De la ideea de unificare europeana la Tratatele constitutive

De la ideea de unificare europeana la Tratatele constitutive

Ideea ca popoarele au valori si radacini culturale comune, care au supravietuit în istorie tuturor antagonismelor nationaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranta într-o Europa unita, de la Atlantic la Urali si de la Marea Mediterana la Marea Nordului.

O constiinta europeana, data de unitatea culturala si intelectuala axata pe universalismul crestin, constituie, dupa, G. Uscatescu, însasi ideea de Europa. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX si le-a facut sa simta posibilitatea unitatii în diversitate pe spatiul european. Sub forma unor simple idei si nu de putine ori a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanti ai bisericii, oameni politici si-au prezentat sperantele si viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrari religioase scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revolutiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), conceptiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-1945).

Dintre lucrarile concrete, detaliate, care se refera la conditiile, caile si necesitatea crearii unei Europe unite, Edouard Gruter prezinta într-o colectie de texte privind ideea de integrare europeana:- proiectul pacii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeana (1713); - principiile si conditiile organizarii Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814); - proiectul privind alianta franco-germana ca premisa a pacii si unitatii europene – Victor Hugo (1842); - argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de catre Proudhon (1863); - conceptia lui P.Y.B. Bouchez despre conditiile realizarii unei unitati federale europene (1831); - argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor între statele europene si pentru triumful pacii si libertatii – Bakunin (1902).

Proiectul Pacii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713

Suveranii prezenti deputati semnatari convin asupra urmatoarelor articole.

I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanenta si perpetua între toti Suveranii crestini pentru a asigura Pacea în Europa si, în acest scop, Uniunea va încheia, daca este posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru mentinerea pacii. […] Suveranii vor fi reprezentati de Deputati într-un congres sau Senat permanent într-un oras liber.

II. Societatea Europeana nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a pastra forma fundamentala si pentru a acorda un ajutor prompt Printilor în Monarhii si Magistratilor în Republici, contra Instigatorilor si Rebelilor. […]

III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât si succesorii lui, de teritoriul pe care îl poseda în prezent sau pe care trebuie sa-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între ei nici un teritoriu decât cu consimtamântul si sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de voturi, iar Uniunea va deveni garanta respectarii promisiunilor reciproce. […]

IV. Deputatii vor lucra în permanenta la redactarea Articolelor de Comert în general, si la diferite acte de comert în particular, în asa fel încât Legile sa fie egale si reciproce pentru toate natiunile si fondate pe echitate. […]

V. Nici un suveran nu va îndrepta armele si nu va actiona ostil decât împotriva celui care se va declara inamicul Societatii europene; dar daca va exista un motiv de plângere împotriva unuia dintre membri sau o cerere, atunci va trebui sa înainteze prin Deputat un memoriu catre Senat si Senatul va concilia diferendele prin Comisarii sai Mediatori sau va judeca diferendul si va decide cu unanimitate de voturi si cu trei sferturi de voturi în recurs. […]

VI. Suveranului care va ridica armele fara ca Uniunea sa declare razboi sau care va refuza sa execute un Regulament al Uniunii, i se va declara razboi pâna va fi dezarmat, va plati cheltuielile de razboi si prin Pacea care va fi încheiata va fi pentru totdeauna înlaturat de la conducerea Statului sau. […]

IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputati ai Suveranilor uniti. […] Fiecare Deputat va avea un vot.

X. Membrii si Asociatii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societatii si la subsidiile de garantie proportional cu veniturile si bogatia popoarelor lor. […]

XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fara consimtamântul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însa, cu trei sferturi de voturi, sa adauge sau sa aduca clarificari daca va considera ca se impune pentru utilitate comuna.'

Principii si conditii privind reorganizarea Societatii Europene Saint Simon, 1814

'Organizarea Europei, asa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioara proiectului abatelui Saint – Pierre. Orice organizare politica, ca si orice organizare sociala, are principiile sale fundamentale care reprezinta esenta sa si fara de care ea nu poate nici sa existe, nici sa produca efectele care se asteapta de la ea.

