat capitalul fizic exprima o munca trecuta, si, in aceasta acceptiune, nu afecteaza stimulentul pentru a munci, fata de care societatea este interesata. Independent de aceste puncte de vedere, ca regula generala, se constata ca in intreaga lume se folosesc sisteme de impozitare cu un numar mai mare sau mai mic de impozite, concepute si aplicate in conditii, uneori, asemanatoare, iar, alteori, diferite. Solutia unui singur impozit devine dificila de aplicat in practica, atat prin prisma respectarii principiilor de impunere, cat si prin cea a rolului atribuit impozitelor in societatea moderna, dupa cum un numar prea mare de impozite, nejustificate prin rolul distinct ce revine fiecaruia, se dovedeste a fi contraproductiva.

La principiile anterioare s-ar putea adauga si nediscriminarea fiscala. Aceasta cerinta are in vedere aplicarea aceluiasi mod de impozitare a materiei impozabile dobandite pe teritoriul unei tari, atat de rezidentii statului respectiv, cat si de cei apartinand acestor state. Ea tinde sa se generalizeze ca principiu si decurge din dezvoltarea schimburilor si cooperarii economice internationale, in conditiile amplificarii circulatiei internationale a capitalului si a fortei de munca, respectiv a manifestarii fenomenului de globalizare a economiei.

Principii de politica economica si sociala

Asemenea principii vizeaza, in esenta, anumite criterii de ordin economic si social, ce stau la baza politicii fiscale promovate prin sistemul de impozite aplicat, urmarind atingerea unor obiective de politica generala. Ele se grefeaza pe rolul de instrument de influentare si reglare a activitatii economice si sociale, ce poate fi indeplinit de catre impozit, concretizandu-se, in general, prin modalitati tehnice si mecanisme folosite in asezarea si incasarea impozitelor, orientate spre stimularea fenomenelor favorabile dezvoltarii societatii, in ansamblu, si inhibarea celor cu impact negativ.

Astfel, un principiu de politica economica urmarit in impunere consta in crearea de conditii prielnice dezvoltarii si modernizarii economiei nationale. In acest sens, impunerea, in general, respectiv anumite categorii de impozite, prin modul concret de concepere si aplicare trebuie sa favorizeze crearea unor ramuri sau subramuri economice, modernizarea, restructurarea si dezvoltarea economiei, in ansamblu. In acest scop, este demonstrat teoretic si confirmat, in buna masura, de practica faptul ca atunci cand se urmareste dezvoltarea unor ramuri economice, relansarea sau accelerarea ritmului de crestere economica, sistemul de impozitare poate actiona prin efectul de stimulare pe care il antreneaza acordarea de facilitati, incepand cu scutiri sau reduceri ale proportiilor impozitelor. Dimpotriva, daca politica economica urmareste restructurarea economiei, prin restrangerea sau renuntarea la unele subramuri sau ramuri economice necompetitive, generatoare de pierderi, se poate promova un sistem de impozitare inhibant, nefavorabil acestora.

Un alt principiu de politica economica reflectat in impunere se refera la incurajarea si cointeresarea agentilor economici pentru sporirea exportului de produse, in primul rand, a celor cu un grad mai inalt de prelucrare. Un loc important, sub acest aspect, revine regimului de impozitare a profitului din export si, mai ales, celui de aplicare a taxelor vamale. Prin intermediul lor se exercita o influenta majora, atat asupra exporturilor, cat si a importurilor, cu efect final decisiv asupra realizarii unui obiectiv, de mare interes, cel al echilibrarii balantei comerciale si a balantei de plati externe. In acest fel, dezvoltarea relatiilor economice internationale si asigurarea echilibrului valutar devin principii de politica economica cu profunda rezonanta asupra impunerii.