Aceste principii, pe care a fost fondata organizarea papala, nu au fost cunoscute de abatele Saint – Pierre; le putem reduce la patru;

1. Orice organizare politica instituita pentru a lega ansamblul mai multor popoare, conservând fiecaruia independenta sa nationala, trebuie sa fie sistematic omogena, ceea ce înseamna ca toate institutiile trebuie sa fie rezultatul unei conceptii unice si, prin consecinta, guvernul, la toate nivelurile, trebuie sa aiba o forma asemanatoare;

2. Guvernul general trebuie sa fie total independent de guvernele nationale;

3. Cei care compun guvernul general trebuie sa aiba vederi generale si sa se ocupe special de interese generale;

4. Ei trebuie sustinuti de o putere care rezida în ei si care sa nu aiba nimic de a face cu o forta din afara: aceasta putere este opinia publica.

Astfel, nu mai este decât un pas pâna la a realiza cea mai buna constitutie posibila a unei societati a popoarelor. Este suficient sa se adauge la principiile stabilite urmatoarele trei conditii:

1. Ca cea mai buna constitutie posibila sa se aplice guvernului general si guvernelor nationale;

2. Ca membrii guvernului general sa fie constrânsi prin forta lucrurilor sa lucreze la binele comun. […]

3. Ca forta lor în opinia publica sa fie fondata pe raporturi pe care nimic sa nu le zdruncine si care sa se mentina oricând si în orice loc.'

Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814),

Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-40.

'Alianta Frantei cu Germania este constitutia Europei' – Victor Hugo, 1842

'Sa recapitulam.

Acum doua sute de ani, doua state invadatoare presau Europa. Altfel spus, doua egoisme amenintau civilizatia. Aceste doua state, doua egoisme, erau Turcia si Spania. Europa s-a aparat. Cele doua state au cazut. Astazi problema alarmanta se reproduce. Alte doua state, pe aceleasi baze ca si precedentele, ameninta Europa. Aceste doua state, aceste doua egoisme sunt Rusia si Anglia. Europa trebuie sa se apere.

Vechea Europa, care era o constructie complicata, este demolata; Europa actuala este de o forma mai simpla. Ea se compune esential din Franta si Germania, dublu centru pe care se sprijina la nord ca si în centru grupul de natiuni.

Alianta Frantei cu Germania este constitutia Europei. Germania, ostila Frantei, lasa sa intre Rusia; Franta, ostila Germaniei, lasa sa intre Anglia.

Deci, ceea ce trebuie sa faca cele doua state invadatoare este sa dezbine Germania si Franta.

Aceasta dezbinare a fost pregatita cu abilitate în 1815 de politica ruso-engleza. Aceasta politica a creat un motiv permanent de animozitate între cele doua natiuni centrale. Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care apartine de drept Frantei. Pentru ca prada sa fie bine pastrata, ea a fost data celui mai tânar si mai puternic dintre popoarele germane, Prusiei.

Pericolul creste din zi în zi. Un sant profund s-a sapat. Un mare incendiu mocneste probabil în tenebre. Anul trecut, gratie Angliei, focul era cât pe ce sa cuprinda Europa. Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizatia ar pieri.'

Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842), Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 535.

Se poate observa ca: ideile de unificare a tarilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinta de a mentine pacea si stabilitatea; proiectele propun o unificare politica într-un domeniu restrâns, în cadrul unor aliante confederative care sa respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianta presupune optiunea pentru apararea unor interese generale si acceptarea unei limitari a suveranitatii; se propun institutii independente, cu reprezentanti ai statelor membre, dar care sa actioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune tarilor membre; uniunea va functiona pe baza principiului proportionalitatii; sistemul de vot limiteazasi independenta si suveranitatea tarilor membre. Practic, se regasesc în aceste proiecte idei si principii care si-au dovedit justetea si realismul prin aplicarea efectiva în procesul de integrare, ce-i drept, dupa doua secole.

În perioada interbelica renaste ideea uniunii europene si au loc o serie de evenimente care intra prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeana.

În 1923, la initiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “miscarea Pan-Europeana”. Rolul ei era sa militeze pentru crearea unei confederatii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apararii de doua pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietica) si unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, miscarea se constituie într-o alternativa confederala la unificarea pe baze federaliste a Comunitatii Europene.

Un alt eveniment avea însa sa marcheze aceasta perioada: propunerea prezentata de Aristide Briand (ministrul de externe al Frantei) în 1929, Adunarii Societatilor Natiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmarit consta în mentinerea pacii si prosperitatii prin stabilirea unei legaturi federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand sa fie lipsit de finalitate; a ramas totusi, ca moment de referinta,un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunitatii Europene.

Aristide Briand – Discurs în fata Adunarii Societatii Natiunilor, reunita la Geneva la 5 sept. 1929

“M-am asociat în ultimii ani la o propaganda în favoarea unei idei pe care am binevoit a o califica generoasa poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudenta. […]Aceasta idee care a obsedat imaginatia filosofilor si poetilor […] a sfârsit prin a apare ca raspunzând unei necesitati. […] Nu m-am ferit în acest timp sa constat dificultatile unei astfel de întreprinderi, sa evaluez toate inconvenientele pentru ca un om de stat sa se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventura.

Dar cred ca, în toate actele oamenilor, cele mai importante si cele mai întelepte, exista întotdeauna un graunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am daruit total si fac un pas înainte. Îl fac cu prudenta.

Realizez ca improvizarea ar fi regretabila si nu ascund ca problema ar putea fi putin în afara programului Societatii Natiunilor. Se ataseaza totusi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat sa preconizeze apropierea popoarelor si a unitatilor regionale chiar si cele mai întinse. Cred ca între popoare care sunt geografic grupate asa cum sunt popoarele Europei, trebuie sa existe un gen de legatura federala. Aceste popoare trebuie sa aiba în orice moment posibilitatea sa intre în contact, sa-si discute problemele, sa ia solutii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, sa stabileasca între ele o legatura de solidaritate care sa le permita sa faca fata, la momentul oportun, circumstantelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legatura pe care eu as dori sa o realizez.

Evident, asociatia va actiona mai ales în domeniul economic, cea mai presanta problema. Cred ca, în acest domeniu, putem obtine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, ca din punct de vedere politic sau din punct de vedere social, legatura federala, fara a atinge suveranitatea nici uneia dintre natiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asociatie, ar putea fi benefica.”

Se impune totusi sa remarcam prudenta manifestata în propunerea de federalizare.

Briand a tinut sa precizeze ca obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectata suveranitatea natiunilor. Asadar, o legatura federala care sa nu aduca atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Principiul este reluat si în Memorandumul lui Alexis Leger din mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federala Europeana. Tarile Europei sunt chemate la un efort de asociere prin cooperare politica pe baza de solidaritate. Scopul final ar urma sa fie o “federatie de state fondata pe ideea de uniune si nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de supla pentru a respecta independenta si suveranitatea nationala a fiecaruia dintre state, asigurându-le în acelasi timp beneficiul solidaritatii colective în reglementarea chestiunilor politice. Conceptia despre organizarea economica trebuia sa urmareasca o apropiere a economiilor europene realizata sub responsabilitatea politica a guvernelor solidare” si sa fie subordonata conceptiei politice. Nici acest proiect nu duce la o realizare concreta, ideea unui federalism european, oricât de nuantat si lipsit de consecinte practice, ridicând foarte multe obiectii în rândul membrilor Societatii Natiunilor.