Asemanator, mentinerea puterii de cumparare a monedei si, implicit, combaterea inflatiei, ca principiu de politica economica, se reflecta in impunere prin luarea in considerare si orientarea influentei impozitelor practicate asupra preturilor. Asa, de pilda, o sporire a impozitelor indirecte determina, in mod obisnuit, cresterea inflationista a preturilor si trebuie evitata, dupa cum o majorare a celor directe se considera a avea efect deflationist.

Pe un plan mai larg, al politicii economice, alaturi de stimularea exporturilor, se poate afirma, ca principiu al impunerii, protejarea productiei indigene si a producatorilor autohtoni in fata unor politici vamale agresive promovate de alte tari, in care scop se poate folosi, de asemenea, un sistem adecvat de taxe vamale.

Un alt principiu de politica economica, avand si o puternica tenta sociala, (reflectat in impunere) vizeaza preocuparea pentru contracararea consumului abuziv de produse daunatoare sanatatii populatiei. Intrucat societatea este interesata de promovarea unui climat favorabil vietii, prin sistemul de impozitare pot fi combatute consumurile abuzive cu consecinte nocive, care afecteaza, nu numai individul consumator, dar adesea si societatea, in ansamblu, antrenand cheltuieli si pierderi la nivelul acesteia. In acest sens, sunt cunoscute efectele negative ale abuzului in consumul unor produse (bauturi alcoolice, tutun etc), cu repercursiuni, atat asupra starii de sanatate, a situatiei materiale si a capacitatii de munca a individului, cat si asupra societatii, confruntata cu probleme sociale specifice, inclusiv cu efectuarea de cheltuieli suplimentare pentru refacerea sanatatii si ingrijirea celor afectati etc.

In cadrul principiilor de politica sociala, in mod expres, impunerea trebuie sa urmareasca realizarea protectiei sociale sub forme specifice impozitelor. Optiunile cu privire la protectia sociala pot fi concretizate, in buna masura, prin folosirea adecvata a sistemului de impozitare, urmarind, in primul rand, protejarea categoriilor sociale defavorizate. In acest sens, sunt luate in considerare acele categorii de persoane confruntate cu dificultati materiale sau cu deficiente de ordin fizic si intelectual care nu pot suporta sarcini fiscale in conditii normale si sunt tratate mai avantajos, prin sistemul de impozitare aplicat, inclusiv prin scutirea lor de obligatia platii impozitului.

Un asemenea principiu, considerat complementar celor de echitate sociala, actioneaza si in sensul atenuarii diferentelor mari ce rezulta din punctul de vedere al veniturilor (averilor) realizate de catre membrii societatii. Se inscrie in contextul acestor principii si contracararea, prin regimul de impozitare aplicat, a fenomenelor de imbogatire fara munca sau insusirea de foloase necuvenite.

Un alt aspect, cu rezonanta pentru reflectarea principiilor de politica sociala in planul impunerii, se concretizeaza in exercitarea unei influente adecvate politicii demografice a tarii respective. Asa, de exemplu, sunt aplicate variante de impunere menite sa stimuleze natalitatea si sa imbunatateasca structura populatiei pe categorii de varsta, acordand, de regula, scutiri sau reduceri ale impozitului de plata persoanelor care au in ingrijire copii, batrani etc. Pe de alta parte, se pot practica impozite majorate sau sunt special instituite anumite impozite, zise 'de ordine', de tipul taxelor platite de celibatari, in sarcina persoanelor care nu au si nu au avut in ingrijire copii.

Un principiu general de politica economica si sociala, cu un impact asupra impunerii, consta in folosirea impozitelor pentru corectarea si influentarea tendintelor dezechilibrante, perturbatoare, asupra mediului economico-social. Sub acest aspect, se constata ca adaptarea modului de impozitare a veniturilor, in primul rand, a profiturilor, in functie de conjunctura economica, urmarind stabilizarea economiei sau stimularea dezvoltarii economice durabile si asigurarea folosirii mai complete a fortei de munca, cu efectele sociale benefice pe care le antreneaza, are o mare rezonanta in societatea moderna.