Pe un plan restrâns, se face si primul pas concret spre integrare economica în Europa Occidentala, între Luxemburg si Belgia, prin Conventia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiata la 25 iulie 1921.Îi urmeaza Conventia de la Onchy din 1923, prin care UEBL si Olanda îsi propuneau eliminarea restrictiilor comerciale reciproce.Desi neratificate, aceste conventii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei tari a unei Conventii vamale si în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economica cu un ridicat nivel de integrare.

Sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial punea însa statele europene în fata unei situatii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile razboiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profunda a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare si declansarea razboiului rece. Metropola a geniului uman, centru economic al lumii pâna la al doilea razboi mondial, Europa vedea pierdut rolul sau de centru de putere mondiala. Cele doua conflagratii si tensiunile provocate de factori economici si politici impuneau cautarea unor solutii viabile pentru a face fata noii conjuncturi internationale. Truman era convins ca, pentru a împiedica Europa sa cada sub influenta ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic si financiar prompt.

Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei calatorii prin Europa, întocmeste un raport secret privind distrugerile razboiului. Concluzia era ca, desi remediul tinea de Europa însasi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost grabit însa de decizia Marii Britanii, luata în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei si Turciei, ajutor la care se angajase dupa razboi pentru a întari linia de rezistenta în fata presiunilor sovietice. La propunerea lui Truman de a sprijini financiar si militar Grecia si Turcia în eforturile de “a rezista intentiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) raspunde cu initierea unui plan de ajutor al Europei.

Jean Monnet apreciaza planul ca fiind momentul aparitiei unui nou tip de relatii internationale: “a ajuta pe altii pentru a se ajuta pe sine”. SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovarii si extinderii comunismului, ci si pentru a-si oferi o solutie la recesiunea economica prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contributii la un efort european de relansare economica. Se solicita tarilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluarii resurselor si deficitelor existente. Saisprezece tari ale Europei Occidentale si Rusia sovietica (reprezentata de Molotov) se întâlnesc la Paris.Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranitatii natiunilor este urmat de refuzul satelitilor URSS si se produce astfel ruptura decisiva a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar tarile Europei Occidentale care, pentru a raspunde ofertei facute de americani, semneaza la Paris în 1948. Conventia de Cooperare Economica Europeana, constituind OECE (Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica).

Semnificativa pentru întelegerea evolutiei ulterioare a Europei de Vest este parerea lui Monnet despre aceasta organizatie, exprimata într-o scrisoare catre Georges Bidoult, presedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor tari, în cadrele nationale actuale, nu va  fi dupa parerea mea suficient. Ideea ca 16 tari suverane coopereaza efectiv este o iluzie. Eu cred ca doar crearea unei federatii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor si, în final, împiedicarea razboiului”. Într-o alta scrisoare, catre R. Schuman, precizeaza dupa o perioada de sedere în SUA: “Nu ma pot opri sa fiu uimit de natura relatiilor care risca sa se stabileasca între aceasta mare tara dinamica si tarile Europei, daca ele se mentin în forma si mentalitatea actuala: nu este posibil, dupa parerea mea, ca Europa sa ramâna dependenta mult timp si aproape exclusiv, privind productia sa, de creditele americane, si privind securitatea sa, de forta americana, fara consecinte aici si în Europa”.

Solutia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federatie a Vestului.

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de alta parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta începea sa reprezinte din nou un pericol pentru Europa si mai ales pentru Franta. În aceasta conjunctura, singura solutie era considerata o actiune imediata asupra unui punct esential. Acest punct a fost gasit în productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei.

Reconcilierea celor doua vesnice rivale era mijlocul prin care se spera în mentinerea pacii pe continent. Importanta productiei de carbune si otel, precum si complementaritatea existenta în acest domeniu între Franta si Germania a facut ca aici sa se întrevada solutia. La mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului productiei franco-germane de carbune si otel sub o autoritate internationala deschisa participarii si altor tari ale Europei.Sase tari au acceptat planul si au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.). Prin institutiile si mecanismele de functionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concreta pe drumul unificarii Europei pe baze federale.

Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950, privind plasarea productiilor de otel si carbune franceze si germane sub o organizare comuna

'Spiritele se cristalizeaza asupra unui obiectiv simplu si periculos: razboiul rece. […] În fapt, deja suntem în razboi. Trebuie sa schimbam cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie sa schimbam spiritul oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singura o actiune imediata asupra unui punct esential poate schimba starea actuala. Trebuie o actiune profunda, reala, imediata si dramatica care sa schimbe lucrurile si sa faca realizabile sperantele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Si astfel sa dam popoarelor tari libere, speranta în cele mai îndepartate obiective pe care le pot stabili si sa cream dorinta de a le urmari. Situatia germana devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepartat, si pentru Franta în viitorul imediat, daca dezvoltarea sa nu orienteaza germanii spre speranta si colaborare cu popoarele libere.

Aceasta situatie nu poate fi reglata prin unificarea Germaniei, caci ar trebui un acord USA-URSS, imposibil de conceput pentru moment.Ea nu poate fi reglata prin integrarea Vestului german cu Occidentul, - pentru ca Germania de Vest s-ar mentine din acest motiv, fata de Est, în situatia de a fi acceptat separatia, în timp ce unitatea trebuie sa fie în mod necesar obiectivul lor constant;

- pentru ca integrarea pune problema înarmarii Germaniei si ar antrena razboiul, prin provocarea fata de URSS;

- pentru chestiuni politice nerezolvabile.

Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului sa se faca, pentru ca ei vor ca ceva sa se faca si pentru ca nu au alte solutii; - pentru ca ei se îndoiesc de soliditatea si de dinamismul francez. Unii cred ca e timpul sa se gaseasca un înlocuitor pentru Franta. Nu trebuie încercata reglarea problemei germane, caci ea nu poate fi realizata în conditiile actuale. Trebuiesc schimbate conditiile, transformându-le.

Se impune o actiune dinamica care sa transforme situatia germana si sa orienteze spiritul german spre a nu cauta o reglare în baza datelor actuale. Continuarea relansarii Frantei va fi stopata daca problema productiei industriale germane si a capacitatii sale de concurenta nu va fi reglata imediat. Baza superioritatii pe care o recunosc industriasii francezi traditional Germaniei este productia sa de otel la un pret pe care nu-l poate concura Franta. De unde ei trag concluzia ca toata productia franceza este handicapata.

Deja Germania cere ridicarea productiei sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzam, dar Americanii insista. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acelasi timp productia franceza stagneaza sau chiar scade. Este suficient sa enuntam aceste realitati pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu consecintele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protectie pentru industria franceza; stoparea liberalizarii scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de razboi; orientarea eventuala a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franta recazuta în rutina unei productii protejate. Deciziile care vor duce la aceasta situatie vor fi lansate, daca nu chiar luate, la conferinta de la Londra sub presiune americana. Or, SUA nu doresc ca lucrurile sa evolueze astfel. Ele vor accepta o alta solutie daca este dinamica si constructiva, mai ales daca este propusa de Franta.

Cu solutia propusa ar dispare problema dominatiei industriei germane, a carei existenta ar crea în Europa o teama, cauza a unor perturbari constante si care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei si ar cauza o noua pierdere Germaniei însasi. Aceasta solutie creeaza, dimpotriva, atât pentru industria franceza, cât si pentru cea germana si europeana, conditiile expansiunii comune în conditii de concurenta dar fara dominatie.

Din punct de vedere francez, o astfel de solutie pune industria nationala pe aceleasi baze de plecare cu industria germana, elimina dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane de otel, face sa participe industria franceza de otel la expansiunea europeana, fara teama de dumping, fara tentatia cartelului. Teama industriasilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea 'liberalizarii' si, în final, întoarcerea la rutina s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial francez ar fi îndepartat.

Am fost, pâna în acest moment, angajati într-un efort de organizare a Vestului, concomitent economic, militar si politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg. Experinta celor doi ani - discutiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plati, liberalizarea schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discutiile de la Strasburg, eforturile fara rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arata ca nu facem nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat si care este organizarea Europei, fara dezvoltare economica si fara securitate colectiva. Anglia, dornica sa colaboreze cu Europa, nu va consimti la nimic care sa aiba consecinte asupra legaturilor sale cu Dominioanele sau care sa afecteze relatiile cu America. Germania, element esential al Europei, nu poate fi angajata în organizarea europeana în conditiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus.

Este sigur ca, continuarea actiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajati conduce la un impas si risca sa amâne lucrurile, în timp ce cealalta organizare a Europei ar fi posibila.'

Publicat în 'Le monde' la 9 mai 1970

Declaratia lui Robert Schuman, 9 mai 1950

Europa nu se va face dintr-o data si nici printr-o constructie de ansamblu: ea se va face prin realizari concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Multimea de natiuni europene cere ca opozitia seculara între Franta si Germania sa fie eliminata: actiunea întreprinsa trebuie sa atinga în primul rând Franta si Germania.

În acest scop, guvernul francez propune actiunea imediata asupra unui punct limitat, dar decisiv. Guvernul francez propune plasarea ansamblului productiei franco-germane de carbune si otel sub o Înalta Autoritate comuna, într-o organizare deschisa participarii altor state ale Europei.

Plasarea în comun a productiilor de carbune si otel va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltarii economice, prima etapa a Federatiei europene, si va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricarii armelor de razboi ale carora au fost cele mai constante victime. Solidaritatea care va fi astfel asigurata va face orice razboi între Franta si Germania nu doar de neconceput, dar materialiceste imposibil. Constituirea acestei unitati puternice de productie deschisa tuturor tarilor care vor dori sa participe, furnizând tuturor tarilor pe care le va cuprinde elementele fundamentale ale productiei industriale în aceleasi conditii, va pune bazele reale ale unificarii lor economice.

Aceasta productie va fi oferita întregii lumi fara distinctie si fara nici o excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viata si la progresul pacii. Europa va putea, cu mijloace sporite, sa-si urmareasca unul din scopurile sale esentiale: dezvoltarea continentului african. Asfel va fi realizata simplu si rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei comunitati economice si introducerea fermentului unei comunitati mai largi si mai profunde între tari mult timp opuse prin divizari sângeroase.

Prin punerea în comun a productiei de baza si instituirea unei Înalte Autoritati, ale carei decizii vor lega Franta, Germania si celelalte tari care vor adera, se vor asigura primele baze concrete ale unei Federatii europene indispensabila mentinerii pacii.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de catre nord-coreeni, determina o alta reactie franceza. Teama de pericolul comunist i-a facut pe americani sa propuna acceptarea înarmarii Germaniei pentru a se apara împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei însisi amenintati si dusi de istorie spre un destin fatal. Reactia lor se concretizeaza în planul Pleven. Un rol important revine si de aceasta data lui Jean Monnet, care se adreseaza lui René Pleven, presedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente si constructive pentru a crea un front comun european de aparare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinta, pentru apararea comuna, o armata europeana, sub conducerea unei autoritati europene politice si militare unice.

Aceleasi sase tari care au semnat Tratatul C.E.C.O. semneaza la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Însa dorinta de a constitui o armata europeana s-a dovedit a fi prematura si a daunat unirii Europei. Controverselor între federalisti si nationalisti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM si ale Comunitatii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autoritati a C.E.C.O.14 CEA s-a soldat cu un esec general si a creat o bresa puternica între cei ce sperau în integrarea politica a Europei si cei care optau pentru mentinerea starii de fapt sau cel mult într-o “Europa a patriilor” de tip confederal.

Aceasta prima etapa a constructiei europene ne permite sa precizam factorii care au stat la baza procesului de integrare: mentinerea pacii si stabilitatii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinta statelor vest-europene de a se desprinde de dependenta americana si de a-si recapata locul pierdut pe scena politica si economica internationala.

Doua cauze principale par a fi determinante în esecurile înregistrate: contradictia existenta între federalisti si nationalisti si încercarea de a unifica tarile europene pe baze politice.

O noua etapa începe în 1955 prin initiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de actiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea ca simpla cooperare între state suverane nu este suficienta si se impune ca statele sa delege o parte din puterile lor unor institutii federale europene. În acelasi timp, dorita unitate politica depindea de realizarea efectiva a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja mentionati si orienteaza actiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de actiune s-a tinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaratie prin care se cerea crearea unei comunitati în domeniul energiei nucleare dupa modelul C.E.C.O. Comitetul a însarcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a doua proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunitati într-un domeniu restrâns (energia atomica) si altul, mai amplu, de realizare a unei piete comune.

Sase tari (Benelux, Franta, Germania si Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, doua tratate: unul privind instituirea Comunitatii Economice Europene (C.E.E.) si al doilea privind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economica a tarilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politica a Europei.

Momente principale în constructia europeana

-18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (CECA);

-27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeana de Aparare;

- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunitatii Economice Europene (CEE) si asupra Comunitatii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);

- 1 ianuarie 1959, declansarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;

- 4 ianuarie 1960, constituirea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elvetia, Portugalia, Danemarca;

- august 1961, candidatura Marii Britanii si a Danemarcei;

- ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) si crearea Fondului European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA);

- 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Conventiei de la Iaoundé care asociaza la CEE optsprezece tari africane si Madagascar;

- 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a institutiilor celor trei comunitati ;

- iunie 1965, Franta adopta politica “scaunului gol “;

- ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimitatii când sunt în joc interese vitale ale unui stat;

- 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;

- 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii si Danemarcei;

- 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european sa se formeze prin sufragiu universal direct;

- 28 februarie 1975, Conventia de la Lomé între CEE si statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific);

- 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;

- 1 iunie 1985, Consiliul convoaca o conferinta interguvernamentala însarcinata cu revizuirea

Tratatului de la Roma si se publica “Cartea Alba” asupra formarii pietei interne;

- 1 ianuarie 1986, intra în CEE Spania si Portugalia;

-17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relanseaza constructia europeana;

- 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulatii a persoanelor;

- 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana - CEE devine Uniunea Economica Europeana (UEE );

- 2 mai 1992, Acordul asupra Spatiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între CEE si AELS;

- 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pietei unice, consacrând libera circulatie a marfurilor, capitalurilor, serviciilor si fortei de munca;

- 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;

- 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;

- martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de catre Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia;

- 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;

- 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei si Suediei în baza referendumurilor nationale;

- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 -pentru o Uniune mai puternica si mai larga”

- decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului institutional al UE;

- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare

- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 tari candidateee ale Europei Centrale si de Est si a Ciprului;

- 31 martie 1998, intrarea Italiei în spatiul Schengen;

- 1-3 mai 1998, Consiliul ministrilor de finante ai celor 15 si Consiliul european, privind intrarea îna treia faza a instituirii monedei unice.

- 1 ianuarie 1999, 11 tari intra în a-3 a faza a monedei unice;

- 1 mai 1999 , intra în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;

- 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor si cu celelalte tari care îndeplinesc criteriile de aderare;

- decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma institutiilor europene;

- 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;

- 1 ianuarie 2002, intra în circulatie Euro. ;

- 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ;

- dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este în proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ;

- iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ;

- 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma).

3. Federalism si cooperare interguvernamentala în constructia

politica a Uniunii Europene

Uniunea Europeana este un proces de integrare deplina, economica, sociala,

institutionala si, prin „forta lucrurilor” (expresie folosita de catre specialisti cu referire la

manifestarea unei legi cumulative de integrare – odata început, procesul continua în mod

obiectiv, daca exista vointa politica), un proces de integrare politica. Uniunea s-a construit

politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între doua orientari: federala si

confederala.